Ochiul Lumii

22 Calea aleasă

Perrin dormi până mult după răsăritul soarelui într-o mică dumbravă, sub un maldăr de crengi de cedru, tăiate la întâmplare în întuneric. În cele din urmă, acele de cedru care îl înţepau prin hainele încă umede izbutiră să-l trezească, în pofida oboselii. Era cufundat într-un vis despre Emond’s Field, în care se făcea că lucrează la fierăria jupânului Luhhan; deschise ochii şi se uită, fără să înţeleagă nimic, la ramurile frumos mirositoare care îi acopereau faţa, cu soarele strecurându-se printre ele.

Se ridică uimit, crengile căzând de pe el; unele însă îi mai rămaseră agăţate la nimereală de umeri şi chiar de cap, făcându-l să semene el însuşi cu un copac. Emond’s Field se mistui când îşi aduse aminte ce se petrecuse, amintiri atât de vii, încât, pentru o clipă, noaptea de dinainte îi păru mai reală decât ceea ce vedea acum în jurul lui.

Gâfâind, înnebunit, scotoci în grămadă după secure. O apucă repede cu ambele mâini şi se uită iscoditor în jur, ţinându-şi răsuflarea. Nici o mişcare. Dimineaţa era rece şi liniştită. Dacă erau troloci pe malul de răsărit al râului Arinelle, nu se mişcau, cel puţin nu în apropiere. Răsuflă adânc, ca să se liniştească, îşi puse securea pe genunchi şi aşteptă puţin să i se domolească bătăile inimii.

Micul pâlc de brazi din preajmă fusese primul adăpost pe care îl găsise cu o seară înainte. Era într-atât de rar, încât, dacă s-ar fi ridicat în picioare, nu prea l-ar fi ferit de ochii care ar fi stat la pândă. Îşi dădu jos crengile de pe cap şi de pe umeri, azvârli deoparte restul păturii lui înţepătoare şi se târî în patru labe spre marginea dumbrăvii. Acolo rămase uitându-se la malul râului şi scărpinându-se în locurile unde îl împunseseră acele.

Vântul tăios care suflase cu o noapte înainte devenise acum o adiere lină care de-abia dacă vălurea suprafaţa apei. Râul curgea repede, liniştit şi gol. Şi lat. Cu siguranţa prea lat şi prea adânc ca să poată fi traversat de Pieriţi. Pe celălalt mal, cât reuşea să vadă în susul şi în josul râului, erau doar pâlcuri dese de copaci. Nici acolo nu se zărea nici o mişcare.

Nu ştia prea bine cum îl făceau să se simtă toate acestea. Se putea lipsi cu uşurinţă de Pieriţi şi de troloci, chiar şi pe celălalt mal, dar ar fi scăpat de multe griji dacă ar fi apărut Moiraine Sedai, sau Străjerul, sau, şi mai bine, vreunul dintre prietenii lui. „Dacă dorinţele ar fi aripi, oile ar zbura.” Asta spunea întotdeauna jupân Luhhan.

Nu-şi mai văzuse calul de când căzuse de pe malul abrupt – spera că izbutise să iasă cu bine din râu – dar, oricum, era mai obişnuit să meargă pe jos şi avea cizme solide, cu tălpi trainice. Nimic de mâncare, dar mai avea încă praştia legată la brâu şi, fie cu ea, fie cu ajutorul laţului din buzunar, avea să prindă în scurtă vreme un iepure. Odată cu desagile pierduse şi toate cele trebuincioase pentru a face focul, dar, dacă se căznea puţin, putea face rost de iască de pe cedri şi să se descurce.

Se zgribuli când adierea vântului ajunse în ascunzişul lui. Mantia era undeva pe fundul râului, iar surtucul şi toate celelalte haine de pe el erau încă umede şi reci de la apă. Cu o seară înainte fusese prea ostenit ca să-i mai pese de frig şi de umezeală, dar acum simţea fiecare fior. Cu toate acestea, hotărî să nu-şi întindă hainele la uscat. Chiar dacă ziua nu era tocmai rece, era totuşi departe de a fi caldă.

„Problema e timpul”, îşi spuse el oftând. Haine uscate, peste puţin timp. Un iepure bun de fript şi un foc la care să-l frigă, peste ceva timp. Îi chiorăia stomacul de foame, dar încercă să uite cu totul de mâncare. Trebuia să-şi chivernisească bine timpul. Fiecare lucru la vremea lui, şi mai întâi cele importante. Aşa se cuvenea să facă.

Urmări cu privirea apele repezi ale râului. El era un înotător mai puternic decât Egwene. Dacă ea ar fi reuşit să ajungă pe malul celălalt… Nu, nu dacă. Locul unde ajunsese traversând râul înot trebuia să fie în aval. Bătu darabana pe pământ cu degetele, cântărind, gândindu-se cum ar fi mai bine.

Odată hotărârea luată, nu mai pierdu vremea: luă securea şi porni în josul râului.

Pe această parte a râului Arinelle nu era pădurea deasă de pe malul de apus. Pâlcuri de copaci erau risipite din loc în loc pe ceea ce ar fi fost o pajişte dacă ar fi venit vreodată primăvara. Unele erau îndeajuns de mari cât să poată fi numite desişuri, cu brazi presăraţi ici şi colo printre frasinii şi arinii desfrunziţi. Mai la vale pâlcurile de copaci erau mai mici şi mai puţin compacte. Nu prea era la adăpost acolo, dar trebuia să se mulţumească şi cu atât.

Se avântă cu repeziciune din pâlc în pâlc, pe vine, aruncându-se la pământ când ajungea între copaci ca să cerceteze malurile râului, şi pe cel pe care se găsea el, şi pe celalalt. Străjerul spusese că râul va fi o piedică pentru Pieriţi şi troloci, dar oare chiar aşa era? Poate că, văzându-l, îşi vor învinge teama de a trece o apă atât de adâncă. Continuă deci să privească cu băgare de seamă din spatele copacilor şi să fugă dintr-un ascunziş în altul, iute şi ghemuit.

Străbătu aşa câteva mile, în salturi, până când, pe neaşteptate, la jumătatea drumului spre un adăpost ademenitor de sălcii dese, gemu şi rămase încremenit, uitându-se ţinta în jos. Din loc în loc, iarba de anul trecut, acum de un cafeniu spălăcit, era presărată cu petice de pământ gol şi, în mijlocul unui astfel de petic, chiar sub nasul lui, era o urmă de copită, cât se poate de desluşită. Un zâmbet i se întinse încetişor pe faţă. Unii dintre troloci aveau într-adevăr copite, dar se îndoia că purtau şi potcoave, mai ales potcoavele cu întărituri duble pe care le făcea jupân Luhhan.

Uitând de ochii care ar fi putut sta la pândă pe celalalt mal, se repezi să caute şi alte urme. Nu se vedeau prea bine pe covorul de iarbă uscată, dar privirea lui ageră izbuti să le găsească. Tot mergând aşa, se îndepărta de râu şi ajunse la un pâlc des de arbuşti şi cedri care formau un zid împotriva vântului şi a privirilor iscoditoare. La mijloc se înălţau ramurile unei cucute răzleţe.

Încă rânjind, îşi croi drum prin hăţişul de crengi, fără să-i pese cât zgomot face. Brusc, ajunse, sub cucută, într-o poieniţă – şi se opri. Egwene, cu chipul întunecat, stătea chircită lângă un foc mic, cu o creangă groasă în mână, pe care o ţinea ca pe o bâtă şi cu spatele la Bela.

— Cred că ar fi trebuit să strig, zise el, ridicând stânjenit din umeri.

Egwene azvârli bâta şi alergă să-l îmbrăţişeze.

— Credeam că te-ai înecat. Eşti încă ud. Hai, stai lângă foc şi încălzeşte-te. Ţi-ai pierdut calul, nu-i aşa?

O lăsă să-l ducă lângă foc şi îşi întinse mâinile deasupra flăcărilor, fericit că dăduse de căldură. Egwene scoase din desagi un pachet învelit în hârtie cerată şi îi dădu nişte pâine şi nişte brânză. Pachetul fusese atât de strâns legat, încât mâncarea era uscată, chiar şi după ce trecuse prin apă. „Tu îţi făceai griji pentru ea, şi ea s-a descurcat mai bine decât tine.”

— Bela m-a ajutat să traversez râul, zâmbi Egwene, mângâind iapa flocoasă. A fugit din calea trolocilor şi m-a dus şi pe mine cu ea. Făcu o pauză. N-am mai văzut pe nimeni altcineva, Perrin.

Auzi întrebarea nerostită. Se uita cu părere de rău la pachetul pe care îl înfăşură la loc şi îşi linse ultimele fărâmiţe de pe degete înainte să vorbească.

— N-am văzut nici eu pe nimeni de aseară, în afară de tine. Dar n-am văzut nici Pieriţi, nici troloci; asta e.

— Rand trebuie să fie bine, şopti Egwene şi se grăbi să adauge: toţi trebuie că sunt bine. Trebuie. Probabil că acum ne caută. S-ar putea să ne găsească în orice clipă. La urma urmei, Moiraine este Aes Sedai.

— Tot mi se aduce aminte de asta, se oţărî el. Arde-m-ar focul, aş vrea să fiu lăsat să uit.

— Nu te-am auzit plângându-te când nu i-a lăsat pe troloci să ne prindă, răspunse Egwene acru.

— Aş vrea doar să fim în stare să ne descurcam şi fără ea. Ridică încurcat din umeri văzând-o cum îl ţintuieşte cu privirea. Dar bănuiesc că nu putem. M-am tot gândit.

Egwene ridică din sprâncene, dar Perrin era obişnuit ca lumea să se mire de câte ori spunea că are vreo idee. Chiar şi atunci când avea idei la fel de bune ca ale celorlalţi, nimeni nu uita cu câtă încetineală ajungea la ele.

— Am putea să aşteptam ca Lan şi Moiraine să ne găsească.

— Fireşte, îl întrerupse ea. Moiraine Sedai a spus că o să ne găsească dacă ne despărţim.

O lăsă să termine, apoi continuă.

— Sau s-ar putea să ne găsească mai întâi trolocii. S-ar putea ca Moiraine să fi murit şi ea. S-ar putea să fi murit cu toţii. Nu, Egwene. Îmi pare rău, dar aşa e. Sper că mă înşel, că sunt bine. Sper că în scurtă vreme o să-i vedem aici, lângă foc. Dar speranţa e ca o bucată de frânghie când te îneci; nu e de ajuns ca să te scoată din apă.

Egwene închise gura şi se uită la el, cu chipul încremenit, în cele din urmă, rosti:

— Vrei să o luăm în jos până la Whitebridge? Dacă Moiraine Sedai nu ne găseşte aici, va merge acolo să ne caute.

— Cred, zise el rar, că ar trebui să mergem la Whitebridge. Numai că şi Pieriţii ştiu asta. E primul loc unde o să ne caute, şi de data asta nu mai avem o Aes Sedai sau un Străjer care să ne apere.

— Bănuiesc că vrei să propui să fugim undeva, cum voia Mat? Să ne ascundem undeva unde Pieriţii şi trolocii nu ne pot găsi? Şi nici Moiraine Sedai?

— M-am gândit şi la asta, mărturisi el, cu glas scăzut. Dar de fiecare dată când ni se pare că am scăpat, Pieriţii şi trolocii ne dau din nou de urmă. Nu ştiu dacă există vreun loc unde ne putem ascunde de ei. Nu prea îmi place lucrul ăsta, dar avem nevoie de Moiraine.

— Atunci nu înţeleg, Perrin. Unde mergem?

Clipi, surprins. Aştepta să îi răspundă. Aştepta ca el să îi spună ce să facă. Nu-i trecuse niciodată prin minte că o să-l lase pe el să preia conducerea. Lui Egwene nu-i plăcea să facă ce plănuise altcineva şi nu lăsa niciodată pe nimeni să îi spună ce are de făcut. Poate doar pe Meştereasă, şi câteodată i se împotrivea şi ei. Netezi cu mâna pământul din faţa lui şi îşi drese glasul.

— Dacă noi suntem acum aici, şi acolo e Whitebridge – împunse de două ori cu degetul în pământ atunci Caemlyn ar trebui să fie undeva pe aici.

Făcu un al treilea semn, mai într-o parte.

Se opri, uitându-se la cele trei puncte. Tot planul se baza pe ce-şi mai aducea aminte că văzuse pe harta veche a tatălui ei. Jupân al’Vere zicea că nu e prea exactă şi, oricum, nu se uitase la şa la fel de mult ca Rand şi Mat. Dar Egwene rămăsese tăcută. Când privi în sus la ea, încă se mai uita la el, cu mâinile în poala.

— Caemlyn?

Părea buimăcită.

— Caemlyn. Trase o linie între două dintre puncte. Departe de râu şi drept înainte. Nimeni nu se aşteaptă la asta. O să-i aşteptăm la Caemlyn.

Îşi scutură mâinile de praf şi aşteptă. Îşi zicea că e un plan bun, dar cu siguranţă că Egwene o să se împotrivească. Se aştepta să preia ea conducerea – întotdeauna îl făcea să accepte ceea ce voia ea, iar de data asta i-ar fi convenit de minune să facă la fel. Spre uimirea lui, Egwene dădu din cap a încuviinţare.

— Trebuie să fie sate pe acolo. O să întrebăm pe unde s-o luăm.

— Ce mă nelinişteşte, spuse Perrin, este ce o să facem dacă Moiraine Sedai nu ne găseşte acolo. Lumină, cine ar fi crezut vreodată că o să ajung să-mi fac griji pentru una ca asta? Dar dacă nu vine la Caemlyn? Poate crede că am murit. Poate că o să-i ducă pe Rand şi pe Mat direct la Tar Valon.

— Moiraine Sedai a spus că o să ne găsească, răspunse Egwene fără şovăire. Dacă ne poate găsi aici, ne poate găsi şi la Caemlyn, şi o să ne găsească.

Perrin dădu încet din cap.

— Dacă tu spui aşa… Dar dacă nu apare la Caemlyn în câteva zile, mergem mai departe, până la Tar Valon, şi ne ducem în faţa Alesei Amyrlin.

Trase adânc aer în piept. „Acum două săptămâni nici nu văzuseşi vreodată o Aes Sedai, iar acum vorbeşti despre Suprema Înscăunată. Lumină!”

— Lan spunea că de la Caemlyn încolo drumul e bun.

Se uită la pachetul de hârtie cerată de lângă Egwene şi îşi drese glasul.

— Aş putea să mai capăt puţină pâine şi brânză?

— S-ar putea ca asta să fie toată mâncarea noastră multă vreme de acum înainte, răspunse ea. Doar dacă n-ai tu mai mult noroc cu laţurile decât am avut eu aseară. Cel puţin am făcut lesne focul.

Râse uşor, ca şi cum ar fi spus o glumă, şi vârî pachetul la loc în desagă.

Se pare că nu era gata să accepte orice din partea lui. Stomacul îi chiorăia de foame.

— În cazul ăsta, spuse el, ridicându-se în picioare, am face mai bine să pornim la drum.

— Dar eşti încă ud, protestă ea.

— O să mă usuc mergând, răspunse el hotărât şi începu să arunce pământ peste foc. Dacă el era şeful, era vremea să se apuce să dea ordine. Vântul dinspre râu începea să se înteţească.