Ochiul Lumii

44 Bezna învăluie Căile

Zorii stăteau să se reverse, dar încă mai era întuneric. Rand o urmă pe Moiraine până în coridorul din spate, unde îi aşteptau ceilalţi, împreună cu jupân Gill, Nynaeve şi Egwene, aproape la fel de nerăbdătoare ca Loial, iar Perrin aproape la fel de netulburat ca Străjerul. Mat se ţinea pe urmele lui Rand ca şi cum i-ar fi fost frică să mai rămână singur măcar o clipă şi n-ar fi vrut să se îndepărteze nici măcar cu un pas. Bucătăreasa şi ajutoarele ei se ridicară, căscând gura la grupul care străbătea în tăcere bucătăria, unde era deja lumină şi foarte cald, din pricina pregătirilor pentru masa de dimineaţă. Nu era ceva obişnuit pentru nişte clienţi să se trezească şi să plece la ora aceea. Jupân Gill îi şopti bucătăresei o scurtă explicaţie, iar ea pufni tare şi începu să frământe aprig aluatul pentru pâine. Înainte ca Rand să ajungă la uşa care dădea în curte, toată lumea se întorsese la treburile sale, la tăvile cu mâncare şi la aluatul pe care-l frământau.

Afară era încă beznă. Tovarăşii săi îi păreau lui Rand nişte umbre. Se ţinu orbeşte după hangiu şi după Lan, ca şi cum într-adevăr şi-ar fi pierdut vederea, nădăjduind că jupân Gill îşi cunoştea curtea îndeajuns de bine şi că instinctele Străjerului aveau să-i ducă acolo unde trebuia, fără ca nimeni să nu-şi rupă vreun picior. Loial se împiedică de mai multe ori.

— Nu înţeleg de ce nu putem aprinde măcar o lumină, mormăi Ogierul. În stedding, niciodată nu ne plimbăm prin întuneric. Sunt Ogier, nu pisică.

Şi Rand îşi imagină brusc cum urechile celuilalt tresăltau nervos.

Pe neaşteptate, contururile grajdurilor apărură din beznă, ca o umbra ameninţătoare, până ce uşa se deschise cu zgomot, lăsând să se strecoare în curte o rază îngusta de lumină. Hangiul nu o deschise decât puţin, îndeajuns pentru ca ei să poată intra unul câte unul, apoi o închise pe dată în urma lui Perrin, aproape prinzându-i călcâiele. Ajuns înăuntru, la lumină, Rand începu să clipească des.

Îngrijitorii nu se arătară surprinşi de apariţia lor, aşa cum fusese bucătăreasa. Caii erau deja înşeuaţi şi-i aşteptau. Mandarb înălţă trufaş capul, fără să-l bage în seamă decât pe Lan, însă Aldieb întinse botul pentru a adulmeca braţul lui Moiraine. Era acolo şi un cal de povară, încărcat cu coşuri de răchită, precum şi un animal uriaş cu coama bogată, mai înalt chiar decât armăsarul Străjerului, pregătit pentru Loial. Părea îndeajuns de mare pentru a trage de unul singur o haraba cu fân, dar pe lângă Ogier nu arăta mai mare decât un ponei.

Loial privi calul şi mormăi, neîncrezător:

— Până acum am mers îndeajuns de bine şi pe jos.

Jupân Gill îi făcu un semn lui Rand, arătându-i murgul pe care i-l împrumuta. La culoare, era aproape ca părul băiatului, era înalt şi cu pieptul lat, dar nu aşa de aprig precum fusese Noruţ. Cercetându-l, Rand se simţi foarte mulţumit. Jupân Gill îi spuse că se numea Roşcatul.

Egwene se duse drept la Bela, iar Nynaeve, la iapa ei cu picioare lungi.

Mat veni lângă Rand, ducându-şi de căpăstru calul cenuşiu pe care-l primise.

— Perrin mă sperie, şopti el, iar Rand îl privi fix. Ce să zic, se poarta ciudat. Tu nu crezi? Jur că nu mi se pare şi nu e din pricina…

Rand încuviinţă. „Slavă Luminii, nu din pricina pumnalului.”

— Aşa e, Mat, dar stai liniştit. Moiraine ştie despre… lucrul acesta, ce-o mai fi şi el. Nu-i nici o problemă.

Şi-ar fi dorit să creadă în ceea ce spunea, dar măcar Mat părea ceva mai liniştit.

— Fireşte, încuviinţă el în grabă, privindu-l încă pe Perrin cu coada ochiului. Nici n-am spus altceva.

Jupân Gill se sfătui cu şeful îngrijitorilor. Bărbatul cel slab, cu faţă ca de cal, îşi duse mâna la frunte şi se grăbi către fundul grajdurilor. Hangiul se întoarse spre Moiraine, cu un zâmbet mulţumit pe chipul său rotund.,

— Ramey spune că drumul e liber, Aes Sedai.

Zidul din fundul grajdurilor părea solid şi gros, plin de rasteluri cu unelte. Ramey şi un alt îngrijitor dădură la o parte furcile, greblele şi lopeţile, apoi se întinseră pe lângă rafturi pentru a umbla la nişte zăvoare ascunse. Brusc, o parte din zid se răsuci înspre ei, pe nişte balamale atât de bine tăinuite, încât Rand nu era convins că le-ar fi putut găsi nici măcar aşa, cu uşa deschisă. Lumina care se revărsa din grajd cădea pe un perete de cărămidă, aflat la numai câteva picioare distanţă.

— E doar o alee îngusta dintre clădiri, spuse hangiul, dar nimeni, în afara celor de aici, nu ştie că se poate ajunge şi prin grajduri. N-o să fie nimeni la pândă aici, nici o Mantie Albă şi nici o cocardă, care să vă vadă ieşind.

Femeia Aes Sedai încuviinţă.

— Ţine minte, bunule hangiu, dacă ţi-e teamă că vei avea necazuri din pricina noastră, scrie-i lui Sheriam Sedai, din Ajah Albastră, în Tar Valon, iar ea te va ajuta. Mi-e teamă că eu şi surorile mele avem deja multe lucruri de îndreptat, pentru cei care mi-au oferit ajutor.

Jupân Gill râse, fără să pară câtuşi de puţin îngrijorat.

— Ce să spun, Aes Sedai, deja mi-ai dăruit singurul han din Caemlyn unde nu există şobolani. Ce aş mai putea să cer? Numai aşa, şi voi avea de două ori mai mulţi clienţi. Redeveni serios, încetând să mai tânjească. Orice aţi avea de gând, Regina sprijină Tar Valon, iar eu sunt de partea Reginei, aşa că vă doresc numai bine. Să te scalde Lumina, Aes Sedai. Pe toţi să vă scalde Lumina.

— Şi pe dumneata la fel, jupâne Gill, răspunse Moiraine, aplecând fruntea. Dar dacă este ca Lumina să scalde pe vreunul din noi, trebuie să ne grăbim. Ea se întoarse iute spre Loial. Eşti gata?

Ogierul luă de căpăstru calul cel uriaş, privindu-i cu teamă botul. Încercând să nu rămână cu mâna prea aproape, el îşi conduse animalul către uşa din fund. Ramey sărea de pe un picior pe altul, nerăbdător s-o închidă la loc. Pentru o clipă, Loial ramase cu capul plecat pe o parte, ca şi cum se bucura de o adiere care-i răcorea obrazul.

— Pe aici, spuse el, şi o apucă pe aleea cea îngustă.

Moiraine îl urmă, la numai câţiva paşi, apoi veniră Rand şi Mat. Rand se alesese şi cu calul de povară, pe care trebuia să-l ducă de căpăstru. Nynaeve şi Egwene intrară la mijloc, iar Perrin, în urma lor. Lan încheia şirul. Uşa secretă se închise iute, de îndată ce Mandarb păşi pe aleea noroioasă. Zgomotul zăvoarelor potrivite la locurile lor, care le tăiau orice cale de întoarcere, i se păru lui Rand nefiresc de puternic.

Aleea, aşa cum îi spusese jupân Gill, era într-adevăr foarte strâmtă şi chiar mai întunecată decât curtea hanului, dacă era cu putinţă aşa ceva. Ziduri înalte şi goale, de cărămidă sau de lemn, se înşirau pe ambele părţi, iar deasupra se vedea doar o fâşie îngustă de cer întunecat. Coşurile mari şi împletite, fixate pe spinarea calului de povară, se atingeau de ziduri. Erau pline cu provizii pentru călătorie, cele mai multe fiind oale de lut, în care se afla ulei. De asemenea, erau acolo mai multe beţe lungi, cu lămpi la capete, legate pe spinarea animalului, înăuntrul Căilor, din câte le spusese Loial, era mai întuneric decât în miez de noapte.

Lămpile pe jumătate pline foşneau la fiecare mişcare şi se ciocneau una de alta cu un zgomot de tinichea. Nu era foarte puternic, dar, la ceasul acela dinaintea zorilor, oraşul era tăcut. Foarte tăcut. Clinchetele înfundate păreau să răsune la mare depărtare.

Când aleea ieşi într-o strada, Loial alese drumul fără să şovăie. De acum, părea să ştie exact încotro se îndrepta, ca şi cum calea de urmat devenea din ce în ce mai limpede. Rand nu înţelegea cum de Ogierul putea găsi Poarta, iar Loial nu reuşise să-i explice prea bine. Din câte le spusese, ştia, pur şi simplu, unde se afla; o simţea. Nu putea să explice, după cum nu putea să explice cum făcea să respire.

Grăbindu-se în susul străzii, Rand întoarse capul spre colţul unde se afla Binecuvântarea Reginei. Din câte le spusese Lamgwin, nu departe de acel colţ se aflau încă vreo şase Mantii Albe. Erau atenţi numai la han, dar orice zgomot putea să-i atragă pe urmele lor. Nimeni nu ieşea la ora aceea pentru treburi cinstite. Copitele cailor răsunau ca nişte clopote pe strada pavată. Lămpile clincăneau de parcă armăsarul de povară le scutura cu bună ştiinţă. Numai după ce trecură de un alt colţ, Rand încetă să mai privească peste umăr, şi-i auzi şi pe ceilalţi din Emond’s Field oftând uşuraţi.

Loial părea să urmeze drumul cel mai drept către Poartă, pe oriunde i-ar fi dus acesta. De câteva ori străbătură străzi largi şi pustii, unde nu se afla decât, poate, vreun câine care se ascundea în umbră. Alteori o apucară pe alei la fel de înguste ca aceea pe care ieşiseră din han, unde, dacă nu erai atent, puteai să calci în cine ştie ce. Nynaeve se plânse pe înfundate de mirosuri, dar nimeni nu încetini.

Întunericul începu să se risipească, preschimbându-se într-un cenuşiu închis. Licăriri slabe care anunţau zorii apărură pe cer, deasupra acoperişurilor dinspre răsărit. Câţiva oameni ieşiră în stradă, bine înfofoliţi pentru a se feri de frig, mergând cu capetele plecate, de parcă încă se visau în pat. Cei mai mulţi nu dădeau nici o atenţie celor din jurul lor. Numai câţiva aruncară câte o privire înspre şirul de oameni şi cai, cu Loial în frunte, şi numai unul dintre ei îi văzu cu adevărat.

Acela ridicase întâi privirea spre ei, la fel ca toţi ceilalţi, cufundat deja în propriile gânduri, apoi se împiedicase brusc, gata să cadă, şi se întorsese pe călcâie ca să-i vadă mai bine. Încă nu se vedeau decât umbre, dar şi asta fusese prea mult. Văzut din depărtare, Ogierul putea să treacă drept un bărbat înalt care ducea de căpăstru un cal obişnuit, sau drept unul de statură medie, cu un cal pirpiriu. Avându-i însă pe ceilalţi după el, Loial arăta exact atât de mare cum şi era, o data şi jumătate cât un om, oricât de înalt. Trecătorul se uitase lung apoi, cu un strigăt înăbuşit, plecase în fugă, cu mantia fluturându-i în urmă.

Cu timpul, aveau să mai apară şi alţii. Rand trase cu ochiul la o femeie care mergea grăbită pe cealaltă parte a străzii, fără să vadă altceva decât pavajul pe care călca. În scurtă vreme, aveau să apară mai mulţi care să-i poată observa. Cerul de la răsărit se lumină.

— Acolo, rosti în cele din urmă Loial. E acolo, dedesubt.

Şi le arătă o prăvălie, încă ferecată pentru noapte. Mesele din faţă erau goale, prelatele de deasupra lor, strânse şi legate, uşile, zăvorite bine. La ferestrele de deasupra, unde locuia proprietarul, nu se vedea nici o lumină.

— Dedesubt? sări Mat, nevenindu-i să creadă. Şi cum facem să…?

Moiraine ridică un braţ, îndemnându-l să tacă, şi le făcu semn s-o urmeze pe aleea de lângă prăvălie. Cai şi oameni laolaltă, ei se înghesuiră în locul liber dintre două clădiri. Din pricina zidurilor înalte, acolo bezna era încă de nepătruns.

— Trebuie să fie o uşă care dă în pivniţă, şopti Moiraine. Ah, da.

Brusc, se făcu lumină. Deasupra palmei întinse a femeii apăru un glob care scânteia puternic, cam cât pumnul unui bărbat, şi care se mişca odată cu mâna ei. Rand se gândi că trecuseră prin multe dacă nimeni nu mai părea tulburat de asta, Moiraine îşi apropie palma de uşile pe care le găsise, undeva jos. Erau uşor înclinate şi ferecate cu un zăvor prins în nişte cârlige zdravene şi cu un lacăt de fier mai mare decât mâna lui Rand şi plin de rugină. Loial trase uşor de el.

— Pot să-l smulg, cu zăvor cu tot, dar o să facă atâta zgomot, încât o să trezească tot cartierul.

— Mai bine să nu stricăm nimic, dacă nu-i absolut necesar, răspunse Moiraine.

Ea cercetă cu atenţie lacătul, apoi, pe neaşteptate, lovi uşor cu toiagul fierul ruginit, iar lacătul se deschise pe dată. Cu mişcări grăbite, Loial îl scoase de la locul lui şi deschise uşile larg. Moiraine coborî pe rampa care ieşi la iveală, luminându-şi calea cu ajutorul globului din palmă. Aldieb o urmă, păşind graţios.

— Aprindeţi lămpile şi coborâţi, le şopti ea. Avem loc. Iute. În curând o să se lumineze.

În grabă mare, Rand dezlegă lămpile de pe şaua calului de povară, dar, chiar înainte s-o aprindă pe prima, îşi dădu seama că deja putea distinge chipul lui Mat. În câteva minute, străzile aveau să se umple de oameni, iar proprietarul prăvăliei avea să coboare pentru a începe treaba, şi toţi aveau să se întrebe de ce erau atâţia cai pe alee. Mat mormăi ceva, nemulţumit de ideea de a aduce caii înăuntru, dar Rand se simţi uşurat când îl conduse pe al său în josul rampei. Mat îl urmă, mormăind în continuare, dar la fel de grăbit.

Lampa lui Rand se clătina în vârful băţului, lovindu-se de tavan dacă nu era atent. Nici Roşcatul, nici calul de povară nu se simţeau în largul lor pe rampă. După ce ajunse jos, se dădu la o parte din calea lui Mat. Moiraine lăsă globul de lumină să se stingă, dar, pe măsură ce coborau şi ceilalţi, încăperea se lumină din ce în ce mai mult.

Pivniţa avea aceleaşi dimensiuni ca şi clădirea de deasupra. Cel mai mult spaţiu era ocupat de coloanele de cărămidă, mai înguste la bază şi cam de cinci ori mai late la vârf, aducând cu nişte arcade. Era loc îndeajuns pentru toţi, dar Rand tot se simţea înghesuit. Creştetul lui Loial ajungea până în tavan. După cum lăsase să se înţeleagă lacătul cel ruginit, încăperea nu mai fusese folosită de multă vreme. Podeaua era goală, în afară de câteva butoaie sparte, pline cu tot felul de nimicuri, şi de un strat gros de praf care se ridicase de la pământ şi plutea în lumina lămpilor.

Lan intră ultimul şi, de îndată ce-l duse pe Mandarb până jos, se întoarse să închidă uşile.

— Sânge şi cenuşă, mârâi Mat, de ce să fi construit o poartă dintr-aia într-un loc ca ăsta?

— Dar n-a fost mereu aşa, spuse Loial, al cărui glas tunător răsună în pivniţa pustie. Nicidecum!

Rand îşi dădu brusc seama că Ogierul era mânios, şi se tulbură.

— Cândva, aici erau copaci. Tot soiul de copaci dintre cei care creşteau prin acest ţinut, toţi copacii pe care Ogierii îi puteau face să prindă rădăcini. Falnicii Copaci, înalţi de o sută de picioare. Crengi pline de frunze şi adieri răcoroase care să poarte cu ele mirosul frunzelor şi al florilor şi să menţină vie amintirea păcii din stedding. Şi toate astea au pierit, pentru ce?!

Şi lovi cu pumnul într-o coloană care păru să se cutremure. Rand era sigur că auzise cărămizile sfărâmându-se. Din tavan se prăvăli o cascadă de tencuială.

— Ceea ce s-a ţesut deja nu mai poate fi schimbat, rosti cu blândeţe Moiraine. Dacă ne dărâmi clădirea în cap, n-o să faci copacii să crească din nou.

Sprâncenele căzute ale lui Loial îi dădeau un aer mai stânjenit decât putea exprima un chip omenesc.

— Poate, cu ajutorul dumitale, Loial, vom împiedica Umbra să se întindă şi peste desişurile care încă mai exista. Ne-ai adus în locul pe care-l căutam.

Când ea se duse lângă un perete, Rand îşi dădu seama că acesta era altfel decât ceilalţi. În primul rând, nu era din cărămidă, ci din piatră meşteşugit lucrată, împodobit cu un model complicat de frunze şi corzi de iederă şi deschis la culoare, în ciuda stratului de praf. Cărămizile şi mortarul care le ţinea în loc erau vechi, dar ceva din zidul de piatră spunea că acesta fusese acolo cu mult, mult înainte, pe când cărămizile nici măcar nu fuseseră scoase din cuptor. Constructorii clădirii, care şi ei dispăruseră de secole, folosiseră ceea ce era deja în picioare, iar alţi oameni, veniţi după aceea, transformaseră totul într-o pivniţă.

O parte din zidul împodobit, aflată chiar la mijloc, era şi mai frumos ornată decât restul, care, prin comparaţie, părea o schiţă grosolană. Frunzele desenate pe piatră păreau moi, împietrite în loc în clipa în care o adiere blândă de vară le făcea să se înfioare. În ciuda acestui fapt, păreau şi foarte vechi, mult mai vechi decât restul peretelui, aşa cum şi acesta era mai vechi decât pereţii de cărămidă. Loial privea într-acolo, de parcă ar fi preferat să se afle oriunde altundeva, chiar şi în stradă, urmărit de mulţime.

— Avendesora, şopti Moiraine, mângâind o frunză ca de trifoi, desenată în piatră.

Rand cercetă desenul; nicăieri nu se mai vedea nici o altă frunză la fel cu aceea.

— Frunza din Copacul Vieţii este cheia, rosti femeia Aes Sedai, şi, pe dată, frunza se desprinse şi căzu în palma ei.

Rand clipi surprins; din spatele său, se auziră exclamaţii de uimire. Frunza păruse să facă parte din desen, la fel ca toate celelalte. Netulburată, femeia Aes Sedai o aşeză la loc, puţin mai jos. Frunza cu trei vârfuri se fixă în perete, de parcă tocmai acolo îi era locul, şi deveni din nou una cu desenul. Imediat, tot aspectul peretelui se schimbă.

De-acum, Rand era aproape convins că vedea frunzele tremurând în bătaia unei adieri tainice; mai că-i venea să creadă că, pe sub stratul de praf, ele erau verzi, un covor de verdeaţă primăvăratică acolo, în pivniţa luminată cu lămpi. Străvechiul desen se despică. La început, deschizătura era aproape cu neputinţă de observat, apoi ea se lăţi, pe măsură ce jumătăţile peretelui se răsuciră încet, înspre ei, până când se deschiseră cu totul. Pe spatele uşilor se afla acelaşi desen ca pe faţă, aceeaşi revărsare de frunze şi de corzi de iederă, părând aproape vii. În spate, acolo unde ar fi trebuit să se vadă adâncul pământului, sau pivniţa din clădirea vecină, imaginea lor se reflecta vag într-o suprafaţă mată, care sclipea slab.

— Am auzit, începu Loial, cu durere, dar şi cu teamă în glas, că era o vreme când Porţile sclipeau ca nişte oglinzi. Era o vreme când călătorul care străbătea Căile păşea scăldat în razele soarelui, sub cerul limpede. Aşa era cândva.

— N-avem timp de pierdut, replică Moiraine.

Lan trecu pe lângă ea, cu Mandarb de căpăstru, ducând în mână băţul cu lampa la vârf. Imaginea sa umbrită se apropie din partea opusă, conducând umbra calului. Omul şi imaginea se contopiră, părând a se cufunda în suprafaţa sclipitoare, şi dispărură. O clipă, armăsarul cel negru se împotrivi. Căpăstrul părea să-l lege de umbra tulbure a propriei imagini. Frâiele se încordară, iar calul dispăru şi el înăuntru.

O vreme, toţi cei din pivniţă rămaseră cu ochii aţintiţi la Poartă.

— Iute, îi îndemnă Moiraine. Eu trebuie să trec ultima. Nu putem lăsa Poarta deschisă, ca s-o găsească cineva din întâmplare. Iute.

Oftând din greu, Loial păşi prin oglindă. Dându-şi capul pe spate, calul cel uriaş încercă să se ferească, dar ceva îl trase cu putere înăuntru. Dispărură cu totul, la fel ca Străjerul şi Mandarb.

Şovăind, Rand îndreptă lampa spre Poarta. Aceasta se contopi cu imaginea ei, apoi dispăru. El se forţă să păşească mai departe, urmărind băţul care dispărea şi el bucată cu bucată, apoi trecu la rândul lui, contopindu-se cu imaginea reflectată. Gura i se căscă. Simţi pe piele un fior de gheaţă, ca şi cum trecea printr-un zid de apă rece. Timpul părea să se prelungească la nesfârşit; frigul îl cuprindea încet-încet, acoperindu-i fiecare por.

Brusc, fiorul se sparse ca o bulă de săpun, iar el se opri ca să-şi tragă sufletul. Pătrunsese pe Căile de Taină. Drept în faţă, Loial şi Lan aşteptau răbdători, împreună cu caii. În jurul lor era beznă, care părea să se întindă la nesfârşit. Lămpile îi scăldau într-un cerc îngust de lumină, prea slabă, ca şi cum ceva se lupta cu strălucirea sau o înghiţea.

Simţindu-se dintr-odată neliniştit, Rand trase de frâie. Roşcatul şi calul de povară pătrunseră înăuntru dintr-un salt, aproape răsturnându-l. Împleticindu-se, îşi recăpătă echilibrul şi se duse repede lângă Străjer şi Ogier, trăgând după sine şi caii speriaţi, care nechezau încetişor. Până şi Mandarb părea ceva mai liniştit, văzând şi alţi cai alături de el.

— Când treci printr-o poartă, Rand, nu te grăbi, îl avertiză Loial. Înăuntru e altfel decât afară. Priveşte.

El se uită îndărăt, acolo unde-i arătase Ogierul, aşteptându-se să vadă aceeaşi strălucire domoală. În loc de asta, descoperi că putea să vadă în pivniţă, ca printr-un vitraliu uriaş aşezat acolo, în beznă. Observă, tulburat, că de jur împrejurul acestei ferestre spre pivniţă părea să nu mai existe nimic, decât bezna. Spuse asta cu voce tare, încercând să râdă, dar Loial îl luă în serios.

— Poţi să-i dai ocol cu pasul, dar de pe partea cealaltă n-ai vedea nimic. Totuşi, nu te-aş sfătui. Cărţile nu spun foarte limpede ce se afla în spatele unei Porţi. Cred că te-ai putea rătăci pe acolo pentru totdeauna.

Rand scutură din cap şi încercă să-şi îndrepte atenţia spre Poarta însăşi, şi nu spre ceea ce se afla în spatele ei, numai că şi aşa se tulbura destul de tare. Dacă ar mai fi avut la ce să se uite, prin bezna care înconjura Poarta, ar fi făcut-o. Moiraine şi ceilalţi se vedeau destul de limpede în pivniţă, prin deschizătura fumurie, dar se mişcau ca într-un vis. Fiecare pas părea un gest măreţ, exagerat. Mat se îndreptă spre Poartă ca şi cum s-ar fi deplasat printr-o bucată imensă de piftie, părând că înoată.

— Roata se învârte mai repede aici, înăuntru, îi explică Loial, apoi îşi roti privirile prin întunericul dimprejurul lor şi lăsă umerii în jos, abătut. Nimeni dintre cei în viaţă nu ştie totul despre acest loc. Mi-e frică de ceea nu ştiu despre Căi, Rand.

— Cel Întunecat, interveni Lan, nu poate fi înfrânt fără să înfrunţi primejdiile. Dar suntem încă în viaţă şi avem şi nădejdea de a rămâne aşa şi pe mai departe. Nu ceda înainte să fii înfrânt, Loial.

— N-ai mai vorbi cu atâta încredere dacă ai mai fi fost vreodată pe aici, răspunse Ogierul; glasul său, de obicei atât de răsunător, era grav. Privea ţintă în întuneric, de parcă ar fi văzut ceva apropiindu-se. Nici eu n-am mai fost, dar am văzut Ogieri care au pătruns printr-o Poartă şi s-au întors. N-ai mai vorbi aşa, dacă ai fi făcut-o şi dumneata.

Mat trecu de poartă şi începu din nou să se mişte firesc. Vreme de o clipă, rămase pe loc, privind ţintă împrejur, la întunericul care părea să se întindă la nesfârşit, apoi veni în fugă spre ei, cu lampa care se clătina în vârful băţului şi cu calul în urma lui, mai mai să-l dărâme. Unul câte unul, trecură şi ceilalţi. Perrin, Egwene şi Nynaeve se opriră şi ei o clipă, tăcuţi şi uluiţi, înainte să se grăbească să se alăture grupului. Fiecare lampă lărgea cercul de lumină, dar nu atât cât ar fi trebuit. S-ar fi zis că bezna se adâncea cu cât era mai multă lumină, de parcă se lupta din răsputeri să nu fie străpunsă.

Era un gând pe care Rand îşi dorea să-l uite. Faptul că se aflau aici era îndeajuns de îngrijorător, şi fără ca întunericul să prindă viaţă. Cu toate acestea, cu toţii păreau să simtă apăsarea. Mat renunţase la replicile sale în doi peri, iar Egwene părea să-şi dorească să nu fi venit cu ei. În tăcere priveau Poarta, ultima fereastră înspre lumea pe care o cunoşteau.

În cele din urmă, în pivniţă rămase doar Moiraine, luminată slab de lampa pe care o avea cu ea. Femeia Aes Sedai se mişca tot ca prin vis. Mâna ei se plimbă încet pe perete, până ce găsi frunza de Avendesora care se afla, şi pe această parte, undeva mai jos, aşa cum o aşezase Moiraine pe partea cealaltă. Scoţând-o din loc, o aşeză acolo unde fusese la început. Rand se întrebă brusc dacă se mutase şi cealaltă.

Femeia Aes Sedai veni înăuntru, conducând-o pe Aldieb, în timp ce porţile de piatră începură să se închidă încet în urma ei. Se apropie de grup, iar porţile rămaseră cufundate în întuneric. Fereastra spre pivniţă se îngustă, apoi dispăru, înghiţită de bezna care se întinse peste tot în jurul lor, dincolo de cercul slab de lumina.

Brusc, li se păru că lămpile erau singura sursă de lumină rămasă pe lume. Rand îşi dădu seama că era înghesuit umăr la umăr între Perrin şi Egwene. Fata îl privi cu ochii mari şi veni şi mai aproape, iar Perrin nu făcu niciun gest să se tragă mai încolo. Atingerea altei fiinţe umane îţi dădea puţin curaj, acum că toată lumea se cufundase în întuneric. Până şi caii păreau să simtă neliniştea care-i împingea din ce în ce mai aproape unul de altul.

Părând netulburaţi, Moiraine şi Lan se urcară pe cai, iar femeia Aes Sedai se aplecă înainte, cu braţele sprijinite pe toiagul sculptat, aşezat de-a curmezişul şeii.

— Trebuie să plecăm, Loial.

Acesta tresări, apoi încuviinţă energic din cap.

— Da, da, Aes Sedai, ai dreptate. Să nu pierdem nici o clipă.

Şi le arătă o dungă lată şi albă care se întindea sub picioarele lor, iar Rand se trase iute la o parte. La fel făcură şi ceilalţi din Ţinutul celor Două Râuri. Rand se gândi că podeaua trebuia să fi fost cândva netedă, dar acum era plină de găuri, ca nişte pete de vărsat. Dunga albă era întreruptă în mai multe locuri.

— Asta duce de la Poartă la prima Călăuzire. De acolo…

Loial se uită îngrijorat în jur, apoi se urcă în şa, fără să se mai teamă ca înainte. Pe spinarea acestuia fusese aşezată cea mai mare şa găsită de şeful grăjdarilor, dar tot nu era îndeajuns de încăpătoare pentru Ogier. Picioarele sale atârnau până la genunchii animalului.

— Să nu pierdem nici o clipă, mormăi el, iar ceilalţi îi urmară exemplul, fără nici o tragere de inimă.

Moiraine şi Lan înaintau de-o parte şi de alta a lui Loial, urmând dunga albă prin întuneric. Toţi ceilalţi se înghesuiau în urma lor, cât puteau de aproape unul de altul, cu lămpile legănându-se deasupra capetelor. Acestea ar fi trebuit să dea suficientă lumina cât pentru o casă întreagă, dar la zece picioare depărtare nu se mai vedea nimic. Bezna înghiţea totul, ca şi cum acolo ar fi fost un zid. Scârţâitul şeilor şi tropotul copitelor pe piatră nu părea să răsune dincolo de marginea cercului de lumină.

Mâna lui Rand se tot îndrepta spre sabie, dar nu pentru că i-ar fi trecut prin cap că era ceva acolo, vreo făptură de care trebuia să se apere. De fapt, părea că nu există niciun loc în care să se poată ascunde vreo făptură. Cercul de lumină din jurul lor putea la fel de bine să fie o peşteră, înconjurată pe toate părţile de stâncă, fără cale de ieşire. Oricât ar fi înaintat, nu se schimba nimic. Rand pipăia mânerul sabiei ca şi cum strânsoarea mâinii sale ar fi putut îndepărta stânca pe care o simţea de jur împrejur. Atingând sabia, îşi amintea de învăţăturile lui Tam şi, pentru scurtă vreme, putea regăsi liniştea din hău. Dar sentimentul acela apăsător reapărea de fiecare dată, micşorând hăul până ce acesta rămânea doar ca o peşteră în mintea lui, şi trebuia să o ia de la capăt, atingând sabia lui Tam pentru a-şi aminti.

Când, în cele din urmă, peisajul se schimbă, se simţi mai uşurat, deşi era vorba doar despre o lespede înaltă, aşezată vertical, care apăru din beznă în faţa lor. Dunga cea albă se oprea la piciorul ei. Pe suprafaţa întinsă se vedeau linii răsucite din metal, meşteşugit trasate, care-i aminteau lui Rand de nişte corzi de iederă sau de frunze. Pete incolore acopereau şi piatra, şi metalul.

— Călăuzirea, spuse Loial, şi se aplecă în şa pentru a privi încruntat liniile de metal.

— Scrierea Ogier, observă Moiraine, dar semnele sunt atât de şterse, încât de-abia pot să-mi dau seama ce spune.

— Nici eu nu prea înţeleg ce scrie replica Loial, dar e suficient ca să ştiu că trebuie s-o luăm pe aici.

Şi îşi îndemnă calul într-o direcţie anume, îndepărtându-se de Călăuzire. Razele de lumină dădură la iveală alte construcţii din piatră, care păreau să fie poduri cu pereţi de stâncă, înalte, care se pierdeau în depărtare, şi rampe uşor arcuite, fără vreo balustradă, care duceau în sus şi în jos. Însă între acestea şi poduri erau parapete care le ajungeau până la piept, ca şi cum, acolo cel puţin, ar fi existat pericolul să cadă în gol. Parapetele erau alcătuite din bucăţi rotunde de piatră albă, simplă, îmbinate laolaltă într-un chip complicat. Lui Rand, imaginile i se păreau de a dreptul familiare, dar ştia că trebuia să fi fost rodul imaginaţiei sale, care căuta să regăsească ceva cunoscut în acel loc unde totul era straniu.

La piciorul unuia dintre poduri, Loial se opri ca să citească textul scurt de pe coloana îngustă de piatră aflată acolo. Încuviinţând din cap, se îndreptă spre pod.

— Ăsta-i primul pod din drumul nostru, spuse el peste umăr.

Rand se întrebă cum de podul se ţinea în picioare. Copitele cailor scrâşneau, de parcă la fiecare pas se mai desprindea câte o bucăţică de piatră. Peste tot în jur se vedeau găuri, nu foarte adânci, unele minuscule, altele late şi mari, ca şi cum plouase cu acid sau piatra putrezise. Peretele podului era şi el plin de crăpături şi de găuri. Din loc în loc, dispăruse cu totul, lăsând în urmă porţiuni goale, unele ajungând până la o lungime de cal. Podul putea foarte bine să fie făcut din stâncă şi să ajungă până în centrul pământului, dar, aşa cum îl vedea, Rand nu nădăjduia decât să fie îndeajuns de solid pentru a le îngădui să ajungă la celălalt capăt. „Dacă există un capăt.”

În cele din urmă, podul se termină, într-un loc care părea aidoma cu capătul la care se urcaseră. Rand nu vedea decât porţiunile atinse de lumina lămpilor, dar avea impresia că se aflau într-un loc vast, ca un deal cu o porţiune plană la vârf, din care plecau în toate direcţiile poduri şi rampe. O Insulă, după cum le spuse Loial. Se afla acolo şi o Călăuzire, acoperită cu inscripţii – i se păru că stătea drept în mijloc, dar nu avu cum să-şi dea seama dacă era sau nu aşa. Loial citi indicaţiile, apoi îi conduse spre una din rampe, care urca, încolăcindu-se.

După un urcuş lung şi nenumărate ocoluri, rampa îi duse pe o altă Insulă, aidoma celei de pe care plecaseră. Rand încerca să-şi imagineze cum arăta rampa, dar renunţă. „Insula asta nu poate fi chiar deasupra celeilalte. Pur şi simplu nu se poate.”

Loial cercetă o altă lespede acoperită cu inscripţii, găsi o altă coloană care însemna drumul şi-i conduse spre un alt pod. Rand nu mai reuşea să priceapă încotro se îndreptau.

În cercul lor strâmt de lumină, fiecare pod era exact la fel ca acela dinainte, numai că unele aveau spărturi în pereţi, iar altele, nu. Şi Insulele se diferenţiau numai după lespezile Călăuzirilor, unele fiind mai deteriorate decât altele. Rand pierdu noţiunea timpului; nu mai era sigur nici măcar câte poduri străbătuseră sau câte rampe. Străjerul, în schimb, avea probabil un al şaselea simţ. Tocmai când Rand simţi cum îl apucă foamea, Lan îi anunţă liniştit că era amiază şi coborî de pe cal pentru a le împărţi pâine, brânză şi carne uscată, din proviziile pe care le aveau cu ei. Venise rândul lui Perrin să ducă de căpăstru calul de povară. Se aflau pe o Insulă, iar Loial era preocupat cu descifrarea indicaţiilor de pe lespedea Călăuzirii.

Mat dădu să coboare din şa, dar Moiraine spuse:

— Timpul e prea preţios aici ca să-l irosim. Pentru noi, cel puţin. O să ne oprim numai când vine momentul să dormim.

Lan se urcase deja înapoi pe spinarea lui Mandarb.

Lui Rand îi cam dispăru pofta de mâncare la gândul că urma să doarmă înăuntru. Aici era mereu noapte, dar nu o noapte potrivită pentru somn. Îmbucă totuşi ceva, fără să se dea jos, la fel ca toată lumea. Era greu să ţină în acelaşi timp lampa, mâncarea şi frâiele, însă, chiar dacă crezuse că nu-i mai era foame, dădu gata şi ultimele firimituri de pâine şi de brânză, lingându-şi degetele, şi se gândi cu tristeţe că ar mai fi vrut. Ba chiar îi veni în minte că nu era chiar aşa de rău pe Căile de Taină, până la urmă. Oricum, nu era aşa cum le spusese Loial. Chiar dacă se simţeau ca la apropierea unei furtuni, totuşi nimic nu se schimba. Nimic nu se întâmpla. Era aproape plicticos.

Apoi însă, un mormăit de uimire al lui Loial rupse tăcerea. Rand se ridică în scări, ca să tragă cu ochiul pe lângă Ogier, şi înghiţi în sec: se aflau pe un pod care, la numai câteva picioare în faţa lui Loial, se termina cu o spărtură cu contururi neregulate.