Ochiul Lumii

30 Fiii Umbrei

Egwene rămase lângă foc, uitându-se la o rămăşiţă din statuie, iar Perrin se duse lângă apă ca să fie singur. Ziua era pe sfârşite, iar vântul nopţii se înteţea deja la răsărit, tulburând suprafaţa apei. Îşi scoase securea de la brâu şi o învârti în mână. Coada din lemn de frasin era lungă de un braţ, netedă şi răcoroasă la atingere. O ura. Îi era ruşine de cât de mândru se simţise de securea lui în Emond’s Field. Înainte să ştie măcar ce-ar fi vrut să facă cu ea.

— O urăşti chiar aşa de mult? îl auzi pe Elyas în spatele lui.

Tresări speriat, sări în picioare şi ridică securea pe jumătate înainte să îşi dea seama cine e.

— Poţi…? Îmi poţi citi gândurile? Precum lupii?

Elyas îşi înclină capul într-o parte şi se uită întrebător la el.

— Şi un orb ar putea să-ţi citească pe faţă, băiete. Hai, vorbeşte. O urăşti pe fată? O dispreţuieşti? Asta-i tot. Erai gata s-o omori pentru că o dispreţuieşti, dispreţuieşti felul în care îşi târăşte picioarele şi te ţine în loc cu obiceiurile ei femeieşti.

— Egwene nu şi-a târât niciodată picioarele, protestă el. Întotdeauna îşi face treaba. N-o dispreţuiesc, o iubesc. Îi aruncă o privire mânioasă lui Elyas, care începu să râdă. Nu chiar aşa. Vreau să zic ca nu o consider o soră, dar ea şi Rand… Sânge şi cenuşă! Dacă ne-ar fi prins corbii din urmă… Dacă… nu ştiu…

— Ba da, ştii. Dacă ar trebui să aleagă cum să moară, ce crezi că ar alege? O lovitură iscusită cu securea sau felul în care au murit animalele pe care le-am văzut azi? Eu ştiu ce ar alege.

— N-am dreptul să aleg eu pentru ea. N-o să-i spui, nu-i aşa? Despre…

Mâinile strânseră cu putere coada securii; muşchii braţelor i se încordară, muşchi puternici pentru vârsta lui, clădiţi în lungile ceasuri când învârtea ciocanul în fierăria lui jupân Luhhan. O clipă crezu că o să rupă coada groasă de lemn.

— Urăsc unealta asta nenorocită, mormăi el. Nu ştiu ce fac cu ea, fălindu-mă ca un idiot. Ştii că n-aş fi putut să o fac. Dacă n-ar fi fost vorba decât să mă prefac, poate, aş fi putut să mă dau mare şi să… Oftă, şi glasul îi deveni mai slab. Acum e altceva. Nu mai vreau să pun vreodată mâna pe ea.

— O să pui.

Perrin ridică securea ca să o arunce în apă, dar Elyas îl apucă de încheietură.

— O foloseşti, băiete, şi atâta vreme cât urăşti să o foloseşti, o să o foloseşti cu mai multă înţelepciune decât alţii. Aşteaptă. Dacă vreodată o să ajungi să nu o mai urăşti, atunci va fi vremea să o arunci cât mai departe cu putinţă şi s-o iei la fugă în direcţia opusă.

Perrin cântări securea în mână, încă ispitit să o arunce în apă. „Lui îi e uşor să-mi spună să aştept. Dar dacă aştept şi apoi nu mai pot să o arunc?”

Deschise gura ca să-l întrebe pe Elyas, dar nu izbuti să scoată niciun cuvânt. Un mesaj de la lupi, atât de presant încât privirea i se împăienjeni. O clipă uită ce voia să spună, uită că avea de gând să spună ceva, uită să vorbească, uită să răsufle. Şi chipul lui Elyas deveni mai întunecat, iar ochii lui păreau să scruteze departe, şi totodată în sufletul lui. Apoi se mistui, la fel de iute cum apăruse. Ţinuse cât o bătaie de inimă, dar era destul.

Perrin se scutură şi îşi umplu plămânii cu aer. Elyas nu pregetă; de îndată ce vălul i se ridică de pe ochi, se grăbi înspre foc fără să şovăie o clipă. Perrin alergă tăcut în urma lui.

— Stinge focul! îi striga Elyas cu un glas aspru lui Egwene. Făcu gesturi nerăbdătoare şi păru că încearcă să ţipe în şoaptă. Stinge-l!

Egwene se ridică în picioare, uitându-se nedumerită la el, apoi se apropie de foc, dar încet, în mod limpede neînţelegând ce se petrece.

Elyas o împinse la o parte şi înşfăcă dintr-odată ceainicul, suduind când se arse. Trecând ceainicul fierbinte dintr-o mână în alta, îl răsturnă peste foc. La un pas în spatele lui, Perrin sosi la timp ca să înceapă să arunce cu pământ peste cărbunii care mai sforăiau încă de la ultimele rămăşiţe de ceai care fuseseră aruncate în foc, sforăiau şi făceau să se ridice fuioare de foc. Nu se opri decât după ce şi cea mai mică urmă de fum fu îngropată.

Elyas aruncă ceainicul înspre Perrin, care îl lasă să cadă, scoţând un strigăt înăbuşit. Perrin îşi suflă peste mâini, uitându-se încruntat la Elyas, dar bărbatul înveşmântat în blană era prea prins cu treburile ca să-l bage în seamă.

— N-avem nici o şansă să ascundem faptul că a trecut cineva pe aici, răbufni Elyas. Va trebui doar să ne grăbim şi să sperăm. Poate că n-o să ne facă necazuri. Sânge şi cenuşă, eram sigur că era vorba de corbi.

Perrin se repezi să pună şaua pe Bela, sprijinindu-şi securea de coapsă în timp ce se aplecă să strângă chingile.

— Ce e? întrebă Egwene. Glasul îi tremura. Troloci? Vreun Pierit?

— Mergeţi spre răsărit sau spre apus, îi porunci Elyas lui Perrin. Găsiţi un loc unde să vă ascundeţi şi o să vin şi eu, cât de repede pot. Dacă vedeţi vreun lup… Se îndepărtă iute, ghemuit la pământ, ca şi cum ar fi avut de gând să meargă în patru labe, şi dispăru printre umbrele lungi ale serii.

Egwene îşi adună în pripă puţinele lucruri pe care le avea, dar tot îi ceru o lămurire lui Perrin. Glasul îi era stăruitor şi, pe măsură ce el tăcea, îi devenea din ce în ce mai speriat. Şi el era speriat, dar teama îi făcu să se mişte mai repede. Aşteptă până când se aşternură la drum înspre soarele care apunea. Mergând în faţa Belei şi ţinând securea la piept cu ambele mâini, îi aruncă peste umăr tot ce ştia, pe apucate, în timp ce vâna un loc unde să se aşeze şi să-l aştepte pe Elyas.

— Vin o mulţime de oameni, pe cai. Au venit în spatele lupilor, dar oamenii nu i-au văzut. Se îndreaptă spre apă. Probabil că n-au nimic de a face cu noi; e singurul loc cu apă pe o distanţă de mile întregi. Dar Grialba spune că… Aruncă o privire peste umăr. Soarele serii îi zugrăvea umbre ciudate pe chip, umbre care îi ascundeau expresia feţei. „La ce se gândeşte? Se uită la tine ca şi cum nu te mai recunoaşte? Te mai recunoaşte?” Grialba zice că nu-i place cum miros. E… e ca mirosul de câine turbat.

Apa nu se mai vedea. Încă mai desluşea bolovanii – frânturi din statuia lui Artur Aripă-de-Şoim – în amurgul care se preschimba încet în noapte, dar nu atât de limpede încât să ştie pe care stâncă făcuseră focul.

— O să ne ţinem departe de ei, o să găsim un loc unde să-l aşteptăm pe Elyas?

— De ce ne-ar da bătaie de cap? întrebă ea. Parcă eram la adăpost aici. Parcă era un loc sigur. Lumină, trebuie să existe un loc unde să fim în siguranţă.

Perrin începu să se uite cu şi mai multă băgare de seamă după o ascunzătoare. Nu erau prea departe de apă, dar întunericul era din ce în ce mai gros. Curând va fi beznă şi nu vor putea merge mai departe. O lumină palidă zăbovea încă deasupra crestelor. Din scobiturile dintre creste, unde aproape nu vedeai nimic în jur, părea strălucitoare. Undeva la stânga o siluetă neagră se înălţa spre cer, o stâncă mare şi lătăreaţă care ieşea pieziş din deal, învăluind panta de dedesubt în întuneric.

— Pe aici, şopti el.

Se îndreptă cu paşi repezi spre stâncă, aruncând din când în când câte o privire peste umăr, ca să vadă dacă nu cumva se apropiau oamenii. Nu se vedea nimic – încă. Fu nevoit să se oprească de mai multe ori ca să le aştepte pe Egwene şi pe Bela, care veneau poticnindu-se în urma lui. Egwene era lipită de grumazul Belei, iar iapa se uita cu grijă unde să pună piciorul. Perrin îşi spuse că sunt mai istovite decât credea. „Ar fi bine să fie o ascunzătoare potrivită. Nu cred că mai putem găsi alta.”

Ajunşi la poalele dealului, cercetă stâncă masivă, lătăreaţă care se proiecta pe cer, ieşind în afară din povârniş aproape de creastă. Era ceva ciudat de familiar în felul în care vârful imensului bloc de piatră părea să formeze nişte trepte neregulate, trei în sus şi una în jos. Perrin urcă şi pipăi stâncă, de la un capăt la altul. În ciuda faptului că era roasă de vreme, încă mai desluşea patru coloane alăturate. Urcă spre vârful în formă de treaptă al pietrei, care se înălţa deasupra capului lui ca un acoperiş uriaş. Degete. „O să ne adăpostim în mâna lui Artur Aripă-de-Şoim. Poate că a mai rămas ceva aici din dreptatea lui.”

Îi făcu semn lui Egwene să vină lângă el. Fata nu se mişcă, aşa că se lăsă să alunece la poalele dealului şi îi spuse ce găsise.

Egwene se uită scrutător în susul dealului, întinzându-şi gâtul.

— Cum de poţi vedea ceva? întrebă ea.

Perrin deschise gura, apoi o închise la loc. Privi în jur, umezindu-şi buzele, dându-şi seama pentru prima dată de ceea ce vedea. Soarele coborâse. Asfinţise, iar luna plină era ascunsă de nori, dar tot i se părea că vede în jurul lui crâmpeie din lumina roşiatică a amurgului.

— Am pipăit stâncă, vorbi el în cele din urmă. Asta trebuie să fie. N-o să ne vadă printre umbrele astea, chiar dacă vin până aici. O luă pe Bela de căpăstru ca să o ducă în adăpost. Simţea privirea lui Egwene în spate.

Pe când o ajuta să coboare din şa, tăcerea nopţii fu ruptă de ţipetele care se auziră din spate, dinspre apă. Egwene puse o mână pe braţul lui Perrin, iar el auzi întrebarea pe care nu o rostise.

— L-au văzut pe Vântaduc, spuse el, fără tragere de inimă. Era greu să pricepi înţelesul gândurilor lupilor. Ceva despre foc. Au torţe. O împinse jos, la baza degetelor de piatră, şi se ghemui lângă ea. Se despart ca să caute. Sunt aşa de mulţi, iar lupii sunt răniţi. Încercă să-şi facă glasul să sune mai entuziast. Dar Grialba şi ceilalţi ar trebui să fie în stare să se ţină departe de ei, chiar şi răniţi, iar ei nu se aşteaptă să fim aici. Oamenii nu văd lucrurile pe care nu se aşteaptă să le vadă. O să renunţe curând şi o să-şi facă tabără. Elyas era cu lupii şi nu i-ar fi părăsit câtă vreme îi urmăreau. „Atâţia călăreţi. Atât de încăpăţânaţi. De ce oare atât de încăpăţânaţi?”

O văzu pe Egwene încuviinţând din cap, fără să-şi dea seama.

— O să fie bine, Perrin.

„Lumină, îşi spuse el mirat, încearcă să mă liniştească.”

Ţipetele nu conteniră. Mici pâlcuri de torţe se vedeau mişcându-se în depărtare, puncte luminoase care pâlpâiau în întuneric.

— Perrin, îl rugă Egwene blând, vrei să dansezi cu mine duminică? Dacă ne întoarcem acasă până atunci?

Îşi simţi umerii tremurându-i. Nu scoase nici o vorbă, şi nu ştia dacă râdea sau plângea.

— Da. Promit.

Mâna i se încordă pe secure, împotriva voinţei lui, aducându-i aminte că încă o mai avea. Glasul i se preschimbă în şoaptă.

— Promit, zise el din nou, plin de speranţă.

Cete de bărbaţi cu torţe cutreierau acum dealurile, câte zece sau doisprezece în fiecare. Perrin nu-şi dădea seama câte cete erau. Câteodată zărea trei sau patru odată, alergând încoace şi încolo. Ţipau unii la alţii şi uneori se auzeau urlete în noapte, urletele cailor, urletele oamenilor.

Perrin îi vedea bine din locul în care se aflau. Stătea ghemuit lângă Egwene pe deal, uitându-se cum se mişcau torţele în întuneric ca nişte licurici, şi mintea lui alerga în noapte împreună cu Grialba, Vântaduc şi Sarsar. Lupii fuseseră prea răniţi de corbi ca să mai poată alerga repede sau până departe, aşa că aveau de gând să îi facă pe oameni să iasă din întuneric, să caute adăpost lângă foc. Până la urmă, dacă erau lupi prin preajmă, oamenii se adăposteau întotdeauna lângă foc. Unii dintre bărbaţii călare duceau şiruri de cai fără călăreţi; aceştia nechezau şi se ridicau în două picioare când siluetele cenuşii ţâşneau printre ei, urlau şi îşi smulgeau frâiele din mâna bărbaţilor care îi mânau, împrăştiindu-se în toate direcţiile cu iuţeala fulgerului. Caii care aveau călăreţi în spate nechezau şi ei când umbrele cenuşii năvăleau din întuneric cu colţii dezgoliţi, şi uneori urlau şi călăreţii, cu o clipă înainte ca fălcile puternice să le sfâşie beregata. Elyas era şi el acolo, dar prezenţa lui o simţea mai slab – stătea la pândă în noapte cu cuţitul său lung, un lup pe două picioare cu un colţ ascuţit de fier. Urletele se preschimbau adesea în blesteme, dar oamenii nu se dădeau bătuţi.

Deodată Perrin îşi dădu seama că bărbaţii cu torţe urmăresc un plan. De fiecare dată când apăreau nişte cete, cel puţin una dintre ele se găsea şi mai aproape de locul unde erau ascunşi ei. Elyas le spusese să se ascundă, dar… „Dar dacă am lua-o la fugă? Poate ne-am putea ascunde în întuneric, dacă nu ne oprim. Poate. Pentru asta trebuie să fie îndeajuns de întuneric.”

Se întoarse spre Egwene şi brusc îşi dădu seama că nu mai aveau cum să fugă. Pâlcuri de torţe, vreo zece, se apropiau de poalele dealului, tremurând în mersul cailor. Vârfuri de suliţă scânteiau în lumina torţelor. Îngheţă, ţinându-şi răsuflarea, strângând coada securii.

Călăreţii trecură pe lângă deal, dar unul dintre ei strigă ceva, iar torţele se întoarseră. Încercă disperat să găsească o cale de a pleca. Dar ar fi fost văzuţi de la prima mişcare, dacă nu cumva îi şi văzuseră, şi, odată ce i-ar fi zărit, nu mai aveau scăpare, chiar la adăpostul întunericului.

Călăreţii se apropiară de poalele dealului, fiecare ţinând o torţă într-o mână şi o lance lungă în cealaltă, strunindu-şi caii cu genunchii. La lumina torţelor Perrin desluşi mantiile albe ale Copiilor Luminii. Ţineau torţele sus şi se aplecau în faţă, privind iscoditor spre umbrele groase de sub degetele lui Artur Aripă-de-Şoim.

— E ceva acolo, sus, spuse unul din ei. Vorbea prea tare, ca şi cum i-ar fi fost teamă de ce se afla dincolo de lumina torţei. V-am spus eu că se poate să se ascundă cineva aici. Ăla nu e un cal?

Egwene îşi puse o mână pe braţul lui Perrin; chiar şi în întuneric, i se vedeau ochii măriţi de spaimă. Întrebarea ei fără cuvinte era limpede, în ciuda umbrei care îi ascundea trăsăturile feţei. Ce era de făcut? Elyas şi lupii cercetau încă în noapte. Caii de la poalele dealului se foiau neliniştiţi. „Dacă o luăm la fugă acum, o să ne prindă.” Una din Mantiile Albe înaintă câţiva paşi şi strigă înspre deal.

— Dacă înţelegi vorba omenească, coborâţi şi predaţi-vă. Nu vi se va face niciun rău dacă păşiţi în Lumină. Dacă nu vă predaţi, veţi fi omorâţi cu toţii. Aveţi un minut să vă hotărâţi.

Lăncile se lăsară în jos, iar vârfurile lunguieţe de oţel scânteiau în lumina torţelor.

— Perrin, murmura Egwene, nu putem fugi. Dacă nu ne supunem, o să ne omoare. Perrin?

Elyas şi lupii erau încă liberi. Un alt ţipăt îndepărtat, bolborosit arătă că o altă Mantie Albă se apropiase prea mult de Grialba. „Dacă fugim…” Egwene se uita la el, aştepta ca el să-i spună ce să facă. „Dacă fugim…” Clatină din cap, ostenit, şi se ridică în picioare, ca hipnotizat, împleticindu-se spre poalele dealului, spre Copiii Luminii. O auzi pe Egwene oftând şi venind în urma lui, târşâindu-şi picioarele, fără tragere de inimă. „De ce se încăpăţânează aşa Mantiile Albe, de parcă ar urî lupii din tot sufletul?” Aproape că i se păru că simte şi el mirosul acela ciudat, când vântul bătea dinspre călăreţi.

— Lasă securea jos, lătră căpetenia.

Perrin se îndreptă clătinându-se spre el, încreţindu-şi nasul ca să scape de mirosul pe care credea că-l simte.

— Lasă-l jos, nemernicule!

Căpetenia îşi duse suliţa la pieptul lui Perrin.

O vreme se uită la vârful suliţei, atât de ascuţit încât ar fi putut să îl străpungă, şi deodată strigă:

— Nu!

Dar nu la călăreţ strigă.

Sarsar se ivi din noapte, iar Perrin era una cu lupul. Sarsar, puiul care privise vulturii ridicându-se în zbor şi voia aşa de mult să zboare şi el pe cer cum făceau vulturii. Puiul care ţopăise, şi sărise, şi săltase până când ajunsese să sară mai sus decât orice alt lup şi care nu-şi pierduse niciodată dorinţa de a se ridica în zbor spre cer. Sarsar se ivi din noapte şi se desprinse într-un salt de pământ, ridicându-se precum vulturii. Mantiile Albe nici nu apucară să suduie înainte ca fălcile lui Sarsar să apuce beregata bărbatului cu lancea îndreptată spre Perrin. Avântul pe care şi-l luase lupul cel uriaş îi făcu pe amândoi să cadă de cealaltă parte a calului. Perrin simţi cum îi zdrobeşte gâtul, simţi gustul sângelui.

Sarsar se lăsă uşor pe pământ, departe de bărbatul pe care îl omorâse. Blana îi era năclăită de sânge, sângele lui şi al celorlalţi. O tăietură îi brăzda faţa şi orbita goală unde fusese ochiul lui stâng. Ochiul lui bun şi cei doi ochi ai lui Perrin se întâlniră pentru o clipă. „Fugi, frate!” Se întoarse ca să sară din nou, să se ridice în zbor pentru ultima dată, dar o lance îl ţintui locului. O a doua îl străpunse în coaste, înfigându-se în pământ. Zbătându-se, încercă să apuce cu colţii suliţele care nu-l lăsau să se mişte. „Să se ridice în zbor.”

Durerea îl copleşi pe Perrin şi urlă, un urlet fără vorbe care avea ceva din urletul lupilor. Fără să cugete, sări înainte, încă urlând. Orice gând dispăruse. Călăreţii se strânseseră prea mult unii într-alţii, ca să-şi mai poată folosi lăncile, iar securea era ca o pană în mâinile lui, un uriaş colţ de lup din oţel. Ceva i se sfărâmă în cap, şi când căzu nu ştiu cine murise – el sau Sarsar.

— … Să se ridice în zbor ca vulturii.

Bălmăjind ceva, Perrin deschise ochii, ameţit. Îl durea capul, dar nu-şi aducea aminte de ce. Clipi din pricina luminii şi se uită împrejur. Egwene era în genunchi şi se uita la el. Erau într-un cort pătrat, cât o odaie de mărime mijlocie de la fermă, cu o pânză aşternută pe jos. Lămpile cu gaz aşezate pe nişte suporturi înalte, câte una în fiecare colţ, răspândeau o lumină puternică.

— Slava Luminii, Perrin, şopti ea. Mi-era teamă că te-au omorât.

În loc să răspundă, Perrin se uită ţintă la bărbatul cărunt care stătea pe singurul scaun din cort. Un chip ca de bunic, cu ochii închişi la culoare, îi întoarse privirea, un chip care în mintea lui nu se potrivea cu tunica albă cu auriu pe care o purta şi cu armura lustruită de dedesubt. Părea un chip blând, deschis şi demn, şi era ceva în acel chip care se potrivea cu austeritatea elegantă a lucrurilor din cort. O masă şi un pat pliant, o poliţă cu un lighean simplu, alb şi un urcior, un cufăr de lemn cu modele geometrice. Lemnul era bine lustruit şi lucea slab, iar metalul scânteia, dar nu foarte puternic – nimic nu era ţipător. Toate lucrurile din cort erau meşteşugit lucrate, dar numai cineva care văzuse cum lucrează adevăraţii meşteri – precum jupân Luhhan sau jupân Aydaer, care făcea dulapuri – îşi putea da seama de asta.

Încruntându-se, bărbatul scotoci în două grămăjoare de lucruri de pe masă cu degetele lui boante, Perrin văzu că într-una din grămăjoare erau lucrurile pe care le avusese prin buzunare şi cuţitul de la brâu. Banul de aur pe care i-l dăduse Moiraine se rostogoli, iar bărbatul îl împinse la loc, gânditor. Ţuguindu-şi buzele, lăsă deoparte grămăjoarele şi ridică de pe masă securea lui Perrin, cântărindu-l în mână. Îşi întoarse din nou privirea spre cei din Emond’s Field.

Perrin încercă să se ridice. Durerea ascuţită care îi străpunse braţele şi picioarele îl făcu însă să se prăbuşească la loc. Îşi dădu seama, pentru prima dată, că e legat de mâini şi de picioare. Se uită la Egwene. Fata ridică din umeri, tristă, şi se întoarse cu spatele la el. Avea încheieturile şi gleznele legate, iar frânghiile îi săpau în carne. O bucată de funie unea legăturile de la mâini şi de la picioare, aşa că, chiar dacă ar fi încercat să se ridice în picioare, ar fi putut cel mult să stea ghemuită.

Perrin privi mirat. Era destul de surprinzător că erau legaţi, dar, în plus, toate frânghiile alea ar fi putut imobiliza un cal. „Ce cred că suntem?”

Bărbatul cărunt îi privea, curios şi gânditor, ca jupân al’Vere când întorcea o problemă pe toate părţile. Ţinea securea în mână ca şi cum ar fi uitat de el.

Bucata de pânză de la intrarea în cort fu dată la o parte şi un bărbat înalt păşi înăuntru. Chipul îi era alungit şi scofâlcit, iar ochii, aşa de afundaţi în orbite, încât părea că te priveşte dintr-o peşteră. Era slab şi nu avea pic de grăsime pe el; pielea era întinsă pe muşchii şi pe oasele de dedesubt.

Perrin zări întunericul de afară, şi focurile de tabără, şi doi paznici în mantii albe la intrarea în cort, apoi pânza căzu la loc. De îndată ce intră în cort, bărbatul se opri, ţeapăn ca o bară de fier, cu privirea aţintită pe peretele din faţă al cortului. Armura lui din metal şi zale strălucea ca argintul sub mantia albă ca zăpada.

— Senior Căpitan.

Vocea îi era la fel de înţepată ca gesturile, şi stridentă, dar fără expresie.

Bărbatul cărunt făcu un gest nepăsător cu mâna.

— Fă-te comod, fiule Byar. Ai socotit cât ne-a costat această… întâlnire?

Bărbatul cel înalt îşi desfăcu picioarele, dar în afară de asta Perrin nu văzu niciun alt semn de destindere.

— Nouă oameni morţi, Senior Căpitan, şi douăzeci şi trei de răniţi, şapte grav. Dar toţi pot încă merge călare. Treizeci de cai au trebuit omorâţi. Fuseseră schilodiţi. Accentua asta cu vocea lui lipsita de emoţie, ca şi cum ce se întâmplase cu caii era mai rău decât moartea sau rănile oamenilor. Mulţi dintre caii de schimb s-au răspândit care încotro. Pe unii s-ar putea să-i mai găsim când se crapă de ziuă, Senior Căpitan, dar cu lupii ăia care îi pun pe fugă, o să ne ia zile întregi să-i adunăm pe toţi. Oamenii care trebuiau să-i păzească au fost puşi să stea de pază noaptea până când ajungem la Caemlyn.

— Nu avem zile întregi la dispoziţie, fiule Byar, vorbi blând bărbatul cărunt. Plecăm la revărsatul zorilor. Nimic nu poate schimba asta. Trebuie să ajungem la timp în Caemlyn, nu-i aşa?

— Cum porunciţi, Senior Căpitan.

Bărbatul cărunt aruncă o privire înspre Perrin şi Egwene, apoi îşi întoarse ochii de la ei.

— Şi ce le putem arăta, în afară de tinerii ăştia de aici?

Byar trase adânc aer în piept şi şovăi.

— L-am jupuit pe lupul care era cu ei, Senior Căpitan. Blana lui este numai bună pentru cortul Seniorului Căpitan.

„Sarsar!” Fără să-şi dea seama ce face, Perrin gemu şi se luptă cu legăturile. Funiile îi intrară adânc în carne – încheieturile i se acoperiră de sânge dar nu cedară. Byar se uită pentru prima oară la cei doi prizonieri. Egwene se dădu înapoi. Chipul îi era la fel de lipsit de expresie ca vocea, dar o lumină crudă ardea în ochii lui înfundaţi în orbite, o lumină ce semăna cu flăcările care ardeau în ochii lui Ba’alzamon. Byar îi ura ca şi cum ar fi fost duşmanii lui de-o viaţă şi nu nişte oameni pe care nu-i văzuse niciodată înainte de seara aceea.

Perrin îi întoarse privirea, provocându-l. Gura i se arcui într-un zâmbet la gândul că îşi va înfige dinţii în beregata bărbatului.

Deodată surâsul îi dispăru de pe buze şi se cutremură. „Dinţii mei? Eu sunt om, nu lup! Lumină, trebuie să se termine odată cu toate astea!” Dar se uită la chipul furios al lui Byar, răspunzând la ură prin ură.

— Puţin îmi pasă de blana de lup, fiule Byar. Mustrarea din vocea Seniorului Căpitan era blândă, dar Byar îşi luă din nou o poziţie ţeapănă şi fixă cu privirea pe peretele cortului. Dădeai raportul cu privire la ce am înfăptuit astă-seară, nu-i aşa? Dacă am înfăptuit ceva.

— Cred că în haita care ne-a atacat erau cincizeci de fiare sau chiar mai multe, Senior Căpitan. Din ele, am ucis cel puţin douăzeci, poate treizeci. Nu mi s-a părut că merită să riscăm să pierdem şi alţi cai ca să le aducem trupurile aici astă seară. Dimineaţă o să le adun şi o să le dau foc celor care nu au fost târâte departe în întuneric. Pe lângă aceştia doi, mai erau cel puţin alţi doisprezece oameni. Cred că am omorât patru sau cinci dintre ei, dar e puţin probabil să le găsim cadavrele, dat fiind obiceiul Iscoadelor Celui Întunecat de a-şi lua cu ei morţii ca să-şi ascundă pierderile. Pare a fi fost un atac bine gândit, dar asta ridică problema…

Perrin simţi un nod în gât pe măsură ce bărbatul cel scofâlcit continua să povestească. Elyas? Cu luare aminte, dar fără tragere de inimă, se strădui să îl simtă pe Elyas, lupii… dar nu găsi nimic. Era ca şi cum nu fusese niciodată în stare să simtă ce se petrece în mintea unui lup. „Fie au murit, fie v-au părăsit.” Îi veni să râdă, un râs amar. În cele din urmă dobândise ceea ce îşi dorise cu atâta ardoare, dar preţul era prea mare.

Tocmai atunci bărbatul cărunt izbucni în râs, un chicotit ciudat care făcu să înflorească două pete roşii pe obrajii lui Byar.

— Aşa deci, fiule Byar, consideri că am fost atacaţi într-o ambuscadă bine pusă la punct, de o haită de cincizeci de lupi şi mai bine de o duzină de Iscoade ale Celui Întunecat? Da? Poate când vei fi văzut mai multe lupte…

— Dar, Senior Căpitan Bornhald…

— Eu aş zice ca au fost şase sau opt lupi, fiule Byar, şi probabil ca n-au mai fost alţi oameni în afară de cei doi de aici. Eşti foarte zelos, dar nu ai experienţă în afara oraşelor. E cu totul altceva să aduci Lumina când străzile şi casele sunt la mare depărtare. Noaptea lupii par mai numeroşi decât sunt de fapt, iar oamenii, la fel. Şase sau opt cel mult, cred eu. Byar se înroşea din ce în ce mai tare. Cred de asemenea că erau aici din acelaşi motiv ca noi: e singurul loc cu apă cale de o zi, în orice direcţie ai lua-o. E o explicaţie mult mai simpla decât să crezi că printre Fii sunt spioni sau trădători, şi de obicei explicaţiile simple sunt cele adevărate. O să înveţi şi tu asta, cu timpul.

Faţa lui Byar se albi pe măsură ce bătrânul cu figură de bunic continua să vorbească; cele două pete de pe obrajii lui scofâlciţi deveniră însă stacojii. Îşi îndreptă o clipă privirea spre cei doi prizonieri.

„Acum, că a auzit asta, ne urăşte şi mai mult, îşi spuse Perrin. Dar la început de ce ne-a urât?”

— Ce zici de asta? întrebă Seniorul Căpitan, ridicând securea lui Perrin.

Byar privi întrebător spre el şi aşteptă o încuviinţare înainte să îşi abandoneze postura rigidă şi să apuce arma. Cântări securea în mână şi scoase un mormăit surprins, apoi o roti deasupra capului, aproape atingând vârful cortului. O mânuia cu multă îndemânare, ca şi cum s-ar fi născut cu o secure în mână. Pe chip i se citiră deopotrivă admiraţia şi ranchiuna, dar când îl puse jos, faţa îi era din nou lipsită de orice expresie.

— Excelent echilibrat, Senior Căpitan. Făcut simplu, dar de un lucrător foarte bun, poate chiar de un meşter. Ochii lui scânteiară întunecat înspre prizonieri. Nu e o armă de sătean, Senior Căpitan. Nici de fermier.

— Nu. Bărbatul cel cărunt se întoarse spre Perrin şi Egwene cu un zâmbet obosit, uşor dojenitor, ca un bunic de treabă care ştie că nepoţii lui au făcut o poznă. Numele meu este Geofram Bornhald, se prezentă el. Înţeleg ca tu eşti Perrin. Dar pe tine, fato, cum te cheamă?

Perrin îi aruncă o privire ursuză, dar Egwene clatină din cap.

— Nu face pe prostul, Perrin. Eu sunt Egwene.

— Perrin şi atât, Egwene şi atât, murmură Bornhald. Dar bănuiesc că, dacă sunteţi cu adevărat Iscoade ale Celui Întunecat, vreţi să ascundeţi cât mai mult cine sunteţi cu adevărat.

Perrin se ridică anevoie în genunchi; nu se putea ridica mai mult din pricina felului în care era legat.

— Nu suntem Iscoade ale Celui Întunecat, protestă el, furios.

Nici nu îi ieşiră bine cuvintele din gură, când Byar ajunse lângă el. Bărbatul se mişca precum un şarpe. Văzu coada securii sale venind înspre el şi încercă să se ferească, dar coada groasă îl lovi deasupra urechii. Doar faptul că încercă să se dea la o parte făcu să nu îi zdrobească capul. Chiar şi aşa, văzu stele verzi. Rămase fără suflare şi se prăbuşi la pământ. Capul i se învârtea, iar sângele i se prelingea pe obraji.

— Nu ai dreptul, începu Egwene şi ţipă când coada securii se îndrepta şfichiuitor înspre ea. Se aruncă într-o parte, securea lovi în gol, iar ea se rostogoli pe jos.

— Învaţă să vorbeşti frumos, îl avertiză Byar pe Perrin, când te adresezi unui Uns al Luminii sau, dacă nu, o să rămâi fără limbă. Cel mai înspăimântător era că nu se ghicea nici o emoţie în glasul lui. Dacă ar fi fost să le taie limbile, ar fi făcut-o fără plăcere, dar şi fără părere de rău; era doar ceva ce trebuia să facă.

— Uşurel, fiule Byar. Bornhald se uită din nou spre cei doi captivi. Cred că nu aţi auzit prea multe despre Unşi sau despre Seniorii Căpitani ai Copiilor Luminii, nu-i aşa? Da, bănuiam eu. Ei, măcar de dragul lui Byar, încercaţi să nu protestaţi sau să ţipaţi, bine? Tot ce-mi doresc este să păşiţi în Lumină, iar dacă vă lăsaţi purtaţi de mânie, nu o să ne fie nici unuia de ajutor.

Perrin se uită la bărbatul scofâlcit care stătea în picioare lângă ei. „De dragul lui Byar?” Băgă de seamă că Seniorul Căpitan nu îi spuse lui Byar să îi lase în pace. Byar îi întâlni privirea şi zâmbi; zâmbetul îi atinse doar buzele, pielea de pe faţă i se strânse până când semănă cu o tigvă de mort. Perrin se înfioră.

— Am auzit de oameni care merg cu lupii, rosti Bornhald gânditor, dar n-am văzut aşa ceva până acum. Oameni care vorbesc cu lupii şi cu alte creaturi ale Celui Întunecat. Murdară treabă. Mă face să mă tem că într-adevăr se apropie Ultima Bătălie.

— Lupii nu sunt… Perrin se opri, şi cizma lui Byar se trase înapoi. Trase adânc aer în piept şi continuă pe un ton mai blând. Byar îşi lăsă piciorul în jos, dezamăgit, făcând o strâmbătură. Lupii nu sunt creaturile Celui Întunecat. Îl urăsc pe Cel Întunecat. Cel puţin îi urăsc pe troloci şi pe Pieriţi. Fu surprins să-l vadă pe bărbatul scofâlcit încuviinţând, ca pentru sine.

Bornhald ridică o sprânceană.

— Cine v-a zis asta?

— Un Străjer, răspunse Egwene. Se făcu mică văzând furia din ochii lui Byar. Spunea că lupii îi urăsc pe troloci, iar trolocii se tem de lupi. Perrin fu bucuros că nu adusese vorba despre Elyas.

— Un Străjer, oftă bărbatul cărunt. O fiinţă care e în cârdăşie cu vrăjitoarele din Tar Valon. Ce altceva ar fi putut să vă spună, când el însuşi este o Iscoadă a Celui Întunecat, şi un slujitor al Iscoadelor Celui Întunecat? Nu ştiţi că trolocii au bot, şi colţi, şi blană de lup?

Perrin clipi, încercând să-şi limpezească gândurile. Capul îi era încă amorţit de durere, dar era ceva necurat aici. Nu reuşea să se dumirească însă ce anume.

— Nu toţi, murmură Egwene.

— Perrin îl privi cu băgare de seamă pe Byar, dar bărbatul se mulţumi să se uite la ea.

— Unii au coarne, precum berbecii sau ţapii, sau ciocuri de şoim, sau… sau… tot felul de lucruri.

Bornhald clătină trist din cap.

— V-am oferit toate şansele, dar cu fiecare cuvânt vă afundaţi mai mult. Ridică un deget. Umblaţi cu lupii, creaturile Celui Întunecat. Al doilea deget. Mărturisiţi că aţi cunoscut un Străjer, altă unealta a Celui Întunecat. Mă îndoiesc că v-a spus ce v-a spus doar aşa, în treacăt. Al treilea deget. Tu, băiete, porţi în buzunar un însemn al ţinutului Tar Valon. Cei mai mulţi încearcă să scape de astea cât mai repede cu putinţă. Dacă nu cumva sunt în slujba vrăjitoarelor din Tar Valon. Al patrulea. Porţi o armă de războinic şi te îmbraci ca un fermier. Deci încerci să treci neobservat. Degetul mare. Ştiţi despre troloci şi despre Myrddraal. Aici, la miazăzi, doar învăţaţii şi cei care au călătorit până la ţinuturile de la Hotar ştiu că toate astea nu sunt numai poveşti. Poate că aţi ajuns şi voi acolo? Dacă-i aşa, spuneţi-mi unde anume. Am călătorit şi eu mult pe acolo, cunosc bine ţinutul. Nu? Bine atunci. Se uită la mâna cu degetele răşchirate şi lovi puternic cu ea în masă. Expresia ca de bunic spunea că, de data asta, nepoţii făcuseră o poznă serioasă. De ce nu-mi spuneţi adevărul, cum aţi ajuns să alergaţi în noapte cu lupii?

Egwene deschise gura, dar Perrin văzu neclintirea de pe chipul ei şi imediat îşi dădu seama că avea să spună una dintre poveştile pe care le scorniseră. Nu va merge. Nu acum, nu aici. Îl durea capul şi ar fi vrut să aibă timp să se gândească la toate astea, dar nu era vreme. Cine putea şti pe unde umblase acest Bornhald, ce ţinuturi şi ce oraşe cunoştea? Dacă îi prindea cu minciuna, nu aveau cum să mai spună adevărul. Bornhald ar fi convins că sunt Iscoadele Celui Întunecat.

— Suntem din Ţinutul celor Două Râuri, se grăbi el să spună.

Egwene îl privi cu gura căscată, dar el continuă să mărturisească adevărul – sau cel puţin o parte din el. Cei doi plecaseră de acasă pentru a vedea oraşul Caemlyn. Pe drum auziseră de rămăşiţele unui mare oraş, dar, când ajunseseră la Shadar Logoth, trolocii erau acolo. Cei doi izbutiseră să treacă peste râul Arinelle, dar se rătăciseră. Apoi dăduseră peste un bărbat care se oferise să-i îndrume spre Caemlyn. Zisese că nu-i priveşte cum îl cheamă, şi, de altfel, nu părea prea prietenos, dar aveau nevoie de o călăuză. Prima dată când vreunul dintre ei văzuse lupi fusese după ce apăruseră Copiii Luminii. Nu încercaseră decât să se ascundă ca să nu fie mâncaţi de lupi sau omorâţi de oameni.

— … Dacă am fi ştiut că sunteţi Copiii Luminii, sfârşi el, am fi venit la voi după ajutor.

Byar pufni neîncrezător. Lui Perrin nu-i păsa prea tare; dacă Seniorul Căpitan era convins, Byar nu le putea face niciun rău. Era limpede că Byar ar înceta şi să răsufle dacă aşa i-ar porunci Seniorul Căpitan.

— Nu apare niciun Străjer în povestea asta, rosti bărbatul cărunt după câteva clipe.

Perrin nu se descurcase prea bine; ştia că ar fi trebuit să aibă mai mult timp ca să se gândească. Egwene sparse tăcerea.

— L-am întâlnit la Baerlon. Oraşul era plin de oameni care coborâseră de la munte la sfârşitul iernii şi am fost puşi la aceeaşi masă la han. Am vorbit cu el doar cât am mâncat.

Perrin răsuflă din nou. „Mulţumesc, Egwene.”

— Dă-le lucrurile înapoi, fiule Byar. Fireşte, armele nu. Când Byar se uită surprins la el, Bornhald adăugă: Sau eşti dintre aceia care îi pradă pe cei cufundaţi în beznă, fiule Byar? Urâtă treaba, nu-i aşa? Nimeni nu poate fi hoţ şi în acelaşi timp să păşească în Lumină.

Byar păru neîncrezător.

— Deci ne lăsaţi să plecăm?

Egwene părea mirată. Perrin înălţă capul ca să se uite la Seniorul Căpitan.

— Fireşte că nu, copila mea. Poate că spuneţi adevărul când ziceţi că sunteţi din Ţinutul celor Două Râuri, din moment ce ştiţi despre Baerlon şi despre mine. Dar Shadar Logoth? Foarte, foarte puţini cunosc acest nume, şi cei mai mulţi sunt Iscoade ale Celui Întunecat; iar cei care îl cunosc ştiu că e mai bine să se ţină departe de acest loc. V-aş propune să vă gândiţi la o poveste mai bună în drum spre Amador. O să aveţi tot timpul, căci trebuie să ne oprim la Caemlyn. De preferinţă adevărul, copila mea. Adevărul şi Lumina aduc cu sine libertatea.

Byar lăsă deoparte sfiala cu care îl privise până acum pe bărbatul cărunt. Se întoarse şi se răsti la el.

— Nu poţi! Nu este îngăduit!

Bornhald ridică întrebător dintr-o sprânceană, iar Byar se domoli şi înghiţi în sec.

— Iartă-mă, Senior Căpitan. M-am pierdut cu firea şi îţi cer umil iertare şi mă căiesc, dar, cum spunea Seniorul Căpitan însuşi, trebuie să ajungem la Caemlyn la vreme, şi cum am pierdut mai toţi caii, o să ne fie destul de greu şi fără să avem grija prizonierilor.

— Şi ce propui? întrebă Bornhald calm.

— Pedeapsa pentru Iscoadele Celui Întunecat este moartea. Vocea monotonă îi făcea cuvintele să sune şi mai strident. Parcă ar fi vorbit despre un gândac care trebuie strivit. Nu se poate face niciun pact cu Umbra. Nu e nici o îndurare pentru Iscoadele Celui Întunecat.

— Este bine să fii zelos, fiule Byar, dar, aşa cum îi spun adesea odraslei mele, Dain, excesul de zel poate face mult rău. Adu-ţi aminte că Pravilele spun şi că „Nimeni nu e atât de pierdut încât să nu poată fi adus la Lumină”. Cei doi de aici sunt tineri. Nu s-au cufundat prea adânc în Umbră. Pot fi conduşi înspre Lumină, dacă ne vor îngădui să le ridicăm valul de umbră de pe ochi. Trebuie să le dăm această şansă.

O clipă Perrin aproape că simţi afecţiune pentru acest bărbat cu chip de bunic care stătea între ei şi Byar. Apoi Bornhald se întoarse, zâmbind, spre Egwene.

— Dacă refuzi să păşeşti în Lumină până când ajungem la Amador, voi fi silit să te dau pe mâna Inchizitorilor, iar pe lângă ei, zelul lui Byar e ca flacăra lumânării lângă soare. Bărbatul cărunt părea că regretă ceea ce trebuia să facă, dar nu avea de gând să facă altceva decât îi cerea datoria. Căieşte-te, renunţă la Cel Întunecat, păşeşte în Lumină, mărturiseşte-ţi păcatele, spune ce ştii despre lupi, şi vei scăpa. Vei merge liberă, în Lumină.

Privirea i se aţinti asupra lui Perrin, şi oftă din greu. Perrin simţi fiori ca de gheaţă pe şira spinării.

— Dar tu? Perrin şi Atât din Ţinutul celor Două Râuri. Tu ai omorât doi Fii. Atinse securea care era încă în mâna lui Byar. Pe tine mă tem că la Amador te aşteaptă spânzurătoarea.