Ochiul Lumii

37 Urmărirea cea lungă

Nynaeve strânse hăţurile celor trei cai şi privi în întuneric, ca şi cum ar fi încercat să străpungă bezna şi să-i găsească pe femeia Aes Sedai şi pe Străjer. Era înconjurată de copaci scheletici, siluete goale şi întunecate care se profilau în lumina slabă a lunii. Copacii şi întunericul îi ascundeau foarte bine pe Moiraine şi pe Lan, care se îndepărtaseră îndeletnicindu-se, chipurile cu o treabă misterioasă, fără măcar să se oprească să-i spună ce anume era. Lan îi şoptise să aibă grijă de cai, să nu scoată vreun zgomot, apoi dispăruseră, lăsând-o acolo ca pe un băiat de la grajduri. Trase cu ochiul spre cai şi oftă exasperată.

Mandarb se pierdea în noapte aproape la fel de mult ca mantia stăpânului său. Singurul motiv pentru care armăsarul de luptă o lăsa pe Nynaeve să se apropie era pentru că Lan îi dăduse el însuşi hăţurile. Acum părea destul de liniştit, dar ea îşi amintea mult prea bine botul care se dezvelise în tăcere, când dăduse să ia căpăstrul fără să aştepte aprobarea lui Lan. Tăcerea făcuse ca armăsarul să pară şi mai periculos. Aruncându-i o ultimă privire precaută, Nynaeve se întoarse cu ochii în direcţia în care plecaseră cei doi, mângâindu-şi propriul cal, cu mişcări încete. Tresări uimită când Aldieb o înghionti cu botul său palid, dar, după ce se gândi mai bine, mângâie puţin şi iapa cea albă.

— De ce m-aş răzbuna pe tine, şopti ea, numai pentru că stăpână-ta, cu aerele alea ei…

Se uita iarăşi în împrejur, prin întuneric. „Oare ce fac?”

După plecarea din Whitebridge, trecuseră prin sate care păreau nefiresc de obişnuite, târguri care lui Nynaeve i se păruseră a nu avea nici o legătură cu lumea în care se găseau Pieriţii, trolocii şi Aes Sedai. Urmaseră drumul spre Caemlyn, până ce, la un moment dat, Moiraine se ridicase în şaua lui Aldieb, cu ochii spre răsărit, de parcă putea vedea întreaga lungime a uriaşului drum, toată distanţa până în Caemlyn, precum şi ce îi aştepta acolo.

În cele din urmă, femeia Aes Sedai răsuflase adânc şi se aşezase la loc în şa.

— Roata ţese cum îi e voia, şoptise ea, dar nu pot să cred că ţese sfârşitul speranţelor. Trebuie să mă ocup întâi de lucrurile sigure. O să fie după cum ţese Roata.

Apoi îşi îmboldise calul spre miazănoapte, părăsind drumul şi intrând în pădure. În direcţia aceea se afla unul dintre băieţi, cu tot cu moneda pe care-i o dăduse Moiraine cândva. Lan o urmase.

Nynaeve aruncase o ultimă privire pe drumul spre Caemlyn. Nu erau prea mulţi oameni pe acolo, ci numai vreo doua căruţe cu roţi mari şi una goală, cu coviltir, în depărtare, precum şi o mâna de oameni care mergeau pe jos ducându-şi desagile în spate sau cărându-le cu roaba. Unii dintre ei recunoscuseră că mergeau în Caemlyn să-l vadă pe falsul Dragon, dar cei mai mulţi tăgăduiseră asta cu vehemenţă, mai ales cei care trecuseră prin Whitebridge. În Whitebridge, începuse s-o creadă pe Moiraine. Într-o oarecare măsură. Oricum, mai mult decât înainte. Şi nu era nici o consolare în asta.

Străjerul şi femeia Aes Sedai aproape că dispăruseră printre copaci, când, în sfârşit, pornise şi ea după ei, trebuind să se grăbească pentru a nu rămâne în urmă. Lan se uita deseori în urmă şi-i făcea semne să nu se piardă, dar nu se despărţea de Moiraine, iar aceasta era mereu cu ochii aţintiţi înainte.

Într-o seară, după ce părăsiseră drumul, urma invizibilă se pierduse. Moiraine, netulburata Moiraine, se ridicase dintr-odată de lângă micul foc pe care clocotea ceainicul, cu ochii mari.

— A dispărut, şoptise ea în întuneric.

— Băiatul a…? începuse Nynaeve, dar nu reuşise să termine întrebarea. „Pe Lumină, nici măcar nu ştiu despre care dintre ei e vorba!”

— N-a murit, vorbise încet femeia Aes Sedai, dar nu mai are moneda cu el.

Se aşezase, luase ceainicul de pe foc cu mâini sigure, aruncând în el o mână de plante, şi continuase, fără niciun tremur în glas.

— De dimineaţă, o să ne continuăm drumul în aceeaşi direcţie. Când mă apropii îndeajuns, pot să-l găsesc şi fără monedă.

În timp ce focul ardea mocnit, Lan se învelise cu mantia şi adormise. Nynaeve nu putea să doarmă, ci o privea pe Moiraine, care şedea cu ochii închişi, dar cu spatele drept. Era limpede că nu dormea.

Mult după ce tăciunii se stinseseră cu totul, Moiraine deschisese ochii şi se uitase la ea. Zâmbetul de pe faţa ei se simţea chiar şi prin întuneric.

— Şi-a recăpătat moneda, Meştereasă. Totul va fi bine.

Şi se întinsese pe pături cu un oftat, adormind aproape imediat.

Oricât ar fi fost de obosită, lui Nynaeve nu-i venise uşor să-i urmeze exemplul, căci gândurile sale se îndreptau spre ce era mai rău, oricât s-ar fi străduit să le oprească. Totul va fi bine. După Whitebridge, nu mai putea să creadă aşa uşor în asemenea vorbe.

Brusc, Nynaeve se trezi din amintirile în care se cufundase; cineva tocmai îi pusese o mână pe braţ. Înăbuşindu-şi un strigăt, dădu să-şi ia cuţitul de la brâu, încleştându-şi mâna pe mâner înainte să-şi dea seama că era Lan.

Străjerul avea gluga dată pe spate, dar mantia sa schimbătoare se pierdea atât de bine în întuneric, încât conturul vag al chipului său părea să plutească suspendat prin noapte. Mâna de pe braţul ei părea să fi apărut ca printr-o vrajă.

Trase aer în piept, tremurând. Se aştepta ca el să facă vreo remarcă despre uşurinţa cu care o luase pe nepregătite, dar în loc de asta îl văzu căutând ceva în desagile de la şa.

— E nevoie de dumneata, spuse el şi îngenunche, pentru a priponi caii.

De îndată ce se asigură că n-aveau cum să mai dispară, se ridică, o apucă de mână şi se pierdu iarăşi în întuneric. Părul său era aproape la fel de greu de observat ca mantia, iar când mergea, făcea chiar mai puţin zgomot decât ea. Fără nici o plăcere, Nynaeve trebui să recunoască în sinea ei că nu l-ar fi putut urmări niciodată prin beznă, dacă n-ar fi ţinut-o de mână. Oricum, nu era convinsă că ar fi putut scăpa din strânsoare, dacă el nu ar fi acceptat să-i dea drumul; avea mâini foarte puternice.

Când ajunseră în vârful unei mici movile, care de-abia se putea numi deal, el se lăsă într-un genunchi, trăgând-o şi pe Nynaeve în jos. Îi luă o clipă să vadă că şi Moiraine era acolo. Nemişcată cum era, femeia Aes Sedai, cu mantia ei întunecată, putea fi luată drept o umbră. Lan făcu un gest către poalele dealului, unde se afla un luminiş mare.

Nynaeve se încruntă, încercând să zărească ceva cu ajutorul razelor slabe de lună, apoi înţelese ce era acolo şi zâmbi. Contururile palide erau corturi, dispuse în şiruri ordonate; o tabără de soldaţi, cufundată în beznă.

— Mantii Albe, şopti Lan, vreo două sute, poate şi mai mulţi. Acolo e o sursă de apa. Şi băiatul pe care-l căutăm.

— În tabără? întreba ea şi îl simţi, încuviinţând.

— Chiar în mijloc. Moiraine a spus că simte precis locul în care se află. M-am apropiat îndeajuns pentru a vedea că-i păzit.

— Prizonier? spuse Nynaeve. De ce?

— Nu ştiu. Fiilor n-ar trebui să le pese de un băiat de la ţară, fără vreo pricină care să le dea de bănuit. E-adevărat că nu le trebuie mult ca să intre la bănuieli, dar tot mă îngrijorează.

— Şi cum o să faci să-l eliberezi?

Numai după ce-i prinse privirea îşi dădu seama că putea să pătrundă printre două sute de oameni şi să se întoarcă împreună cu băiatul. Mă rog, la urma urmei era Străjer. Trebuie să fi fost ceva adevărat în toate poveştile pe care le auzise. Se întrebă dacă nu cumva Lan râdea de naivitatea ei, dar el îi răspunse cu glasul foarte liniştit şi hotărât:

— De scos, pot să-l scot, dar probabil că n-o să se poată furişa prea uşor. Dacă suntem observaţi, s-ar putea să ne trezim cu două sute de Mantii Albe pe urme, noi trebuind să călărim doi pe un cal. Ca să nu ne mai urmărească, trebuie să-i momim cu ceva. Eşti dispusa să rişti?

— Ca să ajut pe cineva din Emond’s Field? Desigur. Ce trebuie să fac?

El îi indică din nou ceva prin întuneric, dincolo de corturi, dar de data asta nu mai reuşi să vadă decât nişte umbre.

— Ţarcul cailor. Dacă frânghiile care-l înconjoară sunt slăbite, nu peste tot, dar suficient ca să se rupă când Moiraine va crea o diversiune, Mantiile Albe o să fie mult prea ocupaţi să fugă după propriii cai, ca să mai vină după noi. Pe partea aia sunt doi oameni de pază, dincolo de ţarc, dar dacă eşti măcar pe jumătate atât de pricepută cât cred eu, n-o să te observe.

Nynaeve înghiţi în sec. Una era să se furişeze după iepuri, alta erau paznicii înarmaţi cu suliţe şi săbii… „Deci mă crede pricepută, da?”

— De acord.

Lan dădu iarăşi din cap, de parcă nici nu se aştepta să audă altceva de la ea.

— Mai e un lucru. În noaptea asta, prin apropiere sunt lupi. Am văzut deja doi, şi, dacă i-am văzut, pesemne că sunt mai mulţi.

Se opri puţin, şi cu toate ca tonul îi rămase acelaşi, ea îşi dădu seama că era uimit.

— S-ar fi zis că ei tocmai asta voiau, să-i văd. Oricum, n-ar trebui să-ţi facă niciun necaz. În general, lupii se feresc de oameni.

— N-aş fi bănuit, rosti ea blând. Eu, una, am crescut printre păstori.

Lan mormăi ceva, iar ea zâmbi prin întuneric.

— Atunci să trecem la treabă, spuse el.

Zâmbetul ei se şterse, în momentul în care se uită în jos, la tabăra plină de bărbaţi înarmaţi. Două sute de bărbaţi, cu suliţe, săbii şi… înainte să apuce să se răzgândească, îşi potrivi cuţitul în teacă şi dădu să plece. Moiraine îi prinse braţul, aproape la fel de strâns ca Lan.

— Ai grija, o sfătui încet femeia Aes Sedai. După ce tai frânghiile, întoarce-te cât de repede poţi. De acum faci parte din Pânză, şi nu aş risca să te pierd, aşa cum n-aş risca nici vieţile celorlalţi, dacă acum n-ar fi toată lumea în primejdie.

Pe furiş, Nynaeve îşi frecă braţul, după ce Moiraine îi dădu drumul. N-avea de gând să-i dea de înţeles că strânsoarea ei o duruse. Dar cealaltă îşi întorsese pe dată privirile către tabăra de dedesubt, rămânând tăcută. Iar Străjerul dispăruse. Dându-şi seama de asta, Nynaeve tresări. Nu-l auzise plecând. „Lumina să-l orbească! Halal Străjer!” Cu mişcări iuţi, îşi legă fustele ca să se poată mişca nestingherită şi plecă repede.

După câteva clipe în care crengile uscate trosneau sub picioarele ei, încetini, simţindu-se mulţumită că nu era nimeni acolo care s-o vadă roşind. Ideea era să se furişeze, că doar nu se luase la întrecere cu Străjerul. „Nu mai spune, chiar aşa?”

Alungă gândul şi îşi îndreptă atenţia spre pădurea întunecată prin care se strecura. Nu era greu să facă asta, căci lumina slabă a lunii intrată în ultimul pătrar era mai mult decât suficientă pentru oricine care învăţase de la tatăl ei, iar pământul cobora într-o pantă uşoară, care nu o speria deloc. Copacii însă, care se profilau goi pe cerul nopţii, îi aminteau în permanenţă că acum nu mai era vorba despre un joc, ca în copilărie, iar vântul care jelea aducea prea mult cu sunetul scos de cornul trolocilor. Acum, că era singură prin întuneric, îşi aminti că acei lupi care, în mod obişnuit, fugeau de oameni, se comportaseră diferit în Ţinutul celor Două Râuri, în iarna aceea.

Când simţi, în cele din urma, miros de cai, o cuprinse o senzaţie de uşurare. Aproape ţinându-şi răsuflarea, se întinse pe burtă şi se furişă în direcţia vântului, către sursa mirosului.

Zări gărzile numai cu câteva clipe înainte să ajungă în dreptul lor; veneau prin întuneric, chiar spre ea, cu mantiile lor albe care fluturau în vânt şi aproape scânteiau în bătaia razelor de lună. Ar fi putut la fel de bine să aibă şi torţe, oricum se vedeau de la mare distanţă. Împietri în loc, încercând să se facă una cu pământul. Cei doi se opriră solemni, la nici zece paşi de ea, faţă în faţă, cu suliţele pe umeri. Dincolo de ei se zăreau nişte umbre care erau, probabil, caii. Mirosul de grajd, de cal şi de bălegar se simţea puternic.

— Totu-i bine, nici o primejdie în noapte, anunţă una dintre siluetele cu mantie albă. Fie ca Lumina să ne scalde şi să ne apere de Umbră.

— Totu-i bine, nici o primejdie în noapte, răspunse şi celălalt. Fie ca Lumina să ne scalde şi să ne apere de Umbră.

Şi, cu asta, se întoarseră pe călcâie şi porniră din nou pe drumul pe care veniseră.

Nynaeve aşteptă, numărând în gând, până ce gărzile se mai întâlniră de două ori. Fiecare tură durase exact cât celelalte şi, de fiecare dată, dialogul se repetase aidoma. Nici măcar o privire nu aruncaseră în jur, ci mergeau apăsat, cu ochii aţintiţi înainte. Se întrebă dacă nu cumva ar fi trecut neobservată, chiar dacă se ridica în picioare.

Înainte ca bezna să înghită a treia oară faldurile albe ale mantiilor, ea se şi ridicase şi o pornise spre cai, în fugă, însă cu umerii aduşi. Când se apropie, încetini, ca să nu sperie animalele. Chiar dacă Mantiile Albe nu vedeau mai departe de lungul nasului, era sigură că ar fi venit să cerceteze, dacă ar fi auzit caii începând dintr-odată să necheze.

Aceştia erau priponiţi pe mai multe şiruri, dar, aşa cum stăteau, cu capetele plecate, se desluşeau numai ca nişte pete tulburi prin întuneric. Din când în când, câte unul fornăia sau bătea din copită. Din pricina luminii slabe a lunii, nu văzu ţăruşul de la capătul şirului decât când ajunse foarte aproape de el. Se întinse spre frânghia care înconjura locul, şi îngheţă, când calul cel mai apropiat îşi înălţă capul şi o privi. Căpăstrul său era legat cu un laţ mare de funia groasă care ajungea până la ţăruş. „Dacă nechează o dată…” Inima îi bătea să-i spargă pieptul; i se părea că răsuna atât de puternic, încât până şi gărzile o puteau auzi.

Fără să-şi ia ochii de la cal, începu să taie funia, pipăind cu mâna ca să-şi dea seama cât mai avea. Calul scutură din cap, iar Nynaeve aproape că leşină. „Doar o dată să necheze…”

Simţind că funia se mai ţinea numai în câteva fire răsucite, se îndreptă cu mare grijă spre şirul următor, cu privirile aţintite asupra calului, până când nu mai putu să-l vadă limpede, apoi trase aer în piept, tremurând din toate încheieturile. Dacă păţea de fiecare dată la fel, probabil că n-ar fi reuşit să termine treaba.

Numai că niciunul dintre caii priponiţi în şirurile următoare nu se mai trezi, nici măcar când ea se taie la degetul mare şi îşi înăbuşi un strigăt de durere. Cu degetul în gură, se uită cu mare grijă îndărăt, în direcţia din care venise. Pentru că vântul îi bătea din faţă, nu mai putea auzi schimbul de cuvinte dintre cei doi paznici; ei însă ar fi putut s-o audă, dacă se aflau în locul potrivit. Dacă veneau cumva să cerceteze locul, vântul ar fi înăbuşit sunetul paşilor lor, iar ea nu i-ar fi putut observa decât când ar fi fost aproape. „E momentul să plec. Dacă patru cai din cinci scapă, nimeni n-o să mai aibă timp de altceva.”

Dar nu se mişcă din loc. Parcă vedea privirea lui Lan, în momentul în care ajungea să-i povestească ce făcuse. În ochii lui nu s-ar fi citit nici o acuzaţie; gândul care-i trecuse prin minte era drept, iar el n-avea ce s-aştepte mai mult. În fond, era Meştereasă, şi nu un Străjer, fir-ar să fie, de neînvins şi care se putea face aproape nevăzut. Cu toate astea, strângând din dinţi, se furişă înspre ultimul şir de cai, iar primul animal de care dădu cu ochii se dovedi a fi Bela.

Silueta scundă şi lăţoasă era de neconfundat. Ar fi fost o coincidenţă prea mare ca, tocmai aici şi acum, să apară un alt cal aidoma celui pe care-l cunoştea atât de bine. Dintr-odată, se simţi atât de mulţumită că nu plecase înainte să treacă şi pe la acest ultim şir, încât se înfioră. Braţele şi picioarele începură să-i tremure atât de tare, încât se temu să atingă funia, dar mintea îi rămase limpede, ca apa Izvorului de Vin. Egwene era şi ea aici, împreună cu unul dintre cei trei băieţi. Iar dacă trebuia să plece călărind câte doi, unii dintre Fii i-ar fi ajuns din urmă, oricât de departe s-ar fi împrăştiat caii, şi unii dintre ei ar fi murit. Era sigură de asta, ca şi cum ar fi ascultat vântul. Acest gând o făcu să simtă un fior de spaimă: oare de ce era atât de sigură? Nu avea nimic de-a face cu vremea, cu recoltele sau cu boala. „De ce a trebuit Moiraine să-mi spună că pot folosi Puterea? De ce nu m-a lăsat în pace?”

Ciudat, dar teama o făcu să se oprească din tremurat. Cu mâini sigure, ca şi cum ar fi fost acasă, pisând ierburi în mojar, tăie funia, aşa cum făcuse şi mai înainte. Punându-şi pumnalul la loc în teacă, desfăcu rapid căpăstrul Belei. Iapa cea zburlită se trezi, tresărind şi scuturând din cap, dar Nynaeve o mângâie pe bot şi-i şopti la ureche cuvinte liniştitoare. Bela pufni înfundat şi păru mulţumită.

Şi alţi cai din şir se treziseră, şi acum o priveau. Amintindu-şi de Mandarb, ea se întinse şovăitor spre următorul căpăstru. Până la urmă, calul nu se opuse când văzu mâna străină care-l dezlega. De fapt, părea să dorească şi el câteva mângâieri, de felul celor pe care le primise Bela. Strângând în mâini căpăstrul iepei, şi-l înfăşură pe celălalt la încheietură, privind îngrijorată către tabără. Corturile albe nu erau la foarte mare distanţă, şi se zăreau până şi bărbaţii care se plimbau printre ele. Dacă observau caii foindu-se şi veneau să vadă ce se întâmplase…

Cu disperare, îşi dori ca Moiraine să nu mai aştepte întoarcerea ei, ci să facă exact ce şi pusese în gând. „Lumină, fa-o să înceapă, înainte ca…”

Dintr-odată, o explozie de lumină împrăştie bezna, deasupra capului ei, luminând pentru o clipă totul împrejur. Tunetul îi bubui în urechi, atât de tare încât i se păru că avea să cadă din picioare, în clipa în care un trăsnet cu trei limbi de foc lovi pământul, chiar lângă locul în care erau priponiţi caii, împroşcând cu praf şi pietre, ca o fântână. Mugetul pământului despicat se lupta cu ecoul trăsnetului. Caii turbară şi începură să necheze, ridicându-se în două picioare. Funiile se rupseră cu un trosnet, în locurile în care fuseseră tăiate. Se văzu un alt fulger, înainte ca urma lăsată de primul să fi dispărut complet.

Nynaeve era prea ocupată ca să se mai bucure. La primul trăsnet, Bela se năpusti într-o direcţie, în timp ce al doilea cal dădu s-o ia la fugă în direcţia cealaltă. Se simţi de parcă i-ar fi smuls cineva braţele din umeri. O clipă nesfârşită rămase aşa, spânzurată între cei doi cai, ridicată de la pământ, neputând nici măcar să strige, din pricina celei de a doua bubuituri. Trăsnetele loviră iar şi iar, într-un muget care se prăvălea fără încetare din ceruri. Împiedicaţi s-o apuce în direcţia în care porniseră, caii se năpustiră înapoi, îngăduindu-i să pună picioarele pe pământ. Ar fi vrut să se ghemuiască jos şi să-şi aline durerea din umeri, dar nu era vreme. Bela şi calul celălalt se năpusteau spre ea, cu ochii daţi peste cap, încât li se vedea numai albul ochilor, ameninţând s-o răstoarne şi s-o calce în picioare. Cumva, reuşi să ridice braţele, să se prindă de coama Belei şi să se urce pe spinarea iepei care gâfâia. Căpăstrul celălalt era încă înfăşurat în jurul încheieturii sale, înfipt adânc în carne.

Văzând o siluetă lungă şi cenuşie care se năpusti pe lângă ea, se simţi cuprinsă de teamă. Fiara însă nu-i băgă în seamă nici pe ea şi nici pe cei doi cai, ci se aruncă spre ceilalţi, care acum fugeau în toate direcţiile. O altă siluetă ucigaşă o urmă la mică distanţă. Nynaeve simţea că-i venea să ţipe din nou, dar nu scoase niciun sunet. „Lupii! Lumina să ne ajute! Ce face Moiraine?”

O îmboldi pe Bela cu călcâiele, dar nu mai era nevoie. Iapa o luă la galop, iar celălalt se dovedi foarte dornic s-o urmeze. Fugeau fără să le pese încotro, numai să poată scăpa de focul prăvălit din cer, care sfâşia noaptea.