Ochiul Lumii

42 Amintiri despre vise

Coborând scările, cu toţii, în frunte cu Rand, erau posomorâţi. Niciunul nu mai avea chef să-i vorbească, şi nici Rand nu se simţea prea dornic de vorbă.

Soarele coborâse îndeajuns de mult pe cer pentru ca scările dosnice să se întunece, dar lămpile nu fuseseră încă aprinse. Pe trepte, razele soarelui se amestecau cu umbrele serii. Chipul lui Perrin era la fel de împietrit ca al celorlalţi, dar, în timp ce frunţile tuturor erau încreţite de griji, a lui era netedă. Uitându-se la el, lui Rand îi trecu prin minte că era resemnat. Se întrebă de ce, şi ar fi vrut să rostească întrebarea cu voce tare, dar, de câte ori Perrin străbătea un petic de umbră, ochii săi păreau să adune toată lumina care mai rămăsese împrejur şi sclipeau slab, ca bucăţile bine şlefuite de ambră.

Rand se înfioră şi încercă să-şi îndrepte atenţia spre ce se afla în jurul său, spre zidurile cu lambriuri de nuc şi spre balustrada de stejar, spre lucrurile simple, de zi cu zi. Îşi şterse mâinile pe surtuc de mai multe ori, dar de fiecare dată palmele îi asudau la loc. „De-acum o să fie bine. Suntem iar împreuna şi… Lumina să te-ajute, Mat.”

Îi conduse pe toţi în bibliotecă, pe drumul ocolit care trecea pe lângă bucătărie, evitând sala cea mare. Nu erau mulţi calatori care să folosească biblioteca; cei mai mulţi dintre cei care ştiau să citească trăseseră la hanuri mai elegante, în Oraşul Interior. Jupân Gill păstra încăperea mai mult pentru propria delectare decât pentru puţinii clienţi care căutau, când şi când, câte o carte. Rand nici nu voia să se gândească de ce Moiraine le ceruse să nu fie văzuţi, dar îşi tot aducea aminte de ofiţerul Mantiilor Albe care spunea că avea să se întoarcă, şi de ochii Elaidei, atunci când ea îl întrebase unde locuia. Aceste motive erau mai mult decât suficiente pentru el, indiferent de vorbele lui Moiraine.

Intră în bibliotecă şi făcu şi câţiva paşi, înainte să-şi dea seama că toţi ceilalţi se opriseră în loc, înghesuiţi în uşă, cu gurile căscate şi cu ochii mari. În vatră ardea un foc vesel, iar Loial şedea lungit pe canapeaua cea mare, citind, în timp ce o pisică mică şi neagra, cu lăbuţe albe, se încolăcise pe burta lui. Când îi văzu intrând, el închise cartea, ţinând un deget uriaş acolo unde rămăsese, aşeză pisica pe podea şi se ridică pentru a le face o plecăciune solemnă.

Rand era aşa de obişnuit cu Ogierul, încât îi luă ceva timp să-şi dea seama că privirile celorlalţi erau aţintite tocmai asupra acestuia.

— Ei sunt prietenii pe care-i aşteptam, Loial, începu el. Ea e Nynaeve, Meştereasa din satul meu. Perrin. Şi ea e Egwene.

— Ah, da, tună Loial. Egwene. Rand a vorbit mult despre dumneata. Da. Eu sunt Loial.

— E Ogier, explică Rand, iar ceilalţi rămaseră la fel de uimiţi, dar din alta pricină. Chiar şi după ce văzuseră Pieriţi şi troloci în carne şi oase, era la fel de straniu să întâlnească o legendă vie. Amintindu-şi de prima sa reacţie la vederea lui Loial, zâmbi uşor. Prietenii săi se descurcau mai bine decât el.

Loial îşi plimbă privirea asupra chipurilor tulburate, dar Rand se gândi că pesemne nici nu bagă de seamă uimirea lor, faţă de ura mulţimii care-i strigase: „Troloc!”

— Dar femeia Aes Sedai, Rand? întrebă Ogierul.

— E sus cu Mat.

Ogierul ridică gânditor dintr-o sprânceană groasă.

— Înseamnă că e bolnav. Propun să ne aşezăm cu toţii. O să vină şi ea? Da. Atunci nu putem decât să aşteptăm.

După ce se aşezară, s-ar fi zis că tuturor celor din Emond’s Field li se luase o piatră de pe inimă, iar faptul că şedeau într-un scaun moale, cu foc în cămin şi cu o pisică încolăcită alături, părea să-i facă să se simtă acasă. De îndată ce se aşezară comod, cu toţii începură să-i pună întrebări Ogierului. Spre mirarea lui Rand, primul care deschise gura fu Perrin.

— Ce e acela un stedding, Loial? Un loc de refugiu, aşa cum spun poveştile?

Era foarte încordat, de parcă întrebarea sa ar fi avut o pricină ascunsă.

Loial le povesti cu bucurie despre stedding şi despre cum ajunsese la Binecuvântarea Reginei şi ce văzuse în călătoriile sale. Curând, Rand se lăsă pe spate, ascultând doar cu o ureche. Aflase deja toate aceste amănunte. Lui Loial îi plăcea să vorbească, şi să vorbească mult atunci când avea prilejul, deşi părea să creadă că o poveste trebuia începută cu două sau trei sute de ani înainte, pentru a fi pe deplin înţeleasă. Percepţia lui despre timp era foarte ciudată: o perioadă de trei sute de ani i se părea numai bună pentru o poveste sau o lămurire. De fiecare dată când vorbea despre plecarea din stedding, părea să se fi întâmplat cu numai câteva luni în urmă, dar, până la urmă, reieşi că plecase de mai bine de trei ani.

Gândurile lui Rand se îndreptară înspre Mat. „Un pumnal. Un nenorocit de cuţit, care s-ar putea să-l omoare numai pentru că l-a luat cu el. Lumină, nu mai vreau aventuri. Dacă ea poate să-l vindece, ar trebui să plecăm cu toţii… dar nu acasă. Acasă nu pot merge. Undeva. O să mergem undeva unde n-a auzit nimeni de Aes Sedai sau de Cel Întunecat. Undeva.”

Uşa se deschise, iar preţ de o clipă Rand crezu că avea vedenii. Apăru Mat, clipind des, cu surtucul încheiat până sus şi cu eşarfa cea neagră trasă pe ochi. Apoi Rand o văzu şi pe Moiraine, cu mâna pe umărul băiatului, şi pe Lan în spatele lor. Femeia îl urmarea cu mare grijă pe Mat, ca pe cineva care tocmai se dăduse jos din pat după boală. Ca întotdeauna, Lan urmărea totul în jur, cu toate că părea să nu fie atent la nimic.

Mat părea să nu fi fost nici o zi bolnav. Primul său zâmbet, şovăitor, se adresă tuturor, deşi se preschimbă într-o expresie de uluire la vederea lui Loial, de parcă era prima dată când dădea cu ochii de Ogier. Ridicând din umeri şi scuturându-se, se întoarse îndărăt către prietenii săi.

— Eu… ăăă… adică… începu el, apoi inspiră adânc. Se… ăăă… se pare că m-am purtat… ăăă… cam ciudat. De fapt, nu prea-mi amintesc mare lucru. Se uită stânjenit la Moiraine, dar ea îi zâmbi încrezător, iar el continuă: După Whitebridge, totul e în ceaţă. Thom şi… Se înfioră, şi trecu repede mai departe.

— Cu cât m-am îndepărtat mai mult de Whitebridge, cu atât totul s-a tulburat şi mai tare. Nici nu-mi amintesc când am ajuns în Caemlyn, mărturisi el, privindu-l pieziş pe Loial. Chiar nu-mi amintesc. Moiraine Sedai spune ca eu… sus… adică… ăăă… Apoi rânji şi, brusc, redeveni el însuşi. Doar n-o să mă scoateţi vinovat pentru ce-am făcut cât am fost nebun, nu?

— Dintotdeauna ai fost nebun, replica Perrin, şi pentru o clipă şi el păru să fi redevenit el însuşi.

— Nu, îl linişti Nynaeve, cu lacrimi în ochi, dar zâmbind. Nimeni nu te scoate vinovat.

Atunci Rand şi Egwene începură să vorbească în acelaşi timp, spunându-i lui Mat cât erau de fericiţi să-l vadă pe picioare şi cât de bine arăta, tachinându-l puţin şi afirmând că nădăjduiau să fi terminat cu farsele, acum că i se jucase şi lui una atât de urâtă. Mat le dădu replica, în timp ce-şi lua un scaun, şugubăţ ca întotdeauna. Însă când se aşeză, cu acelaşi rânjet pe faţă, îşi duse mâna ca din instinct la surtuc, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că încă avea la cingătoare un anumit obiect, iar lui Rand i se tăie respiraţia.

— Da, vorbi încet Moiraine, tot mai are pumnalul.

Ceilalţi încă râdeau şi vorbeau tare, dar ea observase momentul lui de tulburare şi care fusese pricina. Veni mai aproape de scaunul lui, pentru a nu trebui să ridice glasul.

— Nu pot să i-l iau, decât dacă vreau să-l omor. A fost legat de el de prea multa vreme, astfel că a devenit foarte puternic. Lanţul trebuie desprins în Tar Valon; eu singură n-o pot face, nici măcar cu un angreal.

— Dar nu mai pare bolnav, observă Rand, apoi îşi aduse aminte de ceva şi ridică ochii spre ea. Câtă vreme încă mai are pumnalul, Pieriţii o să ştie unde suntem. Şi unele Iscoade ale Celui Întunecat. Aşa ai zis.

— Am rezolvat asta, într-o oarecare măsură. De-acum, dacă ajung îndeajuns de aproape pentru a simţi chemarea, înseamnă ca oricum vor fi pe urmele noastre. Am îndepărtat pecetea răului şi am făcut tot ce am putut ca să-i încetinesc întoarcerea, dar până la urmă se va ivi din nou, cu timpul, dacă nu primeşte ajutor din Tar Valon.

— Ce bine că tocmai acolo mergem, nu?

În glasul lui se strecurase o umbră de resemnare şi nădejdea slabă că ar fi putut fi altfel, şi i se păru că tocmai din această pricină ea îi aruncă o privire dură, înainte să se îndepărteze.

Loial se şi ridicase în picioare, făcându-i o plecăciune.

— Eu sunt Loial, fiul lui Arent, fiul lui Halan, Aes Sedai. Fie ca toţi cei care slujesc Lumina să-şi găsească pacea în stedding.

— Îţi mulţumesc, Loial, fiu al lui Arent, răspunse sec Moiraine, dar în locul dumitale n-aş folosi acest salut. Cred că sunt cam douăzeci de Aes Sedai în Caemlyn, în acest moment, şi toate, în afară de mine, fac parte din Ajah Roşie.

Loial încuviinţă gânditor, de parcă înţelegea, dar Rand clătina din cap, tulburat; „Orbi-m-ar Lumina, dacă pricep ce vrea să zică”.

— E ciudat să te-ntâlnesc aici, continuă Moiraine. În ultimii ani, puţini Ogieri îşi mai părăsesc steddingul.

— Străvechile poveşti m-au atras, Aes Sedai. Cărţile de demult mi-au umplut mintea nevrednică de imagini. Vreau să vad desişurile. Şi oraşele pe care noi le-am construit. Pare-mi-se că nu multe dintre ele mai sunt încă în picioare, însă chiar dacă un aşezământ nu face cât un copac, tot merită văzut. Fruntaşii mă consideră ciudat pentru că vreau să călătoresc, dar aşa a fost de când mă ştiu. Niciunul dintre ei nu crede să fie ceva demn de văzut în afara steddingului. Poate când mă întorc şi le povestesc ce am văzut, o să se răzgândească. Sper. Cu timpul.

— Poate că da, spuse liniştită Moiraine. Acum, Loial, trebuie să mă ierţi pentru că sunt aşa de repezită. Ăsta-i defectul oamenilor, o ştiu. Eu şi tovarăşii mei nu putem pierde nici o clipă, ci trebuie să ne gândim unde plecăm mai departe. Te rog, lasă-ne singuri…

De data asta, Loial era cel tulburat. Rand îi sări în ajutor.

— Vine cu noi. I-am făgăduit-o.

Moiraine rămase cu ochii la Ogier de parca n-ar fi auzit, dar, în cele din urmă, încuviinţă.

— Roata ţese după cum îi este voia, murmură ea. Lan, ai grijă să nu fim luaţi prin surprindere.

Străjerul ieşi din încăpere în tăcere. Nu se auzi decât zgomotul uşii care se închise în urma lui. Plecarea lui avu efectul unui semnal; toate discuţiile încetară. Moiraine se duse lângă cămin, iar când se întoarse spre ei, toate privirile erau aţintite asupra sa. Cât ar fi fost de scundă la trup, prezenţa ei domina încăperea.

— Nu mai putem rămâne în Caemlyn prea multă vreme, şi nu suntem în siguranţa aici. Ochii Celui Întunecat sunt deja în oraş. Încă n-au găsit ce căutau, altfel totul s-ar fi terminat, deja. Asta-i bine pentru noi. Am luat măsuri pentru a-i ţine departe şi, până să-şi dea Cel Întunecat seama că a rămas o parte a oraşului în care şobolanii nu mai pot pătrunde, noi vom fi plecat deja. Însă dacă aş încerca să fac acelaşi lucru pentru oameni, ar fi ca şi cum i-aş pofti încoace pe Myrddraali, şi mai sunt în oraş şi Copii ai Luminii, care-i caută pe Egwene şi pe Perrin.

Rand scoase un sunet de uimire, iar Moiraine ridică dintr-o sprinceană, întrebător.

— Credeam că ne caută pe Mat şi pe mine, exclamă el.

Explicaţia o făcu pe femeia Aes Sedai să ridice ambele sprâncene.

— Şi ce te-a făcut să crezi asta?

— L-am auzit pe unul spunând că era în căutarea cuiva din Ţinutul celor Două Râuri. Iscoade ale Celui Întunecat, după câte spunea el. Ce era să cred? Cu tot ce s-a-ntâmplat, mă simt norocos că încă mai pot judeca limpede.

— Ştiu c-a fost greu, Rand, interveni Loial, dar sunt convins că puteai înţelege mai bine. Copiii Luminii le urăsc pe Aes Sedai. Elaida n-ar…

— Elaida? îl întrerupse brusc Moiraine. Ce are Elaida Sedai de-a face cu toate astea?

Se uita atât de intens la Rand, încât lui îi venea să intre în pământ.

— A vrut să mă bage în temniţă, mărturisi el, fără prea mare tragere de inimă. Nu voiam decât să-l văd pe Logain, dar ea nu m-a crezut că ajunsesem în Grădinile Palatului, cu Gawyn şi Elayne, dintr-o pură întâmplare.

Cu toţii se holbau la el ca la o ciudăţenie, în afară de Loial.

— Regina Morgase mi-a dat drumul. A zis că nu era nici o dovadă că aş fi avut intenţii rele şi că ea vrea să respecte legea, indiferent de bănuielile Elaidei.

Clătină din cap, când amintirea lui Morgase, în toată strălucirea sa, îl făcu pentru o clipă să uite de privirile pe care i le aruncau ceilalţi.

— Vă vine să credeţi că m-am întâlnit cu o Regină? E frumoasă, ca Reginele din poveşti. La fel şi Elayne. Iar Gawyn… cred că ţi-ar plăcea Gawyn, Perrin. Perrin? Mat?

Toată lumea îl privea cu ochi mari, ca mai înainte.

— Sânge şi cenuşă, dar n-am făcut decât să mă caţăr pe un zid, ca să-l văd pe falsul Dragon. N-am făcut nimic rău.

— Asta zic şi eu, şi nimeni nu mă crede, replică Mat, fără nici o expresie, deşi începuse brusc să rânjească.

— Şi cine-i Elayne? întrebă Egwene, cu un glas în aparenţă foarte calm.

Moiraine murmură ceva, supărată.

— O Regină, spuse Perrin, clătinând din cap. Chiar c-ai avut parte de aventuri. Noi nu i-am întâlnit decât pe Spoitori şi câteva Mantii Albe.

Rand băgă de seamă că-şi ferea privirea de Moiraine. Perrin îşi atinse vânătăile de pe faţă şi sfârşi vorba:

— Una peste alta, a fost mai plăcut să cântăm cu Spoitorii, decât s-avem de-a face cu Mantiile Albe.

— Pribegii trăiesc numai pentru cântecele lor, începu Loial să povestească. Pentru toate cântecele, de fapt. Cel puţin pentru a le căuta. Acum câţiva ani am întâlnit nişte Tuatha’an care voiau să înveţe cântecele cu care descântăm copacii. Numai că, în ultima vreme, copacii nu prea mai vor s-asculte, şi puţini Ogieri mai învaţă aceste cântece. Eu am o fărâmă de înzestrare, aşa că Fruntaşul Arent a stăruit. I-am învăţat şi pe Tuatha’an cât am putut de multe, dar copacii nu-i ascultă niciodată pe oameni. Pentru Pribegi erau numai nişte cântece ca oricare altele, la fel de bine primite, de vreme ce niciunul nu era cântecul pe care-l căutau. Aşa îi şi spun ei conducătorului fiecărei cete: Căutătorul. Câteodată vin şi în steddingul Shangtai. Nu-s mulţi oameni care să treacă pe acolo.

— Loial, te rog, îl întrerupse Moiraine, dar el îşi drese brusc vocea şi continuă, vorbind foarte repede, cu glasul său înfundat, de parcă i-ar fi fost frică să nu-l întrerupă din nou.

— Tocmai mi-am amintit ceva, Aes Sedai, ceva ce am vrut dintotdeauna să aflu de la una ca dumneata, de vreme ce în Tar Valon se ştiu multe lucruri şi sunt biblioteci măreţe, iar acum că te-am întâlnit… îmi dai voie?

— Da, dar pe scurt, te rog, răspunse ea pe un ton grăbit.

— Pe scurt, repetă Loial, de parcă se întreba ce-o mai fi însemnând şi asta. Da. Bine. Pe scurt. Cu câtva timp în urmă, în steddingul Shangtai a sosit un bărbat. Asta nu era ceva prea ciudat, la momentul respectiv, pentru că erau mulţi refugiaţi care se ascundeau în Osia Lumii, ferindu-se de ceea ce voi, oamenii, numiţi războaiele cu Aielii.

Rand zâmbi. „Cu câtva timp în urma” însemna, pentru Ogier, o perioadă de vreo douăzeci de ani.

— Era pe moarte, deşi nu avea nici o rană şi niciun semn. Fruntaşii s-au gândit că ar fi putut fi ceva provocat de către Aes Sedai, continuă Loial, scuzându-se din priviri faţă de Moiraine, de vreme ce el s-a însănătoşit foarte repede, după ce-a ajuns în stedding. În câteva luni. Într-o noapte, a plecat fără nici o vorba; s-a strecurat pur şi simplu afară, după ivirea lunii. El trase cu ochiul la chipul lui Moiraine şi-şi drese din nou vocea. Da. Pe scurt. Înainte să plece, ne-a spus o poveste stranie, pe care spunea că voia s-o duca până în Tar Valon. A spus că Cel Întunecat voia să orbească Ochiul Lumii şi să ucidă Marele Şarpe, adică însuşi Timpul. Fruntaşii ziceau că era la fel de sănătos la minte ca la trup, dar asta ne-a zis. Iar întrebarea mea era, poate Cel Întunecat să facă una ca asta? Să omoare timpul? Dar Ochiul Lumii? Poate el să orbească ochiul Marelui Şarpe? Ce înseamnă asta?

Rand fu surprins de reacţia lui Moiraine. În loc să-i răspundă lui Loial, sau să-i spună că nu avea răgazul, ea rămase cu ochii aţintiţi în gol, încruntându-se gânditoare.

— Asta ne-au spus şi Spoitorii, interveni Perrin.

— Da, întări şi Egwene. Povestea cu Aielii.

Moiraine rămase la fel de nemişcată, întorcând doar capul, foarte încet.

— Ce poveste? întreba ea, aruncându-le o privire lipsită de expresie, dar care-l făcu pe Perrin să tragă aer adânc în piept, cu toate că glasul îi ramase la fel de hotărât.

— Nişte Spoitori care străbăteau Pustiul – spuneau că lor li se îngăduie s-o facă fără vreo primejdie – au găsit nişte Aieli pe moarte, după o luptă cu trolocii. Înainte să moară şi ultima – ziceau că toate erau femei –, ea le-a spus Spoitorilor exact ce ne-a povestit şi Loial. Cel Întunecat – ele îl numeau Foc-n-Văz – are de gând să orbească Ochiul Lumii. Iar asta a fost numai cu trei ani în urmă, nu cu douăzeci. Înseamnă ceva?

— Poate însemna totul, vorbi Moiraine, fără să se schimbe la faţă, deşi Rand avea impresia că mintea îi era plină de gânduri, îndărătul ochilor întunecaţi.

— Ba’alzamon, şopti deodată Perrin.

Numele îi reduse pe toţi la tăcere, de parcă nimeni nu mai respira. Perrin privi spre Rand, apoi spre Mat, cu ochii ciudat de liniştiţi şi mai galbeni ca niciodată.

— Atunci, m-am întrebat unde am mai auzit numele ăsta… Ochiul Lumii. Acum îmi amintesc. Voi?

— Nu vreau să-mi amintesc nimic, se răsti Mat, cu încordare în glas.

— Trebuie să-i spunem, continuă Perrin. Acum e important. Nu mai putem păstra taina. Înţelegi, Rand, nu?

— Ce să-mi spuneţi? întrebă Moiraine cu glasul aspru, de parcă se pregătea să primească o lovitură. Privirea ei se opri asupra lui Rand.

El nu voia să răspundă şi nu voia să-şi amintească, la fel ca Mat – numai că într-adevăr ţinea minte şi ştia că Perrin avea dreptate.

— Am visat ceva… începu el, apoi îşi privi prietenii; Mat încuviinţă fără tragere de inimă, iar Perrin aprobă cu hotărâre. Măcar erau amândoi de acord, şi nu trebuia s-o înfrunte pe Moiraine de unul singur. Cu toţii am visat.

Îşi pipăi buricul degetului în care, odinioară, se înfipsese un spin, amintindu-şi gustul sângelui, după ce se trezise, precum şi arsurile de pe faţă, dintr-un alt vis, ceea ce-l făcu să se simtă îngreţoşat.

— Numai că s-ar putea să nu fi fost vise. Era şi Ba’alzamon acolo.

Ştia de ce Perrin rostise numele. Era mai uşor aşa, decât să spui ca în visele tale, în mintea ta, pătrunsese Cel Întunecat.

— Mi-a spus… mi-a spus tot felul de lucruri, dar la un moment dat a pomenit de Ochiul Lumii, cum că nu avea să ne fie de niciun ajutor.

O clipă, gura i se uscă de tot, împiedicându-l să mai continue.

— Şi mie mi-a spus la fel, interveni Perrin, iar Mat oftă din greu, dar încuviinţă. Nodul din gâtul lui Rand dispăru.

— Nu eşti supărată pe noi? întrebă Perrin, părând surprins, iar Rand îşi dădu seama că, într-adevăr, Moiraine nu arăta supărată.

Se uita la ei, dar ochii îi erau limpezi şi calmi, deşi priceau cu intensitate.

— Mai degrabă pe mine, decât pe voi. Deşi v-am cerut să-mi spuneţi dacă visaţi ceva ciudat. De la bun început v-am cerut-o.

Cu toate că glasul îi rămăsese calm, în ochii ei sclipi un fulger de mânie, care dispăru într-o clipă.

— Dac-aş fi ştiut pe dată, poate c-aş fi putut… în Tar Valon n-a mai existat nici o Călătoare prin vise de o mie de ani, dar aş fi putut încerca. Acum e prea târziu. De câte ori Cel Întunecat vă atinge, atingerea următoare devine şi mai simplă pentru el. Poate că prezenţa mea vă apăra puţin, dar chiar şi aşa… Vă amintiţi poveştile despre Rătăciţi şi despre oamenii pe care i-au înrobit? Oameni puternici, care luptaseră împotriva Celui Întunecat de la bun început. Poveştile acelea sunt adevărate, deşi niciunul dintre Rătăciţi nu are nici măcar a zecea parte din puterea stăpânului lor, nici Aginor, nici Lanfear, nici Balthamel sau Demandred, nici măcar Ishamael, Distrugătorul Speranţelor.

Rand le observa pe Egwene şi pe Nynaeve, care-l priveau. Se uitau ba la el, ba la Mat, ba la Perrin. Pe chipurile palide ale femeilor, teama se împletea cu scârba. „Oare se tem pentru noi sau de noi?”

— Ce putem face? întrebă el. Trebuie să fie ceva.

— Mai întâi, ar fi bine să nu vă îndepărtaţi de mine, răspunse Moiraine. Asta o să vă ajute, oarecum. Amintiţi-vă că eu sunt apărată de către atingerea Adevăratului Izvor, iar asta îi include şi pe cei din imediata mea apropiere. Dar n-o să puteţi să fiţi mereu în preajma mea. Puteţi să vă apăraţi şi singuri, dacă aveţi tăria şi voinţa de a o face, dar pe acestea trebuie să le găsiţi în sufletul vostru. Eu nu vi le pot da.

— Cred că eu mi-am găsit deja un mijloc de apărare, rosti Perrin, mai degrabă resemnat decât fericit.

— Da, încuviinţă Moiraine, cred că da.

Îl privi până ce-l făcu să-şi lase ochii în jos şi rămase pe gânduri. În cele din urmă, se întoarse spre ceilalţi.

— Puterea pe care Cel Întunecat o are asupra voastră nu este nesfârşită. Dacă îi cedaţi, fie şi o clipă, el vă va prinde inima cu un laţ, pe care s-ar putea să nu reuşiţi niciodată să-l retezaţi. Dacă vă supuneţi, veţi fi ai lui. Dacă-i rezistaţi, va fi neputincios. Nu-i uşor, atunci când îţi atinge visele, dar se poate face. Poate să trimită pe urmele voastre Jumate-Oameni, troloci, Draghkari şi alte făpturi, dar nu vă poate stăpânii, decât dacă-l lăsaţi.

— E destul de rău şi cu Pieriţii, spuse Perrin.

— Nu vreau să-l mai simt în mintea mea, mârâi Mat. Nu există nici o cale de a-l împiedica?

Moiraine clatină din cap.

— Loial nu trebuie să se teamă de nimic, nici Egwene sau Nynaeve. Din toată lumea. Cel Întunecat nu poate atinge o anumită persoană decât printr-o întâmplare, dacă îl caută singură. Dar, cel puţin pentru o vreme, voi trei sunteţi în centrul Pânzei. Se ţese un Ochi al Sorţii, şi fiecare fir duce drept la voi. Ce v-a mai spus Cel Întunecat?

— Nu-mi amintesc chiar limpede, răspunse Perrin. Era ceva despre unul dintre noi, care a fost ales. Îmi amintesc cum râdea, sfârşi el sumbru, gândindu-se la cine ne-a ales. A spus că n-aveam altceva de făcut, că trebuia să-l slujesc – să-l slujim cu toţii, sau să murim. Şi că-l vom sluji chiar şi după moarte.

— A spus că Suprema Înscăunată va încerca să ne folosească, adăugă Mat, dar glasul i se stinse când îşi dădu seama cu cine vorbea; apoi însă înghiţi în sec şi continuă: A spus că aşa au păţit-o şi alţii – şi a pomenit nişte nume, Davian, cred. Nici eu nu-mi amintesc prea limpede.

— Raolin Duşmanul Întunecimii, grăi Perrin.

— Da, întări şi Rand, încruntându-se.

Încercase să uite totul despre visele acelea, şi era foarte neplăcut să-şi amintească.

— Altul era Yurian Arc-de-Piatră, şi Guaire Amalasan.

Se opri brusc, sperând ca Moiraine să nu observe.

— Nu recunosc niciunul din numele astea.

Şi totuşi, pe unul îl recunoscuse, acum că le scosese din străfundurile memoriei. Numele pe care de-abia se abţinuse să-l rostească. Logain. Falsul Dragon. „Pe Lumină! Thom a spus că erau nume primejdios de rostit. Oare la asta se referea Ba’alzamon? Oare Moiraine vrea să-l folosească pe unul dintre noi drept fals Dragon? Dar femeile Aes Sedai îi distrug pe falşii Dragoni, nu-i conduc. Aşa să fie? Lumina să m-ajute, chiar aşa să fie?”

Moiraine îl privea, dar pe chipul ei nu se citea nimic.

— Tu le recunoşti? întrebă el. Înseamnă ceva?

— Numele de Părinte al Minciunii i se potriveşte Celui Întunecat, răspunse Moiraine. Aşa a făcut dintotdeauna, a semănat seminţele îndoielii, oriunde a putut. Ele se răspândesc ca o lepră în mintea unui om. Când ajungi să-l crezi pe Părintele Minciunii, ai făcut deja primul pas spre cedare. Amintiţi-vă că, dacă-i cedaţi, o să fiţi ai lui.

„O Aes Sedai nu minte niciodată, dar adevărurile ei s-ar putea să nu fie cele pe care crezi că le auzi.” Aşa-i spusese Tam, iar acum ea nu-i răspunsese cu adevărat la întrebare. Cu toate acestea, Rand se stăpânii şi nu începu să-şi frângă mâinile, trădându-şi neliniştea. Egwene plângea încet. Nynaeve o ţinea în braţe, dar părea şi ea pe punctul să izbucnească în lacrimi. Rand aproape că şi-ar fi dorit să poată şi el să plângă.

— Cu toţii sunt ta’veren, rosti brusc Loial, care părea bucuros şi nerăbdător să vadă de aproape cum Pânza se ţesea în jurul lor. Rand îl privi, nevenindu-i să creadă, iar Ogierul ridică ruşinat din umeri, dar entuziasmul nu-l părăsi.

— Aşa-i, spuse Moiraine. Trei – iar eu mă aşteptam să găsesc doar unul. S-au întâmplat multe lucruri la care nu mă aşteptam. Veştile despre Ochiul Lumii schimba multe, continuă ea, apoi tăcu gânditoare. O vreme, Pânza pare să se ţeasă în jurul vostru, aşa cum spune Loial, iar vârtejurile ei vor creşte, înainte să se domolească. Uneori, un ta’veren sileşte Pânza să i se supună, iar alteori Pânza este cea care-l aduce acolo unde este nevoie. Ochiul se mai poate încă ţese în multe feluri, iar unele dintre acestea ar fi îngrozitoare şi pentru voi, şi pentru lume. În Caemlyn nu mai putem rămâne, dar, pe oriunde am apuca-o, Myrddraalii şi trolocii ne-ar ajunge înainte să fi făcut mai mult de zece mile. Şi tocmai acum auzim că Ochiul Lumii este ameninţat, şi nu numai dintr-o sursă, ci din trei, care par separate una de alta. Pânza ne sileşte să ne îndreptăm într-un anume loc. Ea se ţese încă în jurul vostru, dar cine trage acum iţele, şi cine conduce suveica? Oare temniţa Celui Întunecat s-a slăbit îndeajuns pentru ca el să dobândească atâta putere?

— Gata cu vorbe de soiul ăsta! se răsti aspru Nynaeve. Nu faci decât să-i sperii.

— Şi pe dumneata nu? întreba Moiraine. Eu, una, sunt speriată. Mă rog, s-ar putea să ai dreptate. Nu putem permite ca teama să ne influenţeze calea. Fie că e o capcană, fie că e un avertisment venit la timp, trebuie să facem ceea ce se cuvine, adică să ajungem iute la Ochiul Lumii. Omul Verde trebuie să afle de pericol.

Rand tresări. „Omul Verde?” Ceilalţi făcuseră ochii mari, la fel ca el, în afara de Loial, al cărui chip lat părea îngrijorat.

— Nici măcar nu pot să risc să caut ajutor în Tar Valon, continuă Moiraine. Timpul ne sileşte. Chiar dacă am putea pleca din oraş călare, nestingheriţi, ne-ar lua multe săptămâni să ajungem în Mana Pustiitoare, şi mi-e teamă că nu mai avem răgaz.

— Mana! exclamară toţi într-un glas, dar Moiraine nu-i luă în seamă.

— Pânza ne înfăţişează un pericol, dar şi modul de a-l înfrunta. Dacă n-aş şti că aşa ceva e cu neputinţă, aş crede că însuşi Creatorul ne conduce. Există o cale. Ea surâse, de parcă se gândea la o glumă numai de ea ştiută, apoi se întoarse spre Loial. În Caemlyn a fost cândva un desiş Ogier, şi o Cale de Taină. Acum, Oraşul Nou se întinde peste locul în care era desişul, astfel că pesemne Calea de Taină este înăuntru. Ştiu că, în ultima vreme, nu mulţi Ogieri învaţă despre Căi, dar unul îndeajuns de înzestrat pentru a descânta şi care învaţă străvechile Imnuri de Creştere trebuie să fi aflat de ele, chiar dacă nu crede că se va folosi vreodată de asemenea cunoştinţe. Cunoşti Căile de Taină, Loial?

Ogierul se foi stânjenit.

— Da, Aes Sedai, dar…

— Poţi să găseşti drumul spre Fal Dara?

— N-am auzit niciodată de Fal Dara, spuse Loial, părând uşurat.

— În vremea războaielor cu trolocii, se numea Mafal Dadaranell. Cunoşti numele?

— Da, răspunse celălalt, fără tragere de inimă, dar…

— Atunci ne poţi călăuzi, zise Moiraine. Într-adevăr, ciudată întâmplare. Tocmai când nu puteam nici să rămânem, nici să plecăm pe una din căile obişnuite, aflu de un pericol care ameninţă Ochiul şi tot acolo dau peste cineva care ne poate ajuta să ajungem în câteva zile. Fie că e vorba despre Creator, despre soartă, sau de Cel Întunecat, Pânza ne-a ales calea de urmat.

— Nu! spuse Loial, foarte hotărât, cu vocea sa de tunet; cu toţii îşi întoarseră privirile spre el, făcându-l să clipească speriat dar nu şi să şovăie. Dacă pătrundem în Căile de Taină, o să murim cu toţii – sau o să fim înghiţiţi de Umbră.