Ochiul Lumii

6 Pădurea de la Apus

La lumina lunii, Rand nu vedea prea bine ce făcea, dar rana lui Tam părea mai degrabă o tăietură puţin adâncă de-a lungul coastelor, nu mai mare de-o palmă. Dădu din cap, nevenindu-i să creadă. Îl văzuse pe tatăl său cu răni mai adânci altă dată, fără ca asta să-l fi oprit din treabă mai mult decât îi trebuia ca să-şi cureţe rana. fără să zăbovească, îl cercetă pe Tam din cap până-n picioare, căutând o altă rană, mai primejdioasa, care să fi pricinuit fierbinţeala, dar nu găsi nimic altceva. Aşa neînsemnată cum părea, acea tăietură stingheră era totuşi destul de serioasă; carnea din jurul ei era fierbinte la atingere. Era chiar mai fierbinte decât restul corpului lui Tam, care era atât de încins, încât îl făcea pe Rand să îşi încleşteze maxilarele. O fierbinţeală atât de năprasnică putea ucide sau putea face să nu mai rămână dintr-un om decât umbra a ceea ce fusese. Udă o cârpă cu apă din burduf şi o puse pe fruntea lui Tam.

Încercă să spele şi să bandajeze rana tatălui său cu blândeţe, dar, cu toate acestea, gemete înăbuşite curmau murmuratul slab al lui Tam. Crengi neînfrunzite se desenau nedesluşit în jurul lor, parcă ameninţându-i atunci când se mişcau ca bătute de vânt. Cu siguranţă că trolocii îşi vor vedea de drum în momentul în care nu vor izbuti să îi găsească pe Tam şi pe el, atunci când se vor fi întors la fermă şi vor fi găsit casa tot goală. Încercă să se convingă să creadă asta, dar felul nemilos şi iraţional în care distruseseră casa nu prea îi îngăduia să fie atât de încrezător. Să crezi că vor renunţa înainte de a fi ucis tot ce ar fi întâlnit în cale era periculos, un risc nesăbuit la care nu îşi permitea să se supună.

„Troloci! Mi-ajute Lumina, troloci! Creaturi ieşite din poveştile Menestrelului, apărând din noapte ca să bată la uşă. Şi Pieritul. Mă scalde Lumina, Pieritul!”

Deodată îşi dădu seama că ţinea nemişcate capetele nelegate ale bandajului. „Am încremenit ca un iepure care a văzut umbra unui şoim”, îşi spuse cu dispreţ. Clătinând furios din cap, termină de strâns bandajul în jurul pieptului lui Tam.

Chiar dacă ştia ce are de făcut, chiar dacă făcea ce trebuia tot îi era frică. Când trolocii se vor întoarce, vor începe negreşit să cerceteze pădurea din jurul fermei ca să găsească vreo urmă a celor care le scăpaseră. Trupul celui pe care îl ucisese le va spune că acei oameni nu se află prea departe. Cine ştia ce ar face Pieritul sau ce ar putea face? În plus, ceea ce îi spusese tatăl lui despre auzul trolocilor îi răsuna tot atât de clar în urechi ca şi cum Tam tocmai ar fi rostit acele cuvinte. Se trezi împotrivindu-se impulsului de a acoperi gura lui Tam cu mâna, ca să îi potolească gemetele şi murmurele. „Unii te urmăresc după miros. Şi ce pot eu să fac? Nimic.” Nu îşi permitea să irosească timp îngrijorându-se din pricina a ceva care nu stătea în puterile lui.

— Nu trebuie să faci niciun zgomot, îi şopti tatălui său la ureche. Trolocii o să se întoarcă.

Tam vorbi cu o voce liniştită, răguşită:

— Eşti încă frumoasă, Kari. Frumoasă ca atunci când erai fată.

Rand se strâmbă. Mama lui murise cu cincisprezece ani în urmă. Dacă Tam credea că încă mai trăia, atunci înseamnă că fierbinţeala era mai cumplită decât crezuse el. Cum putea fi împiedicat să vorbească, acum că tăcerea putea însemna viaţă?

— Mama vrea să nu faci zgomot, murmură Rand. Se opri ca să scape de nodul care-i se pusese brusc în gât. Avusese mâini pline de gingăşie; măcar atât îşi mai aducea aminte. Kari vrea să nu faci zgomot. Ţine. Bea.

Tam se apuca să bea lacom din burduf, dar, după câteva înghiţituri, întoarse capul şi începu să murmure din nou cu glas scăzut, prea încet ca Rand să înţeleagă ce spune. Spera că era prea încet şi pentru trolocii care erau pe urmele lor.

Se reapucă de îndată de treabă. Înfăşură trei dintre pături în jurul şi între osiile luate de la căruţă, încropind o targă. Nu va putea să o apuce decât de la un capăt, iar celălalt capăt se va târî pe pământ, dar va trebui să se mulţumească cu atât. Tăie cu cuţitul de la cingătoare o fâşie lungă din ultima pătură şi legă câte un capăt al fâşiei de fiecare dintre osii.

Îl puse pe Tam pe targă cât mai uşurel cu putinţă, crispându-se la fiecare geamăt de-al lui. Tatăl său păruse întotdeauna de neînvins. Nimic nu-l putea vătăma; nimic nu-l putea opri sau măcar încetini. Faptul că acum se afla într-o asemenea stare aproape că îl făcea pe Rand să îşi piardă tot curajul pe care reuşise să şi-l adune. Dar trebuia să meargă mai departe. Asta era tot ceea ce îl făcea să continue. Trebuia.

Când Tam fu întins în cele din urma pe targă, Rand şovăi, apoi desprinse sabia de la brâul tatălui său. Când şi-o legă în jurul mijlocului, avu o senzaţie ciudată; îl făcea să se simtă ciudat. Cingătoarea, teaca şi sabia cântăreau împreună doar câteva livre, dar, când vârî sabia în teacă, i se păru că atârnă greu.

Se mustră, mâniat. Nu era nici momentul, nici locul pentru plăsmuiri prosteşti. Nu era decât un cuţit mai mare. De câte ori nu îşi imaginase cum ar fi să poarte sabie şi să aibă aventuri? Dacă fusese în stare să ucidă un troloc cu ea, atunci cu siguranţă ar putea să îi ţină la distanţă şi pe alţii. Doar că ştia mult prea bine că reuşita de la fermă nu fusese decât noroc chior. Iar când visase cu ochii deschişi la aventurile pe care ar fi putut să le trăiască, nu-şi imaginase nici că o să îi clănţăne dinţii de frică, nici ca o să fugă prin noapte ca să scape cu viaţă, nici că tatăl său o să fie pe moarte.

Îl înveli fără zăbavă pe Tam cu ultima pătură rămasă şi puse burduful şi restul de cârpe pe targă, lângă tatăl său. Trăgând adânc aer în piept, se lăsă în genunchi lângă osii şi îşi petrecu fâşia de pătură peste cap. Îi venea peste umeri şi sub braţe. Apucă osiile şi se ridică în picioare. Umerii lui suportau aproape întreaga greutate. Nu părea prea greu. Încercând să meargă cu pas domol, porni spre Emond’s Field, cu targa râcâind pământul în urma lui.

Hotărâse deja să îşi croiască drum până la Calea Carierei şi să meargă apoi pe ea până în sat. Aproape neîndoielnic, pericolul era mai mare mergând pe drum, dar lui Tam nu i-ar fi fost de niciun folos dacă Rand s-ar fi rătăcit orbecăind prin pădure şi prin beznă.

Mergând pe întuneric, ieşi lângă Calea Carierei aproape fără să-şi dea seama. Când înţelese unde se află, i se puse un nod în gât. Întoarse grăbit targa şi o târî înapoi în pădure, apoi se opri ca să îşi recapete răsuflarea şi să îşi potolească bătăile inimii. Încă gâfâind, se întoarse spre răsărit, spre Emond’s Field.

Era mai anevoios să meargă printre copaci decât să îl ducă pe Tam pe drum, iar întunericul îi îngreuna înaintarea, dar să o ia pe drum ar fi fost nebunie curată. Scopul era să ajungă în sat fără să întâlnească niciun troloc; fără ca măcar să zărească vreunul, dacă ar fi fost după el. Trebuia să presupună că trolocii erau încă pe urmele lor şi că, mai devreme sau mai târziu, îşi vor da seama că au pornit spre sat. Era cel mai probabil loc spre care se puteau îndrepta, iar Calea Carierei – cel mai probabil drum pe care o puteau apuca. De fapt, se găsea mai aproape de drum decât şi-ar fi dorit. Noaptea şi umbrele de sub copaci păreau a nu-i adăposti decât prea puţin de privirea cuiva care ar fi mers pe drum.

Strălucirea lunii care se strecura printre crengile neînfrunzite împrăştia doar atâta lumină cât să îi amăgească ochii şi să creadă că vede pe unde calcă. Rădăcinile ameninţau să îi pună piedică la fiecare pas, rugi bătrâni îl împiedicau să înainteze, iar povârnişurile ori ridicăturile neaşteptate aproape că îl făceau să se prăbuşească, atunci când piciorul lui nu mai dădea decât de aer acolo unde credea că era pământ solid, sau îl făceau să se împiedice când vârful cizmei dădea de ţărână în timp ce înainta. Murmuratul lui Tam se transforma în geamăt ascuţit ori de câte ori osiile treceau zdruncinându-se peste vreo rădăcină sau peste vreun bolovan.

Nesiguranţa îl făcea să se uite iscoditor în întuneric până când îi ardeau ochii, să asculte cu mai multă atenţie ca niciodată. Orice foşnet de crengi, orice fâşâit al acelor de pin îl făceau să se oprească, cu urechile ciulite, de-abia mai îndrăznind să respire de teama că ar putea să nu audă vreun zgomot care să îl pună în gardă şi de teamă că ar putea auzi un astfel de zgomot. Nu mergea mai departe decât în momentul în care era sigur că nu era decât vântul.

Pe nesimţite, oboseala i se strecură în braţe şi în picioare, sporită de vântul nopţii care îi nesocotea parcă în bătaie de joc mantia şi surtucul. Greutatea tărgii, care îi păruse atât de mică la început, încerca acum să îl doboare la pământ. Acum nu se mai poticnea doar când se împiedica. Strădania aproape necontenită de a nu cădea îl ostenea la fel de mult ca trasul tărgii. Se trezise înainte de revărsatul zorilor ca să se apuce de treburi şi, cu tot cu drumul până la Emond’s Field, avusese parte de o zi de muncă plină. Într-o seară obişnuită s-ar fi odihnit în faţa căminului, citind o carte din micuţa colecţie a lui Tam înainte de culcare. Frigul pătrunzător îi intra în oase şi stomacul îi aducea aminte că nu mâncase decât prăjiturile cu miere ale jupânesei al’Vere.

Mormăi în barbă, înciudat că nu luase nimic de mâncare de la fermă. Câteva minute în plus nu ar fi însemnat mare lucru. Câteva minute, cât să găsească nişte pâine şi nişte brânză. Trolocii nu s-ar fi întors dacă ar mai fi stat câteva minute. Sau măcar să fi luat nişte pâine. Fireşte, jupâneasa al’Vere va stărui să îi dea ceva cald de mâncare de îndată ce vor ajunge la han. O farfurie aburindă plină cu tocană groasă de miel. Şi nişte pâine coaptă de ea. Şi mult ceai fierbinte.

— Au trecut peste Zidul Dragonului ca un puhoi, spuse Tam brusc, cu o voce puternică, mânioasă, şi au spălat pământul cu sânge. Câţi au murit pentru păcatul lui Laman?

Rand rămase mut de uimire. Obosit, lăsă targa jos şi îşi scoase legătura. Urma lăsată de fâşia de pătură în carnea de pe umeri îl ardea. Mişcându-şi umerii ca să şi-i dezmorţească, se lăsă în genunchi lângă Tam. Bâjbâind după burduful de apă, privi cercetător printre copaci, încercând în zadar, la lumina palidă a lunii, să vadă ce se petrecea şi în susul, şi în josul drumului, nu numai la douăzeci de paşi distanţă. Nimic nu mişca acolo; doar umbre. Nimic altceva decât umbre.

— Nu e niciun puhoi de troloci, tată. Nu acum, în orice caz. Curând vom fi în siguranţă în Emond’s Field. Bea puţină apă.

Tam dădu la o parte burduful de apă cu o mână care părea a-şi fi redobândit aproape întreaga forţă. Îl apucă pe Rand de guler, apropiindu-i faţa de a lui până când Rand simţi pe obraz fierbinţeala corpului tatălui său.

— Îi numeau sălbatici, rosti Tam stăruitor. Neghiobii, spuneau că pot fi daţi la o parte ca nişte gunoaie. Câte bătălii pierdute, câte oraşe arse până în temelii înainte să înţeleagă adevărul? Înainte ca neamurile să lupte împreuna împotriva lor? Îl slăbi pe Rand din strânsoare şi vocea i se umplu de tristeţe. Câmpul de la Marath acoperit de morţi; nu se auzea decât croncănitul corbilor şi bâzâitul muştelor. Turnurile teşite din Cairhien arzând în noapte ca nişte torţe. Tot drumul până la Zidurile Strălucitoare au pârjolit şi au măcelărit înainte să fie întorşi înapoi. Tot drumul până la…

Rand îi acoperi gura cu mâna. Se auzi din nou, un zgomot înfundat şi ritmic, venind de undeva de printre copaci, stingându-se şi apoi crescând, după cum sufla vântul. Încruntându-se, Rand întoarse încetişor capul, încercând să îşi dea seama de unde venea. Întrezări cu coada ochiului o mişcare, iar în clipa următoare era ghemuit deasupra lui Tam. Tresări, dându-şi seama că ţine plăselele sabiei strâns în mână, dar toată atenţia lui se concentra asupra Căii Carierei, ca şi cum drumul ar fi fost singurul lucru real de pe lume.

Umbrele tremurătoare de la răsărit luară treptat forma unui cal şi a unui călăreţ, în urma cărora veneau siluete înalte şi masive, care umblau mărunt şi repede ca să ţină pasul cu calul. Lumina palidă a lunii făcea să lucească vârfurile suliţelor şi tăişurile topoarelor. Lui Rand nu îi trecu nici o clipă prin minte că ar putea fi oameni din sat, veniţi să îi ajute. Ştia cine erau. O simţea, ca şi cum i-ar fi scrâşnit oasele chiar înainte să se fi apropiat destul de mult încât lumina lunii să scoată la iveală mantia cu glugă ce acoperea călăreţul, o mantie care nu era umflată de vânt. Toate siluetele păreau negre în întuneric, iar copitele calului făceau acelaşi zgomot ca oricare altele, dar Rand putea deosebi acest cal dintr-o mie.

În spatele călăreţului în negru veneau siluete de coşmar, care aveau cornuri, boturi şi ciocuri, troloci mărşăluind pe două coloane, cizme şi copite lovind pământul în acelaşi ritm, ca şi cum ar fi ascultat de acelaşi glas. Rand numără douăzeci în timp ce treceau pe lângă el. Se întrebă ce fel de om ar îndrăzni să nesocotească atâţia troloci, sau măcar pe unul singur.

Coloana mărşăluitoare dispăru spre apus, zgomotul înăbuşit al paşilor stingându-se în întuneric, dar Rand rămase pe loc, complet nemişcat, aproape fără să respire. Ceva îi spunea că înainte de a se mişca trebuie să fie sigur, absolut sigur, că s-au îndepărtat. Într-un final trase adânc aer în piept şi începu să se ridice.

De data aceasta calul nu făcu niciun zgomot. În liniştea lugubră care se lăsase, călăreţul se întoarse; calul său întunecat se oprea la fiecare câţiva paşi în timp ce o lua înapoi pe drum, mergând domol. Vântul începu să sufle în rafale mai puternice, şuierând prin copaci; mantia călăreţului rămânea neclintită precum somnul morţii. Ori de câte ori calul se oprea, capul acoperit cu glugă se mişca dintr-o parte în alta, privind scrutător în pădure, căutând. Calul se opri din nou chiar peste drum de Rand, chipul adumbrit de sub glugă întorcându-se spre locul unde stătea el, ghemuit deasupra lui Tam.

Mâna lui Rand strânse spasmodic, cu şi mai multa putere, plăselele sabiei. Simţi privirea sfredelitoare, aşa cum se întâmplase şi de dimineaţă, şi, chiar dacă nu o vedea, se cutremură din pricina urii pe care o bănuia ascunzându-se în spatele ei. Bărbatul ce părea înfăşurat într-un giulgiu ura totul, orice fiinţa vie. În pofida vântului tăios, faţa lui Rand era acoperită de broboane de sudoare.

După aceea calul îşi continuă drumul, păşind fără zgomot, apoi oprindu-se, până când Rand nu mai văzu decât un contur, undeva departe pe drum, ce de-abia se mai desluşea în întuneric. Ar fi putut fi orice, dar Rand nu îşi luă nici o clipă ochii de la el. Se temea că, dacă îl va pierde din privire, data viitoare când îl va vedea pe călăreţul cu mantie neagră, calul cel tăcut se va afla chiar deasupra lui.

Deodată, umbra se năpusti înapoi, trecând pe lângă el într-un galop mut. Călăreţul se uita doar în faţă în timp ce gonea în noapte spre apus, spre Munţii de Negură. Spre fermă.

Rand se prăbuşi la pământ, trăgând cu nesaţ aer în piept şi ştergându-şi sudoarea rece de pe faţă cu mâneca. Nu îi mai păsa de pricina pentru care veniseră trolocii. Ar fi preferat să nu afle niciodată, atâta vreme cât totul ar fi luat sfârşit. Se scutură, îşi adună puterile şi îl cercetă de îndată pe tatăl său. Tam încă murmura, dar cu un glas atât de scăzut, încât Rand nu desluşea cuvintele. Încercă să îi dea să bea, dar apa i se prelinse pe bărbie. Tam tuşi şi se înecă din cauza unui firicel de apă care îi pătrunsese în gură, apoi începu din nou să murmure, ca şi cum nu s-ar fi oprit niciodată.

Rand mai udă puţin cârpa de pe fruntea lui Tam, împinse burduful de apă la loc pe targă şi se strecură din nou între osii.

Porni ca şi cum ar fi avut parte de un somn bun, dar puterile nu îl ţinură mult. La început oboseala îi era mascată de frică, dar, deşi frica stăruia, oboseala ieşi la iveală. Curând înainta din nou poticnindu-se, încercând să uite de foame şi de muşchii care îl dureau. Se concentră să pună un picior în faţa celuilalt fără să se împiedice.

Îşi imagina Emond’s Field, casele luminate pentru Noaptea Iernii, cu obloanele deschise, oamenii aruncându-şi în treacăt urări când mergeau încoace şi încolo, ducându-se în vizite, scripcile umplând străzile cu Nesăbuinţa lui Jaem şi Bâtlanul ce zboară. Haral Luhhan va bea prea multe rachiuri şi va începe să cânte Vântul în orz cu o voce de broască – întotdeauna făcea aşa până când nevastă-sa va reuşi să îl potolească, iar Cenn Buie va vrea să arate că dansează la fel de bine ca întotdeauna; Mat va plănui ceva ce nu se va petrece exact aşa cum intenţionase el şi toată lumea va şti că el este răspunzător, chiar dacă nimeni nu o va putea dovedi. Aproape că îi venea să zâmbească gândindu-se la cum va fi.

După un timp Tam vorbi din nou:

— Avendesora. Se spune că nu face seminţe, dar au adus un copăcel în Cairhien, un puiet. Un dar împărătesc de mare preţ pentru rege.

Cu toate că părea furios, de-abia vorbea îndeajuns de tare pentru ca Rand să îl înţeleagă. Cine ar fi fost în stare să îl audă ar fi auzit şi targa târându-se pe pământ. Rand continuă să meargă, ascultând doar pe jumătate.

— Nu fac niciodată pace. Dar au adus un puiet în semn de pace. A crescut vreme de o sută de ani. O sută de ani de trăit în înţelegere cu cei care nu fac pace cu străinii. De ce l-a tăiat? De ce? S-a plătit cu sânge pentru Avendoraldera. S-a plătit cu sânge pentru mândria lui Laman.

Vorbele i se stinseră încă o dată într-un murmur. Istovit, Rand se întrebă ce ar putea visa acum Tam. Avendesora. Se spunea despre Copacul Vieţii că are tot felul de însuşiri miraculoase, dar nici o poveste nu amintea de vreun puiet sau de „ei”. Nu era decât unul, şi acela aparţinea Omului Verde.

De dimineaţă s-ar fi simţit caraghios dacă ar fi stat să se gândească îndelung la Omul Verde şi la Copacul Vieţii. Nu erau decât poveşti. Oare chiar aşa era? De dimineaţă şi trolocii erau doar o poveste. Poate ca toate poveştile erau la fel de adevărate ca veştile pe care le aduceau neguţătorii, toate istorisirile Menestrelului, toate poveştile spuse seară la gura sobei. Poate că urma să-l întâlnească de adevăratelea pe Omul Verde, sau un uriaş Ogier, sau un Aiel sălbatic, cu văl negru pe faţă.

Îşi dădu seama că Tam începuse din nou să vorbească, câteodată doar murmurând, alteori destul de tare cât să poată fi înţeles. Din când în când se oprea să îşi recapete suflul, apoi continuă, ca şi cum ar fi vorbit în tot acest răstimp.

— Bătăliile sunt întotdeauna încinse, chiar pe zăpadă. Căldura sudorii. Căldura sângelui. Doar moartea este rece. Povârnişul munţilor… singurul loc care nu duhnea a moarte. Trebuia să mă îndepărtez de acea miasmă… de acea privelişte… am auzit un copil plângând. Câteodată femeile lor luptau cot la cot cu bărbaţii, dar de ce o lăsaseră să vină, nu… născu singură acolo, înainte să moară din pricina rănilor… acoperi copilul cu mantia, dar vântul… a luat mantia… copilul, învineţit de frig. Ar fi putut să moara şi el… plângea acolo. Plângea în zăpadă. Nu puteam lăsa copilul acolo… nu aveam copii… am ştiut dintotdeauna că vrei copii. Ştiam că o să-l îndrăgeşti, Kari. Da, fato. Rand e un nume frumos. Un nume frumos.

Deodată lui Rand i se înmuiară picioarele. Poticnindu-se, căzu în genunchi. Tam gemu din cauza zdruncinăturii, iar fâşia de pătură îi pătrunse lui Rand adânc în carne, dar el nu luă în seamă niciunul dintre aceste lucruri. Dacă s-ar fi trezit faţă în faţă cu un troloc în acest moment, nu ar fi schiţat niciun gest, s-ar fi uitat doar ţintă la el. Privi peste umăr la Tam, care se cufundase din nou într-un murmur fără cuvinte. „Aiurează din pricina fierbinţelii”, îşi spuse abătut. Fierbinţeala provoacă întotdeauna vise urâte, iar aceasta era o noapte prielnică pentru coşmaruri, chiar în absenţa febrei.

— Eşti tatăl meu, spuse cu glas tare, întinzând o mână ca să îl atingă pe Tam, iar eu sunt…

Febra crescuse. Foarte mult.

Încruntat, se sforţă să se ridice în picioare. Tam murmură ceva, dar Rand refuză să mai asculte. Sprijinindu-se cu toată greutatea în hamul improvizat, încercă să nu se concentreze decât să pună picioarele grele ca plumbul unul în faţa celuilalt şi să ajungă la Emond’s Field, unde vor fi în siguranţă. Dar nu putea face să înceteze ecoul vorbelor care răsunau încă în străfundurile minţii lui. „Este tatăl meu. Aiura din pricina febrei. Este tatăl meu. Aiura din pricina febrei. Lumină, cine sunt eu?”