Ochiul Lumii

48 Mana Pustiitoare

Vântul făcea să fluture mantia lui Lan, care, astfel, rămânea aproape nevăzut chiar şi în lumina soarelui, iar Ingtar şi cei o sută de soldaţi pe care Seniorul Agelmar îi trimisese să-i însoţească la Hotar, pentru cazul în care s-ar fi întâlnit cu vreo ceată de troloci plecaţi după pradă, călăreau foarte mândri, pe două şiruri, toţi în armuri, cu panaşe roşii şi cu caii înveşmântaţi în oţel, conduşi de flamura Bufniţei Cenuşii, a lui Ingtar. Erau cel puţin la fel de falnici ca o sută dintre Gărzile Reginei, dar nu la ei se uita Rand, ci la turnurile care tocmai începuseră să se zărească în faţa lor. Pe soldaţii din Shienar îi studiase deja o dimineaţă întreagă.

Fiecare turn, înalt şi solid, se afla în vârful unui deal, la jumătate de milă de următorul. Spre apus şi răsărit se înălţau altele şi altele. O rampă lată, apărată de parapete, urca în spirală în jurul fiecărui ax de piatră, făcând un ocol complet până să ajungă la porţile masive, aflate la jumătatea drumului spre vârfurile crenelate. Astfel, dacă soldaţii din garnizoană ieşeau la atac, erau apăraţi de ziduri până ce ajungeau jos, în schimb duşmanii care încercau să ajungă la poartă erau siliţi să urce sub o ploaie de săgeţi de pietre şi de ulei încins, turnat din uriaşele ceaune plasate chiar deasupra lor. În vârful turnurilor, dedesubtul cazanelor înalte de fier în care se puteau aprinde focuri de semnalizare, atunci când soarele nu strălucea, sclipeau oglinzi mari, de oţel, care acum erau întoarse cu grijă în jos, ca să nu prindă razele. Când un turn trimitea semnalul către cele vecine, acestea îl preluau şi-l trimiteau mai departe, până la fortăreţele dinăuntru, de unde soseau soldaţii care să respingă atacul. Cel puţin, aşa s-ar fi întâmplat în vremurile obişnuite.

În vârful turnurilor se vedeau bărbaţi care-i priveau apropiindu-se. Nu erau mulţi şi se iţeau, curioşi, printre creneluri. Nici măcar în timpurile cele mai bune, în turnuri nu se aflau decât atâţia oameni câţi erau necesari pentru a le apăra, bizuindu-se mai mult pe zidurile de piatră, decât pe forţa braţelor, pentru a supravieţui; acum, însă, aproape toţi soldaţii făceau parte dintre cei care călăreau spre Pasul lui Tarwin. Dacă nu izbuteau să respingă atacul, turnurile nici nu mai contau.

Trecând calare printre cele două turnuri, Rand se înfioră.

I se părea că trecea printr-un zid de aer mai răcoros. Aici era Hotarul. Ţinutul care se zărea nu arăta diferit de Shienar, numai că undeva, pe acolo, dincolo de copacii desfrunziţi, se afla Mana Pustiitoare.

Ingtar ridică pumnul în mănuşa de oţel pentru a-i face pe soldaţi să se oprească în dreptul unei stânci aflate nu departe de turnuri. Era o piatră de hotar, care însemna trecerea din Shienar în ceea ce fusese, odinioară, Malkier.

— Va cer iertare, Moiraine Aes Sedai, Dai Shan, Ziditorule. Seniorul Agelmar mi-a poruncit să merg numai până aici, vorbi Ingtar, părând foarte nefericit.

— Aşa am hotărât, Seniorul şi cu mine, îl lămuri Moiraine.

Ingtar mormăi supărat.

— Îmi cer iertare, Aes Sedai, continuă el, dar nu părea prea sincer. Faptul că v-am însoţit până aici înseamnă că s-ar putea să nu ajungem la pasul lui Tarwin până să înceapă lupta. Mi se ia prilejul de-a lupta alături de ceilalţi, dar, în acelaşi timp, mi se porunceşte să nu trec nici cu un pas mai departe de Hotar, ca şi cum n-aş mai fi fost niciodată în ţinuturile pustiite de Mană. Iar Seniorul şi stăpânul meu Agelmar nu vrea să-mi spună de ce.

Ochii lui, care sclipeau din spatele vizierei, priviră întrebători spre femeia Aes Sedai. La Rand şi la ceilalţi, nici nu se uita; aflase că ei erau cei aleşi pentru a-l însoţi pe Lan în Mană.

— Îi cedez eu locul, şopti Mat către Rand. Lan le aruncă o privire aprigă, iar Mat lăsă ochii în jos, înroşindu-se.

— Fiecare dintre noi are locul său în Pânză, Ingtar, spuse cu tărie în glas Moiraine. De aici, noi trebuie să ne depănăm firul de unii singuri.

Cu trupul ţeapăn, Ingtar făcu o plecăciune.

— Cum doreşti, Aes Sedai. Acum trebuie să vă las şi să pornesc iute la drum, ca să ajung la Pasul lui Tarwin. Măcar acolo mi se va… îngădui… să-i înfrunt pe troloci.

— Chiar aşa de nerăbdător eşti, întrebă Nynaeve, să te lupţi cu trolocii?

Ingtar o privi nedumerit, apoi trase cu ochiul spre Lan, ca şi cum Străjerul ar fi fost omul potrivit pentru a da o explicaţie.

— Cu asta mă ocup, Domniţă, rosti el, căutându-şi cuvintele. De asta mă aflu aici, pe lume.

Apoi îl salută pe Lan, ridicând spre el mâna înmănuşată, cu palma deschisă.

— Suravye ninto manshima taishite, Dai Shan. Pacea să-ţi bucure sabia.

Trăgând de frâie, Ingtar o apucă spre răsărit împreună cu stegarul şi cu cei o sută de soldaţi. Mergeau la pas, dar fără să şovăie, pe cât de repede îi puteau duce caii împovăraţi de armuri, care mai aveau încă mult de mers.

— Ce vorbă ciudată, se miră Egwene. De ce spun aşa – pacea?

— Atunci când n-ai cunoscut niciodată un lucru, decât în vise, răspunse Lan, îmboldindu-l pe Mandarb, devine mai mult decât un talisman.

Rand îl urmă pe Străjer, iar după ce trecu de piatra de hotar, se întoarse în şa pentru a privi înapoi, văzându-i pe Ingtar şi pe soldaţi dispărând după copacii golaşi. Dispăru apoi şi piatra şi, în cele din urmă, şi turnurile din vârfurile dealurilor, care se iţeau pe deasupra copacilor. Curând rămaseră singuri, călărind spre miazănoapte pe sub coroana desfrunzită a pădurii. Rand se cufundă într-o tăcere îngrijorată, şi, culmea, nici măcar Mat nu mai găsi nimic de spus.

În dimineaţa aceea, porţile din Fal Dara se deschiseseră odată cu zorii. Seniorul Agelmar, de data aceasta înveşmântat în armura şi cu coiful pe cap, la fel ca soldaţii săi, plecase din fortăreaţă împreuna cu steagul Şoimului Negru şi cu cele Trei Vulpi de la poarta de răsărit, îndreptându-se către soare, care se vedea numai ca o rază roşiatică pe deasupra copacilor. Ca un şarpe de oţel, călăreţii plecaseră din oraş într-un şir lung şi răsucit, câte patru la un loc, cu Agelmar în frunte. El ajunsese deja în pădure, înainte ca ultimii oameni să fi apucat să iasă din Fal Dara. În drumul lor nu se înălţaseră urale, care să-i îmboldească să meargă mai departe. Se auzeau numai tobele şi panaşele care fâlfâiau în bătaia vântului, dar soldaţii priveau spre soarele care răsărea, cu multă hotărâre. Undeva, spre răsărit, aveau să întâlnească alţi şerpi de oţel, veniţi din Fal Moran, avându-l cu ei chiar pe Regele Easar şi pe fiii săi, sau din Ankor Dail, oraşul care stăpânea hotarele de la răsărit şi păzea Osia lumii, din Mos Shirare, Fal Sion şi Camron Caan şi din toate celelalte fortăreţe din Shienar, mai mici sau mai mari. Unindu-se într-un şarpe uriaş, aveau să se întoarcă apoi spre miazănoapte, către Pasul lui Tarwin.

În acelaşi timp, începuseră şi alţii să plece, prin Poarta Regelui, care dădea către drumul spre Fal Moran. Căruţe mari şi mici, oameni călare sau pe jos, mânându-şi vitele, cărându-şi copiii în spate, cu chipurile lungi ca umbrele dimineţii. Gândul că-şi părăseau casele, poate pentru totdeauna, le încetinea paşii, dar teama de ceea ce urma să se întâmple îi îmboldea, astfel că ba îşi târşâiau picioarele, ba o luau la fugă, cale de câţiva paşi, pentru ca apoi să încetinească din nou, împrăştiind praful de pe drum. Câţiva se opriseră în afara oraşului ca să privească şirul de soldaţi în armură, care se afunda şerpuind în pădure. În unele priviri se vedeau înmugurind speranţele şi se auzeau chiar şi rugăciuni rostite cu glas scăzut, rugăciuni pentru soldaţi sau pentru cei care le rosteau. Apoi însă, cu toţii se întoarseră din nou spre miazăzi, continuându-şi drumul.

Alaiul cel mai puţin numeros ieşise pe poarta dinspre Malkier. În urma lui, rămăseseră numai câţiva, care se încumetaseră să mai zăbovească, soldaţi şi câţiva bătrâni, ale căror soţii muriseră şi ai căror copii, deja mari, se îndreptau încet spre miazăzi. O ultimă ceată, pentru ca, orice s-ar fi întâmplat la Pasul lui Tarwin, Fal Dara să nu cadă fără luptă. Drumul era deschis de flamura lui Ingtar, Bufniţa Cenuşie, dar Moiraine era cea care-i conducea spre miazănoapte. Era alaiul cel mai important dintre toate, dar şi cel mai deznădăjduit.

Cel puţin un ceas după ce trecură de piatra de hotar, peisajul şi pădurea din jur rămaseră neschimbate. Străjerul îi conducea într-un ritm destul de iute, cât de repede erau în stare caii să alerge, dar Rand se tot întreba când aveau să ajungă în ţinuturile bătute de Mană. Dealurile deveniseră un pic mai înalte, dar copacii, tufişurile şi vegetaţia de pe jos erau aidoma celor pe care le văzuse în Shienar, cenuşii şi desfrunzite aproape cu totul. Începu însă să-i fie mai cald, îndeajuns pentru a-şi scoate mantia şi a o aşeza la oblâncul şeii.

— Vreme aşa frumoasă n-am avut tot anul, observă Egwene, scoţându-şi, la rândul său, mantia.

Nynaeve scutură din cap, încruntându-se de parcă asculta vântul.

— Ceva nu-i în ordine.

Rand încuviinţă. Simţea şi el acelaşi lucru, deşi nu putea preciza ce anume era. Era prima dată în anul acela când îi era cald, deşi nu se afla în casă; numai că nu era vorba de asta, ci mai degrabă de faptul că, pur şi simplu, aşa de departe spre miazănoapte nu ar fi trebuit să fie cald. Pesemne că era din pricina Manei, deşi ţinutul nu se schimbase.

Soarele urcă în înaltul cerului, o minge roşie care n-ar fi putut da atâta căldură, deşi în văzduh nu era niciun nor. Puţin mai târziu, Rand îşi desfăcu şi surtucul. Sudoarea i se prelingea pe chip.

Şi nu era singurul. Mat îşi scoase surtucul de tot, lăsând la vedere pumnalul cu mâner de aur şi rubin, şi-şi şterse faţa cu capătul eşarfei pe care, clipind des, o împături pe lungime şi şi-o legă pe frunte, chiar deasupra ochilor. Nynaeve şi Egwene începură să-şi facă vânt şi se ghemuiră în şa, ameţite. Loial îşi desfăcu tunica cu guler înalt până jos, apoi şi cămaşa; pe pieptul său se vedea o fâşie de piele plină de păr, des ca o blană. Îşi ceru iertare tuturor:

— Vă rog, iertaţi-mă. Steddingul Shangtai este în munţi, şi e mereu răcoros, spuse el, fluturându-şi nările late şi trăgând în piept aerul care devenea din ce în ce mai încins. Căldura şi umezeala asta nu-mi plac.

Chiar era umezeală, îşi dădu seama Rand. Parcă erau în Smârcul Îndepărtat, din Ţinutul celor Două Râuri, în miezul verii. În mlaştina aceea, fiecare gură de aer tras în piept părea că vine printr-o pătură de lână, cufundată în apă fierbinte. Aici, terenul nu era mlăştinos – erau numai câteva bălţi şi cursuri de apă, pe care cineva, obişnuit cu Codrul de Bălţi, nu le putea considera decât nişte pârâiaşe, dar aerul era la fel ca în Smârc. Singurii care respirau uşor erau Perrin, care încă nu-şi scosese surtucul, şi Străjerul.

De acum, apăruseră şi câteva frunze, chiar pe crengile unor copaci care nu erau veşnic verzi. Rand se întinse să atingă o creangă şi se opri brusc. Frunzele roşii, de-abia crescute, pline de pete galbene şi negre păreau bolnave.

— V-am spus să nu atingeţi nimic, spuse Străjerul, cu glasul lipsit de expresie; avea încă pe el mantia care-şi schimba culorile, ca şi cum căldura nu-l afecta mai mult decât frigul. Chipul său aspru părea că pluteşte deasupra lui Mandarb. Florile atinse de Mană te pot omorî, iar frunzele pot să te schilodească. Există o făptură mică numită Beţigaşul, care se ascunde de obicei acolo unde frunzişul este mai des, arătând exact aşa cum îi spune şi numele, aşteptând să-l atingă cineva. Atunci când asta se întâmpla, muşcă. Nu-i otravă, ci un suc care începe de îndată să digere prada Beţigaşului. Nu te poţi salva decât tăindu-ţi braţul sau piciorul care a fost atins. Măcar Beţigaşul nu te muşcă decât dacă-l atingi. Alte făpturi de pe aici nu au nici atâta răbdare.

Rand îşi trase mâna, fără să fi atins frunzele, şi se şterse pe cracul pantalonului.

— Asta înseamnă că am ajuns în miezul Manei? întreba Perrin, care, lucru ciudat, nu părea speriat.

— Numai la margine, replică posomorât Lan; armăsarul nu se opri din mers, iar el li se adresă vorbind peste umăr. Adevăratul ţinut mănat e încă departe. Exista acolo făpturi care vânează luându-se după auz, iar unele s-ar putea să se fi aventurat departe, până aici. Câteodată, ele trec chiar şi Munţii Dhoom. Sunt mult mai primejdioase ca Beţigaşele. Nu vorbiţi şi nu rămâneţi în urmă, dacă vreţi să scăpaţi cu viaţă.

Fără să aştepte vreun răspuns, el îşi continuă drumul, în acelaşi ritm alert. Milă după milă, puterea distrugătoare a Manei deveni din ce în ce mai vizibilă. Frunzele copacilor erau tot mai numeroase, dar erau pătate şi vârstate cu galben şi negru sau cu pete de un roşu palid, ca sângele otrăvit. Fiecare frunză şi fiecare coardă păreau umflate, gata să plesnească la cea mai mică atingere. Florile atârnau de crengi şi de buruieni ca într-o jalnică imitaţie a primăverii, palide şi bolnăvicioase, părând a putrezi chiar în timp ce le priveau. Când Rand încercă să tragă aer în piept, mirosul dulceag de putrefacţie, dens şi puternic, îl îngreţoşă, iar când dădu să răsufle, aproape că i se făcu rău. Aerul avea gust de carne stricată. Copitele cailor foşneau uşor, pe măsură ce plantele bolnave pe care călcau plesneau strivite.

Mat se aplecă în şa şi vomită, dând totul afară din stomac. Rand căută să atingă hăul, dar liniştea sufletească nu-l ajuta mai deloc să scape de senzaţia puternică de greaţă care-i urca în gâtlej. Chiar şi cu stomacul gol, lui Mat i se făcu iarăşi rău după numai o milă, dar nu mai avea ce să dea afară. Egwene arăta de parcă ar fi fost pe punctul să facă la fel, înghiţind fără încetare, iar chipul lui Nynaeve era ca o mască, palid şi hotărât, rigid, cu privirile aţintite spre spinarea lui Moiraine. Meştereasa nu voia să arate cât îi era de rău înaintea femeii Aes Sedai, numai că, din câte vedea Rand, nu mai avea mult de aşteptat. Chipul lui Moiraine era încordat, iar buzele i se albiseră.

În ciuda căldurii şi a umezelii, Loial îşi legă o eşarfă peste nas şi gură. Întâlnind privirea lui Rand, în ochi i se citea limpede dezgustul şi furia.

— Auzisem eu… începu, cu glasul înfundat, apoi se opri pentru a-şi drege vocea, făcând o strâmbătură. Puah! Ce gust ca de… Puah! Auzisem şi citisem multe despre locurile atinse de Mană, dar nimic nu poate descrie… Şi făcu un gest care se referea atât la miros, cât şi la toată vegetaţia care-ţi făcea silă. Nu-mi vine să cred că cineva, chiar şi Cel Întunecat, ar putea să facă aşa ceva copacilor. Puah!

Străjerul, fireşte, nu era afectat, cel puţin Rand nu vedea niciun semn, dar, spre marea sa mirare, nici Perrin nu era. Sau, cel puţin, nu se comporta la fel ca toţi ceilalţi. Tânărul cel vânos arunca priviri mânioase către pădurea putredă prin care călăreau, de parcă s-ar fi uitat la un duşman sau la flamura acestuia, şi îşi dezmierda securea de la şold, mormăind pentru sine, aproape mârâind, şi făcându-i lui Rand pielea de găină. Chiar şi în bătaia razelor de soare, ochii săi străluceau, aurii şi fioroşi.

Arşiţa nu se domoli nici când soarele cel sângeriu coborî spre linia orizontului. Spre miazănoapte, la mare depărtare, se aflau nişte munţi mai înalţi decât Munţii de Negură, profilându-se întunecaţi pe cer. Din când în când, câte o pală de vânt îngheţat, iscată pe piscurile abrupte, izbutea să ajungă până la ei. Umiditatea încinsă înghiţea aproape toată răcoarea muntelui, însă în mod straniu aveau sentimentul că e iarnă, în ciuda arşiţei din jur. Picăturile de sudoare de pe chipul lui Rand păreau să se transforme în mărgele de gheaţă. După ce vântul se potolea, mărgelele se topeau din nou, lăsându-i dâre murdare pe obraji, iar arşiţa revenea, încă şi mai greu de îndurat decât înainte. În clipa în care suflarea de vânt îi învăluia, dispărea şi mirosul, numai că Rand s-ar fi lipsit şi de răcoare, dac-ar fi avut de ales; îl împresura ca un cavou, aducând o miasmă de praf şi uscăciune dintr-un străvechi mausoleu de-abia deschis.

— Nu putem ajunge la munţi înainte de căderea serii, observă Lan, iar pe timp de noapte e primejdios să umbli, chiar şi pentru un Străjer, de unul singur.

— Există un loc, nu prea departe, sugeră Moiraine, un loc ferit, în care ne putem face tabăra.

Străjerul îi aruncă o privire fără expresie, apoi încuviinţă, fără prea mare tragere de inimă.

— Da. Trebuie să ne oprim undeva. De ce nu acolo?

— Ochiul Lumii se afla dincolo de trecătorile înalte, atunci când l-am găsit eu prima dată, rosti Moiraine. Mai bine să traversam Munţii Dhoom în plină zi, la amiază, când puterea pe care o are Cel Întunecat asupra lumii slăbeşte mult.

— Vorbeşti de parcă Ochiul nu se găseşte mereu în acelaşi loc, replică Egwene, adresându-i-se femeii Aes Sedai.

Însă Loial fu acela care îi răspunse.

— Toţi Ogierii care l-au găsit au spus că se află într-un alt loc. Pare-se că Omul Verde este de găsit acolo unde este nevoie de el. Dar nu a apărut niciodată dincoace de trecătorile înalte. Locul acela e foarte primejdios şi înşelător, şi bântuit de făpturi de-ale Celui Întunecat.

— Mai întâi să ajungem acolo, şi apoi să ne facem griji din pricina lor, îi sfătui Lan. Mâine vom pătrunde cu adevărat în Mană.

Rand privi pădurea din jurul său, cu toate frunzele şi florile atinse de stricăciune, toate buruienile putrezite în timp ce creşteau, şi se simţi străbătut de un fior. „Dacă aici nu este cu adevărat Mana Pustiitoare, cum o fi acolo?”

Lan se întoarse spre apus, dar nu drept către soarele care cobora. Mergea la fel de iute ca înainte, însă felul în care îşi ţinea umerii îi trăda şovăiala.

Soarele se preschimbase într-o minge sângerie, care atingea vârfurile copacilor, când ei trecură de creasta unui deal, iar Străjerul se opri. În depărtare, spre apus, se aflau mai multe lacuri, ale căror unde sclipeau întunecat în lumina slabă a soarelui, ca nişte mărgele de diferite mărimi înşirate pe mai multe şiraguri. Ele înconjurau mai multe dealuri cu creste ascuţite, aproape cufundate în umbra înserării. Vreme de o clipă, razele soarelui scăldară vârfurile sfărâmate, iar lui Rand i se tăie respiraţia. Nu erau dealuri, ci ruinele prăbuşite a şapte turnuri. Nu era sigur dacă vreunul dintre tovarăşi observase; imaginea dispăruse pe dată. Străjerul tocmai descăleca, cu chipul ca de piatră.

— N-am putea să ne oprim la malul lacurilor? întreba Nynaeve, ştergându-şi chipul cu batista. Acolo, lângă apă, trebuie să fie mai răcoare.

— Pe Lumină, exclamă Mat, ce mi-aş dori să-mi pot cufunda capul într-unul dintre lacurile alea. Nu l-aş mai scoate niciodată.

Tocmai atunci, o făptură despică apele celui mai apropiat dintre lacuri; undele întunecate sclipiră atunci când un trup uriaş începu să iasă la lumină. Era mare cât un trup de om, dar de multe ori mai lung, făcând apa să se învolbureze de jur împrejur, până ce, în sfârşit, apăru şi coada care flutură, o clipă, prin lumina amurgului. Era terminată într-un vârf ascuţit, ca acul unei viespi, şi se ridică în aer la cel puţin cinci lungimi de cal. Peste tot se vedeau tentacule groase şi răsucite ca nişte viermi uriaşi, nenumărate ca picioarele unui miriapod. Făptura se strecură în tăcere la locul său şi dispăru, lăsând în urma numai valurile care se domoleau încet, încet.

Rand închise gura şi schimbă o privire cu Perrin, ai cărui ochi galbeni erau la fel de neîncrezători după cum ştia că trebuia să fie şi ai lui. Într-un lac aşa de mic nu putea vieţui o făptură atât de mare. „Şi tentaculele alea nu puteau avea mâini. E cu neputinţă!”

— Dacă mă gândesc mai bine, spuse Mat cu glasul stins, locul ăsta unde suntem acum îmi place foarte mult.

— Am să fac în aşa fel încât să fim la adăpost pe acest deal, îi anunţă Moiraine, care coborâse deja din şa. Un obstacol adevărat ar atrage pe dată asupra noastră priviri curioase, dar am să mă asigur că, dacă vreo făptură de a Celui Întunecat sau ceva aflat în slujba Umbrei se apropie la mai puţin de o milă de noi, am să aflu.

— Un obstacol adevărat m-ar mulţumi mai tare, mărturisi Mat, când tălpile sale atinseră solul, câtă vreme… lucrul acela rămâne de partea cealaltă.

— Of, taci din gură, Mat, se răsti scurt Egwene, tocmai când Nynaeve spunea:

— Asta ca să ne trezim cu ele aşteptându-ne dimineaţa, la plecare? Eşti un prost, Matrim Cauthon.

Mat se uită urât la cele două femei care coborau din şa, dar nu mai deschise gura. Apucând frâiele Belei, Rand schimbă un zâmbet cu Perrin. O clipă, i se păruse că erau din nou acasă, cu Mat care spunea ce nu trebuia, în momentul cel mai nepotrivit dintre toate. Apoi, zâmbetul de pe chipul lui Perrin dispăru; în amurg, ochii săi străluceau cu adevărat, ca şi cum în spatele lor s-ar fi ascuns o lumină gălbuie. Şi zâmbetul lui Rand se şterse. „Până la urma, nu-i ca acasă…”

Rand, Mat şi Perrin îl ajutară pe Lan să dea şeile jos de pe cai şi să-i priponească, în timp ce restul grupului începu să ridice tabăra. Loial bombănea ceva pentru sine, pregătind sobiţa Străjerului, dar degetele sale groase se mişcau sprintene.

Egwene fredona, umplând ceainicul dintr-un burduf plin cu apă. Rand îşi dădu seama în sfârşit de ce Străjerul insistase să ia cu ei atât de multe burdufuri.

Aşezând şaua murgului la un loc cu celelalte, el îşi desfăcu desagile şi păturile, se întoarse şi se opri, străbătut de un fior de teamă. Ogierul şi femeile dispăruseră, la fel şi sobiţa şi toate coşurile de răchită aduse cu calul de povară. Creasta dealului era pustie; nu se vedeau decât umbrele înserării. Cu mâna amorţită, Rand dădu să-şi apuce sabia, auzind blestemul stins al lui Mat. Perrin avea deja securea în mâini şi-şi rotea încoace şi încolo capul cârlionţat, pentru a vedea de unde venea pericolul.

— Păstori, murmură Lan, care păşi nepăsător pe culme şi, la al treilea pas, dispăru şi el.

Rand se uită cu ochii mari la Mat şi la Perrin, apoi se năpustiră cu toţii spre locul în care dispăruse Străjerul. Brusc, Rand se opri din fugă, făcând încă un pas înainte atunci când Mat îl îmbrânci din spate. Egwene ridică privirea de la ceainicul pe care-l aşeză deasupra sobiţei. Nynaeve tocmai închidea oblonul celei de-a doua lămpi pe care o aprinsese. Erau cu toţii acolo, Moiraine şezând cu picioarele încrucişate, Lan întins pe o rână şi Loial care tocmai îşi scotea o carte din desagă.

Cu multă grijă, Rand privi în urmă. Coasta dealului era tot acolo, cu copacii săi umbriţi şi cu lacurile de la poale care se cufundau în întuneric. Îi era şi frică să se mişte, ca nu cumva ceilalţi să dispară din nou, de data asta pentru totdeauna. Strecurându-se cu grijă pe lângă el, Perrin răsuflă şuierat.

Moiraine îi observă pe toţi trei stând împietriţi în loc, cu gura căscată. Perrin părea ruşinat şi-şi strecură securea la locul ei, la cingătoare, ca şi cum ar fi nădăjduit ca nimeni să nu bage de seamă. Pe buzele femeii apăru un zâmbet.

— E ceva foarte simplu, le spuse ea, un soi de piedică din pricina căreia ochii care privesc în direcţia noastră alunecă împrejur. Nu ne putem îngădui să ni se observe luminile aprinse, dar nici nu putem rămâne pe întuneric, înconjuraţi de Mană.

— Moiraine Sedai spune că aş putea reuşi şi eu, interveni Egwene, cu sclipiri în ochi, şi că, de acum, pot să mă descurc cu îndeajuns de multă Putere.

— Numai dacă înveţi, copilă, o preveni Moiraine. Până şi cea mai simplă faptă care implică Puterea poate fi primejdioasa pentru cei neinstruiţi şi pentru cei dimprejurul lor.

Perrin pufni dispreţuitor, iar Egwene păru atât de stânjenită, încât Rand se întrebă dacă nu cumva îşi încercase deja puterile. Nynaeve lăsă lampa jos. Era destul de multă lumină acum, cu cele două lămpi şi cu sobiţa.

— Egwene, când pleci spre Tar Valon, spuse ea cu mare grijă, poate că vin şi eu cu tine. O să-i facă bine să vadă un chip cunoscut printre atâţia străini. O să aibă nevoie de cineva care să-i dea sfaturi, în afară de Aes Sedai, sfârşi Meştereasa, aruncându-i lui Moiraine o privire ciudată, ca şi cum s-ar fi scuzat.

— Poate că aşa-i cel mai bine, Meştereasă, spuse simplu Moiraine.

Egwene râse şi bătu din palme.

— Oh, e minunat. Şi tu, Rand. Ai să vii şi tu, nu-i aşa?

El se opri tocmai când dădea să se aşeze în faţa fetei, de cealaltă parte a sobiţei, apoi se lăsă pe pământ cu mişcări încete. I se părea că ochii ei erau mai mari ca niciodată, mai strălucitori, aidoma unor iazuri în care se putea pierde pentru totdeauna. În obraji îi apăruseră pete de culoare. Egwene râse încet.

— Perrin, Mat, o să veniţi şi voi, nu? O să fim cu toţii împreună.

Mat scoase un mormăit care putea însemna orice, iar Perrin nu făcu altceva decât să ridice din umeri, dar ea o luă drept o încuviinţare.

— Vezi, Rand, o să fim cu toţii împreună.

„Pe Lumină, un bărbat s-ar putea îneca în ochii ăştia fără niciun regret.” Ruşinat, Rand îşi drese glasul.

— Dar oare în Tar Valon sunt oi? Eu numai asta ştiu să fac, să duc oile la păscut şi să cultiv tutun.

— Cred, interveni Moiraine, că vă pot găsi câte ceva de făcut în Tar Valon. Vouă tuturor. Mă rog, poate nu să mergeţi cu oile, dar ceva care vi se va părea interesant.

— Ia uite, propuse Egwene, ca şi cum totul era stabilit. Mi-a venit o idee. O să te fac Străjerul meu, când ajung Aes Sedai. Ţi-ar plăcea să fii Străjer, nu? Străjerul meu.

Părea sigură pe sine, dar în ochii ei se citea o întrebare. Voia un răspuns – avea nevoie să-l audă.

— Mi-ar plăcea să fiu Străjerul tău, răspunse el. „»Nu-ţi este sortită, şi nici tu ei.» De ce trebuia Min să-mi spună asta?”

Se făcea din ce în ce mai întuneric, şi cu toţii erau obosiţi. Loial se întinse primul, pregătindu-se să adoarmă, dar ceilalţi îi urmară în scurtă vreme exemplul. Nimeni nu-şi folosea păturile, decât ca perne. Moiraine pusese în uleiul din lămpi ceva care alunga miasma Manei de pe culmea lor de deal, dar de căldură n-aveau cum să scape. Luna răspândea o lumină tremurătoare şi apoasă, dar, la cât de fierbinte era noaptea, s-ar fi zis că pe cer se afla încă soarele de amiază.

Rand nu izbuti să adoarmă, deşi femeia Aes Sedai se afla foarte aproape de el, pentru a-i apăra visele. Aerul greu era cel care-l ţinea treaz. Sforăitul uşor al lui Loial era ca un tunet înfundat, care făcea ca Perrin să nici nu se mai audă, însă ceilalţi dormeau netulburaţi, doborâţi de oboseală. Străjerul era încă treaz şi şedea nu departe de Rand, cu sabia pe genunchi, privind noaptea. Spre uimirea lui Rand, nici Nynaeve nu dormea.

Meştereasa îl privi în tăcere pe Lan, o lungă bucată de vreme, apoi turnă ceai într-o cană şi i-o aduse. El întinse mâna, mulţumindu-i cu glas scăzut, dar ea nu dădu imediat drumul cânii.

— Trebuia să-mi fi dat seama că eşti rege, vorbi încet Nynaeve, cu ochii aţintiţi spre chipul Străjerului, dar cu un uşor tremur în glas.

Lan o privi la fel de adânc. Lui Rand i se păru chiar că liniile chipului său se mai îmblânziseră un pic.

— Nu sunt rege, Nynaeve. Sunt un om de rând. Un om care n-are avere nici cât cel mai neînsemnat fermier.

Glasul lui Nynaeve deveni mai sigur.

— Unele femei nu cer moşii sau aur. Doar un bărbat.

— Iar bărbatul care i-ar cere unei asemenea femei să-l accepte nu ar fi demn de ea. Tu eşti cu totul deosebită… Frumoasă ca zorii, îndârjită ca un războinic. Eşti ca o leoaică, Meştereasă.

— Meşteresele se căsătoresc numai arareori, răspunse ea, apoi se opri şi inspiră adânc, ca şi cum şi-ar fi făcut curaj. Dar, dacă ajung în Tar Valon, s-ar putea să devin altceva.

— Nici femeile Aes Sedai nu se mărită prea adesea. Puţini bărbaţi pot trăi cu o soţie care are atâta putere şi-i umbreşte cu strălucirea ei, fie că vrea, fie că nu.

— Unii bărbaţi sunt îndeajuns de tari. Cunosc eu unul.

Dacă vorbele ei mai lăsau loc de îndoieli, privirea spunea limpede la cine se referea.

— Eu nu am decât o sabie şi un război pe care nu-l pot câştiga, dar nici nu mă pot opri din luptă.

— Ţi-am spus că nu-mi pasă de asta. Pe Lumină, deja m-ai făcut să spun mai mult decât se cuvine. Vrei să mă faci şi mai rău de ruşine? Să ajung să ţi-o cer eu?

— Nu te-aş face niciodată de ruşine.

Tonul blând, ca o mângâiere, sună ciudat în urechile lui Rand; în schimb, ochii lui Nynaeve începură să sclipească.

— O să-l urăsc pe bărbatul pe care-l vei alege, pentru că nu sunt eu acela, şi am să-l iubesc dacă te face să zâmbeşti. Nici o femeie, iar tu cel mai puţin dintre toate, nu merită să-şi ducă viaţa ştiind că darul său de nuntă este un văl de doliu. Trebuie să văd de cai, încheie el, lăsând cana neatinsă pe jos şi ridicându-se.

Nynaeve rămase pe loc, îngenuncheată, şi după ce el se îndepărtă. Chiar dacă nu putea dormi, Rand închise ochii. Meşteresei nu avea cum să-i fie pe plac să fie zărită plângând.