Ochiul Lumii

49 Duşmanul se trezeşte

Rand se trezi tresărind; soarele răsărise, iar acum îi gâdila neplăcut pleoapele, arătându-se, parcă fără să vrea, peste vârfurile copacilor din mijlocul Manei. Deşi era devreme, arşiţa acoperea tărâmurile putrezite cu o pătură groasa şi grea. Rand stătea întins pe spate, cu capul sprijinit pe păturile făcute sul, privind cerul. Era încă albastru. Chiar şi aici rămăsese ceva neatins de stricăciune.

Constată cu uimire că dormise. O clipă, amintirea tulbure a unei conversaţii pe care o auzise îi păru un vis. Apoi văzu ochii roşii ai lui Nynaeve; era limpede că ea nu dormise deloc. Chipul lui Lan era mai aspru decât oricând, ca şi cum şi-ar fi pus masca la loc şi nu mai avea de gând s-o lase să-i cadă nici măcar pentru o clipă.

Egwene se duse lângă Meştereasă şi se lăsă pe vine, cu chipul îngrijorat. Rand nu izbuti să audă ce-şi spuneau. Egwene vorbea, iar Nynaeve clătina din cap. Apoi, Egwene spuse altceva, iar Meştereasa îi făcu un semn poruncitor să plece. În loc să-i dea ascultare, Egwene îşi apropie şi mai mult faţa şi, o scurtă vreme, cele două femei vorbiră cu glasul şi mai scăzut, în timp ce Nynaeve dădea în continuare din cap. Până la urmă, Meştereasa izbucni în râs şi o îmbrăţişă pe Egwene; pe chipul ei se citea că rostea vorbe de încurajare. Totuşi, Egwene îi aruncă o privire tulbure Străjerului, când se ridică. Lan nu păru să bage de seamă; nu se uita deloc înspre Nynaeve.

Scuturând din cap, Rand îşi adună lucrurile, apoi se spălă în graba pe faţă şi pe dinţi cu puţina apă pe care le-o îngăduia Lan pentru asemenea lucruri. Se întrebă dacă nu cumva femeile cunoşteau o cale de a citi gândurile bărbaţilor. Pe dată, se simţi tulburat. Toate femeile sunt Aes Sedai. Spunându-şi în sine că nu făcea decât să se lase pradă Manei Pustiitoare dimprejur, îşi clăti gura şi se grăbi să pună şaua pe cal.

Tabăra dispăru din vedere înainte ca el să ajungă la locul în care erau priponite animalele, ceea ce-l tulbură destul de mult, dar până să termine cu strânsul curelelor, văzu că toţi ceilalţi reapăruseră şi se grăbeau, fiecare la treburile lui.

Cele Şapte Turnuri se distingeau limpede în lumina dimineţii, nişte ruine îndepărtate, ca nişte dealuri uriaşe şi aspre, urmele şterse ale măreţiei de odinioară. Cele o sută de lacuri erau de un albastru netulburat. Oglinda lor era neatinsă în dimineaţa aceea. Privind lacurile şi turnurile prăbuşite, aproape că uită de vegetaţia putredă care creştea în jurul dealului. Lan nu părea să se ferească a privi în direcţia turnurilor, aşa cum nu părea să se ferească de Nynaeve, dar, într-un fel sau altul, reuşi să n-o facă niciodată, de parcă toată atenţia îi era concentrată asupra pregătirilor de plecare.

După ce coşurile de răchită fuseseră legate în spinarea calului de povară, orice urmă a taberei dispăruse şi cu toţii se urcaseră în şa, femeia Aes Sedai se ridică în picioare în mijlocul dealului, cu ochii închişi, părând că nici nu mai respira. Rand nu văzu să se fi întâmplat nimic, în afară de faptul că Nynaeve şi Egwene se înfiorară, în ciuda arşiţei, şi se atinseră pe braţe cu mişcări bruşte. Dintr-odată, Egwene încremeni şi deschise gura, holbându-se la Meştereasă. Înainte să fi apucat să spună ceva, Nynaeve se opri şi ea şi-i aruncă o privire aprigă. Cele două femei se uitară una la alta, apoi Egwene încuviinţă şi zâmbi, iar după câteva clipe Nynaeve făcu la fel, deşi zâmbetul ei nu era cu totul sincer.

Rand îşi trecu degetele prin părul care se umezise deja, mai mult din pricina transpiraţiei decât a apei cu care se împroşcase pe faţa. Era convins că ar fi trebuit să priceapă ceva din schimbul tăcut de priviri, dar gândul uşor şi fugar dispăru înainte să-l poată prinde.

— Ce mai aşteptăm? întrebă Mat, care-şi legase din nou eşarfa pe frunte. Îşi ţinea arcul la oblânc, cu o săgeată deja pregătită, iar tolba şi-o agăţase la şold pentru a putea ajunge la ea mai repede.

Moiraine deschise ochii şi începu să coboare dealul.

— Trebuie să înlătur toate urmele din ceea ce-am făcut aici astă noapte. Ele s-ar fi şters de la sine, cam într-o zi, dar acum nu vreau să-mi asum niciun risc inutil. Suntem prea aproape, iar Umbra e prea puternică pe aici. Lan?

Străjerul aşteptă numai până ce ea se urcă în şa, apoi o apucă din nou spre miazănoapte, către Munţii Dhoom care se vedeau în zare, nu foarte departe. Chiar şi scăldate de razele soarelui la răsărit, crestele se înălţau negre şi lipsite de viaţă, ca nişte dinţi stricaţi. Se întindeau ca un zid uriaş, spre răsărit şi spre apus, şi se pierdeau în depărtări.

— Oare o să ajungem astăzi la Ochi, Moiraine Sedai? întrebă Egwene.

Femeia Aes Sedai îl privi pieziş pe Loial.

— Nădăjduiesc că da. Atunci când l-am găsit prima oară, se afla chiar dincolo de munţi, la picioarele trecătorilor înalte.

— El spune că nu rămâne mereu pe loc, zise Mat, arătând spre Loial. Dacă nu-i acolo unde ne aşteptăm?

— Atunci o să căutăm în continuare, până ce-l găsim. Omul Verde simte nevoia, iar noi avem cel mai mult nevoie. Nevoia noastră este nevoia întregii lumi.

Pe măsură ce se apropiau de munţi, pătrunseră cu adevărat în Mana Pustiitoare. De unde, până atunci, frunzele pătate cu negru şi galben atârnau totuşi pe crengi, acum ele cădeau umede la pământ, chiar când ochiul se oprea asupra lor, prăbuşindu-se sub greutatea propriei stricăciuni. Şi copacii arătau ca nişte făpturi chinuite şi schiloade, cu crengile răsucite care se înălţau spre cer, ca şi cum ar fi cerut milă de la vreo putere superioară, care însă nu le dădea ascultare. Din scoarţa crăpată şi sfărâmată se scurgea un lichid tulbure, ca puroiul. Copacii păreau să tremure la trecerea cailor, de parcă ar fi fost goi pe dinăuntru şi nu le-ar mai fi rămas nimic solid în toată alcătuirea lor.

— S-ar zice că vor să sară pe noi, observă nervos Mat.

Nynaeve îi aruncă o privire exasperată şi dispreţuitoare, iar el adăugă indignat:

— Dar zău că aşa arată.

— Şi chiar aşa şi este, cu unii dintre ei, spuse femeia Aes Sedai, care-i privi peste umăr, părând, pentru o clipă, mai severă chiar şi decât Lan. Dar nu vor să aibă de-a face cu mine, iar prezenţa mea vă apără şi pe voi.

Mat râse uşor, ca de o glumă. Dar Rand nu era deloc sigur.

La urma urmei, se aflau în ţinuturile pustiite de Mană. „Dar copacii nu se mişcă. Şi la ce i-ar folosi unui copac un om, chiar dac-ar putea să-l prindă? Astea-s închipuiri, iar Moiraine încearcă numai să ne sperie, ca să nu rămânem în urmă.”

Brusc, privirea îi fu atrasă de ceva ce se întâmpla la stânga lui, în pădure. Era acolo un copac, la mai puţin de douăzeci de paşi depărtare, care chiar se înfiorase – nu mai era nici o închipuire la mijloc. Nu-şi dădea seama ce soi de copac era, căci trunchiul era mult prea răsucit şi chinuit. În timp ce-l privea, copacul se clătină dintr-odată înainte şi înapoi, pentru a doua oară, apoi se aplecă şi-şi flutură crengile înspre pământ.

Se auzi un ţipăt ascuţit şi pătrunzător. Copacul se îndreptă la loc, ţinând strâns, între crengile împletite, o siluetă întunecată care se zvârcolea, scuipa şi ţipa.

Rand înghiţi în sec şi încercă să-l facă pe Roşcat să se îndepărteze, numai că de ambele părţi se aflau copaci, şi toţi se înfiorau. Calul îşi dădu ochii peste cap. Rand se trezi că nu mai putea să facă niciun pas, căci toţi ceilalţi încercau să se ferească, la fel ca el.

— Nu vă opriţi, le porunci Lan, scoţându-şi sabia; de-acum, Străjerul îşi pusese mănuşile de oţel şi tunica de zale, de un verde cenuşiu. Rămâneţi cu Moiraine Sedai.

Şi, cu asta, îl îmboldi pe Mandarb, dar nu spre copacul pe care-l observaseră cu toţii, ci în direcţie opusă. Cu mantia sa schimbătoare, el dispăru din vedere înainte ca armăsarul cel negru să fi apucat să se îndepărteze.

— Staţi aproape, îi îndemna Moiraine; fără să încetinească, ea le făcu semn să se adune împrejurul său. Încercaţi să nu vă îndepărtaţi nici cu un pas.

Din direcţia în care plecase Străjerul se auzi un muget care făcu văzduhul să răsune. Copacii se înfiorară. Se stinse, lăsând în urmă un ecou puternic, apoi se auzi din nou, plin de furie, ca un răget de moarte.

— Lan, şopti Nynaeve. A…

Răgetul cel îngrozitor o întrerupse. De acum, în el se ghicea şi altceva: teama. Brusc, se stinse cu totul.

— Lan îşi poate purta şi singur de grijă, replică Moiraine. Nu te opri, Meştereasă.

Străjerul apăru dintre copaci, ţinându-şi sabia la distanţă de trup, având grijă să nu-şi atingă nici armăsarul. Lama era pătată de sânge negru, aburind. Cu mare atenţie, Lan o curăţă cu o bucată de pânză scoasă din desagile de la şa, cercetând oţelul pentru ca nu cumva să-i fi scăpat vreo pată. Apoi dădu drumul pânzei, care se fărâmă în mii de bucăţele înainte să atingă pământul. Într-o clipă, nu mai rămase nimic din ea.

În tăcere, un trup masiv apăru dintre copaci şi se năpusti spre ei. Străjerul îşi întoarse calul, dar chiar în momentul în care acesta se ridica în două picioare, gata să lovească din copitele sale îmbrăcate în oţel, Mat slobozi o săgeată care se înfipse în singurul ochi din capul monstrului, care părea alcătuit mai ales din bot şi colţi. Lovind din picioare şi urlând, făptura căzu; mai avea doar un pas, şi ar fi ajuns la ei. Trecând în goană pe lângă ea, Rand o privi. Era acoperită cu păr aspru, ca nişte ţepi lungi, şi avea prea multe picioare, care se uneau cu trunchiul masiv, ca de urs, în unghiuri nepotrivite. Unele dintre ele, cel puţin, precum cele care-i ieşeau din spinare, nu erau de niciun folos la mers, însă aveau gheare lungi, care, chiar şi acum, în agonie, scurmau adânc pământul.

— Frumoasă lovitură, păstorule, exclamă Lan, care părea că uitase deja de bestia care se stingea în urma lor şi cerceta din priviri pădurea.

Moiraine clătină din cap.

— N-ar fi trebuit să se încumete să vină atât de aproape de cineva care atinge Adevăratul Izvor.

— Agelmar a spus că Mana Pustiitoare se trezeşte la viaţă, răspunse Lan. Poate că ştie şi ea că în Pânză se formează un Ochi.

— Să ne grăbim, strigă Moiraine, şi-şi înfipse călcâiele în coastele lui Aldieb. Trebuie să ajungem cât mai repede la trecătorile înalte.

Dar nici nu apucă să-şi termine vorba, şi Mana Pustiitoare se ridică împotriva lor. Copacii începură să fremete, întinzându-se spre ei, fără să le pese dacă Moiraine atingea sau nu Adevăratul Izvor.

Rand se trezi cu sabia în mână, dar nu-şi amintea când o scosese din teacă. Începu să lovească în stânga şi-n dreapta, iar lama însemnată cu pecetea bâtlanului despica lemnul atins de putreziciune. Crengile flămânde se trăgeau înapoi retezate, zvârcolindu-se. Aproape că i se părea că le auzea strigând de durere. Dar apăreau mereu altele şi altele, răsucindu-se ca nişte şerpi, încercând să-l prindă de braţe, de mijloc, de gât. Cu un rânjet fioros pe buze, el căuta să atingă hăul, şi-l găsi, până la urmă, în pământul stâncos şi neînduplecat din Ţinutul celor Două Râuri.

— Manetheren! strigă el către copaci, până ce începu să-l doară gâtul. Sabia cu pecete sclipea în razele neputincioase ale soarelui. Manetheren! Manetheren!

Ridicându-se în scări, Mat slobozi înspre pădure săgeată după săgeată, ochind siluetele diforme care mârâiau şi rânjeau cu nenumăraţii lor colţi, încercând să-şi smulgă din trup săgeţile aducătoare de moarte şi să muşte celelalte făpturi, asemenea lor, care le călcau în picioare, dând să ajungă la ei. Şi gândurile lui Mat se rătăciseră în trecut.

— Carai an Caldazar! striga el, ridicându-şi arcul şi dând drumul săgeţii. Carai an Ellisande! Al Ellisande! Mordero daghain pas duente cuehiyar! Al Ellisande!

La rândul său, Perrin se ridicase în scări, tăcut şi îndârjit. Trecuse în fruntea grupului, iar securea sa îi croia drum prin pădure şi prin carnea putrezită, orice i-ar fi ieşit în faţă mai întâi. Copacii înfioraţi şi bestiile care mugeau se fereau, şi nu numai de securea care zbârnâia, prin aer ci şi de ochii săi aurii, fioroşi. Pas cu pas, fără să şovăie, el îşi îmboldea calul înainte.

Din mâinile lui Moiraine se revărsau globuri de foc; acolo unde îşi atingeau ţinta, copacii care se zvârcoleau deveneau torţe, iar făpturile cu colţi zbierau puternic şi-şi fluturau braţele, ca de om, smulgându-şi propria carne cu ghearele ascuţite până ce mureau.

Iar şi iar, Străjerul îşi îmboldi calul şi pătrunse printre copaci; sabia şi mânuşile sale erau pline de sânge care bolborosea şi fumega. De-acum însă, când se întorcea, avea, cel mai adesea, armura sfâşiată şi răni adânci pe trup, iar armăsarul, la rândul său, se împleticea şi sângera. De fiecare dată, femeia Aes Sedai se oprea o clipă şi îi atingea rănile, făcându-le să se închidă, de îndată ce-şi lua mâinile de pe trupul lui.

— E ca şi cum le-aş face semn Jumate-Oamenilor să se apropie, oftă ea cu amărăciune. Grăbiţi-vă, haideţi.

Iar ei îşi croiau drum cu mare greutate, pas cu pas. Rand era convins că n-ar fi scăpat, dacă arborii nu ar fi lovit în făpturile care-i atacau la fel de des ca şi în ei şi dacă monştrii – dintre care niciunul nu era aidoma celorlalţi – nu s-ar fi luptat şi între ei, şi cu copacii, pentru a ajunge la călăreţi. Şi bătălia încă nu se terminase. Deodată însă, în spatele lor izbucni un strigăt tremurat. Îndepărtat şi subţire, el se auzea pe deasupra mârâielilor scoase de făpturile atinse de Mana, care-i înconjurau.

Într-o clipă, mârâielile încetară, ca şi cum ar fi fost tăiate cu un cuţit. Siluetele atacatorilor împietriră. Făpturile cu multe picioare se topiră la fel de repede pe cât apăruseră, dispărând în adâncurile întortocheate ale pădurii.

Urletul tremurat se auzi din nou, ca un sunet de fluier spart. Altele, de acelaşi soi, îi răspunseră. Erau vreo şase, care se înţelegeau între ele prin cântec, undeva la mare depărtare, în spatele lor.

— Viermi, rosti sumbru Lan, făcându-l pe Loial să geamă. Măcar avem un răgaz, dacă ştim să ne folosim de el.

Ochii lui măsurau distanţa care le mai rămăsese de străbătut până la munţi.

— Puţine fiare de ale Manei se încumetă să se măsoare cu un Vierme, dacă nu sunt silite să o facă, adăugă Străjerul, înfigându-şi pintenii în coastele armăsarului. La drum!

Tot grupul o porni la galop după el, prin locurile care, dintr-odată, păreau cu adevărat pustiite. Nu se mai auzea decât fluieratul din urma lor.

— Şi ăia s-au speriat de nişte viermi? se miră Mat, nevenindu-i să creadă, în timp ce sălta în şa, încercând să-şi pună arcul la loc pe spate.

— Un Vierme… începu Străjerul, rostind cuvântul pe un ton cu totul diferit de cel al lui Mat, poate ucide şi un Pierit, dacă nu-l scapă norocul Celui Întunecat. Iar pe urmele noastre este o ceată întreagă. Haideţi! Nu vă opriţi!

De-acum, crestele întunecate se apropiaseră. Mai aveau cam un ceas, socoti Rand, în ritmul pe care-l impusese Lan.

— Dar oare Viermii n-o să ne urmărească şi în munţi? întrebă Egwene cu sufletul la gură, iar Lan îi răspunse printr-un hohot aspru de râs.

— Nu. Viermilor le e frică de făpturile din trecătorile înalte, gemu iarăşi Loial.

Rand îşi dorea ca Ogierul să înceteze. Îşi dădea foarte bine seama că Loial ştia mai multe despre Mana Pustiitoare decât oricare dintre ei, în afară de Lan, chiar dacă nu făcuse altceva decât să citească, undeva, la adăpostul unui stedding. „Dar de ce ne tot aminteşte mereu că există lucruri şi mai rele decât cele pe care le-am văzut până acum?”

Ţinutul pustiit aluneca pe lângă ei, cu buruienile şi ierburile sale care plesneau sub copitele cailor. Copacii de soiul celor care-i atacaseră înainte nici măcar nu tresăreau, chiar şi atunci când grupul trecea chiar pe dedesubtul crengilor răsucite. Munţii Dhoom se profilau uriaşi pe cer, întunecaţi şi sumbri; păreau foarte aproape. Fluieratul se auzea limpede şi pătrunzător, însoţit de foşnete mai puternice chiar decât cele scoase de plantele peste care treceau. Răsunau mult prea tare, de parcă arborii pe jumătate putreziţi ar fi fost striviţi de trupuri uriaşe care se strecurau pe deasupra lor. Şi erau prea aproape. Rand privi peste umăr. În spatele lor, vârfurile copacilor fremătau şi se prăbuşeau ca nişte fire de iarba. Pământul începu să urce către munţi, îndeajuns de abrupt pentru ca el să-şi dea seama că se apropiau.

— N-o să reuşim, le spuse Lan, fără să încetinească, dar scoţându-şi din nou sabia. Ai grijă de tine, Moiraine, când ajungi în trecătorile înalte, şi o să scăpaţi.

— Nu, Lan! strigă Nynaeve.

— Taci, femeie! Lan, nici măcar tu nu poţi opri o ceată de Viermi. Nu pot să accept asta. Am nevoie de tine la Ochi.

— Săgeţi! striga Mat, cu sufletul la gură.

— Viermii nici nu le simt, îi răspunse Străjerul, tot printr-un strigăt. Trebuie tăiaţi în bucăţi, ca să moară. Nu simt prea multe lucruri, în afară de foame. Uneori le e frică.

Agăţându-se din toate puterile de şa, Rand ridică din umeri, încercând să şi-i mai dezmorţească. Pieptul îl durea şi aproape că nu mai putea respira, iar pielea îl ardea ca şi cum ar fi fost înţepat cu mai multe ace fierbinţi. Ajunseseră într-o zonă de dealuri. Calea pe care ar fi trebuit s-o apuce, odată ajunşi la munţi, se vedea deja. Era un drum ocolit, care ducea la o trecătoare înaltă, ca o despicătură lăsată de o secure uriaşă în piatra întunecată. „Pe Lumină, ce făpturi or fi acolo sus, care să le înfricoşeze pe cele din urma noastră? Lumina să m-ajute, nu mi-a fost niciodată aşa de frică. Nu vreau să merg mai departe. Nu vreau!” Căutând flacăra şi hăul, se dojeni în sine. „Prostule! Prost laş şi speriat ce eşti! Aici nu poţi rămâne, şi nici îndărăt nu te poţi întoarce. Ai de gând s-o laşi pe Egwene să lupte de una singură?” Hăul îi scăpă printre degete: ba se forma, ba se dizolva într-o mare de puncte luminoase, alcătuindu-se şi sfărâmându-se iar şi iar; fiecare scânteie îl ardea în trup, până ce începu să tremure de durere; i se părea că era pe punctul să plesnească. „Lumina să m-ajute, nu pot să merg mai departe! Lumina să m-ajute!”

Tocmai strângea frâiele, cu gândul să se întoarcă să înfrunte Viermii, sau ce-o mai fi fost acolo, şi nu ceea ce-i aştepta în munţi, când ţinuturile dimprejur se transformară. Acum se găseau cu toţi pe panta unui deal, iar în clipa următoare, până să ajungă în vârf, Mana Pustiitoare dispăruse.

Peste tot, se vedeau copaci cu coroane stufoase, cu crengile pline de frunze verzi. Pe jos se aşternea un covor de flori sălbatice, în culori vii, pe care o briza dulce de primăvară le făcea să tremure. Fluturii zburau din floare în floare, laolaltă cu albinele care zumzăiau; se auzea şi cântec de păsări.

Cu gura căscată, Rand îşi continuă drumul, la galop, până ce-şi dădu brusc seama că Moiraine, Lan şi Loial se opriseră, iar ceilalţi le urmaseră exemplul. Trase şi el de frâie, cu mişcări lente, cu chipul împietrit de uimire. Egwene făcuse ochii foarte mari, iar Nynaeve rămăsese cu gura deschisă.

— Am ajuns în siguranţă, zise Moiraine. Acesta e locul în care se află Omul Verde şi Ochiul Lumii. Făpturile atinse de Mană nu pot pătrunde aici.

— Credeam că era de cealaltă parte a munţilor, mormăi Rand, constatând că încă mai putea zări crestele care ascundeau linia orizontului, la miazănoapte, şi trecătorile înalte. Ai spus că se afla întotdeauna dincolo de trecători.

— Locul acesta, se auzi un glas răsunător, venind dinspre copaci, este mereu acolo unde este. Nu se schimbă decât locul în care se găsesc cei care au nevoie de el.

Dintre frunze apăru o siluetă, ca de om, dar mai masivă decât Loial. O siluetă omenească, alcătuită din corzi împletite de viţă şi frunze verzi, proaspete. Părul care-i cădea pe umeri era făcut din iarbă; ochii săi erau nişte alune uriaşe, iar unghiile – ghinde. Tunica şi pantalonii erau ţesute din frunze de un verde aprins; încălţările erau din scoarţă, fără vreo cusătură. În jurul său roiau fluturii care i se aşezau pe degete, pe umeri, pe chip. Aşa, verde şi înflorit, era nespus de frumos, cu excepţia unui singur detaliu: pe obraz şi pe tâmplă, până în creştet, i se vedea o tăietură adâncă, în care corzile de viţă erau uscate şi maronii.

— Omul Verde, şopti Egwene, iar chipul brăzdat zâmbi.

O clipă, li se păru că şi păsările cântau mai tare.

— Fireşte. Cine altcineva să mai fie pe aici? răspunse el, privindu-l pe Loial cu alunele care-i ţineau loc de ochi. Îmi pare bine să te văd, frăţioare. În vremurile trecute veneau să mă vadă mulţi dintre ai tăi, dar de câtva timp încoace n-am mai văzut decât foarte puţini.

Loial se dădu pe dată jos de pe cal şi făcu o plecăciune solemnă.

— Îmi faci o mare onoare, Frate al Copacilor. Tsingu ma choshin, Tingshen.

Zâmbind, Omul Verde îşi petrecu braţul pe după umerii Ogierului. Pe lângă Loial, arăta ca un bărbat în puterea vârstei, care însoţea un copil.

— Nu-i vorba de onoare aici, frăţioare. O să cântăm împreună Descântecele şi o să ne amintim de Falnicii Copaci şi de stedding, ca să ţinem Dorul departe de noi.

Apoi îi cercetă din priviri şi pe ceilalţi, care tocmai descălecau, iar ochii i se fixară asupra lui Perrin.

— Un Frăţâne cu lupii! Oare chiar s-au întors vremurile străvechi?

Rand se holbă la Perrin, iar acesta se întoarse în aşa fel încât calul său se afla acum între el şi Omul Verde, apoi se aplecă să-i strângă curelele. Rand era convins că nu voia decât să evite privirea pătrunzătoare a celuilalt. Dintr-odată, Omul Verde i se adresă lui Rand.

— Ciudate veştminte, Fiu al Dragonului. Oare Roata s-a învârtit atât de mult? Neamul Dragonului s-a întors sub semnul Primului Pact? Văd însă că duci cu tine o sabie. Asta nu s-a-ntâmplat niciodată… de ce s-ar întâmpla acum?

Rând trebui să înghită în sec de câteva ori, înainte să poată vorbi.

— Nu înţeleg. Ce vrei să spui?

Omul Verde îşi duse mâna la cicatricea întunecată de pe frunte. O clipă, păru tulburat.

— Nu… nu-mi dau seama. Amintirile mele s-au risipit şi adesea se pierd, iar ceea ce rămâne este aidoma unor frunze mâncate de omizi. Şi totuşi sunt convins că… Nu, a dispărut. Dar sunteţi bine veniţi aici. Moiraine Sedai, prezenţa dumitale e o adevărată surpriză. Locul acesta a fost, de la bun început, Creat pentru ca nimeni să nu-l poată găsi de două ori în viaţă. Cum de-ai ajuns aici?

— De nevoie, răspunse Moiraine. Nevoia mea, dar şi a lumii. Mai ales a lumii. Am venit să vedem Ochiul care se află aici.

Omul Verde oftă, ca vântul care sufla printre crengile frunzoase.

— Atunci înseamnă că se-ntâmplă din nou. Cel Întunecat se trezeşte. Mi-era teamă de asta. Cu fiecare an, Mana Pustiitoare se zbate şi mai aprig pentru a pătrunde aici, iar anul acesta, bătălia pe care am purtat-o ca s-o împiedic a fost mai crâncenă ca oricând. Haideţi. Vă conduc eu.