Ochiul Lumii

16 Meştereasa

Intrară în han, cu Perrin în frunte. Rand era atât de concentrat asupra a ceea ce avea de gând să-i spună lui Nynaeve, încât nici n-o văzu pe Min înainte ca ea să-l prindă de braţ şi să-l tragă la o parte. Ceilalţi mai făcură câţiva paşi pe coridor, înainte să-şi dea seama că el se oprise, apoi se opriră la rândul lor, ca să-l aştepte, pe jumătate nerăbdători să plece, pe jumătate nădăjduind să dureze cât mai mult.

— N-avem timp de de-astea, băiete, grăi morocănos Thom.

Min îl privi pătrunzător pe Menestrelul cel cărunt.

— Du-te şi mai jonglează puţin, se răsti ea, trăgându-l pe Rand mai departe de ceilalţi.

— Chiar că nu am timp, îi şopti Rand. Oricum, nu mai vreau să te aud spunându-mi că n-am cum scăpa de tine şi alte cele.

Încercă să-şi elibereze braţul, dar, de câte ori izbutea, ea îl prindea la loc.

— Nici eu n-am vreme de prostiile tale. Stai odată locului! îi porunci ea, aruncându-le celorlalţi o privire scurtă şi venind mai aproape de el, pentru a-i vorbi cu glas scăzut. Cu câtva timp în urmă a sosit o femeie – mai scundă ca mine, tânără, cu ochi negri şi părul negru împletit într-o coadă care-i ajungea până la mijloc. Şi ea face parte din toată povestea, la fel ca voi ceilalţi.

O clipă, Rand se holbă la ea fără să spună nici o vorbă. „Nynaeve? Cum să fie şi ea părtaşă? Pe Lumină, dar despre mine ce să mai zic?”

— Nu e… cu putinţă.

— O cunoşti? şopti Min.

— Da… şi ea… adică, tu…

— Rand, scânteile. Când a sosit, s-a întâlnit cu jupâneasa Alys şi au apărut scântei, deşi erau numai ele două. Ieri nu am văzut scânteile decât când eraţi măcar trei sau patru la un loc, dar astăzi totul e mai aprins, mai pătimaş.

Se uită la prietenii lui Rand, care aşteptau nerăbdători, şi se înfioră o clipă, apoi se întoarse din nou către el.

— Mă mir că nu ia foc hanul. Astăzi sunteţi cu toţii într-o primejdie mai mare ca ieri. De când a sosit ea.

Rand aruncă o privire spre prietenii săi. Thom, cu sprâncenele sale stufoase ridicate într-un unghi ascuţit, se tot apleca înainte, încercând să găsească o modalitate de a-l grăbi.

— N-o să ne facă niciun rău, îi răspunse el lui Min. Acum chiar trebuie să plec.

De data asta, reuşi să-şi elibereze braţul. Ea scoase o exclamaţie de iritare, dar el n-o luă în seamă, ci se duse înapoi la ceilalţi, şi o porniră cu toţii din nou pe coridor. Rand mai privi o dată înapoi. Min îi arătă pumnul şi bătu din picior.

— Ce mai avea de spus? întrebă Mat.

— Nynaeve e şi ea părtaşă, îi răspunse Rand fără să se gândească, apoi îi aruncă o privire cruntă, care-l surprinse pe celălalt cu gura deschisa.

După o clipă, pe chipul lui Mat se oglindi o expresie care dădea de înţeles că pricepuse avertismentul.

— Părtaşă la ce? întrebă încet Thom. Fata aia ştie ceva despre voi?

În timp ce Rand încerca să-şi adune minţile, pentru a găsi ceva de spus, Mat răspunse morocănos:

— Sigur că-i părtaşă. Părtaşă la toate grozăviile pe care le-am avut începând din Noaptea Iernii. Poate că pentru tine nu-i mare brânză că a venit Meştereasa, dar eu, unul, aş zice că ne-ar fi mai bine cu Mantiile Albe.

— Fata a văzut-o pe Nynaeve la sosire, îi lamuri Rand. A văzut-o vorbind cu jupâneasa Alys şi s-a gândit că, poate, are şi ea ceva de-a face cu noi.

Thom îl privi pieziş şi-şi mângâie mustaţa, pufnind ca pentru sine, dar ceilalţi păreau că-i acceptă explicaţia. Nu-i convenea să aibă secrete faţă de prietenii săi, dar secretul lui Min putea fi la fel de primejdios pentru ea, pe cât erau pentru ei toate tainele pe care le împărtăşeau.

Dintr-odată, Perrin se opri în faţa unei uşi şi, în ciuda mărimii sale, păru ciudat de nesigur pe el. Trase adânc aer în piept, îşi privi tovarăşii, inspiră din nou, apoi deschise uşa cu mişcări lente şi intră. Ceilalţi îl urmară, unul câte unul. Rand era ultimul şi trebui să închidă uşa după el, fără niciun pic de tragere de inima.

Încăperea era cea în care mâncaseră cu o seară în urmă. În vatră ardea un foc, iar în mijlocul mesei se afla o tavă de argint, bine şlefuită, pe care se aflau o carafă de argint sclipitor şi câteva pocale. Moiraine şi Nynaeve şedeau, fiecare la câte un capăt al mesei, fără să-şi ia ochii una de la alta. Toate celelalte scaune erau goale. Mâinile lui Moiraine se odihneau pe masă, la fel de nemişcate cum îi era şi chipul. Nynaeve îşi petrecuse cosiţa peste un umăr, strângându-i capătul în pumn şi tot trăgând de el, aşa cum obişnuia să facă atunci când se purta cu şi mai mare încăpăţânare decât de obicei, faţă de cei din Sfatul Satului. „Avea dreptate Perrin.” În ciuda focului, părea să fie foarte frig; dinspre cele două femei păreau să vină valuri de aer îngheţat.

Lan stătea sprijinit de poliţa vetrei, privind ţintă la flăcări şi frecându-şi mâinile ca să se încălzească. Egwene, lipită de perete, îşi îmbrăcase mantia şi-şi trăsese gluga. Thom, Mat şi Perrin se opriseră în faţa uşii, nesiguri pe ei.

Ridicând stânjenit din umeri, Rand se apropie de masă. „Uneori trebuie să iei lupul de urechi”, îşi aminti. Dar, împreună cu asta, îi veni în minte şi o altă zicală. „Când ai prins lupul de urechi, e la fel de greu şi să-i dai drumul, şi să te ţii de el.” Simţi privirea lui Moiraine aţintită asupra sa, la fel ca şi cea a lui Nynaeve, şi se înroşi la faţă, dar tot se aşeză, la jumătatea distanţei dintre cele două.

O clipa, încăperea ramase în nemişcare precum o sculptura, apoi Egwene, Perrin şi, în cele din urma, Mat se apropiară şovăind de masă şi se aşezară undeva mai către mijloc, împreuna cu Rand. Egwene îşi trase gluga şi mai jos, ascunzându-şi jumătate din faţă. Niciunul dintre ei nu privea în jur.

— Ei, pufni Thom, din locul său de lângă uşă. Măcar atât s-a făcut.

— De vreme ce e toată lumea aici, începu Lan, îndepărtându-se de vatră şi umplând un pocal de argint cu vin, poate ai să primeşti, în cele din urmă, asta.

Îi oferi pocalul lui Nynaeve, iar ea îl privi bănuitoare.

— Nu are de ce să-ţi fie frică, o linişti el cu răbdare. L-ai văzut pe hangiu aducând vinul, şi niciunul dintre noi doi nu a avut ocazia să pună ceva în el. Nu-i nici o primejdie.

La auzul cuvântului „frică”, buzele Meşteresei se strânseră cu mânie, dar luă pocalul şi murmură o vorbă de mulţumire.

— M-ar interesa să ştiu cum ne-ai găsit, continua el.

— Şi pe mine, adăuga Moiraine, aplecându-se. Poate că acum, după ce-ţi i-am adus pe Egwene şi pe băieţi, ai să fii mai dispusă să vorbeşti.

Nynaeve luă o gură de vin, apoi îi răspunse:

— N-aveaţi unde să mergeţi, în afara de Baerlon. Dar, ca să fiu sigura, v-am luat urma. Nu zic că nu v-aţi plimbat multa vreme înainte şi înapoi. Pesemne că nu vă plăcea să daţi peste nişte oameni de treaba.

— Dumneata… ne-ai luat urma? întrebă Lan; era pentru prima oară, de când îl cunoscuse Rand, că părea surprins, înseamnă că încep să-mi pierd meşteşugul.

— Nu aţi lăsat prea multe urme, dar eu sunt la fel de priceputa ca orice bărbat din Ţinutul celor Două Râuri, poate în afară de Tam al’Thor. Până să moară tatăl meu, continua ea după un scurt moment de tăcere, mă lua la vânătoare cu el şi m-a învăţat tot ce i-ar fi învăţat şi pe fiii de care n-a avut parte.

Îl privi sfidător pe Lan, dar el nu făcu decât să încuviinţeze din cap.

— Dacă ai putut lua o urmă pe care eu am încercat s-o ascund înseamnă că te-a învăţat bine. Puţini pot face asta, chiar şi la Hotare.

Fără să răspunde, Nynaeve îşi plecă faţa către pocalul pe care-l ţinea în mână. Rand o privi cu ochii mari. Roşise. Nynaeve nu se arăta niciodată câtuşi de puţin descumpănită. Mânioasă, da; iritată, foarte des; dar niciodată luată pe picior greşit. Acum însă, obrajii îi erau roşii ca focul, şi încerca s-o ascundă cu ajutorul vinului.

— Poate că acum vei binevoi să-mi răspunzi la câteva întrebări, glăsui liniştită Moiraine. Eu ţi-am răspuns la ale dumitale cu destulă sinceritate.

— Da, mi-ai îndrugat numai poveşti de ale Menestrelilor, replică Nynaeve. Singurul fapt sigur, după mine, este că patru tineri au fost luaţi cu forţa, şi numai Lumina ştie de ce, de către o Aes Sedai.

— Ţi s-a spus deja că lucrul ăsta nu este cunoscut aici, replică dur Lan. Învaţă să ai grijă ce vorbeşti.

— Şi de ce, mă rog? întrebă Nynaeve. De ce să vă ajut să vă ascundeţi, ca lumea să nu afle ce sunteţi de fapt? Am venit să-i iau pe Egwene şi pe băieţi îndărăt în Emond’s Field, nu să vă ajut să-i duceţi pe sus cine ştie unde.

Thom intră şi el în vorbă cu glasul său dispreţuitor:

— Dacă vrei ca ei să-şi mai vadă satul – sau dumneata, că veni vorba ar fi mai bine să ai grijă. Se găsesc oameni care ar vrea s-o vadă moartă, continua el, arătând cu capul spre Moiraine, pentru că este ceea ce este. Şi pe el la fel.

După ce arătă şi spre Lan, înaintă brusc şi se sprijini cu mâinile pe masă, lângă Nynaeve. Era mult mai înalt ca ea, iar mustăţile sale lungi şi sprâncenele groase păreau, dintr-odată, ameninţătoare. Ea făcu ochii mari şi dădu să se lase pe spate, îndepărtându-se de el, apoi se îndreptă sfidător de spate. Thom nu păru să bage de seamă, ci continuă, cu o voce joasă, care nu prevestea nimic bun:

— Un singur zvon, o singura şoaptă, şi ai să-i vezi năvălind în hanul ăsta ca furnicile. Atât de puternică este ura şi dorinţa lor de a ucide sau a-i prinde pe oamenii de soiul lor. Dar fata? Dar băieţii? Dar dumneata? Cu toţii sunteţi tovarăşii lor, cel puţin în ochii Mantiilor Albe. Nu ţi-ar plăcea să-i vezi cum pun întrebări, mai ales când vine vorba de Turnul Alb. Inchizitorii lor presupun că eşti vinovat încă dinainte să înceapă, iar pentru asemenea vină nu au decât o singură pedeapsă. Nu le pasă care-i adevărul, pentru că îşi închipuie că deja îl cunosc. Mărturisirea: numai asta caută ei, cu fiarele înroşite în foc şi cleştii pe care-i mânuiesc. Mai bine aminteşte-ţi că există secrete prea periculoase pentru a fi rostite cu voce tare, chiar dacă-ţi se pare că ştii cine le aude. Pare-se că în ultima vreme trebuie să le tot spun asta multora, încheie el, îndreptându-se.

— Bine zis, Menestrelule, îl lăudă Lan, cu aceeaşi privire cercetătoare de mai înainte. Mă uimeşte să văd cât de mult îţi pasă.

Thom ridică din umeri.

— Şi despre mine se ştie că am sosit odată cu voi. Nu-mi face nici o plăcere să-mi imaginez un Inchizitor, cu un fier înroşit în mână, care să-mi spună să mă căiesc de păcate şi să păşesc în Lumină.

— Ăsta, rosti apăsat Nynaeve, nu este decât un motiv în plus pentru care ei trebuie să vină acasă cu mine, mâine dimineaţă. Sau chiar în după amiaza asta, de fapt. Cu cât scăpăm mai repede de voi şi o pornim spre Emond’s Field, cu atât mai bine.

— Nu se poate, se împotrivi Rand, auzind cu bucurie că şi prietenii săi vorbiseră în aceeaşi clipă.

Aşa, privirea piezişă a lui Nynaeve nu se putu fixa într-un singur loc; dar ea tot nu cruţa pe nimeni. Numai că el vorbise cu o clipă mai repede, aşa că toţi tăcură, privindu-l. Până şi Moiraine se lăsă pe spătarul scaunului, cu mâinile încleştate şi cu ochii aţintiţi asupra lui. Nu-i venea deloc uşor să înfrunte fulgerele din ochii Meşteresei.

— Dacă plecam înapoi în Emond’s Field, se vor întoarce şi trolocii. Ne… vânează. Nu ştiu de ce, dar asta e. Poate că în Tar Valon putem afla motivul. Poate că putem afla cum să-i oprim. E singura cale.

Nynaeve îşi desfăcu braţele.

— Parc-ai fi Tam. A cerut să fie dus pe sus la întrunirea sătenilor şi a încercat să-i convingă pe toţi. Cu Sfatul îşi încercase deja norocul. Cine ştie cum, jupâneasa… Alys, asta a voastră, continuă ea, scuipând numele cu un val de dispreţ, a reuşit să-l păcălească. De obicei, are o urmă de bun simţ în el, mai mult decât alţi bărbaţi. Oricum, Sfatul nu-i decât o adunătură de proşti, de cele mai multe ori, dar nici chiar aşa. Nimeni nu-i chiar aşa de prostănac. Au căzut de acord că trebuie să vă găsim. Apoi, Tam a cerut să vină el după voi, deşi nici nu poate să se ţină pe picioare. Cred că de la el ţi-ai moştenit gărgăunii.

Mat îşi drese vocea, apoi mormăi:

— Dar taică-meu ce a zis?

— Se teme că o să te ţii de şotii cu străinii, şi o să se găsească cineva să-ţi spargă ţeasta. Părea să-i fie mai frică de asta decât de… jupâneasa Alys, aici de faţă. Dar, mă rog, el n-a fost niciodată mai isteţ ca tine.

Mat părea să nu-şi dea seama cum să-i înţeleagă vorbele sau cum să răspundă; nici măcar nu ştia dacă să mai deschidă gura sau nu.

— Precis că… începu şi Perrin, şovăitor, adică… îmi închipui că jupân Luhhan nu a fost nici el prea mulţumit de plecarea mea.

— Şi la ce te aşteptai? replică dezgustată Nynaeve, înainte să se întoarcă spre Egwene. Poate că nu trebuia să fiu aşa de mirată că voi trei aţi fost în stare de o asemenea neghiobie, dar despre alţii credeam că au mai mult bun simţ.

Egwene se lăsă pe spate, ascunzându-se după Perrin.

— Am lăsat un răvaş, şopti ea încet, trăgându-şi marginea glugii, de parcă i-ar fi fost frică să nu-i se vadă părul despletit. Le-am explicat totul.

Chipul lui Nynaeve se întunecă. Rand oftă. Meştereasa era pe punctul să izbucnească într-una din tiradele sale obişnuite, şi pesemne că îi aştepta o săpuneala zdravănă. Dacă lua o hotărâre la mânie, de pildă dacă apuca să spună că avea de gând să-i ducă în Emond’s Field orice ar fi fost, era de neclintit. Deschise gura să zică şi el ceva…

— Un răvaş! începu Nynaeve, exact când Moiraine spunea:

— Meştereasă, noi două trebuie să mai discutăm.

Dacă s-ar fi putut opri, Rand ar fi făcut-o cu dragă inimă, dar vorbele începură să curgă, nestăvilite.

— Da, foarte bine, dar asta nu schimbă nimic. Nu putem să ne întoarcem. Trebuie să mergem mai departe.

Spre sfârşit, vorbele i se stinseră, aşa că încheie într-o şoaptă, în timp ce şi Meştereasa şi femeia Aes Sedai se uitau la el, cu acea privire pe care i-o aruncau de obicei femeile când se nimerea în preajma lor la vreo discuţie despre treburile Soborului, o privire care-i spunea că se băgase unde nu-i fierbea oala. Se lăsă pe spate, dorindu-şi să fie oriunde altundeva, numai acolo nu.

— Meştereasă, crede-mă, stârni Moiraine, sunt mai în siguranţă cu mine decât ar fi în Ţinutul celor Două Râuri.

— Mai în siguranţă! strigă Nynaeve, dându-şi dispreţuitoare capul pe spate. Dumneata i-ai adus aici, la Mantiile Albe, adică în ghearele celor care, dacă Menestrelul spune adevărul, ar fi gata să le facă rău, şi tot din cauza dumitale. Ia spune, Aes Sedai, cât de feriţi sunt?

— Există multe primejdii de care nu-i pot apăra, încuviinţă Moiraine, aşa cum nici dumneata nu-i poţi împiedica să fie loviţi de trăsnet pe drumul spre casă. Dar nu de trăsnete trebuie să le fie frica, şi nici măcar de Mantiile Albe, ci de Cel Întunecat şi de slujitorii lui. De asta, eu îi pot apăra. Atingerea Adevăratului Izvor, a lui Saidar, îmi oferă protecţie, la fel ca oricărei Aes Sedai.

Buzele lui Nynaeve se strânseră neîncrezătoare. Şi Moiraine se strâmbă, mânioasă, dar continuă, cu încordare în glas, de parcă s-ar fi aflat la limita răbdării.

— Până şi bieţii bărbaţi care se trezesc că pot mânui Puterea pentru o scurtă vreme câştigă această protecţie, chiar dacă Saidin îi apără uneori, iar alteori influenţa lui nefastă îi face şi mai vulnerabili. Dar eu, la fel ca oricare Aes Sedai, pot să-mi întind protecţia asupra celor din jur. Niciun Pierit nu le poate face rău, câtă vreme sunt în apropierea mea, cum sunt acum. Niciun troloc nu se poate strecura nici la o sută de paşi de noi, fiindcă Lan îi simte imediat prezenţa malefică. Poţi să le oferi măcar jumătate din toate astea, dacă se întorc cu dumneata în Emond’s Field?

— Nu încerci decât să mă sperii, o înfruntă Nynaeve. În Ţinutul celor Două Râuri, avem o vorbă: „Când lupul se bate cu ursul, oricine ar ieşi învingător, iepurele tot pierde.” Duceţi-vă în altă parte, cu războaiele voastre, şi lăsaţi-i în pace pe oamenii din Emond’s Field.

— Egwene, vorbi Moiraine după o vreme, ia-i pe ceilalţi şi lasă-mă puţin singură cu Meştereasa.

Chipul ei era impasibil. Nynaeve se îndreptă de spate, ca şi cum s-ar fi pregătit să sară la bătaie. Egwene se ridică repede; dorinţa de a se purta cu demnitate se lupta în sufletul ei cu dorinţa de a evita o confruntare cu Meştereasa, cu privire la părul pe care-l purta despletit. Se înţelese cu ceilalţi din priviri. Mat şi Perrin se ridicară în grabă de pe scaune, îngăimând cuvinte politicoase şi încercând din răsputeri să nu pară că o luau chiar la fugă. Până şi Lan o porni spre uşă, la un semn făcut de Moiraine, luându-l pe Thom cu el.

Rand îl urmă, iar Străjerul închise uşa în urma lor, apoi se puse de pază pe coridor. Sub ochii lui, ceilalţi se îndepărtară la câţiva paşi de uşă; era limpede că nu li se permitea să tragă cu urechea. După ce-i văzu îndeajuns de departe, Lan se sprijini de perete. Chiar şi fără mantia care-şi schimba culorile, era atât de tăcut, încât puteai cu uşurinţă să nu-l vezi, până ce nu ajungeai chiar lângă el.

Menestrelul mormăi ceva despre faptul că nu merita să-şi piardă timpul şi plecă, nu înainte de a le spune băieţilor cu voce gravă, peste umăr:

— Amintiţi-vă ce v-am zis.

Niciunul dintre ceilalţi nu mai părea dispus să plece.

— Ce a vrut să spună? întrebă Egwene, cu gândurile aiurea şi cu ochii la uşa dincolo de care se aflau Moiraine şi Nynaeve. Se tot juca nervoasă cu degetele prin păr, de parcă nu ştia dacă să mai ascundă faptul că şi-l despletise sau să-şi dea gluga pe spate.

— Ne-a dat nişte sfaturi, răspunse Mat.

Perrin îl privi pătrunzător.

— Ne-a zis să nu deschidem gura decât dacă ştim sigur ce vrem să spunem.

— Pare un sfat bun, glăsui Egwene, dar era limpede că nu o prea interesa discuţia.

Rand era cufundat în propriile gânduri. Cum să fie Nynaeve părtaşă în toate astea? Cum ajunseseră ei să se încurce cu troloci, cu Pieriţi şi cu Ba’alzamon care le apărea în vise? Era o nebunie. Se întrebă dacă Min îi povestise lui Moiraine despre Nynaeve. „Ce şi-or spune acolo înăuntru?”

Pierduse deja noţiunea timpului, când, în cele din urmă, uşa se deschise. Nynaeve ieşi şi tresări, văzându-l pe Lan. Străjerul murmură ceva ce o făcu să-şi dea mânioasă capul pe spate, apoi se strecură pe lângă ea şi intră în încăpere.

Nynaeve se întoarse spre Rand, iar el îşi dădu seama, de-abia atunci, că restul dispăruseră pe tăcute. Nu voia să aibă de-a face cu Meştereasa de unul singur, dar nu mai putea scăpa, acum că ea îi prinsese privirea. „Şi ce privire pătrunzătoare, se gândi uimit. Ce şi-or fi spus?” Văzând-o că se apropie, el îşi îndreptă trupul.

— Pare că-ţi se potriveşte, de-acum, începu ea, arătând spre sabia lui Tam, deşi aş fi preferat să nu fie aşa. Ai crescut, Rand.

— Într-o săptămână? râse el, dar cam forţat, iar ea scutură din cap, ca şi cum i-ar fi spus că nu înţelege nimic. Te-a convins? mai întrebă el. Să ştii… chiar nu există altă cale.

Se opri o clipă, cu gândul la scânteile lui Min, apoi continuă:

— Mergi cu noi?

Nynaeve făcu ochii mari.

— Să merg cu voi? Şi de ce, mă rog? Mavra Mallen a venit tocmai din Deven Ride să aibă grijă de toate până la întoarcerea mea, dar precis că vrea să plece cât mai repede, încă mai sper să vă băgaţi minţile în cap şi să veniţi cu mine acasă.

— Nu putem.

Cu toate că erau singuri pe coridor, i se păru că vede ceva mişcându-se în dreptul uşii deschise.

— Mi-ai mai spus, şi mi-a spus şi ea asta, se încruntă Nynaeve. Dacă n-ar fi fost ea la mijloc… în Aes Sedai nu trebuie să ai încredere, Rand.

— După cum vorbeşti, s-ar zice că ne crezi, spuse el încet. Ce s-a întâmplat la întrunirea sătenilor?

Înainte să-i răspundă, Nynaeve se uită şi ea îndărăt, spre uşă; acum nu se mai mişca nimic.

— A fost o hărmălaie, dar nu e nevoie ca ea să afle că nu ne putem vedea de treburile noastre aşa cum trebuie. Cât despre mine, un singur lucru cred: sunteţi toţi în primejdie, câtă vreme vă aflaţi în preajma ei.

— Ceva tot s-a întâmplat, insistă el. De ce vrei să ne întoarcem, dacă există fie şi o singură şansă ca totul să fie adevărat? Şi de ce tocmai dumneata, Meştereasă, să pleci după noi? Dacă-i pe-aşa, de ce n-a venit chiar Starostele?

— Chiar că ai crescut, zâmbi ea, iar, pentru o clipă, asta îl făcu să se mute stingherit de pe un picior pe altul. Îmi aduc aminte o vreme în care nu m-ai fi întrebat unde vreau să mă duc sau ce vreau să fac, oricât de ciudat ţi s-ar fi părut. Cam cu vreo săptămână în urmă.

El îşi drese vocea şi continuă, cu încăpăţânare:

— N-are niciun sens. De fapt, de ce ai venit?

Nynaeve aruncă iarăşi o privire furişă către uşa la care tot nu se afla nimeni, apoi îl luă de braţ.

— Hai să facem câţiva paşi în timp ce vorbim.

Se lăsă din nou condus, iar după ce se îndepărtaseră îndeajuns de uşă pentru a nu mai putea fi auziţi, Nynaeve începu din nou:

— Ţi-am spus, întrunirea a fost o hărmălaie. Cu toţii au căzut de acord că trebuia să trimită pe cineva după voi, dar satul s-a împărţit în două. Unii voiau să vă salveze, cu toate că au început să se certe, pentru că nu ştiau cum, câtă vreme eraţi împreună cu o… cu una ca ea.

Mulţumit că îşi amintise să fie atentă la ce spune, el întreba:

— Iar ceilalţi erau de partea lui Tam?

— Nu chiar, dar nici nu credeau că e bine să vă lăsăm printre străini, mai ales cu una ca ea. Oricum, aproape toţi voiau să facă parte din grupul trimis după voi. Şi Tam, şi Bran al’Vere, cu lanţul de Staroste în jurul gâtului, şi Haral Luhhan, până când Alsbet l-a făcut să stea locului, până şi Cenn Buie. Lumina să mă apere de bărbaţii care gândesc cu părul de pe piept. Cu toate că nu ştiu să existe unii de vreun alt soi, continua ea, pufnind din toţi rărunchii şi privindu-l acuzator. Oricum, eu mi-am dat seama că trebuia să mai treacă o zi, poate şi mai mult, până să se ajungă la vreo hotărâre şi ştiam cumva că nu puteam aştepta atât de mult. Aşa că am adunat Soborul Femeilor şi le-am spus ce trebuia făcut. Nu pot să spun că le-a convenit, dar au înţeles că aveam dreptate. Şi de asta am venit. Pentru că bărbaţii de prin Emond’s Field sunt nişte încăpăţânaţi cu capul plin de smocuri de lână. Pesemne că ei încă se mai ceartă pe cine să trimită, deşi am lăsat vorbă că mă ocup eu.

Povestea lui Nynaeve explica prezenţa ei acolo, dar nu-l făcu deloc să se simtă mai sigur pe el. Era încă hotărâtă să-i aducă înapoi.

— Şi acolo, înăuntru, ce aţi vorbit? întrebă el; pesemne că Moiraine îi dăduse toate lămuririle, dar dacă i-ar fi scăpat vreuna, putea să contribuie şi el.

— Tot despre lucruri din astea, răspunse Nynaeve. Voia să ştie mai multe despre voi. Să vadă dacă poate să priceapă de ce aţi atras atâta atenţie asupra voastră… mă rog, asta dacă-i adevărat.

Oprindu-se din vorbă, îl privi cu coada ochiului.

— Şi a încercat ea s-o ascundă, dar am văzut că mai mult decât orice voia să ştie dacă vreunul dintre voi s-a născut altundeva decât în Ţinutul celor Două Râuri.

Chipul lui Rand se încordă dintr-odată, dar reuşi să chicotească răguşit.

— Ce lucruri ciudate îi mai trec prin minte! Sper că i-ai spus că suntem cu toţii din Emond’s Field.

— Fireşte, răspunse ea; trecuse numai o clipă înainte să deschidă gura, atât de puţin încât nici nu şi-ar fi dat seama, dacă nu ar fi urmărit-o cu atenţie.

Încercă să se gândească la ceva de spus, dar limba părea să-i se fi transformat într-o bucată de piele tare. „Ştie.” La urma urmei, ea era Meştereasa, şi Meştereasa trebuia să ştie totul despre toţi. „Dacă ştie, înseamnă că n-a fost niciun delir. Of, tată, Lumina să m-ajute!”

— Nu ţi-e bine? întrebă Nynaeve.

— Mi-a spus… a spus că eu nu sunt copilul lui. Când delira, din pricina fierbinţelii. A spus că m-a găsit undeva. Credeam că e doar…

Gâtlejul începu să-l ardă, şi tăcu.

— Of, Rand, of…

Nynaeve se opri în loc şi-i cuprinse faţa în mâini. Trebui să ridice braţele, ca să-l poată ajunge.

— Când au febră, oamenii spun tot felul de ciudăţenii. Tot felul de închipuiri. Lucruri care nu sunt adevărate. Ascultă-mă. Tam al’Thor a plecat să caute aventura pe când era cam de vârsta ta. Chiar şi eu îmi aduc aminte când s-a întors în Emond’s Field, un bărbat în puterea cuvântului, cu o soţie străină, cu părul roşu, şi cu un prunc învelit în scutece. O ţin minte pe Kari al’Thor cum strângea copilul în braţe cu atâta dragoste şi cu atâta încântare, ca toate mamele pe care le-am văzut în viaţa mea. Era copilul ei, Rand. Erai tu. Acuma, capul sus şi termină cu toate prostiile astea.

— Fireşte, şopti el. „Nu m-am născut în Ţinutul celor Două Râuri.” Fireşte.

Poate că Tam avusese într-adevăr închipuiri, sau poate că găsise cândva un prunc părăsit, după o bătălie.

— De ce nu i-ai spus şi ei?

— Asta nu-i treaba străinilor.

— Mai sunt şi alţii născuţi în altă parte?

Dar, de îndată ce puse întrebarea, el clătină din cap.

— Nu, nu-mi răspunde. Nu-i nici treaba mea.

Totuşi, ar fi fost bine să ştie dacă Moiraine era interesată de el în mod special, mai mult decât de ceilalţi doi. „Oare ar fi fost bine?”

— Nu, nu-i treaba ta, încuviinţă Nynaeve. S-ar putea ca asta să nu însemne nimic. S-ar prea putea ca ea să caute pur şi simplu un motiv, orice motiv, pentru care bestiile alea să fie pe urmele voastre. Pe urmele tuturor.

Rand reuşi să schiţeze un zâmbet silit.

— Deci chiar crezi că se ţin după noi.

Nynaeve scutură prevăzătoare din cap.

— Da’ ştiu că ai învăţat să te joci cu vorbele de când eşti cu ea.

— Şi ce ai de gând să faci? întrebă el.

Meştereasa îl privi lung, iar el o înfrunta fără să şovăie.

— Astă-seară, am de gând să fac o baie. Mai departe, om trăi şi om vedea, nu-i aşa?