Ochiul Lumii

7 Afară din pădure

Pe când Rand încă mai înainta cu greu prin pădure, se ivi lumina tulbure a zorilor. La început nici nu o văzu. Când, în cele din urmă, îşi dădu seama că era dimineaţă, se uită surprins la întunericul care se risipea. Indiferent de ceea ce era evident că vede, cu greu îi venea să creadă că petrecuse toată noaptea încercând să străbată distanţa dintre fermă şi Emond’s Field. Fireşte, să mergi pe Calea Carierei la lumina zilei, cu bolovanii ăia, era mai uşor decât noaptea prin pădure. Pe de altă parte, i se părea că trecuseră zile întregi de când îl văzuse pe călăreţul cu mantie neagră şi săptămâni de când el şi Tam începuseră să ia masa de seară acasă. Nu mai simţea fâşia de pătură săpându-i adânc în umeri; de fapt, nu îşi mai simţea deloc umerii de amorţeală şi nici picioarele, de altfel. Cu totul altă poveste era cu celelalte părţi ale corpului. Respiraţia greoaie îi ardea de multă vreme gâtul şi plămânii, iar foamea îl chinuia, dându-i o senzaţie de greaţă.

Tam tăcuse cu ceva timp înainte. Rand nu era sigur câtă vreme trecuse de când murmurele conteniseră, dar nu îndrăznea să se oprească acum ca să vadă ce se întâmpla cu el. Dacă s-ar fi oprit acum, nu ar mai fi fost în stare să se urnească din loc. Oricum, indiferent care ar fi fost starea lui Tam, nu ar fi putut face altceva decât ceea ce făcea deja. Singura speranţă era să ajungă în sat. Istovit, încercă totuşi să iuţească pasul, dar picioarele lui înţepenite, ca de lemn, îşi continuară mersul anevoios. Abia dacă băga de seamă frigul şi vântul.

Simţi dintr-odată un iz de fum. Dacă simţea mirosul fumului care ieşea din coşuri, asta însemna cel puţin că aproape ajunsese în sat. Totuşi, zâmbetul obosit care tocmai începuse să îi înflorească pe buze i se preschimbă într-o privire încruntată. Aerul era greu de fum, mult prea greu. La ce vreme era, chiar dacă ar fi fost aprins focul în fiecare vatră din sat, fumul tot era prea gros. Îi revăzu cu ochii minţii pe troloci venind dinspre răsărit, din direcţia lui Emond’s Field. Se uită scrutător în faţă, căutând să desluşească primele case, gata să strige după ajutor de îndată ce ar fi văzut pe cineva, chiar dacă ar fi fost Cenn Buie sau unul dintre Coplini. O voce slabă din străfundurile lui încă îi spunea să spere că mai era cineva acolo care să îi ajute.

Deodată văzu desluşit o casă printre ultimii copacii cu crengi desfrunzite şi nu putu decât să meargă mai departe. Intră împleticindu-se în sat, speranţa cedând treptat locul disperării.

Din jumătate din casele din Emond’s Field nu mai rămăseseră decât nişte mormane carbonizate de moloz. Coşuri de cărămidă acoperite de funingine ieşeau din grămezile de lemnărie înnegrită ca nişte degete murdare. Din dărâmături încă se mai ridicau fuioare subţiri de fum. Săteni cu feţe întunecate, unii dintre ei încă îmbrăcaţi în cămăşi de noapte, scormoneau în cenuşă, ba scoţând la iveală un vas de gătit, ba doar răscolind pur şi simplu cu un băţ prin dărâmături, fără speranţă. Uliţele erau presărate cu lucrurile care fuseseră salvate din flăcări: oglinzi înalte, scrinuri lăcuite şi cufere mari stăteau în ţărână printre scaunele şi mesele îngropate sub aşternuturi de pat, vase de gătit şi mici maldăre de haine şi alte catrafuse.

Casele din sat păreau că fuseseră distruse pe sărite şi la întâmplare. Cinci case la rând rămăseseră neatinse, în timp ce în alt loc una singură mai era în picioare în mijlocul unei pustietăţi.

În capătul îndepărtat al Izvorului de Vin trosneau cele trei ruguri imense pregătite pentru Bel Tine, vegheate de un grup de bărbaţi. Coloane groase de fum negru, împestriţate cu scântei jucăuşe, se încovoiau spre miazănoapte în bătaia vântului. Unul dintre armăsarii Dhurran ai lui jupân al’Vere târa ceva pe pământ spre Podul de Căruţe şi spre flăcări, dar Rand nu îşi dădu seama ce anume era.

Înainte de a se fi îndepărtat prea mult de pădure, în întâmpinarea lui se repezi Haral Luhhan, cu faţa acoperită cu funingine şi ţinând strâns în mâna lui cu degete groase o secure. Cămaşa de noapte a mătăhălosului fierar, acum mânjită de cenuşă, îi atârna până la cizme, iar printr-o ruptură zdrenţuită se vedea arsura umflată şi roşie, ca lăsată de bici, care îi străbătea pieptul. Se lăsă într-un genunchi lângă targă. Tam avea ochii închişi şi respira slab şi anevoie.

— Trolocii, băiete? întrebă jupân Luhhan cu vocea răguşită din pricina fumului. Şi aici. Şi aici. Ei bine, se poate să fi fost mai norocoşi decât are cineva dreptul să fie. Dacă îţi vine să crezi asta. Are nevoie de Meştereasă. Acum pe unde, în numele Luminii, o mai fi? Egwene!

Egwene, care trecea alergând pe lângă ei, cu braţele pline de cearşafuri transformate în bandaje, le aruncă o privire fără să-şi domolească paşii, uitându-se fix la ceva din depărtare. Cearcănele pe care le avea în jurul ochilor îi făceau să pară şi mai mari decât erau de fapt. Apoi îl văzu pe Rand şi se opri, se opri cutremurată, respirând greu.

— O, Rand, nu, nu se poate, şi tatăl tău? Nu cumva a…? Vino, te duc la Nynaeve.

Rand era prea obosit şi prea buimăcit ca să vorbească. Toată noaptea se gândise la Emond’s Field ca la un liman, unde el şi Tam vor fi în siguranţă. Acum nu părea să fie în stare să facă altceva decât să se uite descurajat la rochia ei murdară de negreală. Remarcă tot felul de nimicuri neînsemnate ca şi cum ar fi fost foarte importante. Nasturii din spate ai rochiei fuseseră încheiaţi strâmb. Şi mâinile îi erau curate. Se întrebă cum de avea mâinile curate când era murdară de funingine pe obraji.

Haral Luhhan părea că înţelege ceea ce i se întâmplase. Punându-şi toporul peste osii, fierarul ridică partea din spate a tărgii şi o împinse uşor, îmboldindu-l astfel să o urmeze pe Egwene. Rand se împletici în spatele ei, ca şi cum ar fi mers în somn. Se întrebă în treacăt cum de ştiuse fierarul că acele creaturi fuseseră troloci, dar nu fu decât un gând fugar. Dacă Tam i-a recunoscut, nu era niciun motiv ca Haral Luhhan să nu îi fi putut recunoaşte.

— Toate poveştile sunt adevărate, murmură el.

— Aşa se pare, băiete, spuse fierarul. Aşa se pare.

Rand auzi doar în treacăt. Se concentră să urmeze silueta zveltă a lui Egwene. Îşi adunase puterile dorindu-şi ca Egwene să se grăbească, deşi, de fapt, ea mergea cu paşi pe potriva lor, aşa cum puteau ei înainta cu povara. Îi conduse jumătate de drum pe Pajişte, până la casa familiei Calder. Vârfurile stufului erau carbonizate, iar pereţii daţi cu var erau mânjiţi de funingine. Din casele de alături nu mai rămăseseră decât pietrele de la temelie şi două mormane de cenuşă şi de lemnărie arsă. Una fusese casa lui Berin Thane, unul dintre fraţii morarului. Cealaltă fusese a lui Abell Cauthon. Tatăl lui Mat. Chiar şi coşurile se năruiseră.

— Staţi aici, spuse Egwene, uitându-se la ei ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns. Când văzu că rămâneau pe loc, murmură ceva, apoi se grăbi să intre.

— Mat? întreba Rand. Nu cumva a…?

— Trăieşte, răspunse fierarul.

Puse jos capătul tărgii şi îşi îndreptă uşurel spinarea.

— L-am văzut puţin mai înainte. E de mirare că suntem încă în viaţă. După cum au năvălit în casă şi în fierărie, ai fi zis că ţineam aur şi giuvaiere acolo. Alsbet i-a crăpat unuia ţeasta cu o tigaie. De dimineaţă a aruncat o privire casei noastre transformate în cenuşă şi a pornit la vânătoare prin sat, înarmată cu cel mai mare topor pe care l-a mai găsit în ceea ce a mai rămas din fierărie – în caz că vreunul dintre ei s-a ascuns în loc să fi fugit. Dacă o să pună mâna pe vreunul, aproape că mi se face mila de el.

Arătă cu capul înspre casa familiei Calder.

— Jupâneasa Calder şi alţi câţiva au luat la ei nişte răniţi, cei ale căror case nu mai sunt în picioare. După ce Meştereasa o să-l îngrijească pe Tam, o să-i găsim şi lui un pat. Poate la han. Starostele a zis deja că oamenii pot fi primiţi la han, dar Nynaeve spune că răniţii se vindecă mai repede dacă nu sunt aşa de mulţi la un loc.

Rand se prăbuşi în genunchi. Mişcându-şi umerii ca să se elibereze de ham, se îndeletnici, cu gesturi obosite, cu cercetarea învelitorilor lui Tam. Tam nu se mişcă şi nu scoase niciun sunet, nici măcar atunci când mâinile înţepenite ale lui Rand îl îmbrânciră uşor. Dar cel puţin încă mai respira. „Tatăl meu.” Celălalt n-a fost decât glasul fierbinţelii.

— Şi dacă se întorc? întrebă posomorât.

— Roata ţese după cum îi este voia, răspunse jupân Luhhan, tulburat. Dacă se întorc… Ei, acum au plecat. Aşa că adunăm resturile şi refacem ceea ce s-a distrus.

Oftă. Îşi frecă şalele cu degetele şi faţa i se destinse. Rand îşi dădu pentru prima dată seama că bărbatul cel voinic era la fel de obosit ca el, dacă nu chiar mai obosit. Fierarul se uită la sat, dând din cap.

— Nu cred că azi o să avem parte de Bel Tine. Dar o să ne descurcăm. Întotdeauna ne-am descurcat. Apucă dintr-odată toporul şi trăsăturile i se înăspriră. Mă aşteaptă o mulţime de treabă. Nu-ţi fie teamă, băiete. Meştereasa o să aibă grijă de el, iar Lumina o să aibă grijă de noi toţi. Iar dacă Lumina o să uite de noi, ei bine, o să ne purtam singuri de grijă. Doar suntem din Ţinutul celor Două Râuri!

În timp ce fierarul se îndepărtă, Rand, încă în genunchi, se uită la sat, şi abia acum îl văzu cu adevărat. „Jupân Luhhan avea dreptate”, îşi spuse, şi fu surprins să constate că nu era deloc mirat de ceea ce vedea. Oamenii încă mai scormoneau printre dărâmături, dar chiar în scurtul răstimp de când era acolo din ce în ce mai mulţi începuseră să umble ca şi cum ar fi avut o ţintă. Aproape că simţea cum devin din ce în ce mai nestrămutaţi. Dar îşi punea întrebări. Îi văzuseră pe troloci; îl văzuseră oare şi pe călăreţul cu mantie neagră? Îi simţiseră ura?

Nynaeve şi Egwene ieşiră din casa familiei Calder, iar Rand sări în picioare. Sau, mai bine zis, încercă să sară în picioare; se clătină, de fapt, poticnindu-se, aproape căzând cu faţa în ţărână.

Meştereasa se lăsă în genunchi lângă targă fără ca măcar să îi arunce o privire. Avea faţa şi rochia chiar mai murdare decât Egwene şi aceleaşi cearcăne îi scoteau ochii în evidenţă; avea şi ea mâinile curate. Pipăi faţa lui Tam şi îi deschise pleoapele cu degetele. Încruntându-se, dădu la o parte învelitorile şi înlătură bandajul ca să se uite la rană. Înainte ca Rand să apuce să vadă ce se ascundea sub bandaj, Nynaeve acoperise din nou rana. Oftând, îl înveli din nou pe Tam cu pătura şi cu mantia până sub bărbie, cu multă blândeţe, ca şi cum ar fi învelit un copil înainte de culcare.

— Nu pot face nimic, spuse. Trebui să îşi pună mâinile pe genunchi ca să se ridice în picioare. Îmi pare rău, Rand.

Porni înapoi spre casă, iar Rand rămase o vreme nemişcat, fără să înţeleagă; apoi se îndreptă anevoie spre ea şi o întoarse cu faţa la el.

— E pe moarte, strigă.

— Ştiu, răspunse ea simplu, iar Rand îşi pierdu cumpătul la auzul răspunsului ei sec.

— Trebuie să faci ceva. Trebuie. Doar eşti Meştereasă.

Durerea îi schimonosi chipul, dar numai o clipă – după aceea, cu ochii înfundaţi în orbite, cu vocea hotărâtă şi lipsită de emoţie, redeveni întruchiparea fermităţii:

— Da, aşa este. Ştiu ce pot face cu leacurile pe care le am, dar mai ştiu şi când este prea târziu. Crezi că nu aş face ceva, dacă aş putea? Dar nu pot. Nu pot, Rand. Şi mai sunt şi alţii care au nevoie de mine. Oameni pe care îi pot ajuta.

— L-am adus la tine cât de repede am putut, îngăimă el.

Chiar dacă văzuse că satul fusese distrus, îşi pusese nădejdea în Meştereasă. Acum că-i se spulberase şi această speranţa, se simţea sleit.

— Ştiu, spuse ea blând.

Îi atinse obrazul cu mâna.

— Nu este vina ta. Ai făcut tot ce se putea. Îmi pare rău, Rand, dar mai sunt şi alţii de care trebuie să mă îngrijesc. Mă tem că necazurile de-abia încep.

O urmări cu o privire absentă până când uşa casei se închise în urma ei. Nu se putea gândi la nimic altceva decât că Meştereasa nu îi va ajuta.

Deodată, fu aruncat un pas înapoi de Egwene, care se repezi înspre el, cuprinzându-l cu braţele. Dacă l-ar fi îmbrăţişat atât de puternic altădată, i-ar fi smuls negreşit un geamăt; acum însă Rand se uita tăcut la uşa în spatele căreia i se spulberaseră speranţele.

— Îmi pare atât de rău, Rand, şopti Egwene la pieptul lui. Lumină, aş vrea să pot face ceva.

O îmbrăţişă.

— Ştiu. Eu… trebuie să fac însă ceva, Egwene. Nu ştiu ce, dar nu pot să-l las să…

Glasul i se sparse, iar ea îl îmbrăţişă şi mai strâns.

— Egwene!

Egwene tresări auzind-o pe Nynaeve strigând-o din casă.

— Egwene, am nevoie de tine! Şi spală-te din nou pe mâini!

Se desprinse din braţele lui Rand.

— Are nevoie de mine, Rand.

— Egwene!

I se păru că aude un suspin când fata se îndepărtă de el. Odată plecată, Rand rămase singur lângă targă. Se uită o vreme la Tam, nesimţind decât o neputinţa nemărginită. Deodată chipul i se înăspri.

„Starostele va şti ce e de făcut, îşi spuse, ridicând încă o dată osiile. Starostele va şti.”

Bran al’Vere ştia întotdeauna ce era de făcut. Uitând de oboseală, porni cu încăpăţânare spre hanul Izvorul de Vin.

Un alt armăsar Dhurran trecu pe lângă el; curelele hamului erau legate în jurul gleznelor unei siluete masive, învelite într-o pătură murdară. Acolo unde se termina pătura se vedeau braţele acoperite cu păr ţepos care se târau în ţărână, iar un colţ ridicat scotea la iveală un corn de capră. Ţinutul celor Două Râuri nu era locul potrivit pentru ca poveştile să devină atât de înfricoşător de adevărate. Trolocii aparţineau lumii de afară, căci doar Lumina şi locurile unde erau femei Aes Sedai şi Dragoni falşi puteau şti ce altceva din poveştile Menestrelilor urma să prindă viaţă. Dar toate astea nu se puteau întâmpla în Ţinutul celor Două Râuri. Nu în Emond’s Field.

În timp ce cobora pe Pajişte, oamenii îl strigau, uneori dintre dărâmăturile caselor, întrebându-l dacă îi pot fi de ajutor. Dar el nu auzea decât nişte murmure în jurul lui, chiar şi atunci când oamenii mergeau o vreme pe lângă el în timp ce îi vorbeau. Aproape fără să îşi dea seama, reuşi să rostească vorbe care spuneau că nu avea nevoie de ajutor, că se îngrijea el de tot. Nu le dădea atenţie nici atunci când se îndepărtau de el, cu priviri îngrijorate, câteodată adăugând că ar trebui să o trimită pe Nynaeve la el. Nu îşi permitea să se concentreze decât asupra scopului pe care şi-l fixase. Bran al’Vere putea face totuşi ceva ca să-l ajute pe Tam. Încercă să nu stăruiască asupra întrebării ce anume. Dar Starostele o să poată face ceva, o să aibă el o idee.

Hanul scăpase aproape nevătămat din grozăvia care distrusese jumătate de sat. Câteva urme de arsură întinau pereţii, dar ţiglele roşii de pe acoperiş străluceau în lumina soarelui la fel de puternic ca înainte. Din căruţa neguţătorului ambulant nu mai rămăseseră însă decât cercurile de metal de la roţi, înnegrite, proptite de lada carbonizată a căruţei, care acum zăcea pe jos. Cercurile mari şi rotunde care ţinuseră coviltirul erau acum cumplit de strâmbate, fiecare în legea lui.

Thom Merrilin stătea turceşte pe pietrele vechi de la temelia casei, tăind atent marginile pârlite de la peticele de pe mantie cu o foarfecă mică. Când Rand se apropie, puse jos mantia şi foarfeca. fără să îl mai întrebe dacă avea nevoie sau voia să fie ajutat, sări jos şi apucă partea din spate a tărgii.

— Înăuntru? Fireşte, fireşte. Nu te teme, băiete. Meştereasa noastră o să aibă grijă de el. De aseară mă uit la ea cum face; are mâna iscusită şi este foarte îndemânatică. Ar putea fi şi mai rău. Aseară unii au murit. Poate că nu mulţi, dar şi unul este prea mult pentru mine. Bătrânul Fain a dispărut pur şi simplu, şi asta e cel mai rău. Trolocii mănâncă orice. Ar trebui să mulţumeşti Luminii că tatăl tău este încă aici, în viaţă; iar Meştereasa o să-l vindece.

Rand nu voia să îl mai asculte – „Este tatăl meu!” – iar vocea lui Thom se transformă pentru el într-un zgomot fără noimă, nedemn de luat în seama mai mult decât bâzâitul unei muşte. Nu mai suporta ca oamenii să îl compătimească şi să încerce să îi ridice moralul. Nu acum. Nu înainte ca Bran al’Vere să îi spună cum să îi fie de ajutor lui Tam.

Deodată văzu ceva mâzgălit pe poarta hanului: o linie curbă, scrijelită cu un băţ ars, având capătul în formă de lacrimă. Se întâmplaseră atâtea, încât aproape că nu îl mai surprinse să găsească Colţul Dragonului însemnat pe poarta de la hanul Izvorul de Vin. Nu reuşea să înţeleagă de ce ar fi vrut cineva să îl acuze pe hangiu sau pe familia lui că ar fi de partea răului sau să aducă hanului nenoroc, dar noaptea care trecuse îl convinsese de un lucru: orice era posibil. Absolut orice.

La îndemnul Menestrelului, ridică zăvorul şi intră.

În sala mare de jos nu era nimeni în afară de Bran al’Vere, şi era frig, căci nimeni nu avusese timp să facă focul. Starostele stătea la una dintre mese, înmuindu-şi tocul în călimară, cu fruntea încreţită de concentrare şi capul încărunţit aplecat deasupra unei foi de pergament. Cămaşa de noapte, vârâtă în grabă în pantaloni, atârna ca un sac în jurul mijlocului lui imens; îşi scărpina absent un picior gol cu degetele de la celalalt picior. Avea tălpile murdare, ca şi cum ar fi ieşit afară de mai multe ori, fără ca, în ciuda frigului, să se obosească să îşi pună cizmele.

— Care e necazul? întreba, fără să ridice privirea. Grăbeşte-te! Am o mie de lucruri de făcut în clipa asta şi încă şi mai multe pe care ar fi trebuit să le fac de acum un ceas. Aşa că n-am nici timp, nici răbdare. Ei bine? Dă-i drumul!

— Jupân al’Vere? spuse Rand. E vorba de tatăl meu.

Starostele ridică brusc capul.

— Rand? Tam! Aruncă tocul şi sări în picioare, răsturnând scaunul. Poate că Lumina nu ne-a uitat de tot. Mi-era teamă că aţi murit amândoi. Bela a intrat în galop în sat la o oră după ce plecaseră trolocii; răsufla din greu şi spumega, ca şi cum ar fi alergat tot drumul de la fermă până aici, şi am crezut… Dar nu avem timp de asta acum. O să-l ducem sus.

Apucă partea din spate a tărgii, dându-l pe Menestrel la o parte cu umărul.

— Du-te să o aduci pe Meştereasă, jupân Merrilin. Şi spune-i din partea mea să se grăbească, ştiu eu de ce! Stai liniştit, Tam. Curând o să te băgăm într-un pat moale şi bun. Du-te, Menestrelule, du-te!

Thom Merrilin dispăru pe uşă înainte ca Rand să apuce să vorbească.

— Nynaeve nu o să facă nimic. A spus că nu poate să-l ajute. Ştiam asta… Credeam că o să te gândeşti dumneata la ceva.

Jupân al’Vere se uită şi mai pătrunzător la Rand, apoi dădu din cap.

— O să vedem, băiete. O să vedem. Dar vocea lui îşi pierduse siguranţa. Hai să-l ducem în pat. Cel puţin o să se poată odihni în linişte.

Rand se lăsă împins în sus pe scările din spatele sălii hanului. Se strădui să rămână încrezător că, într-un fel sau altul, Tam se va face bine, dar îşi dădu seama că încă de la început speranţele fuseseră foarte slabe, iar îndoiala care se strecurase brusc în vocea Starostelui îl zgudui.

În partea din faţă de la catul al doilea al hanului se găseau şase camere confortabile, cu toate cele trebuincioase, cu ferestre ce dădeau spre Pajişte. Erau folosite mai ales de neguţătorii ambulanţi sau de oamenii care coborau de pe Dealul Străjii sau urcau de la Deven Ride, dar şi marii neguţători care veneau în fiecare an erau adesea surprinşi să găsească nişte odăi atât de primitoare. Trei dintre ele erau ocupate acum, şi Starostele îl zori pe Rand spre una dintre cele nefolosite.

Plapuma de fulgi şi păturile de pe patul cel lat fură grabnic date la o parte şi Tam fu întins pe salteaua groasă de pene, cu capul sprijinit pe perne umplute cu fulgi de gâscă. Nu scoase niciun sunet când fu mişcat, nici măcar un geamăt, doar respira anevoie, dar Starostele risipi îngrijorarea lui Rand, spunându-i să facă focul ca să alunge frigul din cameră, în timp ce Rand scormonea în lada de lângă cămin după bucăţi de lemn şi surcele de aprins focul. Bran dădu la o parte perdelele de la geam, lăsând să pătrundă lumina dimineţii, apoi începu să spele cu blândeţe faţa lui Tam. Când se întoarse Menestrelul, focul din vatră încălzea odaia.

— Nu vine, anunţă Thom Merrilin, intrând cu pas apăsat în cameră. Se uită mânios la Rand, încruntând din sprâncenele lui stufoase şi albe. Nu mi-ai spus că îl duseseşi deja la ea. Mai că nu mi-a luat capul.

— Credeam… nu ştiu… că poate Starostele o să ştie ce să facă, o s-o convingă să… Cu pumnii încleştaţi de iritare, Rand se întoarse spre Bran. Jupân al’Vere, ce pot face?

Bărbatul cel corpolent dădu din cap a neputinţă. Puse o cârpă proaspăt muiată în apă pe fruntea lui Tam şi evită privirea lui Rand.

— Nu pot să mă uit la el cum moare, jupân al’Vere. Trebuie să fac ceva.

Menestrelul schiţă un gest, ca şi cum ar fi vrut să vorbească. Rand se întoarse spre el cu înfrigurare.

— Ai vreo idee? Sunt dispus să încerc orice.

— Mă întrebam doar, spuse Thom, îndesând cu degetul tutunul în pipa lui cu muştiucul lung, dacă Starostele ştie cumva cine a scrijelit Colţul Dragonului pe poartă.

Se uită cercetător în găvanul pipei, apoi la Tam şi puse din nou pipa neaprinsă în gură, cu un oftat.

— Cuiva se pare că nu îi mai place de el. Sau poate că nu îi place de oaspeţii lui.

Rand se uită dezgustat la el, apoi întoarse capul, privind ţintă la foc. Gândurile îi jucau precum flăcările şi, ca şi flăcările, se concentrau asupra unui singur lucru. Nu va renunţa. Nu putea să stea cu mâinile în sân şi să îl lase pe Tam să moară. „Tatăl meu, îşi spuse cu înverşunare. Tatăl meu.” De îndată ce fierbinţeala va fi trecut, se va putea ocupa şi de această poveste. Însă mai întâi trebuia să facă să îi scadă febra. Dar cum?

Bran al’Vere strânse din buze uitându-se la spatele întors al lui Rand, iar furia cu care îl privi pe Menestrel ar fi ţintuit pe loc până şi un urs. Thom însă aştepta răbdător, ca şi cum nici nu ar fi remarcat-o.

— Pesemne că e făcătura vreunuia dintre Congari, sau a vreunui Coplin, spuse Starostele în cele din urmă, deşi numai Lumina ştie care dintre ei este răspunzător. Sunt un neam mare, şi dacă e ceva rău de spus despre cineva, sau chiar dacă nu e, poţi fi sigur că nu vor şovăi o clipa să o facă. Pe lângă ei până şi Cenn Buie pare numai lapte şi miere.

— Căruţa aceea cu coviltir care a venit chiar înainte de revărsatul zorilor? întreba Menestrelul. Nu simţiseră nici măcar miros de troloc şi nu voiau decât să ştie când va începe Sărbătoarea, ca şi cum nu ar fi văzut că din jumătate de sat nu mai rămăsese decât cenuşa.

Jupân al’Vere încuviinţă, încruntat:

— O ramură a familiei. Dar toţi sunt la fel. Neghiobul ala de Darl Coplin şi-a petrecut jumătate de noapte cerându-mi să îi scot pe jupâneasa Moiraine şi pe jupân Lan din han, şi chiar din sat, ca şi cum satul ar mai exista dacă ei ar fi plecat.

Rand nu asculta discuţia decât pe jumătate, dar aceasta ultimă frază îl îmboldi să vorbească:

— Şi ce anume au făcut?

— Păi, ea a făcut să fulgere din senin, răspunse jupân al’Vere. A îndreptat fulgerul drept spre troloci. Ai văzut copacii distruşi. Nici trolocii nu au dus-o mai bine.

— Moiraine? întrebă Rand neîncrezător, iar Starostele încuviinţă.

— Jupâneasa Moiraine. Iar jupân Lan parcă era un vârtej cu sabia aia a lui. Ce sabie? El însuşi era arma şi îl găseai în zece locuri odată, sau cel puţin aşa părea. Arde-m-ar focul, dar tot nu mi-ar veni să cred dacă nu aş putea ieşi şi vedea cu ochii mei… îşi trecu o mână peste capul chel. Tocmai începeau vizitele de Noaptea Iernii. Aveam toţi braţele pline de daruri şi de prăjituri cu miere şi minţile tulburate de vin, când câinii au prins a mârâi şi deodată cei doi s-au năpustit afară din han şi au luat-o la fugă prin sat, strigând ceva despre troloci. Am crezut că băuseră prea mult vin. La urma urmei… troloci? Apoi, înainte ca vreunul dintre noi să înţeleagă ce se întâmplă, acele… acele creaturi erau lângă noi pe uliţe, spintecând oamenii cu săbiile, dând foc la case, urlând de îţi îngheţa sângele în vine.

Scoase un zgomot ce îi arăta dezgustul.

— N-am făcut decât să fugim, ca găinile când intră vulpea în coteţ, până în momentul în care jupân Lan ne-a mai dat curaj.

— Nu e nevoie să fii atât de aspru, glăsui Thom. Ai făcut tot ce se putea. Nu toţi trolocii care zac acum acolo au fost răpuşi de unul din ei doi.

— Hmm, da, e adevărat.

Jupân al’Vere se cutremură.

— Cu toate astea e aproape de necrezut. O femeie Aes Sedai în Emond’s Field. Şi jupân Lan care e Străjer.

— O Aes Sedai? murmură Rand. Nu se poate. Am vorbit cu ea. Nu este… Nu…

— Credeai că sunt însemnate? replică Starostele cu o strâmbătură. Credeai că au scris „Aes Sedai” pe spate sau „Primejdie, nu vă apropiaţi”? Se izbi deodată cu mâna peste frunte. O Aes Sedai. Sunt un prost bătrân, nu gândesc limpede. Există o şansă, Rand, dacă vrei să încerci. Nu pot să-ţi spun să faci asta şi nici măcar nu ştiu dacă, în locul tău, aş avea curajul să o fac.

— O şansă? întrebă Rand. Orice, atâta vreme cât poate să-i fie de ajutor…

— Femeile Aes Sedai pot să vindece, Rand. Arde-m-ar focul, băiete, doar ai auzit poveştile. Tămăduiesc şi atunci când leacurile dau greş. Menestrelule, ar fi trebuit să îţi dai seama mai repede decât mine. Poveştile Menestrelilor sunt pline de femei Aes Sedai. De ce nu ai vorbit fără înconjur, în loc să mă laşi să bâjbâi?

— Nu sunt de prin părţile astea, răspunse Thom, uitându-se cu jind la pipa neaprinsă, iar cumătrul Coplin nu este singurul care nu vrea să aibă de a face cu femeile Aes Sedai. Era mai bine ca ideea să vină de la dumneata.

— O Aes Sedai, murmură Rand, încercând să facă chipul femeii care îi zâmbise să se potrivească oarecum cu poveştile.

Să fii ajutat de o Aes Sedai era uneori mai rău decât să nu primeşti niciun fel de ajutor, cel puţin aşa spuneau poveştile; era ca otrava în plăcintă, iar darurile lor ascundeau întotdeauna o capcană, ca momeală pentru peşte. Deodată banul din buzunar, banul pe care i-l dăduse Moiraine, părea un cărbune încins. Se stăpânii cu greu să nu şi-l smulgă din buzunar şi să îl arunce pe fereastră.

— Nimeni nu vrea să aibă de a face cu femeile Aes Sedai, băiete, vorbi Starostele încetişor. Nu văd ce altceva putem face, dar totuşi nu e o hotărâre uşoară. Nu pot să hotărăsc eu în locul tău, însă am văzut-o pe jupâneasa Moiraine făcând numai bine… Probabil că ar trebui să îi spun Moiraine Sedai. Câteodată – se uită cu subînţeles la Tam – trebuie să-ţi încerci norocul, chiar dacă nu ai prea mulţi sorţi de izbândă.

— Unele poveşti sunt exagerate, într-un fel, adăugă Thom, ca şi cum cineva i-ar fi smuls cuvintele din gură cu cleştele. Unele dintre ele. În plus, băiete, ce altceva poţi face?

— Nimic, oftă Rand.

Tam nu se mişcase deloc; avea ochii afundaţi în orbite, ca şi cum ar fi zăcut de o săptămână.

— O… o să merg la ea.

— De partea cealaltă a podurilor, îl lămuri Menestrelul, acolo unde… se descotorosesc de trolocii morţi. Dar ai grija, băiete. Femeile Aes Sedai fac ceea ce fac din pricini numai de ele ştiute, care nu sunt neapărat cele pe care le crede lumea.

Ultimele cuvinte le strigă în urma lui Rand, care se şi năpustise afară pe uşă. Trebuia să ţină plăselele sabiei pentru ca teaca să nu-i se încurce printre picioare în timp ce fugea, dar nu avea timp să şi-o scoată. Tropăi în jos pe scări, apoi se repezi afară din han, uitând pentru moment de oboseală. Dacă exista vreo şansă, oricât de mică, să-l salveze pe Tam, era destul ca să-l facă să-şi biruie istovirea de după o noapte de nesomn, cel puţin pentru o vreme. Nu voia să se gândească nici la faptul că şansa era legată de o femeie Aes Sedai şi nici la preţul pe care va trebui să îl plătească. Cât despre a se găsi de adevăratelea faţă în faţă cu o Aes Sedai… Trase adânc aer în piept şi încercă să se mişte mai iute.

Rugurile se aflau mult dincolo de ultimele case dinspre miazănoapte, pe partea dinspre Pădurea de la Apus a drumului care ducea la Dealul Străjii. Vântul purta coloanele negre şi unsuroase de fum departe de sat, dar, chiar şi aşa, un miros îngreţoşător de dulce, ca mirosul de la o bucată de carne lăsată ceasuri la rând pe frigare, umplea aerul. Rand îşi astupă nările din cauza miasmei, iar când îşi dădu seama de unde venea i se puse un nod în gât. Iată la ce erau bune rugurile de Bel Tine. Oamenii care aveau grijă de foc îşi acoperiseră nasul şi gura cu bucăţi de pânză, dar, după cum se strâmbau, era limpede că nu era îndeajuns că umeziseră cârpele cu oţet. Chiar dacă oţetul alunga duhoarea, ştiau că duhoarea este încă acolo, şi ştiau ce anume fac.

Doi bărbaţi dezlegau curelele hamului unui impunător cal Dhurran din jurul gleznelor unui troloc. Lan, care stătea ghemuit lângă hoit, dăduse pătura la o parte cât să iasă la iveală umerii trolocului şi capul cu bot de capră. În timp ce Rand se apropia cu paşi mărunţi şi repezi, Străjerul desfăcu un însemn de metal de pe umărul cu ţepi al cămăşii de zale negre care acoperea trupul trolocului – un trident smălţuit de culoarea sângelui.

— Ko’bal, anunţă el.

Aruncă tridentul în aer şi îl prinse cu un mormăit.

— Am numărat şapte trupe până acum.

Moiraine, aşezată turceşte pe pământ nu departe de el, dădu din cap, istovită. Ţinea pe genunchi un toiag acoperit de la un capăt la celălalt cu frunze de viţă-de-vie şi flori cioplite în lemn, iar rochia îi era mototolită, ca şi cum ar fi purtat o prea mult.

— Şapte trupe. Şapte! Atât de multe nu au mai luptat împreună de la Războaiele Troloce. Veştile proaste vin una după alta. Mi-e teamă, Lan. Credeam că am câştigat o bătălie, dar de fapt s-ar putea să ne aflăm într-o situaţie mai grea ca niciodată.

Rand se uită ţintă la ea, neputând să vorbească. O Aes Sedai. Încercase să se convingă că nu va arăta diferit acum că ştia la cine… la ce se uita, şi fu surprins să vadă că într-adevăr nu era deosebită. Nu mai arăta chiar atât de proaspătă, căci avea părul zburlit în toate direcţiile şi o umbră de funingine pe nas, dar nu era nici foarte diferită. Trebuia să existe ceva la o Aes Sedai care să arate clar ca era una dintre ele. Pe de altă parte, dacă înfăţişarea exterioară oglindea interiorul, şi dacă poveştile erau adevărate, atunci Moiraine ar fi trebuit să semene mai degrabă cu un troloc şi nu să arate ca o femeie falnică a cărei demnitate nu era întru nimic ştirbită de faptul că stătea pe jos în ţărână. Şi îl putea ajuta pe Tam. Oricare ar fi preţul pe care ar trebui să îl plătească, înainte de orice trebuia să se gândească la Tam. Trase adânc aer în piept.

— Jupâneasă Moiraine… vreau să spun… Moiraine Sedai.

Se întoarseră amândoi ca să se uite la el, iar privirea ei îl îngheţă. Nu mai era privirea caldă şi binevoitoare pe care şi-o amintea de pe Pajişte. Faţa îi era obosită, dar ochii aveau o uitătură de şoim. Aes Sedai. Cei care au frânt lumea. Păpuşarii care trăgeau sforile şi făceau împărăţiile şi neamurile să joace după nişte planuri pe care numai cei din Tar Valon le cunoşteau.

— Încă puţină lumină în întuneric, murmură Aes Sedai. Ridică vocea: Cum visezi, Rand al’Thor?

Rand se uită la ea, neînţelegând.

— Să visez?

— O noapte ca asta te poate face să visezi urât, Rand. Dacă ai coşmaruri, trebuie să îmi spui. Câteodată pot alunga visele urâte.

— Nu se întâmplă nimic neobişnuit cu… E vorba despre tatăl meu. E rănit. Nu e decât o zgârietură, dar fierbinţeala îl mistuie. Meştereasa nu vrea să-l ajute. Spune că nu poate. Dar poveştile…

Moiraine ridică din sprâncene, iar Rand se opri şi îşi înghiţi cuvintele. „În numele Luminii, exista oare vreo poveste cu o femeie Aes Sedai în care ea să nu fie de partea răului?” Se uită la Lan, dar Străjerul părea mai preocupat de trolocii morţi decât de ceea ce ar fi putut spune Rand. Bâjbâind după cuvinte sub privirea ei neclintită, acesta din urmă continuă:

— Eu… ah… se spune că femeile Aes Sedai tămăduiesc. Dacă îl poţi ajuta… dacă poţi face ceva pentru el… oricare ar fi preţul… Vreau să zic… Trase adânc aer în piept şi termină dintr-o suflare: Voi plăti orice preţ îmi stă în puteri dacă îl ajuţi. Orice.

— Orice preţ, repetă gânditoare Moiraine, pe jumătate pentru sine. Vom vorbi mai târziu despre preţ, Rand. Dacă o să fie cazul. Nu-ţi pot promite însă nimic. Meştereasa ta e pricepută. Voi face tot ce pot, dar este peste puterile mele să fac Roata să nu se mai învârtească.

— Moartea trece pe la fiecare, mai devreme sau mai târziu, rosti Străjerul, încruntat. Afară doar dacă eşti în slujba Celui Întunecat, şi doar neghiobii sunt gata să plătească acest preţ.

Moiraine scoase un sunet dezaprobator.

— Nu fi atât de sumbru, Lan. Avem un motiv să sărbătorim. Un motiv mărunt, e drept, dar măcar avem un motiv.

Se folosi de toiag ca să se ridice în picioare.

— Du-mă la tatăl tău, Rand. O să fac tot ce pot ca să-l ajut. Prea multa lume de aici a refuzat să mă lase să încerc să fiu de vreun folos. Auziseră şi ei poveştile, adăugă sec.

— E la han, spuse Rand. Pe aici. Şi îţi mulţumesc, îţi mulţumesc!

Cei doi îl urmară, dar pe Rand paşii îl purtau repede înainte. Încetini, nerăbdător, ca să-l poată prinde din urmă, apoi se repezi iar înainte şi trebui din nou să îi aştepte.

— Te rog, grăbeşte-te, o îndemnă el.

Era atât de absorbit de faptul că venea cu cineva care să îl ajute pe Tam, încât nici nu chibzui la cutezanţa de a îmboldi o Aes Sedai.

— Îl mistuie fierbinţeala.

Lan se uită furios la el.

— Nu vezi că e obosită? Chiar şi cu un angreal, ce-a făcut ea aseară e ca şi cum ar fi alergat prin tot satul cu un sac de bolovani în spate. Nu ştiu dacă meriţi osteneala, păstorule, indiferent ce ar spune ea.

Rand clipi şi nu spuse nimic.

— Uşurel, prietene, uşurel! spuse Moiraine.

Fără să îşi domolească paşii, întinse mâna ca să îl mângâie pe Străjer pe umăr. Lan se aplecă protector deasupra ei, ca şi cum i-ar fi putut da putere prin simplul fapt că era aproape de ea.

— Tu te gândeşti numai la cum să ai grijă de mine. De ce nu ar face şi el la fel când e vorba despre tatăl lui?

Lan se încruntă, dar tăcu.

— Vin cât de repede pot, Rand. Ai cuvântul meu.

Rand nu ştia cui să dea crezare: asprimii din ochii ei sau calmului din vocea ei – nu era tocmai blândeţe, ci mai degrabă fermitate în poruncile ei. Sau poate că se completau una pe cealaltă. O Aes Sedai. Acum nu mai putea da înapoi. Îşi potrivi pasul după al lor şi încercă să nu se gândească la preţul despre care vor vorbi mai târziu.