Ochiul Lumii

14 La Cerbul şi Leul

Înăuntru, hanul era la fel de plin pe cât o arătaseră zgomotele auzite de afară, şi poate chiar mai mult de atât. Călăreţii din Emond’s Field îl urmară pe jupân Fitch pe uşa din spate, iar în scurtă vreme cu toţii se văzură nevoiţi să se strecoare pe lângă şi printre şiruri neîntrerupte de bărbaţi şi femei cu şorţuri lungi, care purtau deasupra capului platouri cu mâncare şi tăvi cu băuturi. Servitorii murmurau scuze repezite atunci când tăiau drumul cuiva, dar nu încetineau nici măcar cu un pas. Un bărbat asculta poruncile grăbite ale jupânului Fitch şi dispăru în fugă.

— Mi-e teamă că hanul e aproape plin, îi spuse hangiul lui Moiraine. Nu mai am aproape niciun loc. În fiecare han din oraş e la fel. Cu iarna asta care a fost… ce să zic, de îndată ce s-a dezgheţat îndeajuns pentru ca lumea să poată coborî din munţi, am fost potopiţi –, da, ăsta-i cuvântul – potopiţi de oameni veniţi din mine şi topitorii, cu tot felul de poveşti îngrozitoare. Lupi… şi chiar mai rău. Soiul de poveşti pe care le spun oamenii care toată iarna au stat ferecaţi. Cred că sus acolo n-a mai rămas nimeni, au venit cu toţii încoace. Dar nu vă fie teamă. Suntem cam înghesuiţi, dar pentru dumneavoastră şi jupân Andra voi face tot ce pot. Şi pentru prietenii dumitale, fireşte.

În timp ce vorbea, arunca priviri furişe spre Rand şi spre ceilalţi; în afara de Thom, îmbrăcămintea îi arata drept oameni de la ţară, şi chiar şi mantia de Menestrel a lui Thom îl făcea să fie un tovarăş neobişnuit de călătorie pentru „jupâneasa Alys” şi „jupân Andra”.

— Staţi liniştiţi, o să fac tot ce pot.

Rand se holbă la agitaţia din jurul său şi încercă să facă în aşa fel încât să nu fie călcat pe picioare; spre deosebire de el, servitorii de la han nu păreau să fie în vreun pericol. Băiatul îşi tot amintea cum jupân al’Vere şi nevasta lui reuşeau să se ocupe singuri de han cu puţin ajutor, când şi când, din partea fetelor lor.

Mat şi Perrin îşi tot întorceau privirile, plini de interes, spre sala mare, din care, de câte ori se deschidea uşa înaltă din capătul încăperii, se revarsă un potop de râsete, cântece şi strigături vesele. Mormăind ceva cum că trebuie să afle noutăţile, Străjerul dispăru, fără multe vorbe, prin uşa batantă, înghiţit pe dată de valul de voioşie.

Rand ar fi vrut să-l urmeze, dar încă şi mai mult avea nevoie de o baie. Dinspre partea lui, s-ar fi bucurat chiar atunci de prezenţa altor oameni şi de hazul lor, dar sala cea mare l-ar fi apreciat mai mult după ce se spăla. Pesemne că Mat şi Perrin simţeau acelaşi lucru – Mat se tot scărpina, pe furiş.

— Jupân Fitch, începu Moiraine, înţeleg că sunt Copii ai Luminii în Baerlon. Crezi că e cu putinţă să avem necazuri?

— A, jupâneasă Alys, nu vă îngrijoraţi din cauza asta. Se ocupă cu şmecheriile lor dintotdeauna. Pretind că există o Aes Sedai în oraş.

Moiraine ridică dintr-o sprânceană, iar hangiul îşi desfăcu braţele îndesate.

— Nu vă îngrijoraţi câtuşi de puţin. Au mai încercat-o şi altădată. Nu există Aes Sedai în Baerlon, iar Guvernatorul ştie foarte bine. Mantiile Albe astea cred că dacă aduc o Aes Sedai, adică o femeie despre care pretind că ar fi Aes Sedai, oamenii o să-i lase să intre cu toţii în oraş. Mă rog, cred că unii ar face-o. Unii. Dar cei mai mulţi ştiu ce pun la cale Mantiile Albe, şi-l sprijină pe Guvernator. Nimeni nu vrea să vadă o biată bătrână chinuită numai pentru ca ei să aibă un motiv să facă scandal.

— Mă bucur s-aud asta, rosti sec Moiraine, punând o mână pe braţul hangiului. Min mai e aici? Aş vrea să-i vorbesc, dacă mai e.

Rand nu mai reuşi să audă ce răspunsese hangiul, căci tocmai apăruseră slujitorii care veneau să-i conducă la baie. Moiraine şi Egwene dispărură în urma unei femei rotofeie şi zâmbăreţe, care ducea un morman de prosoape. Menestrelul, Rand şi prietenii săi se luară după un individ slăbuţ, brunet, pe nume Ara.

Rand încercă să-l întrebe pe Ara câte ceva despre Baerlon, dar omul mai că nu deschidea gura, decât ca să comenteze că băiatul avea un accent ciudat; apoi însă, vederea camerei de baie îl făcu pe Rand să-i treacă orice chef de vorbă. Înăuntru se aflau o duzină de căzi înalte, de aramă, aşezate în cerc pe podeaua acoperită cu plăci de ceramică; aceasta se înclina uşor către o scurgere aflată în centrul încăperii vaste, cu pereţi de piatră. Lângă fiecare cadă, pe câte un taburet, era un prosop gros, frumos împăturit, şi o bucată mare de săpun galben, iar de-a lungul unui perete se înşirau cazane mari şi negre de fier, pline cu apă, care se încingeau deasupra focurilor. Pe peretele din partea opusă se afla o vatră plină de buşteni care încălzea încă şi mai mult aerul din încăpere.

— E aproape la fel de bine ca la Izvorul de Vin de la noi de acasă, zise Perrin, pe un ton sincer, deşi nu cu foarte mult respect pentru adevăr.

Thom râse scurt, iar Mat chicoti:

— Ia uite, ai zice că am adus cu noi un Coplin fără să ne dăm seama.

Rand îşi dădu mantia jos de pe umeri, apoi se dezbrăcă, în timp ce Ara umplea patru dintre căzi. Cu toţii îşi aleseră câte una, la fel de grăbiţi ca Rand. După ce văzu că hainele lor fuseseră împăturite şi aşezate grămadă pe taburete, Ara îi aduse fiecăruia câte o găleată mare plină cu apă fierbinte şi câte un căuş, apoi se aşeză şi el pe un taburet lângă uşă, cu spatele lipit de perete şi cu braţele încrucişate, părând cufundat în gânduri. Cât timp cei patru se săpuniră şi îşi îndepărtară de pe trup, cu ajutorul apei clocotite din găleţi, murdăria strânsă într-o săptămână, nu se prea ivi prilejul pentru sporovăială. Apoi veni momentul cufundării în căzi, în care rămaseră cu toţii multă vreme, bucurându-se de căldura apei care le scălda trupul. Ara o încinsese într-atât, încât cufundarea le luă foarte mult şi le provocă suspine adânci de plăcere. Aerul din încăpere deveni, din cald, fierbinte şi ceţos. Un lung răstimp nu se mai auzi nimic; doar, când şi când, unul dintre ei respira adânc şi liniştit, pe măsură ce muşchii încordaţi li se relaxau, iar frigul, pe care ajunseseră să-l creadă veşnic, le dispărea din oase.

— Mai aveţi nevoie de ceva? întrebă deodată Ara; degeaba comenta el accentul altora – şi el, şi jupân Fitch vorbeau de parcă aveau prune în gură. Mai vreţi prosoape? Apă fierbinte?

— Nu, nimic, răspunse Thom, cu vocea lui răsunătoare; ţinându-şi ochii închişi. Menestrelul flutură nepăsător din mână. Du-te şi simte-te bine. La momentul potrivit, o să am eu grijă să primeşti o răsplată mai mult decât potrivită pentru serviciile tale.

Cu aceste vorbe, el se lăsă încă şi mai jos în cadă, până ce apa îl acoperi cu totul, în afară de ochi şi de nas. Privirea lui Ara alunecă spre taburetele de lângă căzi, acolo unde se aflau îngrămădite hainele şi bagajele lor. Se uită pe furiş la arc, dar cel mai mult i se opriră ochii asupra sabiei lui Rand şi asupra securii lui Perrin.

— Aveţi necazuri şi pe acolo, pe la ţară? întrebă el dintr-odată. În Ţinutul Râurilor, sau cum îi mai spuneţi?

— Ţinutul celor Două Râuri, zise Mat, pronunţând rar şi limpede fiecare cuvânt. Aşa i se zice. Cât despre necazuri, de ce…

— Cum adică şi pe acolo? întrebă Rand. Şi pe aici sunt necazuri?

Bucurându-se de apa care-i scălda trupul, Perrin murmură:

— Bine zis, bine zis.

Iar Thom îşi înălţă puţin trupul şi deschise ochii.

— Aici? pufni Ara. Necazuri? Minerii care se iau la bătaie pe străzi când se crapă de ziuă nu ne dau nici o bătaie de cap. Nici, începu el, apoi se opri şi-i privi o clipă atent, iar în cele din urmă zise: Vorbeam despre necazuri precum cele din Ghealdan. Dar… nu, îmi închipui că nu. Pe acolo pe la ţară sunt numai oi, aşa-i? Nu vă supăraţi. Voiam să spun doar că pe acolo e linişte. Totuşi, iarna a fost ciudată. Tot felul de ciudăţenii prin munţi. Deunăzi am auzit că prin Saldaea au apărut trolocii. Dar aşa-i pe la Hotare, nu?

Terminându-şi discursul, el rămase cu gura deschisă, apoi o închise brusc, părând surprins că vorbise atât de mult. La auzul cuvântului „troloci”, Rand se încordase, însă încercase să îşi ascundă starea, trăgându-şi un prosop peste cap. Pe măsură ce individul continua să vorbească, se liniştise, numai că nu toţi îşi ţineau gura.

— Troloci? hohoti Mat; Rand îl stropi cu apă, dar Mat şi o şterse rânjind de pe faţă. Ia numai să-ţi spun eu cum e cu trolocii.

Thom vorbi şi el:

— Ce-ar fi să nu? M-am cam săturat să te aud cum îmi repeţi poveştile.

— E Menestrel, zise Perrin, iar Ara îi aruncă o privire dispreţuitoare.

— Da, i-am văzut mantia. Şi ai de gând să dai o reprezentaţie?

— Ia staţi puţin, protestă Mat. Cum adică eu repet poveştile lui Thom? Aţi…?

— Oricât te-ai strădui, nu le spui aşa bine ca Thom, îl întrerupse grabnic Rand, iar Perrin intră şi el în vorbă:

— Da, tot pui de la tine şi tot încerci să le faci mai bune, dar nu-ţi iese.

— Şi le mai şi încurci, adăugă Rand. Mai bine lasă-l pe Thom.

Vorbeau atât de repede, încât Ara rămase cu gura căscată, holbându-se la ei. Mat se holba şi el, de parcă toţi ceilalţi, în afară de el, înnebuniseră dintr-odată. Rand se întreba cum să-l facă să tacă, fără să-i sară în spate. În acel moment, uşa se deschise cu zgomot şi apăru Lan, cu mantia sa cenuşie spânzurată pe un umăr, însoţit de o pala de aer rece care făcu aburul din încăpere să se subţieze un pic.

— Ia te uită, exclamă Străjerul, frecându-şi palmele, tocmai asta aşteptam.

Ara se repezi să ia o găleată, dar Lan îi făcu semn să se îndepărteze.

— Lasă, mă descurc singur.

Lăsându-şi mantia pe un taburet, el îl luă pe servitor de un braţ şi-l scoase din sală, în ciuda protestelor acestuia, apoi închise bine uşa în urma lui. Aşteptă o clipă lângă ea, aplecându-şi capul ca să audă mai bine, apoi se întoarse către ceilalţi şi spuse, cu glasul împietrit şi sfredelindu-l pe Mat cu privirea.

— Noroc c-am venit la timp, ţărănuşule. Tu nu asculţi ce-ţi se spune?

— Da’ n-am făcut nimic, protestă Mat. Voiam doar să-i spun de troloci, nu de…

Apoi se opri şi se feri de privirile Străjerului, lipindu-se de peretele căzii.

— Nici o vorbă despre troloci, rosti sumbru Lan. Nici să nu te mai gândeşti la troloci.

Pufnind mânios, el se apucă să-şi umple una din căzi cu apă fierbinte.

— Sânge şi cenuşă, aţi face bine să ţineţi minte: Cel Întunecat are ochi şi urechi pe unde nici nu vă aşteptaţi. Iar dacă aud Copiii Luminii că sunt troloci pe urmele voastre, o să ardă de nerăbdare să pună mâna pe voi. Nu le trebuie mai mult ca să vă acuze c-aţi fi Iscoade ale Celui Întunecat. N-aţi fi voi obişnuiţi, dar, de acum înainte, până nu ajungem la capătul drumului, nu vă încredeţi în nimeni decât dacă vă spunem noi, eu şi jupâneasa Alys.

Auzindu-l cu câtă stăruinţă rostea numele pe care-l folosea Moiraine, Mat clipi ruşinat.

— Omul ăla ne ascundea ceva, remarcă Rand. Ceva care-i stătea pe suflet, dar n-a vrut să ne spună ce era.

— Pesemne Copiii Luminii, rosti Lan, turnându-şi încă o găleată de apă în cadă. Cei mai mulţi îi consideră aducători de necazuri. Totuşi, nu chiar toţi, iar el nu vă cunoştea îndeajuns şi n-a vrut să rişte. N-avea de unde să ştie că n-o să daţi fuga la Mantiile Albe să le povestiţi.

Rand clătină din cap; locul acesta părea deja mult mai rău decât ar fi putut ajunge vreodată Taren Ferry.

— A zis că au apărut troloci şi prin… Saldaea, nu? zise Perrin.

Lan aruncă găleata goală pe pardoseală, cu un zgomot puternic.

— Tot nu va lăsaţi păgubaşi, nu? În ţinuturile de la Hotare sunt mereu troloci, fierarule. Băgaţi-vă bine în cap că nu vrem să atragem atenţia nici cât nişte şoareci pe o câmpie. Să nu uitaţi asta nici o clipa. Moiraine vrea să vă ducă vii în Tar Valon, iar eu am s-o fac, dacă se poate face, dar dacă-i faceţi ei vreun rău…

Niciunul dintre ei nu mai scoase vreo vorbă cât timp îşi terminară baia şi se îmbrăcară. După ce ieşiră din sala de baie, o găsiră pe Moiraine în picioare, la capătul coridorului, împreună cu o fată nu mult mai înaltă decât ea. Cel puţin, aşa i se păru lui Rand – că era o fată, deşi părul ei închis la culoare era tuns scurt, şi purta o cămaşă şi pantaloni bărbăteşti. Moiraine spuse ceva, iar fata le aruncă bărbaţilor o privire pătrunzătoare, apoi îi făcu lui Moiraine un semn de încuviinţare şi dispăru cu repeziciune.

— Ei, vorbi Moiraine, pe când ei se apropiau, sunt sigură că baia v-a făcut poftă de mâncare. Jupân Fitch ne-a păstrat o încăpere retrasă în care să ne luăm cina.

Continuă să flecărească în timp ce le arăta drumul; le vorbi despre camerele pe care aveau să le primească, despre înghesuiala din oraş şi despre faptul că hangiul nădăjduia ca Thom să blagoslovească sala mare cu ceva muzică şi cu una sau două poveşti. Dar nu pomeni nimic despre fată – dacă era, într-adevăr, fată.

În încăperea cea retrasă era o masă de stejar lustruită, în jurul căreia se aflau o duzină de scaune; podeaua era acoperită cu un preş gros. Când intrară, Egwene, cu părul proaspăt pieptănat şi strălucitor revărsat pe umeri, se întoarse de lângă căminul unde se aşezase pentru a-şi încălzi palmele la flăcările care trosneau. În timpul lungii tăceri din sala de baie, Rand avusese vreme pentru a se gândi. Avertismentele neîncetate ale lui Lan, cum că nu trebuia să aibă încredere în nimeni, şi mai ales teama lui Ara, care nu îndrăznea să se încreadă în ei, îl făcuseră să-şi dea seama că erau cum nu se putea mai singuri. Pesemne că nu se puteau încrede decât în ei înşişi, iar el nu era foarte convins nici măcar că putea avea încredere în Moiraine sau în Lan. Erau numai ei. Iar Egwene rămăsese Egwene. Moiraine spusese că-i s-ar fi întâmplat oricum, mai devreme sau mai târziu, să atingă Adevăratul Izvor. Nu putea stăpânii mersul lucrurilor, iar asta însemna ca nu era vina ei. Şi nu se schimbase – era tot Egwene.

Deschise gura ca să-şi ceară iertare, dar Egwene se îndreptă de umeri şi-i întoarse spatele, înainte să fi putut rosti vreun cuvânt. Privindu-i morocănos spatele, el înghiţi în sec şi-şi înăbuşi toate vorbele pe care avea de gând să-i le spună.

„Fie. Dacă aşa vrea ea să se poarte, n-am ce să fac.”

În acel moment, în încăpere intră jupân Fitch, urmat de patru femei cu şorţuri la fel de lungi ca al său, care duceau un platou cu trei pui fripţi şi altele pe care se aflau tacâmuri de argint şi străchini de lut, precum şi alte străchini acoperite. Pe dată, femeile începură să aştearnă masa, în timp ce hangiul îi făcea o plecăciune lui Moiraine.

— Îmi cer iertare, jupâneasă Alys, că v-am făcut să aşteptaţi atâta, dar sunt aşa mulţi oameni în han, că mă şi mir că ajungem să-i mai şi servim. Mi-e teamă că nici mâncarea nu-i atât de bună pe cât ar trebui. Doar puii ăştia, nişte napi şi ceva mazăre, şi un pic de brânză pentru sfârşit. Nu, nu-i deloc cum ar trebui. Îmi cer cu adevărat iertare.

— E un ospăţ, zâmbi Moiraine. Pentru asemenea vremuri tulburi, e chiar un ospăţ, jupân Fitch.

Hangiul mai făcu o plecăciune. Părul său ciufulit care stătea în toate direcţiile, de parcă-şi tot trecea mâna prin el, făcea ca plecăciunea să pară caraghioasă, dar zâmbetul lui era atât de deschis, încât nu puteai să râzi de el, ci numai împreună cu el.

— Mulţumiri, jupâneasă Alys. Mulţumirile mele.

Îndreptându-se de şale, el se încruntă şi, cu un colţ al şorţului, frecă masa pe care de altminteri nu se vedea niciun fir de praf.

— Nu-i nici pe departe ce v-aş fi servit acum un an, fireşte. Nici pe departe. Iarna-i de vină. Da. Iarna. Pivniţa mi se goleşte, iar la târg nu găseşti mai nimic. Şi cine-i poate scoate vinovaţi pe fermieri? Cine? Nici ei nu ştiu când o s-ajungă să mai culeagă ceva. Nimeni nu ştie. Iar carnea de oaie şi de vită, care ar trebui să ajungă pe mesele oamenilor, pe aia o iau lupii şi…

Dintr-odată, el păru să-şi dea seama că asemenea discuţii nu-i puteau încuraja pe oaspeţii săi să se aşeze liniştiţi la masă.

— Ce mai trăncănesc şi eu. Aşa merge gura fără mine, mereu. Merge fără mine. Mari, Cinda, hai să lăsăm oamenii să mănânce liniştiţi, adăugă el, izgonindu-le prin gesturi pe servitoare; în timp ce ele se grăbeau să iasă din încăpere, hangiul se întoarse şi-i făcu încă o plecăciune lui Moiraine. Sper să vă prindă bine masa, jupâneasă Alys. Dacă mai aveţi nevoie de ceva, numai să-mi spuneţi şi v-aduc. Numai spuneţi. E o mare plăcere să vă servesc pe dumneata şi pe jupân Andra. O plăcere.

Făcu o ultimă plecăciune adâncă şi dispăru, închizând fără zgomot uşa în urma lui. În timpul acestei scene, Lan se sprijinise de perete ca şi cum era pe cale să adoarmă. Acum însă el ţâşni din loc şi ajunse la uşă în doar doi paşi. Lipindu-şi o ureche de tăblia uşii, ascultă cu atenţie o vreme, cât să numeri pe îndelete până la treizeci, apoi o deschise iute şi-şi scoase capul pe coridor.

— Au plecat, zise el în cele din urmă. Putem vorbi în siguranţă.

— Ştiu că ne-ai tot spus să nu ne-ncredem în nimeni, grăi Egwene, dar dacă-l bănuiţi şi pe hangiu, de ce mai rămânem aici?

— Nu-l bănuiesc mai mult decât pe oricine altcineva, răspunse Lan. Numai că, până ajungem în Tar Valon, îi bănuiesc pe toţi. Acolo, o să bănuiesc numai pe unul din doi.

Rand schiţă un zâmbet, crezând că Străjerul făcea o glumă, apoi îşi dădu seama că pe chipul lui Lan nu se oglindea nici o urmă de veselie. Chiar îi bănuia şi pe oamenii din Tar Valon. Oare nu exista niciun loc sigur?

— Întrece măsura, îi împăcă Moiraine cu glas liniştitor. Jupân Fitch este un om bun, cinstit şi de încredere. Numai că-i place să vorbească, şi, chiar cu cele mai bune intenţii din lume, tot ar putea lăsa să-i scape ceva în faţa cui nu trebuie. Mai mult, la toate hanurile la care am tras eu până acum, jumătate dintre fetele care serveau trăgeau cu urechea pe la uşi şi-şi petreceau mai mult timp cu bârfa decât cu făcutul paturilor. Haideţi să ne aşezăm până nu se răceşte mâncarea.

Fiecare îşi ocupă locul în jurul mesei; Moiraine stătea într-unul din capete, iar Lan, în celălalt şi, o vreme, cu toţii fură prea ocupaţi să-şi umple farfuriile pentru a mai putea vorbi. N-o fi fost chiar un ospăţ, dar, după aproape o săptămână de pâine veche şi carne uscată, lor aşa li se părea. După o vreme, Moiraine întrebă:

— Ce ai aflat din sala mare?

Cu toţii rămaseră înţepeniţi, cu furculiţele şi cuţitele în aer şi cu ochii aţintiţi spre Străjer.

— Mai nimic bun, răspunse Lan. Avin avea dreptate, cel puţin din câte se spune. În Ghealdan a avut loc o luptă, iar Logain a câştigat. Circulă o sumedenie de poveşti diferite, dar în privinţa asta toate spun acelaşi lucru.

Logain? Pesemne că era falsul Dragon. Era prima dată când Rand auzea pomenit şi numele bărbatului. S-ar fi zis că Lan îl şi cunoştea.

— Şi despre Aes Sedai? întreba încet Moiraine, dar Lan scutură din cap.

— Nu ştiu nimic. Unii spun că au fost ucise cu toatele, alţii spun că niciuna. Pufni şi continuă: Ba unii spun chiar că au trecut de partea lui Logain. N-ai în ce să crezi, iar eu n-am vrut să mă arăt prea interesat.

— Da, rosti Moiraine, mai nimic bun în ce mi-ai spus. Trăgând adânc aer în piept, îşi îndreptă din nou atenţia spre mâncare: Dar despre situaţia noastră ce se aude?

— Aici stăm mai bine. Nu s-a-ntâmplat nimic ieşit din comun, niciun străin prin împrejurimi care ar putea fi Myrddraal, iar troloci cu siguranţă nu-s. Cât despre Mantiile Albe, sunt ocupaţi să-i facă necazuri Guvernatorului Adan, pentru că nu vrea să se-nţeleagă cu ei. Nici n-o să ne bage-n seamă, dacă nu ieşim în evidenţă.

— Bun, zise Moiraine. Aşa mi-a spus şi fata de la baie. Are şi bârfa importanţa ei. Ei, acum, continuă ea, adresându-se tuturor, ne-a mai rămas cale lungă, e adevărat, dar nici ultima săptămână n-a fost uşoară, aşa că vă propun să rămânem aici în noaptea asta şi mâine, şi să plecăm poimâine, foarte devreme.

Toţi tinerii rânjiră satisfăcuţi; era pentru prima dată când se aflau într-un oraş. Moiraine zâmbi, dar nu se abţinu să întrebe:

— Ce zice jupân Andra?

Lan privi feţele zâmbitoare din jurul său, fără vreo expresie.

— Fie, dar numai dacă binevoiesc să-şi amintească exact ce le-am spus.

Thom pufni în mustaţă.

— Oameni de la ţară, scăpaţi liberi într-un… într-un oraş.

Apoi pufni din nou şi scutură din cap.

La cât era hanul de plin, nu se găsiră decât trei camere – una pentru Moiraine şi Egwene şi alte două pentru bărbaţi. Rand se trezi că trebuia să stea împreună cu Thom şi cu Lan, undeva la al patrulea cat, în partea din spate a hanului, foarte aproape de streaşina lată, într-o încăpere cu o singură fereastră mică, dând în curtea unde se aflau grajdurile. Se lăsase noaptea, iar lumina hanului scălda împrejurimile. Încăperea era mică oricum, iar patul adus în plus, pentru Thom, o făcea şi mai înghesuită – deşi toate paturile erau înguste. Ba mai erau şi tari, descoperi Rand când se aruncă într-al său. Nu, nu era nici pe departe o cameră bună.

Thom nu zăbovi decât pentru a-şi scoate flautul şi harpa din cutii, apoi plecă, exersându-şi deja gesturile impozante. Lan se duse cu el.

„Ce ciudat”, se gândea Rand, în timp ce se frământa în pat, neputându-şi găsi o poziţie comodă. Cu o săptămână în urmă, s-ar fi năpustit şi el jos, numai la gândul că avea prilejul să vadă spectacolul unui Menestrel, numai să fi auzit vorbindu-se despre aşa ceva. Dar acum trecuse deja o săptămână de când auzea în fiecare seară poveştile lui Thom, iar acesta avea să fie acolo şi a doua zi, şi în ziua următoare, iar baia caldă făcuse să-i dispară nodurile din muşchi, pe care le crezuse veşnice, şi prima masă caldă pe care o luase într-o săptămână îl amorţise. Somnoros, se întrebă dacă Lan chiar îl cunoştea pe falsul Dragon, Logain. De jos răsunară strigăte înfundate – pesemne că oamenii din sala mare îl întâmpinau pe Thom, dar Rand adormise deja.

Coridorul de piatră era întunecos şi plin de umbre, iar în afară de Rand nu se mai afla nimeni acolo. Nu-şi dădea seama de unde venea lumina, aşa puţină cum era; pe pereţii cenuşii nu se vedea nici o lumânare şi nici vreo lampă, niciun obiect care să fi putut produce strălucirea slabă care părea, pur şi simplu, să existe acolo. Aerul era nemişcat şi umed, iar undeva, în depărtare, se auzea plescăitul monoton şi sec al unui fir de apă care curgea. Nu ştia unde se află, dar sigur nu mai era la han. Încruntându-se, îşi frecă fruntea. La han? Îl durea capul şi nu-şi putea stăpânii gândurile. Fusese ceva legat… de un han? Dar totul dispăruse, oriunde ar fi fost.

Îşi umezi buzele şi-şi dori să fi avut ceva de băut. Îi era îngrozitor de sete, i se uscase gâtul. Plescăitul îl făcu să se hotărască. Neavând în ce se încrede, în afară de setea care-l chinuia, o porni înspre locul din care se tot auzea pic-pic-pic.

Coridorul se întindea fără vreun altul cu care să se-ntâlnească şi fără să-şi schimbe în vreun fel înfăţişarea. Nu se vedeau decât uşile masive care apăreau din loc în loc, la intervale regulate, mereu câte două – una de fiecare parte a coridorului – cu lemnul despicat şi uscat, în ciuda umezelii din aer. Umbrele se retrăgeau din faţa lui, rămânând la fel de adânci, fără ca locul în care picura apă să se apropie vreun pic. După multa vreme, se hotărî să încerce una din uşi. Se deschise cu uşurinţă, iar el pătrunse într-o încăpere sumbră, cu pereţi de piatră.

Într-unul din pereţi fuseseră săpate arcade care duceau înspre un balcon din piatră cenuşie, dincolo de care se afla cerul, aşa cum nu-l mai văzuse niciodată. Nori vârstaţi, cu dungi negre şi cenuşii, portocalii şi roşii, pluteau încoace şi încolo, ca purtaţi de vânturi puternice, încolăcindu-se şi încrucişându-se fără încetare. Nu, nimeni, niciodată, nu putea să fi văzut un cer ca ăsta; nu avea cum să existe.

Reuşi să-şi desprindă privirile de la balcon, dar nici restul încăperii nu era mai plăcut. Peste tot erau curbe ciudate şi unghiuri neobişnuite, de parcă încăperea ar fi fost tăiată aproape la întâmplare în piatră, şi coloane care păreau să crească direct din podeaua cenuşie. În cămin vuiau flăcări în pălălaie, ca înteţite de foalele dintr-o fierărie, dar nu dădeau căldură. Căminul era alcătuit din pietre ciudate, ovale; când le privea drept, păreau pietre – ude şi lucioase, în ciuda focului –, dar când se uită cu coada ochiului, i se părură chipuri, chipuri de bărbaţi şi femei schimonosite de durere, ţipând fără zgomot. Jilţurile cu spătar înalt şi masa lustruită din mijlocul încăperii erau cu totul obişnuite, dar tocmai asta scotea în evidenţa restul. În schimb, pe un perete atârna o oglindă singuratică şi nicidecum obişnuită. Privind în ea, văzu o negură acolo unde ar fi trebuit să-şi vadă chipul reflectat. Tot restul încăperii se vedea exact aşa cum trebuia, numai el nu.

În faţa vetrei stătea un bărbat pe care nu-l observase la venire. Dacă n-ar fi ştiut că aşa ceva nu era posibil, ar fi zis că nici nu se aflase nimeni acolo, până ce nu-şi întorsese privirile. Bărbatul, îmbrăcat în haine negre, frumos croite, părea în floarea vârstei; Rand găsi că femeilor li s-ar fi părut arătos.

— Iar ne întâlnim faţa în faţă, zise bărbatul şi, doar pentru o clipă, gura şi ochii săi deveniră porţi care duceau în caverne nesfârşite de flăcări.

Ţipând scurt, Rand ieşi cu spatele din încăpere, atât de brusc încât se împiedică pe coridor şi se prăbuşi peste cealaltă uşă, trântind-o de perete. Se întoarse şi se agaţă de clanţă, ca să nu cadă pe podea, şi se trezi holbându-se într-o încăpere cu pereţi de piatră, cu un cer nefiresc care se vedea prin arcadele deschise spre un balcon şi cu un cămin…

— Nu poţi scăpa aşa uşor de mine, grăi bărbatul.

Rand se întoarse, târându-se afară din încăpere, încercând să-şi recapete echilibrul fără să încetinească. De data aceasta nu mai era niciun coridor. Înţepeni, pe jumătate ghemuit, nu departe de masa lustruită, şi-l privi pe bărbatul de lângă cămin. Era mai bine decât să privească pietrele din care era făcut căminul, sau cerul.

— E un vis, şopti el, îndreptându-se. În spatele lui, auzi pocnetul uşii care se închidea. E un fel de coşmar.

Închise ochii, căutând să se trezească. Pe când era copil, Meştereasa îi spusese că, dacă reuşeai asta, când te aflai în mijlocul unui coşmar, coşmarul dispărea. „Cine…? Meştereasa?” Măcar dacă nu i-ar mai fi fugit gândurile. Măcar dacă nu l-ar mai fi durut capul, atunci ar fi reuşit să gândească limpede.

Deschise iar ochii. Încăperea era la fel de tăcută ca înainte; balconul, cerul. Bărbatul de lângă cămin.

— Să fie un vis? întrebă acesta. Dar are vreo importanţă?

Din nou, o clipă numai, ochii şi gura sa deveniră porţi care se deschideau spre un cuptor care părea să se întindă la nesfârşit. Glasul nu-i se schimba; nu părea să-şi dea seama că s-ar fi întâmplat ceva.

De data aceasta, Rand tresări un pic, dar reuşi să se abţină şi să nu ţipe. „E un vis. Trebuie să fie un vis.” Cu toate acestea, se duse cu spatele până la uşă, fără să-şi ia ochii de la individul de lângă foc, şi încercă clanţa. Nu se mişcă; uşa era încuiată.

— Pari însetat, rosti bărbatul de lângă foc. Bea.

Pe masă era un pocal, din aur sclipitor, împodobit cu rubine şi ametiste. Nu fusese acolo mai înainte. Îşi dori să nu mai tresară de spaimă. Era numai un vis. Gura îi părea arsă.

— Sunt, un pic, zise el, ridicând pocalul.

Bărbatul se aplecă atent înainte, cu o mână pe spătarul unui jilţ, privindu-l. Mirosul vinului dres cu mirodenii îi aminti lui Rand cât îi era de sete, ca şi cum nu ar mai fi băut nimic de zile întregi. „Oare aşa să fie?”

Ridicând pocalul până la jumătate, se opri. Din spătarul jilţului, atins de degetele bărbatului, se ridicau fuioare de fum. Iar ochii aceia îl urmăreau cu atâta atenţie, cu focul care ba se aprindea, ba se stingea în ei.

Rand îşi umezi buzele şi puse vinul la loc pe masă, fără să-l guste.

— Nu mi-e atât de sete cum credeam.

Brusc, bărbatul se îndreptă de spate, cu chipul lipsit de expresie. Nici dacă ar fi blestemat, dezamăgirea lui nu s-ar fi putut vedea mai limpede. Rand se întrebă ce pusese în vin. Numai că asta era, fireşte, o întrebare prostească. Totul era un vis. „Atunci de ce nu se termină?”

— Ce vrei? întrebă el. Cine eşti?

Din ochii şi din gura bărbatului se înălţară flăcări; lui Rand i se păru că le aude şi trosnind.

— Unii îmi spun Ba’alzamon.

Rand se trezi cu faţa la uşă, smucind disperat de clanţă. Îi pierise orice idee despre vise. Cel Întunecat. Clanţa nu se mişca, dar el continua să tragă.

— Tu eşti oare acela? întrebă deodată Ba’alzamon. N-o poţi ascunde pe vecie de mine. Nici măcar pe tine nu te poţi ascunde, nici în vârful celui mai înalt munte, nici în peştera cea mai adâncă. Te cunosc până în vârful unghiilor.

Rand se întoarse cu faţa la el – la Ba’alzamon. Înghiţi adânc în sec. Un coşmar. Întinse mâna în spate, mai trase o data de clanţă, apoi îşi îndreptă umerii.

— Ce nădăjduieşti? Faima? vorbi Ba’alzamon. Putere? Poate ţi-au spus că Ochiul Lumii te poate ajuta? De câtă faimă, de câtă putere are parte o marionetă? Sforile care te mişcă s-au ţesut de Veacuri. Taică-tău a fost ales de Turnul Alb, ca un armăsar priponit cu o funie, şi dus să-şi facă treaba. Maică-ta era doar o iapă de prăsile. Totul a fost plănuit. Iar planurile duc la moartea ta.

Rand îşi strânse pumnii.

— Tatăl meu e un om bun, iar mama a fost o femeie bună. Să nu pomeneşti de ei!

Flăcările râseră.

— Deci ai ceva sânge în tine. Poate chiar eşti acela. Şi la ce bun? Suprema Înscăunată se va folosi de tine până ce nu va rămâne nimic, cum au păţit şi Davian, şi Yurian Arc de Piatră, şi Guaire Amalasan, şi Raolin Duşmanul Întunecimii. Aşa cum se foloseşte şi de Logain. Te va folosi până nu va mai rămâne nimic din tine.

— Nu ştiu, murmura Rand, clătinându-şi capul. Clipa în care gândurile i se limpeziseră, datorita furiei, trecuse. Deşi bâjbâia după ea, nu-şi putea aminti cum de reuşise mai înainte s-o prindă. Gândurile i se învolburau. Reuşi să apuce unul, ca şi cum, prins într-un vârtej, s-ar fi agăţat de o pluta. Se chinui să vorbească, şi glasul îi deveni din ce în ce mai puternic:

— Eşti… ferecat… în Shayol Ghul. Tu şi cu toţi Rătăciţii ferecaţi de Creator în vecii vecilor.

— În vecii vecilor? zise batjocoritor Ba’alzamon. Îţi duci viaţa ca un gândac de sub o stâncă şi crezi că mâzga în care-ţi faci veacul este însuşi universul. Moartea timpului îmi va aduce atâta putere cât nici nu visezi tu, vierme.

— Eşti ferecat!…

— Nătângule, n-am fost niciodată ferecat!

Flăcările de pe chipul său izbucniră cu atâta forţă, încât Rand făcu un pas înapoi, ascunzându-şi faţa cu mâinile.

— Am stat lângă Lews Therin Ucigaşul de Neam când a făptuit crima care i-a adus numele. Eu i-am spus să-şi omoare soţia, şi copiii, şi tot neamul, şi pe toţi cei care-l iubeau şi pe care-i iubise. Eu i-am dăruit clipa de limpezime în care să-şi dea seama de ce a făcut. Ai auzit vreodată cum strigă un om care-şi dă sufletul, vierme? Atunci m-ar fi putut lovi. Era cu neputinţă să izbândească, dar ar fi putut încerca. În loc de asta, a abătut asupra sa Puterea Supremă, atât de multă, încât pământul s-a despicat şi pe locul mormântului său s-a înălţat Piscul Dragonului. O mie de ani mai târziu, am îmboldit trolocii să năvălească spre miazăzi, şi, timp de trei secole, au devastat lumea. Nechibzuitele şi neştiutoarele din Tar Valon au spus că până la urmă am pierdut lupta, numai că al Doilea Legământ, Legământul celor Zece Neamuri, a fost distrus şi n-a mai putut fi refăcut… şi atunci a mai rămas cineva să-mi se opună? I-am şoptit la ureche lui Artur Aripă de Şoim, şi toată întinderea stăpânirii Aes Sedai s-a prăbuşit. I-am mai şoptit o dată, iar Marele Rege şi a trimis oştile să traverseze Oceanul Aryth, să treacă Marea cea Mare, şi astfel a pecetluit două destine. Sfârşitul visului său de a avea un singur ţinut şi un singur neam, şi încă o osândă care va să vină. Eram acolo când trăgea să moară şi sfetnicii lui i-au spus că doar o Aes Sedai îi poate salva viaţa. Am spus o vorbă, iar el a poruncit ca sfetnicii să fie trimişi la moarte. Am spus o vorbă, iar ultimul strigăt al Marelui Rege a fost că Tar Valon trebuie distrus. Când astfel de bărbaţi nu au izbutit să-mi se împotrivească, ce nădejde ai tu, amărâtule? Ai să mă slujeşti, sau ai să joci după cum vor femeile Aes Sedai până ce mori. Şi apoi ai să fii cu adevărat al meu. Morţii sunt ai mei!

— Nu, şopti Rand, e un vis. E un vis!

— Şi crezi că în vise eşti la adăpost de mine? Priveşte!

Ba’alzamon făcu un gest poruncitor, iar Rand dădu să întoarcă, ascultător, capul, dar n-o făcu; nu voia să se întoarcă.

Pocalul dispăruse de pe masă. În locul acela se afla acum un şobolan mare, ghemuit, care clipea orbit de lumină şi adulmeca nesigur aerul. Ba’alzamon îşi îndoi degetul, iar şobolanul, cu un chiţăit, îşi arcui spinarea, ridicându-şi labele din faţă şi ţinându-şi cu greutate echilibrul pe cele din spate. Degetul se îndoi şi mai mult, iar şobolanul se prăbuşi pe o parte, dând înnebunit din labe, scormonind fără să poată apuca însă ceva, chiţăind ascuţit, cu spinarea arcuită, tot mai arcuită. Se auzi un trosnet puternic, ca o creangă uscată care se rupea, şi şobolanul fu scuturat de un fior adânc, apoi rămase nemişcat, zăcând, cu spinarea îndoita.

Rand înghiţi în sec.

— Într-un vis se poate întâmpla orice, îngăimă el.

Fără să privească, lovi din nou cu pumnul în uşă. Mâna îl durea, dar tot nu reuşi să se trezească.

— Du-te atunci la Aes Sedai. Du-te în Turnul Alb şi spune-le. Povesteşte-i Supremei Înscăunate Amyrlin… acest vis.

Bărbatul râse. Rand simţi căldura flăcărilor pârjolindu-i chipul.

— Asta-i o cale să scapi din mâna lor. Atunci, nu te vor mai folosi. Nu, nu te vor folosi, dacă află că ştiu şi eu de tine. Dar oare te vor lăsa în viaţă, să poţi povesti ce pun ele la cale? Eşti atât de prost încât să crezi asta? Pe coastele Piscului Dragonului s-a răspândit cenuşa multora de felul tău.

— E un vis, spuse Rand, gâfâind. E un vis, şi am să mă trezesc curând.

— Chiar aşa?

Cu coada ochiului, Rand văzu degetul bărbatului mişcându-se şi îndreptându-se spre el.

— Chiar aşa să fie?

Degetul se încovoie, iar Rand ţipă, simţind cum se arcuieşte de spate; fiecare muşchi din trup îl silea să o facă.

— Oare te vei mai trezi vreodată?

Fără să se poată stăpânii, Rand tresări în întuneric, cu mâinile încleştate pe o bucată de stofă. O cuvertură. Lumina palidă a lunii scânteia prin singura fereastră din încăpere. Se vedeau şi umbrele celorlalte Două paturi. Dintr-unul dintre ele se înălţa un sforăit, ca zgomotul de pânză sfâşiată: Thom Merrilin. Prin cenuşa din vatra scânteiau câţiva cărbuni.

Aşadar, fusese un vis, precum coşmarul pe care-l avusese la hanul Izvorul de Vin, în ziua de Bel Tine; tot ce auzise şi făcuse se amestecase laolaltă cu poveşti străvechi şi cu tot felul de prostii fără rost. Îşi trase pătura până la umeri – tremura, dar nu din cauza frigului. Îl durea şi capul. Moiraine putea face oare ceva ca să oprească visele astea? „A zis că ne poate ajuta, dacă avem coşmaruri.”

Pufnind dispreţuitor, se lăsă pe spate. Erau visele astea chiar atât de rele încât să ceara ajutor de la Aes Sedai? Pe de altă parte, oare nu se adâncise în toată povestea îndeajuns de mult? Părăsise Ţinutul celor Două Râuri, plecase cu o Aes Sedai.

Numai că, fireşte, nu avusese de ales. Şi atunci, nu era de acum musai să aibă încredere în ea? Într-o Aes Sedai? Gândul la toate acestea era la fel de supărător ca visul. Se ghemui sub pătură, încercând să ajungă la liniştea hăului, aşa cum îl învăţase Tam, dar somnul nu se grăbi să-l cuprindă.