Ochiul Lumii

53 Se învârte Roata

Până în zori, gradina Omului Verde fusese distrusă aproape în întregime. Pe jos se întindea un covor gros de frunze moarte, care din loc în loc le ajungea până la genunchi. Toate florile dispăruseră, în afară de câteva care încă mai rezistau cu îndârjire, la marginea luminişului. În pământul de sub un stejar nu putea creşte mare lucru, însă în jurul trunchiului gros care străjuia mormântul Omului Verde apăruse un brâu subţire de flori şi de iarbă. Nici stejarul nu mai avea prea multe frunze – cam jumătate din câte erau la început, dar, oricum, ceilalţi copaci erau într-o stare şi mai rea; s-ar fi zis că rămăşiţele Omului Verde se luptau încă pentru a-l salva. Adierile răcoroase se potoliseră, înlocuite de o arşiţă umedă, din ce în ce mai puternică, fluturii dispăruseră şi ei, păsările tăcuseră. Nici călătorii, pregătindu-se de plecare, nu prea vorbeau.

Rand se urcă în şa, cu senzaţia că suferise o mare pierdere. „N-ar trebui să fie aşa. Sânge şi cenuşă, tot el a câştigat!”

— Mi-aş dori să-şi fi putut găsi un alt loc, mărturisi Egwene, urcându-se în şaua Belei.

În cursul nopţii, Lan făurise o targă pentru Moiraine, care urma să fie cărată de iapa cea flocoasă şi de Aldieb; Nynaeve trebuia să călărească în apropierea lor, ţinând de căpăstru iapa cea albă. Meştereasa îşi plecă ochii de câte ori îl vedea pe Lan uitându-se la ea, ferindu-se. Străjerul, în schimb, o privea ori de câte ori ea îşi întorcea capul, dar nu-i adresa niciun cuvânt. Cu toţii înţeleseră pe dată ce voia Egwene să spună.

— Nu-i drept, se plânse Loial, uitându-se ţintă la stejar; era singurul care încă nu se urcase pe cal. Nu-i drept ca Fratele Copacilor să cadă răpus de Mană. Nu-i drept, adăugă el încă o dată, trecându-i lui Rand frâiele uriaşului său cal.

Când Ogierul se îndreptă spre măreţul stejar, Lan deschise gura să-i spună ceva, dar Moiraine, întinsă pe targa ei, ridică o mână, cu un gest slab, iar Străjerul rămase tăcut. În faţa stejarului, Loial îngenunche, închizând ochii şi desfăcând braţele. Smocurile de păr din vârful urechilor se ridicară, atunci când el îşi înălţă chipul spre cer şi începu să cânte.

Rand nu-şi dădea prea bine seama dacă erau cuvinte sau dacă era numai melodie. Auzind vocea tunătoare, s-ar fi zis că pământul însuşi cânta; cu toate astea, nu încăpea nici o îndoială că trilurile păsărilor începuseră din nou să răsune, adierile primăvăratice şopteau, iar fluturii băteau iute din aripi. Vrăjit de cântec, Rand avu impresia că totul durase numai câteva clipe, dar atunci când Loial îşi coborî braţele şi deschise ochii, el observă uimit că soarele se înălţase destul de mult deasupra orizontului, deşi, atunci când Ogierul începuse să cânte, de-abia atingea vârfurile copacilor. Pe crengile stejarului, frunzele care încă nu se scuturaseră păreau mai verzi şi mai puternice decât înainte. Florile care-l înconjurau aveau tulpinile mai drepte, zorelele erau albe şi proaspete, iar trandafirii – de un roşu aprins.

Ştergându-şi fruntea de sudoare, Loial se ridică şi luă frâiele din mâinile lui Rand, ca şi cum i-ar fi fost teamă ca nu cumva ceilalţi să creadă că voia numai să fie admirat.

— Niciodată n-am mai cântat cu atâta putere. N-aş fi reuşit, dacă nu ar mai fi fost încă aici ceva din făptura Fratelui Copacilor. Descântecele mele nu au atâta forţă.

Când se aşeză în şa, în privirea pe care o aruncă spre stejarul împrejmuit de brâul de flori se citea mulţumirea.

— Măcar bucăţica asta de loc n-o să cadă pradă Manei Pustiitoare. Pe Fratele Copacilor n-o să-l poată cuceri.

— Eşti un om bun, Ogierule, spuse Lan.

Loial rânji.

— O să consider asta o vorba bună, dar nu ştiu ce-ar zice Fruntaşul Haman.

Călăreau în şir indian, cu Mat în spatele Străjerului, pentru a putea să tragă cu arcul dacă era nevoie, şi cu Perrin la urmă, cu securea scoasa şi aşezată de-a curmezişul şeii. Trecură de culmea unui deal şi, cât ai clipi, Mana era din nou acolo, de jur împrejurul lor, vălurită şi murdară ca la venire, vârstată în culori ţipătoare. Rand aruncă o privire peste umăr, dar din gradina Omului Verde nu se mai vedea nici o urmă. În spatele lor se întindea numai Mana; la fel şi în faţă. Cu toate astea, pentru numai o clipă, i se păru că zăreşte creştetul înalt al stejarului, verde şi bogat. Apoi acesta sclipi şi dispăru, rămânând în loc doar Mana.

Pe undeva, Rand se aştepta să fie nevoiţi să se lupte pentru a reuşi să plece, la fel ca la venire, dar peste tot era linişte; Mana Pustiitoare era cufundată într-o tăcere de moarte. Nici o crenguţă nu tresălta, nu se auzea niciun strigăt şi niciun urlet tremurat, pe nicăieri. Mana părea un animal care se ghemuieşte la pământ, nu ca să-şi ia avânt, ci pentru că tocmai a primit o lovitură puternică şi aşteaptă acum s-o primească şi pe a doua. Până şi soarele era mai puţin roşu ca înainte.

Când trecură de salba de lacuri, era puţin după miezul zilei. Lan îi conduse pe un drum care nu se apropia de apă şi nu aruncă nici măcar o privire în direcţia aceea, dar lui Rand i se păru că toate cele şapte turnuri erau mai înalte decât atunci când le zărise prima dată. Era convins că vârfurile lor prăbuşite se înălţau mai sus faţă de pământ, iar deasupra lor era o privelişte abia întrezărită, turnurile neatinse, sclipind în soare, şi flamurile Cocorului Auriu fluturând în vânt. Clipi, apoi îşi aţinti privirea într-acolo, dar nici măcar atunci turnurile nu dispărură cu totul. Încă se mai zăreau, foarte vag, până ce se îndepărtară îndeajuns pentru ca Mana Pustiitoare să înghită totul.

Înainte de apus, Străjerul alese un loc pentru tabără, iar Moiraine le puse pe Nynaeve şi pe Egwene s-o ajute să facă exact ce trebuia pentru a fi apăraţi. Înainte să înceapă, femeia Aes Sedai şopti ceva la urechea celorlalte. Nynaeve şovăi, dar, când Moiraine închise ochii, celelalte două îi urmară exemplul.

Rand îi văzu pe Mat şi pe Perrin care se uitau cu gura căscată şi se întrebă de ce erau aşa de surprinşi. „Fiecare femeie este Aes Sedai, se gândi el, fără nici o bucurie. Şi eu la fel, Lumina să m-ajute.” Posomorât cum era, nu spuse nimic.

— De ce-i totul aşa de schimbat? întreba Perrin, când Egwene şi Meştereasa o ajutară pe Moiraine să se întindă pe patul improvizat. Pare…

Dar, ca şi cum nu-şi găsea cuvintele, el ridică din umeri şi tăcu.

— I-am dat o lovitură puternică Celui Întunecat, răspunse Moiraine, întinzându-se pe spate, cu un oftat. Umbra va avea nevoie de mult timp ca să-şi revină.

— Cum? întrebă Mat. Ce-am făcut?

— Dormi, îi porunci Moiraine. N-am scăpat încă de Mană.

Şi totuşi, în dimineaţa următoare, Rand nu văzu nimic schimbat. Fireşte, pe măsură ce se îndreptau spre miazăzi, Mana se risipea. Copacii cu trunchiuri strâmbe le făcură loc celor care creşteau drept. Arşiţa se domoli. Frunzişul de-abia atins de mană îl înlocui pe cel putrezit. Apoi, Rand observă şi copaci teferi şi sănătoşi. Pădurea dimprejurul lor deveni roşie, din pricina frunzelor şi a florilor care începuseră să crească. Toate crengile erau pline de muguri, la fel ca tufişurile joase, iar plantele agăţătoare acopereau stâncile cu verdeaţa lor. Prin iarbă creşteau flori sălbatice, la fel de multe şi de strălucitoare ca şi cum Omul Verde tocmai ar fi trecut pe acolo. Părea că primăvara, ţinută atâta vreme prizonieră din pricina iernii, se grăbea să recupereze tot timpul pierdut.

Rand nu era singurul care privea în jur cu ochi mari.

— O lovitură puternică, murmura Moiraine, dar refuză să mai spună şi altceva.

Piatra de hotar de la intrarea în Shienar era acoperită de un rug de trandafiri sălbatici. Oamenii din turnurile de straja ieşiră să-i întâmpine. În râsul lor se citea o undă de mirare, iar ochii le sclipeau uimiţi, ca şi cum nu le venea să creadă că aveau sub tălpi iarbă de-abia încolţită.

— Lumina a învins Umbra!

— Mare izbândă la Pasul lui Tarwin! Tocmai am primit vestea! Am învins!

— Lumina ne blagosloveşte din nou!

— Regele Easar este puternic pe calea Luminii, răspunse Lan, auzindu-le strigătele.

Soldaţii ar fi vrut s-o îngrijească pe Moiraine, sau măcar să trimită o escorta cu ei, dar ea refuză totul. Chiar şi aşa, culcată pe spate, pe targă, femeia era sigură pe sine, iar oamenii în armură se traseră înapoi, făcându-i plecăciuni şi supunându-se dorinţelor ei. Rand şi ceilalţi o porniră mai departe, urmăriţi de ecoul hohotelor de râs.

Spre sfârşitul după amiezii, ajunseră în Fal Dara; oraşul cu ziduri mohorâte răsuna de veselie. Şi răsuna cu adevărat. Rand se gândi că pesemne nu mai rămăsese niciun clopot în oraş care să nu bată, de la cele mai mărunte, făcute din argint, până la cele uriaşe de aramă aflate sus, în vârful turnurilor. Porţile erau larg deschise, iar soldaţii alergau pe străzi, râzând şi cântând, cu flori înfipte în moţurile de păr din creştet şi în deschizăturile armurilor. Oamenii de rând nu se întorseseră încă din Fal Moran, dar soldaţii tocmai ajunseseră înapoi, de la Pasul lui Tarwin, iar bucuria lor era îndeajuns de mare pentru a umple toate străzile.

— Izbândă la Pas! Am învins!

— A fost o minune! Vârsta Legendelor s-a întors printre noi!

— Primăvara! râse un soldat bătrân şi cărunt, petrecându-i lui Rand pe după gât o ghirlandă de zorele; şi moţul lui era plin de flori. Lumina ne blagosloveşte iarăşi cu venirea primăverii!

Aflând că drumeţii voiau să ajungă la fortăreaţă, un grup de bărbaţi înveşmântaţi în oţel şi petale de flori îi înconjurară, alergând pe lângă ei, ca să le facă loc prin mijlocul sărbătorii.

Primul pe care Rand îl văzu că nu zâmbea se dovedi a fi Ingtar.

— Am ajuns prea târziu, îi spuse acesta lui Lan, foarte amărât. Am întârziat cu un ceas şi n-am mai văzut nimic. Pe cinstea mea!

Scrâşni tare din dinţi, apoi se mai îmblânzi puţin, părând ruşinat.

— Iertaţi-mă. Jalea mă face să-mi uit de îndatoriri. Fii bine venit, Ziditorule. Fiţi bine veniţi cu toţii. Îmi pare bine să vă văd întorşi teferi din Mană. Am să trimit vindecătorul la Moiraine Sedai, în încăperile Domniei Sale, şi am să-i dau de ştire Seniorului Agelmar…

— Condu-ne la el, porunci Moiraine. Pe mine şi pe toţi ceilalţi.

Ingtar deschise gura să protesteze, apoi se plecă în faţa privirii sale aprige.

Agelmar se afla în încăperea de lucru; armura şi armele se întorseseră la locurile lor, în rasteluri, iar chipul său era cel de-al doilea pe care nu se vedea nici urmă de zâmbet. Era foarte încruntat, iar la vederea lui Moiraine, adusă pe targa de slujitorii în livrea, se posomorî şi mai tare. Femeile înveşmântate în negru şi auriu erau încurcate pentru că fuseseră nevoite să o aducă pe Moiraine în faţa lui, înainte ca ea să fi apucat să se spele sau să fie văzută de vindecător. Loial căra cufărul de aur. Bucăţile peceţii erau tot în punga lui Moiraine, iar stindardul lui Lews Therin Ucigaşul-de-Neam era învelit în păturile ei şi legat tot la şaua lui Aldieb. Grăjdarul care se ocupase de iapă primise porunci severe să aibă grijă ca păturile să fie duse în încăperile rezervate femeii Aes Sedai şi să rămână acolo în siguranţă.

— Pacea fie cu mine! exclamă Seniorul din Fal Dara. Eşti rănită, Moiraine Sedai? Ingtar, de ce n-ai avut grija să fie dusă în pat şi să-i fie adus vindecătorul?

— Linişteşte-te, Senior Agelmar, îi ceru Moiraine. Ingtar a făcut după cum i-am poruncit eu. Nu sunt aşa de fragilă pe cât pare să creadă lumea de pe-aici.

Făcu semn către două femei s-o ajute să ajungă la un scaun. Ele începură să-şi frângă mâinile, jeluindu-se că era mult prea slăbită şi că ar fi trebuit să se întindă într-un pat călduros, să fie văzută de vindecător, să facă o baie fierbinte. Moiraine înălţă din sprâncene, iar femeile tăcură brusc şi se grăbire s-o ajute să se ridice. De îndată ce se aşeză comod într-un jilţ, le făcu semn să se îndepărteze.

— Vreau să vorbesc cu Domnia Ta, Senior Agelmar.

Agelmar încuviinţă, iar Ingtar le porunci slujitorilor să iasă din încăpere. Seniorul din Fal Dara îi privi nerăbdător pe cei rămaşi; mai ales pe Loial şi cufărul său de aur, din câte i se păruse lui Rand.

— Am auzit, spuse Moiraine, de îndată ce uşa se închise în urma lui Ingtar, că aţi dobândit o mare izbândă la pasul lui Tarwin.

— Da, răspunse cu un glas tărăgănat Agelmar, încruntându-se iarăşi, la fel de tulburat ca la început. Da şi nu, Aes Sedai. Jumate-Oamenii şi trolocii au fost distruşi până la unul, dar noi aproape că nici n-am luptat. I-a înghiţit pământul, iar munţii s-au prăbuşit peste ei. Au rămas numai câţiva Draghkari, prea înspăimântaţi ca să mai facă altceva decât să zboare spre miazănoapte cât au putut de iute.

— Mare minune, într-adevăr, încuviinţă Moiraine. Iar primăvara a venit iarăşi.

— O minune, repetă Agelmar, clătinând din cap. Dar… Moiraine Sedai, oamenii spun multe despre ceea ce s-a întâmplat acolo, în trecătoare. Spun că Lumina s-a-ntrupat şi a luptat pentru noi. Că însuşi Creatorul a apărut în mijlocul luptei, pentru a înfrunta Umbra. Eu însă am văzut un bărbat, Moiraine Sedai. Am văzut un bărbat, iar ceea ce-a făcut el nu e cu putinţă, nu poate fi îngăduit.

— Roata ţese după cum îi este voia, Senior din Fal Dara.

— Cum spui dumneata, Moiraine Sedai.

— Dar Padan Fain? E în siguranţă? Trebuie să-i vorbesc, după ce mă odihnesc puţin.

— E întemniţat după cum ai poruncit, Aes Sedai, şi ba se jeluieşte soldaţilor să-i dea drumul, ba se răsteşte la ei şi încearcă să le dea ordine. Dar… Moiraine Sedai, pacea fie cu mine, spune-mi despre dumneata şi despre călătoria în Mană. L-aţi găsit pe Omul Verde? Cu atâta verdeaţă în jur, cred că e mâna lui la mijloc.

— L-am găsit, răspunse ea sec. Omul Verde a murit, Senior Agelmar, iar Ochiul Lumii nu mai este. S-a terminat cu călătoriile celor tineri, aflaţi în căutarea gloriei.

Seniorul din Fal Dara se încruntă, clătinând tulburat din cap.

— Mort? Omul Verde e mort? Nu e cu putinţă… Asta înseamnă că aţi fost înfrânţi? Dar atunci florile şi plantele care cresc peste tot…?

— Am izbândit, Senior Agelmar. Am izbândit, iar lumea eliberată din ghearele iernii este cea mai bună dovadă, dar lupta finală încă nu s-a dat.

Rand tresări, dar femeia Aes Sedai îi aruncă o privire aprigă, iar el se linişti.

— Mana Pustiitoare există încă, iar fierăriile din Thakan tot mai lucrează undeva, sub Shayol Ghul. Există încă mulţi Jumate-Oameni şi nenumăraţi troloci. Să nu cumva să crezi că ţinuturile de la Hotare nu mai trebuie să vegheze.

— Nici nu credeam, Aes Sedai, replică el înţepat.

Moiraine îi făcu semn lui Loial să aşeze cufărul de aur la picioarele ei; apoi îl deschise şi scoase cornul.

— Cornul lui Vaiere, şopti ea, iar Agelmar rămase cu gura căscată; lui Rand i se păru că avea de gând să îngenuncheze.

— Cu asta, Moiraine Sedai, nici nu mai contează câţi Jumate-Oameni şi troloci rămân. Dacă eroii din vechime ies din morminte, o să mărşăluim înspre Ţinuturile Pârjolite şi o să facem Shayol Ghul una cu pământul!

— NU!

Agelmar tăcu mirat, dar Moiraine continuă, cu glas liniştit.

— Nu ţi l-am arătat ca să te stârnesc, ci numai ca să ştii că, în bătăliile care urmează să vină, o să fim la fel de puternici ca Umbra. Locul lui însă nu e aici. Cornul trebuie dus în Illian. Acolo trebuie să se adune armatele Luminii, dacă se apropie noi bătălii. Am să-ţi cer o escortă formată din cei mai buni soldaţi, ca să fim siguri că el ajunge în siguranţă în Illian. Există încă Iscoade ale Celui Întunecat, Jumate-Oameni şi troloci, iar cei care vor răspunde chemării cornului îl vor urma pe cel care-l mânuieşte. Trebuie să ajungă în Illian.

— Va fi după cum porunceşti, Aes Sedai.

Numai că, atunci când capacul cufărului se închise la loc, Seniorul din Fal Dara părea un om căruia nu i se mai îngăduia să privească nici o rază de Lumină.

O săptămână mai târziu, clopotele din Fal Dara tot mai răsunau. Oamenii de rând se întorseseră din Fal Moran, sărbătorind şi ei laolaltă cu soldaţii, iar strigătele şi cântecele se amestecau cu bătăile clopotelor. Rand auzea totul, de pe balconul lung în care se afla. Chiar dedesubtul lui erau grădinile private ale Seniorului Agelmar, verzi şi înflorite, dar el nici nu le băga în seamă. În ciuda soarelui care se afla sus pe cer, primăvara din Shienar era mai răcoroasă decât era el obişnuit; cu toate acestea, picături de sudoare îi sclipeau pe pieptul gol şi pe umeri, în timp ce răsucea prin aer sabia cu pecetea bâtlanului. Mişcările sale erau foarte precise, dar îndepărtate, căci sufletul lui plutea prin hău. Chiar şi de acolo, se întrebă câtă bucurie ar mai fi rămas în oraş, dacă lumea ar fi ştiut de stindardul pe care Moiraine îl ţinea încă bine ascuns.

— Bravo, păstorule.

Sprijinit de balustradă, cu braţele încrucişate pe piept, Străjerul îl privea cu un ochi critic.

— Te descurci bine, dar nu te mai chinui atât. Nu poţi s-ajungi maestru în câteva săptămâni.

Hăul dispăru, ca o bula spartă de săpun.

— Nu vreau s-ajung maestru.

— Sabia asta e destinată unui luptător de primă mână, păstorule.

— Vreau doar ca tata să fie mândru de mine.

Mâna i se încleştă pe teaca din piele aspră. „Vreau doar ca Tam să fie tatăl meu.”

— Oricum, nu mai am răgaz nici măcar câteva săptămâni, sfârşi el, îndesându-şi sabia în teacă.

— Deci nu te-ai răzgândit?

— Tu ce-ai fi făcut, în locul meu?

Expresia de pe chipul lui Lan nu se schimbase; s-ar fi zis că, la urma urmei, faţa lui era atât de aspră, încât nu se putea schimba câtuşi de puţin.

— N-ai să încerci să mă opreşti? Nici tu, nici Moiraine Sedai?

— Poţi să faci după cum ţi-e voia, păstorule, sau după cum ţese Roata. Străjerul se dezlipi de balustradă. Acum te las.

Rand se întoarse să-l vadă plecând şi dădu cu ochii de Egwene, care stătea acolo, tăcută.

— Ai luat vreo hotărâre, Rand?

El îşi luă cămaşa şi surtucul, simţindu-se, dintr-odată, înfrigurat.

— Plec, Egwene.

— Unde?

— Nu ştiu, unde văd cu ochii.

Nu voia să-i întâlnească privirea, dar nu se putea opri să se uite la ea. Avea trandafiri sălbatici prinşi în părul care-i curgea pe umeri. Îşi ţinea mantia bine strânsă pe lângă trup. Aceasta era colorată în albastru închis şi brodată pe la margini cu un şir subţire de flori sălbatice, după obiceiul din Shienar, care-i urcau până în dreptul chipului. Dar florile nu erau mai albe decât obrajii ei; iar ochii păreau foarte mari şi întunecaţi.

— Departe, sfârşi Rand.

— Sunt sigură că lui Moiraine Sedai n-o să-i fie pe plac dacă pleci pur şi simplu. După… după ceea ce-ai făcut, meriţi o răsplată.

— Moiraine nici nu mă bagă în seamă. Am făcut ce-a vrut ea, şi cu asta, gata. Nici măcar nu-mi vorbeşte când mă duc s-o văd. Nu că aş fi încercat să mă apropii prea mult de ea, însă e limpede că se fereşte de mine. N-o să-i pese dacă plec, iar mie nu-mi pasă ce crede ea.

— Moiraine încă nu s-a înzdrăvenit cu totul, Rand, spuse şovăielnic Egwene. Eu, una, trebuie să mă duc în Tar Valon pentru învăţătură. Nynaeve vine şi ea. Iar Mat trebuie Vindecat de boala care-l ţine legat de pumnal, şi Perrin vrea să vadă Tar Valon înainte să plece… unde vede cu ochii. Ai putea să vii şi tu.

— Asta ca să afle şi alte Aes Sedai, în afară de Moiraine, ce sunt eu, şi apoi să mă domolească? întrebă el, cu o voce aspră; aproape că se răstea, dar nu se putea abţine. Asta vrei?

— Nu.

Ştia că n-avea să-i poată spune niciodată cât îi fusese de recunoscător, pentru răspunsul care venise fără şovăială.

— Rand, doar nu ţi-e frică… începu ea şi, cu toate că erau singuri, privi în jur şi coborî vocea. Moiraine Sedai spune că nu trebuie să atingi Adevăratul Izvor. Dacă nu atingi Saidin, dacă nu încerci să mânuieşti Puterea, n-o să ţi se-ntâmple nimic.

— N-avea grijă, n-am s-o mai ating niciodată. Nici dacă trebuie mai întâi să-mi tai mâna.

„Şi dacă nu mă pot opri? N-am încercat niciodată să fac aşa ceva, de bunăvoie, nici măcar acolo, la Ochi. Dacă nu mă pot opri?”

— Vrei să pleci acasă, Rand? Pesemne că tatăl tău de-abia aşteaptă să te vadă. Cred că şi tatălui lui Mat i s-a făcut dor, după atâta vreme. Eu am să mă-ntorc în Emond’s Field la anul. Măcar pentru o vreme.

El îşi frecă palma de mânerul sabiei, pipăind bâtlanul de bronz. „Tata. Casa. Pe Lumină, cât îmi doresc să văd…”

— Nu, nu acasă.

„Undeva unde să nu pot face rău nimănui, dacă nu reuşesc să mă stăpânesc. Undeva unde să fiu singur.”

Brusc, în balcon i se păru frig ca în miezul iernii.

— Plec, într-adevăr, dar nu acasă.

„Egwene, Egwene, de ce a trebuit să fii şi tu una dintre ele…?” Îmbrăţişând-o, îşi apropie buzele de părul ei şi şopti:

— Acasă n-o să mă mai întorc niciodată.

Jos, în grădinile private ale lui Agelmar, sub un umbrar des, smălţuit cu flori albe, Moiraine se foi în scaunul jos şi întins pe care şedea culcată. Avea în poală bucăţile peceţii, iar pietricica preţioasă pe care obişnuia s-o poarte în păr i se învârtea între degete, sclipind pe lanţul ei de aur. Strălucirea slabă şi albastră a pietrei dispăru, iar femeia zâmbi uşor. Bijuteria nu avea nici o putere proprie, dar primul lucru pe care-l învăţase ea din mânuirea Puterii, pe vremea când era încă tânără, în Palatul Regal din Cairhien, fusese să se folosească de piatră pentru a trage cu urechea la ce vorbeau oamenii care credeau că erau prea departe pentru a fi auziţi.

— Profeţiile stau să se împlinească, şopti femeia Aes Sedai. Dragonul a renăscut.