Ochiul Lumii

26 Whitebridge

Ultima notă tremurătoare dintr-o melodie, pe care cu greu o puteai recunoaşte ca fiind Vântul printre sălcii, se stinse, spre marea uşurare a tuturor, iar Mat lăsă jos flautul cu incrustaţii aurii şi argintii al lui Thom. Rand îşi luă mâinile de la urechi. Un marinar care strângea o parâmă pe punte scoase un oftat adânc de uşurare. O vreme, singurele zgomote rămaseră foşnetul apei, care se lovea de barcă, scârţâitul ritmic al vâslelor şi, din când în când, zbârnâitul parâmelor agitate de vânt. Acesta bătea drept din prova Picăturii, iar pânzele nefolositoare fuseseră strânse.

— Cred că meriţi mulţumiri, mormăi, în cele din urmă, Thom Merrilin, pentru că m-ai învăţat cât este de adevărată vechea zicala. Oricât l-ai învăţa, porcul nu va şti niciodată să cânte din flaut.

Marinarul izbucni în râs, iar Mat ridica flautul, ca şi cum ar fi vrut să i-l arunce în cap. Cu multă agilitate, Thom i-l smulse din mână şi-l aşeză în cutia sa de piele groasă.

— Credeam că voi, pastorii, vă treceţi timpul cu oile cântând din nai sau din flaut. Asta o să mă înveţe să nu mai cred ce nu văd cu ochii mei.

— Rand e păstorul, mârâi Mat. El cânta din nai, nu eu.

— Ei, da, el mai are puţin talent. Poate ar trebui să ne ocupam de jonglerii, băiete. Măcar pentru asta eşti şi tu puţin mai înzestrat.

— Thom, spuse Rand, nu ştiu de ce te chinui aşa de mult.

Arunca o privire spre marinar, apoi coborî glasul.

— De fapt, nu vrem cu adevărat să devenim Menestreli. E numai un pretext, până ce-i găsim pe Moiraine şi pe ceilalţi.

Thom se trase de un capăt al mustăţii şi păru să cerceteze cu privirea pielea netedă, maro-închis a cutiei flautului, pe care o ţinea pe genunchi.

— Şi dacă nu-i găsim, băiete? Nu avem de unde şti nici măcar dacă mai sunt în viaţă.

— Sunt sigur, replică Rand cu tărie; se întoarse spre Mat, căutându-şi un sprijin, dar sprâncenele acestuia erau coborâte până spre nas, buzele strânse şi ochii aţintiţi pe punte.

— Ei, zi şi tu, îi zâmbi Rand. Nu poţi fi aşa de înnebunit după cântatul din flaut, de vreme ce nici măcar nu eşti în stare. Şi nici eu nu prea sunt. Înainte n-ai vrut niciodată s-o faci.

Mat ridică ochii, continuând să se încrunte.

— Şi dacă sunt morţi? întreba el încet. Trebuie să luăm faptele aşa cum sunt, nu?

În acea clipă, straja de la prova striga:

— Whitebridge! Se vede Whitebridge!

O lungă bucată de vreme, nevenindu-i să creadă că Mat putea spune aşa ceva cu atâta calm, Rand se uită fix la prietenul său, printre marinarii care se agitau, pregătindu-se să tragă la mal. Mat îl privea şi el, fulgerându-l din ochi, cu capul lăsat între umeri. Rand ar fi dorit să-i spună o sumedenie de lucruri, dar nu le putea exprima pe toate. Trebuia să creadă că şi ceilalţi erau în viaţă. Era obligatoriu. „Şi de ce? îi spuse un glas sâcâitor, care-i răsuna în străfundul minţii. Ca să iasă totul ca într-una dintre poveştile lui Thom? Eroii găsesc comoara, îl înfrâng pe cel rău şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi? Dar unele dintre poveştile lui nu sfârşesc aşa. Uneori, până şi eroii mor. Eşti şi tu erou, Rand al’Thor? Eşti erou, păstorule?”

Brusc, Mat roşi şi-şi întoarse privirile în altă parte. Izgonind gândurile supărătoare, Rand sări în picioare şi se duse spre parapet, prin mijlocul agitaţiei. Mat veni după el cu paşi mici, fără să facă măcar efortul de a-i evita pe marinarii care-i ieşeau în cale.

Oamenii se repezeau de colo colo pe barcă, tropăind pe punte cu picioarele goale, trăgând de frânghii, legând nişte parâme şi dezlegând altele. Unii pregăteau baloturi legate în piele unsă cu grăsime, pline aproape până la refuz cu lână, iar alţii – frânghii groase cât încheieturile lui Rand. În ciuda grabei, se mişcau cu siguranţa unora care mai făcuseră asemenea treburi de mii de ori înainte, dar căpitanul Domon se plimba în sus şi în jos pe punte, împărţind porunci cu glas tunător şi blestemându-i pe cei care nu se mişcau îndeajuns de repede pentru a-i fi pe plac.

Rand era atent numai la priveliştea aflată în faţa lor, care se zări limpede după ce trecură de un cot mic pe care râul îl făcea în acel loc. Legenda o cunoştea, pentru că o auzise din cântece şi din poveştile neguţătorilor ambulanţi, dar acum urma s-o vadă cu ochii lui.

Podul cel Alb se arcuia sus, deasupra apelor largi, de două ori mai înalt decât catargul Picăturii şi poate şi mai mult, şi sclipea de la un capăt la celalalt, alb ca laptele, în lumina soarelui, absorbind razele până ce părea că străluceşte el însuşi. Stâlpi subţiri, făcuţi din aceeaşi piatră, se cufundau în apele învolburate, parcă prea firavi pentru a susţine greutatea podului lat. Aveai impresia că era făcut dintr-o bucată, ca şi cum fusese sculptat dintr-un singur bloc de piatră sau făurit de mâna unui uriaş, întins şi înalt, curbându-se zvelt şi graţios peste râu, astfel încât, privindu-l, uitai cât era de mare. Una peste alta, oraşul care se întindea în jurul piciorului de pe malul de răsărit părea de a dreptul neînsemnat, deşi Whitebridge era cu mult mai mare decât Emond’s Field, cu case de piatră şi cărămidă la fel de înalte ca acelea din Taren Ferry şi docuri de lemn care pătrundeau în apele râului ca nişte degete subţiri. Bărci micuţe se înghesuiau împrejur, pline de pescari care-şi strângeau năvoadele. Iar deasupra tuturor, Podul cel Alb se înălţa şi strălucea.

— Pare de sticlă, îngăimă Rand, fără să se adreseze cuiva în mod special.

Căpitanul Domon se opri în spatele lui şi-şi înfipse degetele mari de la ambele mâini în cingătoarea lată.

— Nu, flăcăule. Orice ar fi, nu e sticlă. Oricât de tare ar veni ploile, alunecos îţi zic eu a nu fi, şi nici cea mai ascuţită daltă şi nici cel mai puternic braţ nu ar putea cu niciun chip să-l sfărâme.

— O rămăşiţă din Vârsta Legendelor, interveni Thom. Dintotdeauna am crezut aşa.

Căpitanul mormăi cu un glas aspru.

— O fi. Dar e şi de mare folos, orice s-ar zice. S-ar putea a-l fi făurit alţii. Nu-i musai treabă de Aes Sedai. Lua-m-ar Norocul. Nu-i musai a fi aşa de vechi. Hai, mai cu vlagă, mocofanule! strigă el, deodată, şi se grăbi undeva în josul punţii.

Rand rămase cu ochii holbaţi, încă şi mai curios. „Din Vârsta Legendelor.” Făurit, aşadar, de Aes Sedai. Din pricina asta căpitanul Domon se simţea nelalocul lui, în ciuda a ceea ce spusese despre minunăţiile şi ciudăţeniile lumii. Treabă de Aes Sedai. Una era să auzi vorbindu-se despre el, alta, să-l şi vezi şi să-l atingi. „Ştiai asta, nu?” O clipă, lui Rand i se păru că prin suprafaţa albă ca laptele trecea o umbră tremurătoare, îşi lua ochii de la ea şi se uită la docurile care se tot apropiau, dar tot mai zărea podul cu coada ochiului.

— Am ajuns, Thom, spuse el, apoi se sili să râdă. Şi fără vreo împotrivire.

Menestrelul nu făcu decât să pufnească dispreţuitor, zbârlindu-şi mustăţile, dar cei doi marinari care pregăteau o parâmă undeva, în apropiere de ei, îl sfredeliră o clipă cu privirea pe Rand, înainte să se întoarcă la treaba lor. El se opri din râs şi încercă să nu se mai uite la cei doi, tot drumul spre Whitebridge.

Picătura se strecură cu agilitate lângă primul doc, făurit din scânduri groase întinse pe nişte stâlpi masivi, unşi cu smoala, şi se opri cu o mişcare a vâslelor care făcu apa râului să se învolbureze în jurul capetelor acestora. După ce traseră vâslele înăuntru, marinarii aruncară nişte parâme bărbaţilor care se aflau pe mal, iar aceştia le legară cu noduri complicate, în timp ce alţi membri ai echipajului dădură la o parte baloturile cu lână, pentru a feri coca de stâlpii docului.

Înainte chiar ca barca să fie ancorata cum se cuvenea, la capătul docului apărură nişte căleşti, înalte şi date cu lac negru şi sclipitor, fiecare cu un nume zugrăvit pe uşă cu litere mari, aurii sau stacojii. Oamenii care veniseră cu ele se grăbiră să urce la bord de îndată ce pasarela fusese coborâtă; erau bărbaţi cu chipuri îngrijite, îmbrăcaţi în surtuce lungi de catifea şi cu mantii cu gulere de mătase, având încălţări de pânză în picioare, fiecare fiind urmat de un servitor în veştminte simple, care ducea în braţe cutia cu bani, ferecată în fier.

Se apropiară de căpitanul Domon cu zâmbete false pe chipuri, care se şterseră de îndată ce el se răsti:

— Hei, tu!

Şi întinse un deget gros pe lângă vizitatori, făcându-l pe Floran Gelb să rămână împietrit în loc, undeva la capătul bărcii. Vânătaia de pe frunte pe care-i o lăsase cizma lui Rand dispăruse, dar el tot îşi mai pipăia din când în când locul, ca şi cum ar fi vrut să-şi aducă aminte.

— A fost ultima oară când ai dormit în post pe vasul meu! Sau pe orice alt vas, dacă o să iasă după voia mea. Poţi să-ţi alegi pe unde să debarci – peste bord sau pe mal, dar cară-te imediat!

Gelb lăsă umerii în jos, iar ochii săi, plini de ură, sclipiră în direcţia lui Rand şi a prietenilor săi, dar mai ales înspre Rand; era o privire veninoasă. Bărbatul cel deşirat privi de jur împrejurul său pe punte, căutând sprijin, dar fără să pară prea încrezător. Unul câte unul, fiecare om din echipaj ridică ochii de la treaba pe care o făcea şi-l privi cu răceală. Gelb păru de-a dreptul descumpănit, dar apoi în ochi îi reapăru privirea piezişă, de două ori mai aprigă decât înainte. Mormăind un blestem, el se năpusti sub punte, înspre cabina echipajului. Domon trimise doi oameni după el, ca să fie sigur că nu făcea vreun rău, mormăi ceva şi păru că nici nu-i mai pasă. Când căpitanul se întoarse într-un sfârşit către ei, neguţătorii începură din nou să zâmbească şi să facă plecăciuni, de parcă nu fuseseră câtuşi de puţin întrerupţi.

La îndemnul lui Thom, Mat şi Rand începură să-şi adune lucrurile laolaltă. Nu aveau prea multe, în afară de hainele de pe ei. Rand avea încă păturile de pe drum şi desagile, precum şi sabia tatălui său. O clipă, rămase cu ea în mână, iar dorul de casă îl cuprinse atât de tare, încât simţi înţepături în pleoape. Se întrebă dacă avea să-l revadă vreodată pe Tam. Sau casa.

Casa părintească. „O să-ţi petreci restul vieţii fugind fără încetare, înfricoşat de ceea ce visezi.” Oftând înfiorat, îşi prinse cingătoarea la brâu, peste surtuc.

Gelb se reîntoarse pe punte, urmat de cei doi care-l păzeau. Privea drept înainte, dar Rand simţea încă valurile de ură care se revărsau dinspre el. Cu spatele foarte drept şi chipul întunecat, Gelb coborî pasarela cu mişcări bruşte şi se pierdu printre puţinii oameni de pe mal, croindu-şi drum fără prea mare grijă. Într-o clipă, dispăruse din ochii lor, pierzându-se pe după caleştile neguţătorilor.

Nu erau prea mulţi oameni acolo, iar cei care erau se dovediră o ceată pestriţă, în veştminte simple, de lucrători, pescari care-şi reparau năvoadele şi câţiva târgoveţi care veniseră să privească prima barcă sosită din Saldaea anul acela. Niciuna dintre fete nu era Egwene şi nimeni nu aducea câtuşi de puţin cu Moiraine, cu Lan sau cu vreunul dintre cei pe care Rand nădăjduia să-i vadă.

— Poate n-au coborât la docuri, sugeră el.

— Poate, răspunse scurt Thom, apoi îşi luă instrumentele în spinare cu mare grijă. Voi doi, fiţi cu ochii după Gelb. Dacă poate, o să ne facă necazuri. Vrem să trecem prin Whitebridge aşa de uşor, încât nimeni să nu-şi mai aducă aminte că am fost aici, la cinci minute după ce vom fi plecat.

Se îndreptară spre pasarelă, cu mantiile fluturând în vânt. Mat avea cu sine arcul, pe care-l ţinea de a curmezişul pieptului. Chiar şi după toate zilele petrecute la bord, acesta tot mai atrase privirile câtorva oameni din echipaj; arcurile lor erau mult mai scurte.

Căpitanul Domon îi lăsă baltă pe neguţători, pentru a-l opri pe Thom în dreptul pasarelei.

— Şi acu zici a mă părăsi, Menestrelule? N-aş putea să te conving să mai rămâi? Mă duc tocmai în Illian, unde lumea respectă Menestrelii aşa cum se cuvine. Nu-i loc pe lume mai potrivit pentru înzestrările dumitale. Te-aş putea aduce acolo la timp pentru sărbătoarea Sefan. Întrecerile, ştii. O sută de monede de aur pentru cea mai bună recitare a poveştii Marele Alai pornit în căutarea Cornului.

— Frumos premiu, căpitane, răspunse Thom, cu o plecăciune complicată şi cu o mişcare a mantiei care făcu să fluture toate peticele, şi întreceri aprige, care, pe bună dreptate, atrag Menestreli din toate colţurile lumii. Dar, adăugă el cu glasul lipsit de orice expresie, mi-e teamă că nu ne permitem să călătorim cu dumneata, la preţurile pe care le practici.

— Mda, păi, că veni vorba…

Căpitanul scoase la iveală o pungă de piele din buzunarul surtucului şi i-o aruncă lui Thom. Aceasta zornăi, când Menestrelul o prinse în mână.

— Aici sunt banii pe care mi i-aţi dat, şi ceva pe deasupra. Stricăciunile nu erau aşa rele cum credeam şi v-aţi câştigat cu vârf şi îndesat drumul până aici, cu toate poveştile şi cântecele din harpă. Aş putea, cine ştie, să vă ofer cam tot pe atât dacă rămâneţi la bord până ce ajungem în Marea Furtunilor. Şi v-aş putea lăsa la mal în Illian. Un Menestrel bun poate câştiga o întreagă avere pe acolo, chiar şi fără întreceri.

Thom şovăi, cântărind punga în palmă, dar Rand răspunse:

— Trebuie să ne întâlnim aici cu prietenii noştri, căpitane, şi să mergem împreună în Caemlyn. Va trebui să lăsăm călătoria în Illian pe altă dată.

Thom strâmbă din buze, apoi îşi zbârli mustăţile lungi şi puse punga în buzunar.

— Poate dacă oamenii pe care trebuie să-i întâlnim nu sunt aici, căpitane…

— Mda, mormăi acru Domon. Gândeşte-te bine. Păcat că nu pot să-l mai ţin pe Gelb la bord, ca să aibă şi ceilalţi pe cine să se mânie, dar eu, unul, mă ţin de cuvânt întotdeauna. Cred că de-acum trebuie s-o las mai moale, chiar dacă o să facem de trei ori mai mult până în Illian decât ar trebui. Ei, poate că trolocii ăia erau pe urmele voastre, până la urmă.

Rand clipi, dar nu spuse nimic, însă Mat nu se dovedi la fel de prudent.

— Şi ce te-ar face să crezi altceva? întrebă el. Umblau după comoara pe care o voiam şi noi.

— Poate, îngână căpitanul, părând să nu fie prea convins; îşi pieptănă barba cu degetele sale groase, apoi arătă spre buzunarul în care Thom ascunsese punga. Vă dau de două ori pe atât dacă veniţi înapoi, ca să le abateţi oamenilor gândul de la munca grea. Gândiţi-vă. Ridic ancora dimineaţă în zori.

El se întoarse pe călcâie şi se duse îndărăt spre neguţători, cu paşi mari, desfăcându-şi braţele şi scuzându-se pentru că-i făcuse să aştepte.

Thom şovăia încă, dar Rand îl luă şi-l împinse pe pasarelă, fără să-i dea ocazia să protesteze, iar Menestrelul se lăsă dus. La vederea mantiei sale pline de petice, mulţimea de pe chei scoase un murmur, iar unii i se şi adresară, întrebându-l unde avea să-şi ţină reprezentaţiile. „S-a zis cu şederea noastră neobservată”, se gândi Rand, dezamăgit. Până la apusul soarelui, vestea despre sosirea Menestrelului se va fi răspândit peste tot în Whitebridge. Cu toate astea, îl grăbi pe Thom, iar acesta, cufundat într-o tăcere morocănoasă, nici măcar nu încercă să încetinească îndeajuns pentru a se bucura de atenţia privitorilor.

Vizitiii caleştilor, aşezaţi sus, pe capră, priviră cu interes către Thom, dar se părea că rangurile îi împiedicau să strige. Fără să aibă habar încotro se îndrepta, Rand o apucă pe strada care mergea pe lângă râu şi trecea pe sub pod.

— Trebuie să-i găsim pe Moiraine şi pe ceilalţi, stărui el. Şi repede. Ar fi trebuit să ne gândim să-i schimbam mantia lui Thom.

Dintr-odată, acesta din urmă scutură din cap şi se opri în loc.

— Un hangiu va putea să ne spună dacă sunt aici sau dacă au trecut prin oraş. Un hangiu potrivit. Hangiii cunosc toate noutăţile şi bârfele. Şi, dacă nu sunt aici, continuă el, uitându-se înainte şi înapoi, de la Rand către Mat, trebuie să ne sfătuim.

Cu mantia care i se învălătucea în jurul gleznelor, el porni spre oraş, depărtându-se de râu. Rand şi Mat trebuiră să iuţească pasul, pentru a se ţine după el.

Podul cel lat şi alb ca laptele care dăduse numele oraşului îl domina şi de aproape, aşa cum se văzuse şi din depărtare, dar după ce o apucă pe străzi, Rand îşi dădu seama că oraşul era cel puţin la fel de mare ca Baerlon, deşi nu aşa aglomerat. Pe străzi erau câteva căruţe care se deplasau, trase de cai, boi, măgari sau chiar oameni, dar nu erau căleşti. Acestea din urma aparţineau, probabil, numai neguţătorilor şi erau acum adunate pe chei.

De-a lungul străzilor se înşirau prăvălii de toate felurile, şi mulţi dintre neguţători lucrau chiar în faţa reşedinţelor lor, dedesubtul firmelor care se legănau în bătaia vântului. Trecură pe lângă un om care repara oale, pe lângă un croitor care ridica în lumină diverse bucăţi de pânză pentru un client, pe lângă un pantofar, care şedea în uşă şi bătea cu ciocanul în călcâiul unei încălţări. Boccegiii treceau de colo colo strigându-şi marfa, oferindu-se să ascută cuţite şi foarfeci sau încercând să-i facă pe trecători să se intereseze de platourile lor sărăcăcioase cu fructe sau legume, dar fără prea mare succes. Prăvăliile care vindeau mâncare aveau aceeaşi marfă jalnică pe care Rand şi-o amintea din Baerlon. Nici măcar vânzătorii de peşte nu aveau prea mult, în ciuda tuturor bărcilor de pe râu. Vremurile nu erau încă grele cu adevărat, dar fiecare îşi dădea seama ce avea să se întâmple dacă nu se schimba ceva, şi încă repede, iar chipurile care nu se încruntau îngrijorate păreau să fi rămas cu ochii aţintiţi spre ceva nevăzut şi neplăcut.

În mijlocul oraşului, acolo unde începea Podul cel Alb, se afla o piaţă mare, pavată cu pietre tocite de mai multe generaţii de picioare şi de roţi de căruţă. Piaţa era înconjurată de hanuri, prăvălii şi clădiri înalte, din cărămidă roşie, cu firme care purtau aceleaşi nume pe care Rand le văzuse pe uşile caleştilor de pe chei. Thom intră într-unul din acele hanuri, ales, după cât se părea, la întâmplare. Firma de deasupra uşii, care se legăna în bătaia vântului, avea pe ea, într-o parte, imaginea unui bărbat care mergea cu paşi mari, cu o boccea în spate, iar în cealaltă parte, acelaşi bărbat cu capul pe o pernă, iar numele hanului era Odihna Călătorului.

Sala cea mare era goală, în afara unui hangiu gras care scotea bere din butoi, şi a doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine grosolane de lucrători, care priveau posomorâţi în fundul halbelor, aşezaţi la o masă din dos. Numai hangiul ridică privirea când intrară ei. Un perete care le venea cam până la umeri despărţea încăperea în două, de la un capăt la celalalt; pe fiecare parte se aflau mese şi un cămin în care ardea focul. Rand se întrebă în treacăt dacă toţi hangiii erau graşi şi cu început de chelie.

Frecându-şi mâinile cu mişcări bruşte, Thom vorbi cu hangiul despre frigul care nu se mai domolea şi ceru vin fierbinte, cu mirodenii, apoi adăugă cu glas scăzut:

— Există vreun loc în care eu şi prietenii mei să putem vorbi fără să fim deranjaţi?

Hangiul făcu un semn către peretele despărţitor.

— Cel mai bun loc este de partea cealaltă, dacă nu vreţi să luaţi şi-o cameră. Asta-i pentru marinarii care vin de pe râu. Se pare că jumătate din echipaje au ceva de împărţit cu cealaltă jumătate. Nu vreau bătăi la mine în han, aşa că îi ţin departe unii de alţii.

El îl cercetase pe Thom cu privirea de la bun început, iar acum îşi lăsă capul pe o parte, cu o expresie vicleană întipărită pe chip.

— Vreţi să staţi mai mult? N-am mai avut pe aici niciun Menestrel de multă vreme. Oamenii o să plătească bine pentru ceva care să le abată gândurile de la greutăţi. Pot să vă mai iert de câte ceva, la plata camerei şi a meselor.

„Neobservaţi”, se gândi Rand posomorât.

— Eşti prea bun, grăi Thom, făcându-i o plecăciune politicoasa. Poate că aşa o să facem. Dar, deocamdată, vrem un loc mai retras.

— Vă aduc vinul. Un Menestrel face bani buni pe aici.

Mesele de dincolo de perete erau goale toate, dar Thom alese una aflată chiar în mijloc.

— Ca să nu poată nimeni să ne asculte fără s-o ştim şi noi, le explică el. L-aţi auzit ce zicea? Cică să ne mai ierte de câte ceva la plată. I-auzi. Pai, cu mine aici, ar fi de două ori mai mulţi clienţi chiar dacă n-aş face altceva decât să stau la masă. Orice hangiu cinstit le oferă Menestrelilor o cameră, de-ale gurii, ba chiar şi ceva pe deasupra.

Masa cea goală nu era prea curată, iar podeaua nu mai fusese măturată de mai multe zile, dacă nu de săptămâni. Rand privi în jur nemulţumit. Jupân al’Vere n-ar fi îngăduit ca hanul său să ajungă atât de murdar, nici dacă ar fi fost bolnav la pat şi ar fi trebuit să se ridice ca să facă el curăţenie.

— Căutăm veşti. V-aduceţi aminte?

— De ce aici? întrebă Mat. Am trecut pe lângă alte hanuri care păreau mai curate.

— Chiar dincolo de pod, le arătă Thom, este drumul spre Caemlyn. Toţi cei care trec prin Whitebridge ajung în piaţa asta, dacă nu merg pe râu, şi ştim că prietenii noştri nu au luat-o pe calea aceea. Dacă nu se ştie nimic de ei aici înseamnă că n-au apărut. Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc. Trebuie să avem mare grijă.

Tocmai atunci apăru hangiul, ţinând de toartă trei căni de cositor, vechi şi ponosite. Grăsanul şterse puţin masa cu un prosop, puse cănile jos şi luă banii de la Thom.

— Dacă rămâneţi, nu va trebui să plătiţi băuturile. Am vin bun aicea.

Thom zâmbi, dar în ochii lui nu se vedea nici urmă de amuzament.

— O să mă gândesc eu, hangiule. Ce veşti mai sunt pe aici? Noi am tot umblat şi n-am mai auzit nimic.

— Veşti mari, ce să zic. Mari.

Hangiul îşi aruncă prosopul pe umăr şi-şi trase un scaun. Se sprijini, cu braţele încrucişate, de tăblia mesei şi se aşeză mai bine, oftând din greu şi spunându-le că era o mare uşurare să mai stea şi el jos. Se numea Bartim; le povesti pe larg despre picioarele sale, despre bătături şi monturi, despre cât de puţin răgaz avea să se odihnească şi despre băile pe care le făcea, până ce Thom pomeni din nou despre noutăţi, iar celălalt schimbă subiectul fără să facă măcar o pauză.

Veştile, aşa cum le spusese, erau importante. Falsul Dragon, Logain, fusese capturat după o mare bătălie purtată pe lângă Lugard, pe când încerca să-şi ducă armata din Ghealdan în Tear. Din cauza profeţiilor, dacă domnii înţelegeau despre ce era vorba. Thom făcu semn că înţelegea, iar Bartim continuă. Drumurile dinspre miazăzi erau pline de oameni, cei mai norocoşi având cu ei tot ce puteau căra. Erau cu miile şi fugeau în toate direcţiile.

— Fireşte, chicoti viclean Bartim, că nimeni nu a fost de partea lui Logain. Nu, nu, n-o să găsiţi prea mulţi care să recunoască aşa ceva, acum. Numai refugiaţi, chipurile, care încearcă să găsească un loc mai sigur, cu toate necazurile din jurul lor.

Femeile Aes Sedai fuseseră, fireşte, implicate în prinderea lui Logain. Bartim scuipă pe podea când pomeni de asta, şi-o făcu din nou atunci când spuse că ele îl duceau pe falsul Dragon la miazănoapte, în Tar Valon. El, Bartim era un om cinstit, aşa le spuse, un om respectabil, şi, dinspre partea lui, femeile Aes Sedai puteau să se întoarcă acolo de unde veniseră, drept în mijlocul Manei Pustiitoare, şi să-şi ia cu ele şi Tar Valon. Nici la o mie de mile nu voia să se apropie de o Aes Sedai, dacă avea de ales. Fireşte că ele se opreau în fiecare sat şi oraş în drumul lor spre miazănoapte, pentru ca oamenii să-l vadă pe Logain, aşa se auzise. Pentru a le arata tuturor că falsul Dragon fusese prins, iar lumea era din nou în siguranţă. Şi ar fi dorit să vadă aşa ceva, chiar dacă asta însemna să se apropie de Aes Sedai. Mai că-i venea să plece înspre Caemlyn.

— O să-l ducă într-acolo, ca să i-l arate reginei Morgase, îi lamuri hangiul, atingându-şi respectuos fruntea cu degetele. N-am văzut-o niciodată pe Regina. Fiecare om ar trebui să-şi vadă Regina la faţă, nu credeţi?

Logain putea face diverse „şmecherii”, şi, judecând după modul în care Bartim îşi plimba privirile de la unul la altul şi-şi umezea buzele cu limba, era limpede la ce se referea. Pe ultimul dintre falşii Dragoni îl şi văzuse, cu doi ani în urmă, când fusese dus şi arătat prin toată ţara, dar acela era numai un oarecare, care crezuse că se putea face rege. De data aceea nu fusese nevoie de Aes Sedai. Soldaţii îl legaseră cu lanţuri de o căruţă. Un bărbat cu chipul mohorât, care se tot jeluia acolo, în căruţă, acoperindu-şi capul cu braţele de câte ori oamenii aruncau în el cu pietre sau îl împungeau cu beţele. Şi se găsiseră mulţi s-o facă, iar soldaţii nu-i opriseră, câtă vreme nu-l omorau. Era mai bine ca oamenii să vadă că individul nu avea nimic ieşit din comun. Nu putea face „şmecherii”. În schimb, cu Logain ăsta, ar fi avut ce vedea. Ar fi avut şi Bartim ce să povestească nepoţilor. Numai că hanul nu-i îngăduia să plece.

Rand asculta cu un interes neprefăcut. Când Padan Fain adusese în Emond’s Field vorba despre falsul Dragon, un bărbat care putea, cu adevărat, să mânuiască Puterea, fusese vestea cea mai importantă sosită de doi ani încoace în Ţinutul celor Două Râuri. Tot ce se întâmplase de atunci îl făcuse să uite de asta; totuşi, povestea rămânea ceva despre care oamenii aveau să pomenească mulţi ani după aceea, şi să le spună şi nepoţilor. Pesemne că Bartim avea să le spună nepoţilor săi că-l văzuse cu adevărat pe Logain, chiar dacă va fi fost aşa sau nu. Nimeni nu avea să considere că tot ce li se întâmplase unor săteni din Ţinutul celor Două Râuri merita pomenit, dacă nu erau ei înşişi de acolo.

— Din asta, zâmbi Thom, s-ar putea face o poveste, care ar dăinui o mie de ani. Ce n-aş da să fiu acolo!

Părea să fie purul adevăr, iar Rand chiar aşa şi credea.

— Aş putea oricum să încerc să-l văd. Dar nu mi-ai spus pe ce cale se duc. Poate că mai sunt pe aici şi alţi călători, care să-mi poată spune şi mie?

Bartim flutură dispreţuitor din mâna sa grasă.

— Spre miazănoapte, asta-i tot ce ştie lumea pe aici. Dacă vrei să-l vezi, du-te în Caemlyn. Atâta ştiu, şi dacă este ceva în Whitebridge care merită cunoscut, eu aflu.

— Nu mă îndoiesc, rosti politicos Thom. Cred că o mulţime de străini care trec prin oraş se opresc aici. Firma dumitale mi-a atras privirile încă de la piciorul podului.

— Şi să ştii că nu doar dinspre apus. Acum două zile a fost aici un individ, unul din Illian, cu o solie împodobită cu tot felul de peceţi şi panglici. A citit-o chiar acolo, în piaţă. A spus că o duce până în Munţii de Negură, poate chiar până la Oceanul Aryth, dacă trecătorile sunt deschise, şi că au fost trimişi oameni care s-o ducă în toate colţurile lumii. Hangiul clătină din cap şi continuă: Munţii de Negură. Am auzit că pe acolo e ceaţă tot anul şi că prin ceaţa asta sunt făpturi care-ţi smulg carnea de pe oase înainte să apuci să fugi.

Mat chicoti, atrăgându-şi o privire severă din partea lui Bartim.

Thom se aplecă atent în faţă.

— Ce spunea solia?

— Păi, ce să zică… se pregăteşte alaiul care să pornească după Corn, exclamă Bartim. Nu v-am mai zis o dată? Cei din Illian îi cheamă pe toţi care vor să-şi dedice viaţa acestei căutări să se adune acolo. Vă daţi seama? Să-ţi dedici viaţa unei legende? Cred că o să găsească până la urmă nişte nătărăi. Exista mereu nătărăi prin preajmă. Individul ăsta pretindea că vine sfârşitul lumii. Ultima bătălie cu Cel Întunecat, chicoti el, dar nu foarte convins, ca un om care râde pentru a se convinge singur că lucrul despre care vorbeşte merită luat în râs. Pare-mi-se că ei cred că trebuie găsit Cornul lui Vaiere, înainte să se întâmple toate astea. Ei, de asta ce mai ziceţi?

Rămase o vreme tăcut, ducându-şi dosul mâinii la gură.

— Fireşte, nu ştiu dac-aş avea ce să le mai zic, după iarna asta. Iarna, individul ăsta, Logain, şi ceilalţi doi de dinainte. De ce au fost atâţia în ultimii ani care să se tot dea drept Dragonul? Şi iarna. Trebuie să însemne ceva. Ce credeţi?

Thom nu părea să-l asculte. Menestrelul începu să recite ca pentru sine, cu glas scăzut.

În apriga luptă din urmă

cu noaptea ce viaţa o curmă,

şi munţii se-nalţă de pază,

şi morţii alături veghează,

căci mormântul nu-mi stinge chemarea.

— Asta-i, rânji Bartim, de parcă ar fi văzut deja mulţimea de oameni care-i întindea banii, venind să-l asculte pe Thom. Asta-i. Marele Alai pornit în căutarea Cornului. Dacă reciţi asta, o să dea năvală cu toţii, că doar au auzit veştile.

Thom părea încă pierdut în depărtări, aşa că Rand vorbi în locul lui:

— Căutăm nişte prieteni care veneau încoace. Dinspre apus. Au fost mulţi străini pe aici, în ultima săptămână?

— Câţiva, spuse Bartim, fără să se grăbească. Mereu sunt câţiva, şi dinspre răsărit, şi dinspre apus.

Îi cântări din priviri pe fiecare, părând dintr-odată bănuitor.

— Şi cum arată prietenii ăştia?

Rand deschise gura să răspundă, dar Thom, întors brusc printre ei, îi aruncă o privire fioroasă care-l reduse la tăcere. Oftând exasperat, Menestrelul se întoarse spre hangiu.

— Doi bărbaţi şi trei femei, preciza el fără tragere de inimă. Puteau sosi împreună sau separat.

Le schiţă portretul fiecăruia în numai câteva cuvinte, îndeajuns pentru a putea fi recunoscuţi fără să se înţeleagă ce era cu ei.

Bartim îşi trecu o mână peste cap ciufulindu-şi părul rar, apoi se ridică încet în picioare.

— Nici să nu te mai gândeşti să te dai în spectacol aici, Menestrelule. De fapt, v-aş fi recunoscător dacă v-aţi bea vinul şi aţi pleca. Plecaţi şi din Whitebridge, dacă sunteţi deştepţi.

— A mai întrebat cineva de ei? răspunse Thom, luând o înghiţitură de vin şi pe un ton foarte calm, de parcă răspunsul era cel mai puţin important lucru din lume, cu o sprânceană ridicată în direcţia hangiului. Cine să fi fost?

Bartim îşi trecu iarăşi mâna prin păr şi se foi pe picioare, dând să plece, apoi încuviinţă ca pentru sine:

— Cam acum o săptămână, din câte-mi aduc aminte, a venit peste pod un individ foarte jigărit. Toţi l-au crezut nebun. Vorbea mereu pentru sine, se foia întruna, chiar şi atunci când stătea într-un loc… A întrebat de aceiaşi oameni… de unii dintre ei. A întrebat de parcă era ceva foarte important, apoi s-a purtat de parcă nu-i păsa ce răspuns primeşte. Ba spunea că trebuie să rămână aici să-i aştepte, ba că trebuia să plece, că se grăbea. Acu’ se smiorcăia şi implora, apoi începea să poruncească precum un rege. A fost cât pe ce să-şi ia o mamă de bătaie o dată sau de două ori, aşa nebun cum era. Paznicii au fost pe punctul să-l închidă, pentru binele lui. A plecat spre Caemlyn în aceeaşi zi, vorbind cu el însuşi şi plângând. Nebun, după cum v-am spus.

Rand privi întrebător spre Thom şi spre Mat, şi amândoi clătinară din cap. Chiar dacă individul cel curios îi căuta pe ei, nu aveau habar cine ar fi putut fi.

— Eşti convins că-i căuta pe aceiaşi oameni? întrebă Rand.

— Pe unii, da. Luptătorul şi femeia cu veştminte de mătase. Dar nu de ei îi păsa. Întreba de trei băieţi de la ţară, răspunse hangiul, care aruncă o privire atât de iute de la Mat la Rand, încât acesta din urmă se întrebă dacă nu cumva i se păruse. Era disperat să-i găsească. Dar, după cum v-am spus, era nebun.

Rand se înfioră şi se întrebă cine putea fi nebunul şi de ce-i căuta. „Vreo Iscoadă a Celui Întunecat? Oare Ba’alzamon s-ar folosi de un nebun?”

— Ăsta era nebun, dar celălalt, continuă Bartim, plimbându-şi nervos privirile şi petrecându-şi limba peste buze de parcă i se uscase gura şi nu o mai putea umezi. A doua zi… a doua zi a fost prima dată când a apărut celalalt, zise hangiul şi tăcu.

— Celalalt? îl îmboldi Thom, în cele din urmă.

Bartim privi în jur, deşi nu mai era nimeni în jumătatea lor de sală. Ba chiar se ridică în vârful picioarelor şi privi peste perete. Când, în cele din urma, le răspunse, o făcu într-o şoaptă grăbită:

— Ăsta-i tot în negru. Îşi ţine gluga trasă peste faţă, ca să nu-l poţi vedea, dar simţi cum se uită la tine, o simţi ca şi cum ţi-ar înfige un ţurţure de gheaţă în spinare. Mi-a… mi-a vorbit. Clipi speriat şi se opri, prinzându-şi buza de jos cu dinţii, apoi continuă: Glasul lui era ca un şarpe care se târăşte printre frunze moarte. Mai că nu mi-a îngheţat sufletul. De câte ori vine înapoi, pune aceleaşi întrebări. Aceleaşi pe care le-a pus şi nebunul. Nimeni nu-l vede venind – doar că apare dintr-odată, ziua sau noaptea, şi te face să rămâi împietrit în loc. Oamenii au început să se ferească şi de umbra lor. Şi partea cea mai rea este că paznicii de la porţi pretind că nu a trecut niciodată pe lângă ei, nici la intrare, nici la plecare.

Rand încercă să rămână calm; îşi încleştă fălcile până ce începură să-l doară dinţii. Mat se strâmbă, iar Thom îşi cercetă vinul din cană. Cuvântul pe care niciunul dintre ei nu voia să-l rostească spânzura parcă în văzduh. Myrddraal.

— Cred că mi-aş aminti dacă aş fi întâlnit vreodată pe cineva de soiul ăsta, rosti Thom după o pauză ceva mai lungă.

Capul lui Bartim se mişcă energic în sus şi în jos.

— Arde-m-ar focul, precis ţi-ai aminti. Mă jur pe Lumină că aşa-i cum vă spun. Şi ăsta… şi ăsta umbla după aceiaşi oameni ca nebunul, numai că spune că mai este cu ei şi o fată. Şi, adăugă el, aruncându-i lui Thom o privire piezişă, şi un Menestrel cu părul alb.

Sprâncenele lui Thom se ridicară într-un unghi ascuţit; părea – şi Rand era convins că aşa şi era – extrem de surprins.

— Un Menestrel cu părul alb? Pai, ce să zic, n-oi fi eu singurul Menestrel din lume cu ceva anişori în cârcă. Te asigur că nu-l cunosc pe individul ăsta şi că n-are niciun motiv să mă caute.

— Aşa o fi, bombăni Bartim pe un ton mohorât. N-a spus-o limpede, dar am avut impresia că ar fi foarte supărat să afle că cineva a încercat să-i ajute pe oamenii ăştia sau să-i ascundă de el. Oricum, o să vă spun ce i-am spus şi lui. Nu i-am văzut pe nici unii dintre ei, nici n-am auzit povestindu-se despre ei, şi ăsta-i purul adevăr. Pe nici unii, sfârşi el, subliniindu-şi cuvintele; fără veste, trânti pe masă banii luaţi de la Thom. Terminaţi-vă vinul şi plecaţi. Bine? Bine?

Şi, cu asta, se răsuci pe călcâie cât putea de repede, privindu-i peste umăr.

— Pieritul, şopti Mat după ce plecă hangiul. Trebuia să-mi dau seama că o să ne caute aici.

— Şi o să se întoarcă, îi preveni Thom, aplecându-se peste masă şi coborând glasul. Eu zic să ne strecurăm înapoi la barcă şi să primim oferta căpitanului Domon. Urmărirea se va concentra pe drumul spre Caemlyn, în timp ce noi ne îndreptăm spre Illian, la o mie de mile de locul în care Myrddraalii aşteaptă să ne găsească.

— Nu, se opuse ferm Rand. Ori îi aşteptăm pe Moiraine şi pe ceilalţi în Whitebridge, ori mergem înspre Caemlyn. Ori una, ori alta, Thom. Aşa hotărâserăm.

— E o nebunie, băiete. Situaţia s-a schimbat. Fă bine şi ascultă-mă. Orice ar spune hangiul ăsta, când un Myrddraal o să-şi aţintească privirea asupra lui, o să-i toarne totul despre noi, până şi ce am băut şi cât praf aveam pe încălţări.

Rand se înfioră, amintindu-şi de privirea tainică a Pieritului.

— Cât despre Caemlyn… Crezi că Jumate-Oamenii nu ştiu că vreţi să ajungeţi în Tar Valon? Acesta-i un moment foarte bun să ne găsim pe o barcă, îndreptându-ne spre miazăzi.

— Nu, Thom.

Rand trebui să se silească să rostească vorbele, gândindu-se numai la ideea de a fi la o mie de mile de locul în care-l căutau Pieriţii, dar trase adânc aer în piept şi reuşi să se pronunţe ferm:

— Nu!

— Gândeşte, băiete. Illian! Cel mai măreţ oraş de pe faţa pământului. Şi Marele Alai pornit în căutarea Cornului! Nu s-a mai văzut aşa ceva de aproape patru sute de ani. Un nou ciclu de poveşti care de-abia aşteaptă să fie compuse. Gândeşte-te. Nici n-ai visat vreodată aşa ceva. Până să-şi dea Myrddraalii seama unde aţi plecat, veţi fi bătrâni şi cărunţi şi atât de osteniţi de grija pentru nepoţii voştri, încât nici nu vă va mai păsa dacă vă găsesc.

Pe chipul lui Rand se întipări o expresie ce-i trăda încăpăţânarea.

— De câte ori trebuie să-ţi mai spun nu? Oriunde ne-am duce, o să ne găsească. Pieriţii o să ne aştepte şi în Illian. Şi cum să facem să scăpăm de vise? Vreau să ştiu ce mi se-ntâmplă, Thom, şi de ce. Eu mă duc în Tar Valon. Cu Moiraine, dacă pot; fără ea, dacă nu se poate altfel. Singur, dacă trebuie. E musai să aflu.

— Dar Illian, băiete! Şi o cale sigură de scăpare, în josul râului, în timp ce ei te caută în altă parte. Sânge şi cenuşă, visele n-au ce rău să-ţi facă.

Rand nu răspunse. „Visele n-au ce rău să-mi facă? Oare ghimpii din vis pot să te-nţepe cu adevărat?” Aproape că-şi dori să-i fi povestit lui Thom şi despre acel vis. „Dar oare îndrăzneşti să spui cuiva? Ba’alzamon apare în visele tale, dar între vis şi realitate, oare ce este? Cui ai îndrăzni să-i spui că te atinge Cel Întunecat?”

Thom păru să înţeleagă, şi-l privi ceva mai blând.

— Chiar şi visele de soiul ăsta, flăcăule. Până la urma, tot vise sunt, nu? Pe Lumină, Mat, vorbeşte-i şi tu. Ştiu că tu, unul, nu vrei să ajungi în Tar Valon.

Mat se înroşi la faţă, stânjenit şi mânios în acelaşi timp. Nu-l privi pe Rand, ci se uită urât, încruntându-se, spre Thom.

— De ce facem atâta caz? Vrei să te întorci pe barcă? Atunci întoarce-te. Noi ne putem purta de grijă şi singuri.

Umerii slabi ai Menestrelului se scuturară de un hohot de râs tăcut, dar, când vorbi, glasul îi era încordat şi mânios.

— Crezi că ştiţi îndeajuns de multe despre Myrddraali ca să scăpaţi de unii singuri? Sunteţi gata să intraţi de capul vostru în Tar Valon şi să vă daţi pe mâna Supremei Înscăunate? Puteţi măcar să deosebiţi o Ajah de alta? Arde-m-ar Lumina, băiete, dacă tu chiar crezi că puteţi ajunge singuri până acolo, mai spune-mi o dată să plec.

— Pleacă, mârâi Mat, strecurându-şi o mână sub mantie.

Rand îşi dădu seama cu uluire că pusese mâna pe pumnalul luat din Shadar Logoth, poate chiar pregătindu-se să-l folosească.

De cealaltă parte a peretelui care despărţea încăperea izbucniră hohote răguşite de râs, iar un glas dispreţuitor spuse tare:

— Troloci? Ce te crezi, omule. Menestrel? Eşti beat! Troloci! Invenţii de pe la Hotare!

Cuvintele le făcură mânia să se stingă, precum o găleată de apă aruncată peste un foc. Până şi Mat se întoarse pe jumătate către perete, cu ochii mari. Rand se ridică o clipă, arunca o privire peste perete, apoi se aşeză repede, simţind cum i se strânge stomacul. De cealaltă parte se găsea Floran Gelb, aşezat la masa din spate, împreună cu cei doi bărbaţi care se aflau acolo când veniseră ei. Râdeau de el, dar îl ascultau. Bartim ştergea o masă murdară, fără să-i privească, dar asculta şi el, ştergând mereu cu prosopul acelaşi loc şi aplecându-se spre ceilalţi, mai mai să se prăvălească peste ei.

— Gelb, şopti Rand, lăsându-se la loc pe scaun, iar ceilalţi se încordară. Pe dată, Thom începu să cerceteze partea de încăpere în care se aflau.

Dincolo de perete se auzi şi glasul subţiratic al celui de al doilea bărbat:

— Nu, nu, trolocii chiar au existat. Dar i-au omorât pe toţi în războaiele acelea de demult.

— Invenţii de pe la Hotare! repetă primul.

— Dar va spun ca-i adevărat, protestă vehement Gelb. Am fost la Hotare. Am văzut troloci, iar ăştia despre care vă povestesc precis că tot asta erau. Cei trei au pretins că pe ei îi urmăreau trolocii, dar eu ştiu mai bine. De asta n-am mai vrut să stau pe Picătura. Am avut eu bănuielile mele despre Bayle Domon de mai multă vreme, dar ăia trei sunt sigur Iscoade ale Celui Întunecat. Vă spun eu că…

Dar râsetele şi glumele grosolane îl reduseră la tăcere.

Oare cât timp mai aveau, se întrebă Rand, până ca hangiul să audă şi o descriere a „celor trei”? Asta dacă nu o auzise deja. Şi dacă mintea nu-i zburase deja la cei trei străini pe care tocmai îi văzuse. Singura uşă pe care puteau ieşi era chiar lângă masa lui Gelb.

— Cred că ideea cu barca nu-i chiar aşa de rea, până la urmă, şopti Mat, dar Thom clătină din cap.

— S-a zis cu asta, bodogăni Menestrelul, într-o şoaptă repezită; scoţând punga de piele pe care i-o dăduse căpitanul Domon, el împărţi banii în trei. În mai puţin de o oră, povestea o să se răspândească în tot oraşul, fie că e crezută sau nu, iar Jumate-Omul o va putea auzi oricând. Domon nu ridică ancora până mâine în zori. În cel mai bun caz, trolocii îl vor urmări până în Illian. Mă rog, el pare să se aştepte la asta, din cine ştie ce motiv, dar pe noi nu ne ajută cu nimic. Nu ne mai rămâne decât să fugim, şi încă repede.

Într-o clipă, Mat îndesă în buzunar banii pe care-i dăduse Thom. Rand îşi luă şi el partea, cu gesturi mai încete. Moneda de la Moiraine nu se afla acolo. Domon îi dăduse o cantitate de argint egală, numai că, dintr-un motiv pe care nu-l putea preciza, el şi-ar fi dorit să aibă în loc tot moneda de la Aes Sedai. Îndesându-şi şi el banii în buzunar, îl privi întrebător pe Menestrel.

— Asta în caz că trebuie să ne despărţim, explică Thom. Probabil că n-o să fie aşa, dar dacă se întâmplă… mă rog, voi doi o să vă descurcaţi şi fără mine. Sunteţi băieţi de ispravă. Numai aveţi grija să vă ţineţi departe de Aes Sedai, dacă puneţi preţ pe viaţa voastră.

— Credeam că rămâi cu noi, spuse Rand.

— Rămân, băiete, rămân. Dar ceilalţi sunt de acum foarte aproape de noi şi numai Lumina ştie ce se va-ntâmpla. Ei, n-are a face. Probabil ca nu se va-ntâmpla nimic. Sper că nu te mai deranjează că rămân cu voi, sfârşi el sec, privindu-l pe Mat.

Mat ridică din umeri, îi privi pe fiecare, apoi înălţă iar din umeri.

— Treaba e că sunt foarte încordat. Încerc să mă liniştesc, dar nu pot. De câte ori ne oprim să ne tragem sufletul, hop şi ei pe urmele noastre. Mi se pare că e cineva care stă tot timpul cu ochii aţintiţi în ceafa mea. Ce o să facem acum?

De cealaltă parte a peretelui izbucniră iarăşi hohote de râs, întrerupte de Gelb, care tot încerca, foarte vehement, să-i convingă pe ceilalţi doi că spune adevărul. Cât răgaz mai avem? se întrebă Rand. Mai devreme sau mai târziu, Bartim avea să facă legătura între cei trei ai lui Gelb şi ei.

Thom îşi trase scaunul şi se ridică, dar rămase cu umerii aduşi, pentru ca, dacă cineva şi-ar fi aruncat, din întâmplare, privirile peste perete, să nu-l poată observa. Le făcu semn să-l urmeze, şoptindu-le:

— Nu faceţi niciun zgomot.

Ferestrele aflate de o parte şi de alta a vetrei de pe partea lor dădeau într-o alee. Thom cercetă una din ele cu mare atenţie, apoi o deschise puţin, numai cât să se poată strecura afară. Nu făcu aproape niciun zgomot; în orice caz, din pricina disputei şi a râsetelor de dincolo de perete, nimeni n-ar fi putut să-i audă, decât de la foarte mică distanţă.

Ajunşi afară, Mat dădu s-o apuce pe dată în direcţia străzii, dar Thom îl prinse de braţ.

— Nu te grăbi, îl opri Menestrelul. Hai întâi să hotărâm ce avem de făcut.

Închise la loc fereastra, atât cât se putea din exterior, şi începu să cerceteze aleea. Rand îi urmă exemplul. Nu se afla nimic acolo, în afară de şase butoaie pentru apa de ploaie, lipite de han şi de clădirea de alături – prăvălia unui croitor; pământul bătătorit era uscat şi prăfuit.

— De ce faci asta? întreba iarăşi Mat. Ai fi mai în siguranţă dacă te-ai desparţi de noi. De ce preferi să rămâi cu noi?

Thom îl privi îndelung.

— Am avut un nepot, Owyn, începu el să povestească fără nici o tragere de inimă, scoţându-şi mantia; în timp ce vorbea, făcu o boccea din pături, în care îşi aşeză cu mare grijă cutiile cu instrumente. Unicul fiu al fratelui meu, singura mea ruda rămasă în viaţă. A dat de necaz din pricina unor Aes Sedai, dar eu eram prea ocupat cu… alte lucruri. Nu ştiu ce aş fi putut face, dar când, în sfârşit, am încercat, era prea târziu. Owyn a murit după câţiva ani. Se poate spune că femeile Aes Sedai l-au omorât.

Se îndreptă de spate, fără să-i privească. Glasul îi era încă liniştit, dar, când întoarse capul, Rand observă că avea lacrimi în ochi.

— Dacă pot să vă scap pe voi doi de Tar Valon, poate că n-o să mă mai gândesc la Owyn. Aşteptaţi aici.

Tot fără să-i privească, el se grăbi spre intrarea aleii, încetinind înainte să ajungă. După ce aruncă o privire grăbită împrejur, păşi nepăsător pe stradă şi dispăru.

Mat dădu să-l urmeze, apoi se răzgândi.

— Nu pleacă el fără astea, zâmbi, pipăind cutiile din piele ale instrumentelor. Crezi că-i adevărat ce ne-a povestit?

Rand se aşeză răbdător pe vine, lângă butoaiele pentru apa de ploaie.

— Ce-i cu tine, Mat? Tu nu eşti aşa. Nu te-am mai auzit râzând de zile întregi.

— Nu-mi place să fiu vânat ca un iepure, se răsti Mat, apoi oftă, lăsându-şi capul pe spate, sprijinit de zidul de cărămizi al hanului; chiar şi aşa, tot încordat părea; ochii i se plimbau de jur împrejur bănuitori. Îmi pare rău. E din cauză că trebuie să fugim mereu, să ne întâlnim cu atâţia străini şi… şi tot ce ni se-ntâmplă. Nu mă pot linişti. Mă uit la cineva şi nu pot să nu mă-ntreb dacă nu cumva o să le spună Pieriţilor despre noi, sau să ne tragă pe sfoară, sau să ne prade, sau… Pe Lumină, Rand, tu nu faci la fel?

Rand scoase un hohot de râs nervos şi grăbit.

— Mi-e mult prea frică pentru a putea fi neliniştit.

— Ce crezi că au făcut Aes Sedai cu nepotul lui Thom?

— Nu ştiu, rosti Rand, şovăielnic; după ştiinţa lui, un bărbat nu putea avea necazuri cu Aes Sedai decât într-un singur mod. Oricum, cred că-i altă poveste decât în cazul nostru.

— Da. E altfel.

O vreme rămaseră sprijiniţi de zid, fără să vorbească. Rand nu ştia sigur cât timp trecuse de când aşteptau. Pesemne că nu mai mult de câteva minute, dar părea că se scursese un ceas întreg, de când tot spera să-l vadă pe Thom întorcându-se, şi se temea ca nu cumva Bartim şi Gelb să deschidă fereastra, acuzându-i că ar fi Iscoade ale Celui Întunecat. Apoi, deodată, la capătul aleii apăru un bărbat, un bărbat înalt, cu gluga trasă pe faţă şi cu o mantie neagră ca noaptea, care ascundea lumina revărsată din stradă.

Rand se ridică grabnic în picioare, cu o mână încleştată pe mânerul sabiei lui Tam, atât de tare încât îl dureau degetele. Gura i se uscă, iar înghiţitul în sec nu-i ajuta deloc. Mat se ridică şi el, cu umerii lăsaţi în jos şi o mână sub mantie.

Bărbatul se apropie, iar gâtlejul lui Rand se încordă din ce în ce mai mult cu fiecare pas. Brusc, celălalt se opri şi-şi dădu capul pe spate. Rand mai că nu căzu din picioare. Era Thom.

— Ei, dacă nici voi nu mă recunoaşteţi, rânji Menestrelul, cred că aşa pot să trec fără probleme de poartă.

Trecu repede pe lângă ei şi începu să-şi mute lucrurile din mantia peticită în cea nouă, cu gesturi atât de meşteşugite, încât Rand nu reuşi să vadă nimic. Observă, în schimb, că mantia era de culoare brun închis. Trase adânc aer în piept; gâtul încă îl mai durea. Brun, nu negru. Mat stătea tot cu mâna sub mantie şi privea fix spatele lui Thom, ca şi cum s-ar fi gândit să se folosească de pumnalul ascuns.

Thom le aruncă o privire iute, apoi una mai atentă.

— Nu-i momentul să vă pierdeţi cu firea.

Cu multă iscusinţă, el începu să-şi strângă mantia cea veche, înfăşurând-o în jurul boccelei cu instrumentele, cu faţa în jos, pentru a nu i se vedea peticele.

— O să plecăm de aici pe rând, cu mare grijă, ca să nu ne pierdem unul de altul. Aşa, nimeni n-ar trebui să ne bage prea mult în seamă. Tu nu poţi să mergi mai gheboşat? adăugă el, adresându-i-se lui Rand. Cu înălţimea ta, ieşi prea mult în evidenţă.

Îşi luă bocceaua în spate şi se ridică, trăgându-şi din nou gluga peste ochi. Nu mai aducea deloc a Menestrel cu părul cărunt. Era numai un călător ca oricare altul, un om prea sărac pentru a-şi permite un cal, ca să nu mai vorbim de trăsură.

— Haideţi. Am pierdut şi aşa prea mult timp.

Rand era cu totul de acord cu el, dar chiar şi aşa şovăi înainte să iasă de pe alee, pătrunzând în piaţă. Nu erau prea mulţi oameni acolo, şi niciunul nu le aruncă mai mult de o privire – cei mai mulţi nici măcar nu-i băgară în seamă –, dar tot i se încordară umerii, din pricină că se aştepta în fiecare clipă să audă: „Iscoade ale Celui Întunecat”, strigătul care putea să preschimbe oamenii obişnuiţi într-o mulţime mânioasă, însetată de sânge. Cercetă din priviri spaţiul deschis şi oamenii care se plimbau de colo colo, văzându-şi de treburile de zi cu zi, iar când se întoarse din nou, văzu un Myrddraal care se afla de cealaltă parte a pieţei.

Habar n-avea de unde apăruse Pieritul, dar acesta venea spre ei cu paşi mari, cu mişcări lente şi înfricoşătoare, ca un animal de pradă care se îndreaptă spre victima sa. Oamenii se dădeau înapoi din calea siluetei cu mantie neagră şi evitau s-o privească. Piaţa începu să se golească, pe măsură ce fiecare ajungea la concluzia că e nevoie de el în altă parte.

Gluga cea neagră îl făcu pe Rand să rămână împietrit în loc. Încercă să-şi creeze în minte imaginea hăului, dar era ca şi cum ar fi căutat să prindă în pumn o pală de fum. Privirea tăinuită a Pieritului îi străpungea oasele ca un pumnal şi-i preschimba şira spinării în ţurţuri de gheaţă.

— Nu-i priviţi chipul, şopti Thom, cu glas tremurător şi răguşit, de parca făcea un mare efort ca să poată vorbi. Arde-v-ar Lumina, să nu-i priviţi chipul!

Rand întoarse capul – şi aproape că-i veni să geamă, simţindu-se ca şi cum şi-ar fi smuls o lipitoare de pe obraz –, dar, chiar şi aşa, privind fix caldarâmul, tot îl mai vedea pe Myrddraal apropiindu-se, ca o pisică jucându-se cu şoarecii, amuzată de încercările lor timide de a scăpa, înainte să le dea lovitura hotărâtoare. Pieritul ajunsese la jumătatea drumului.

— Ce facem, rămânem pur şi simplu aşa? şopti Rand. Trebuie să fugim… să scăpăm.

Dar nu se putea mişca din loc.

În sfârşit, Mat scoase la iveală pumnalul cu rubin, ţinându-l cu o mână tremurătoare. Buzele i se subţiaseră într-un rânjet care era în acelaşi timp fioros şi înfricoşat.

— Crezi… începu Thom, apoi se opri ca să înghită în sec şi continuă: Crezi că poţi fugi mai repede ca el, băiete?

Începu să mormăie ca pentru sine, iar Rand nu înţelese decât un singur cuvânt: „Owyn”. Brusc, Menestrelul mârâi:

— Nu trebuia să mă încurc cu voi, băieţi. Nu trebuia.

Îşi dădu bocceaua jos din spate şi o îndesă în braţele lui Rand.

— Aveţi grija de asta. Când va spun să fugiţi, fugiţi şi nu vă mai opriţi până în Caemlyn. La Binecuvântarea Reginei. E un han. Ţineţi minte, în caz că… Ţineţi minte.

— Nu înţeleg, şopti Rand; Myrddraalul era, de-acum, la mai puţin de douăzeci de paşi. Îşi simţea picioarele ca două bare de plumb.

— Ţineţi minte, atâta vă spun! se răsti Thom. La Binecuvântarea Reginei. Acum. FUGIŢI!

Le dădu amândurora un brânci, cu o mână pe umărul fiecăruia dintre ei, ca să-i mişte din loc, iar Rand o luă la fugă, împleticit, cu Mat lângă el.

— FUGIŢI!

Thom începu şi el să se mişte, scoţând un strigat lung şi fără cuvinte. Dar nu pe urmele lor, ci către Myrddraal. Făcea gesturi largi, de parcă s-ar fi aflat în mijlocul unei reprezentaţii, iar în mâini îi apăruseră pumnalele. Rand se opri, dar Mat îl trase după el.

Pieritul era la fel de uimit. Înaintarea sa de felină se opri brusc. Duse mâna la mânerul sabiei negre care-i atârna la şold, dar Menestrelul, cu picioarele sale lungi, ajunse la el într-o clipă. Thom se izbi de Myrddraal înainte ca sabia cea neagră să fi fost scoasă din teacă, şi amândoi căzură la pământ, zvârcolindu-se, unul peste altul. Puţinii oameni care se mai aflau în piaţă o luară la fuga.

— FUGIŢI!

Piaţa se umplu de o lumină albastră, orbitoare, iar Thom începu să urle, dar chiar printre urlete reuşi să mai strige:

— FUGIŢI!

Rand se supuse. Urletele Menestrelului îl urmăreau.

Strângând la piept bocceaua lui Thom, fugi cât putea de repede. Panica se răspândea din piaţă în restul oraşului, în timp ce Rand şi Mat fugeau cuprinşi de o groază fără margini. În goana lor, văzură cum neguţătorii îşi lăsau baltă produsele, coborând obloanele peste uşile prăvăliilor, şi cum chipuri înspăimântate apăreau o clipă la ferestre, apoi dispăreau. Oamenii care nu fuseseră îndeajuns de aproape ca să vadă ce se întâmpla fugeau pe străzi cuprinşi de panică, fără să fie atenţi la ce era în jur. Se loveau unul de altul, iar cei care cădeau erau călcaţi în picioare, dacă nu se ridicau îndeajuns de repede. Oraşul fremăta ca un muşuroi răsturnat.

Fugind spre poartă împreună cu Mat, Rand îşi aminti brusc ce-i spusese Thom despre înălţimea sa. Fără să încetinească, el se gheboşă cum putu mai bine, fără să pară că se prefăcea. Dar porţile făcute din scânduri întărite cu bare de fier erau deschise. Cei doi străjeri, cu tichii de oţel şi cămăşi de zale pe care le purtau peste surtucele roşii, ponosite, cu gulere albe, îşi pipăiau halebardele şi priveau nervoşi înspre oraş. Unul dintre ei le aruncă o privire lui Mat şi lui Rand, numai că nu erau ei singurii care fugeau din oraş. Pe poartă se revărsa un şir de oameni agitaţi, bărbaţi care gâfâiau trăgându-şi nevestele după ei, femei care plângeau, ducându-şi pruncii în braţe şi trăgând după ele copiii mai măricei, ţipând în gura mare, meşteşugari traşi la faţă, cu şorţurile pe ei, ţinându-şi strâns în mână uneltele.

Nimeni nu avea cum să-şi dea seama în ce direcţie o apucaseră ei, se gândi Rand, uluit, în timp ce fugea. „Thom. Lumina să m-ajute, Thom.”

Alături de el, Mat se împletici, îşi regăsi echilibrul şi amândoi alergară până ce îi lăsară în urmă pe toţi, până ce oraşul şi Podul cel Alb dispărură în spatele lor.

La un moment dat, Rand căzu în genunchi în praf, trăgând aer în piept şi gâfâind din toţi rărunchii. Drumul care se întindea în spatele lor era pustiu, până ce se pierdea printre copacii desfrunziţi. Mat îl înghionti.

— Haide. Haide, îi spuse el, gâfâind; avea chipul murdar de sudoare şi de praf, şi părea gata să se prăbuşească. Nu ne putem opri.

— Thom, se tângui Rand, strângând la piept bocceaua şi simţind înăuntru cutiile instrumentelor. Thom.

— E mort. Ai văzut. Ai auzit. Pe Lumină, Rand, e mort!

— Tu crezi că şi Egwene, şi Moiraine, şi ceilalţi sunt morţi. Dar, dacă-i pe-aşa, de ce Myrddraalii încă îi mai urmăresc? Ia spune!

Mat se lăsă şi el să cadă în genunchi, alături.

— Bine. Poate că ei mai sunt în viaţă. Dar Thom… Doar ai văzut! Sânge şi cenuşă, Rand, putem păţi şi noi la fel.

Rand încuviinţă, cu mişcări încete. Drumul din spatele lor era încă pustiu. Pe undeva, se aşteptase – sau nădăjduise, cel puţin – să-l vadă pe Thom apărând, cu paşii lui mari, pufnind în mustăţi şi spunându-le că erau într-o mare încurcătură. La Binecuvântarea Reginei, în Caemlyn. Se ridică în picioare, cu mare greutate, şi luă în spate bocceaua lui Thom, împreună cu păturile sale. Mat îl privea ţintă, încruntat şi bănuitor.

— Haide, strigă Rand şi o apucă pe drumul spre Caemlyn. Îl auzi pe Mat mormăind ceva, dar, după o clipă, celălalt veni lângă el.

Plecară pe drumul prăfuit, cu paşi mărunţi, dar fără să se oprească; mergeau cu capetele plecate, în tăcere. Vântul ridica vârtejuri de praf, care le tăiau calea. Din când în când, Rand privea înapoi, dar drumul din urma lor rămânea pustiu.