Ochiul Lumii

41 Prieteni vechi, primejdii noi

Întors la Binecuvântarea Reginei, Rand se sprijini, gâfâind, de rama uşii. Alergase tot drumul, fără să-i pese dacă vedea cineva că purta roşu, sau chiar dacă se lua după el, sub pretextul că trezea bănuieli. Avusese impresia că nici măcar un Pierit nu l-ar fi putut ajunge din urmă.

Lamgwin şedea pe o băncuţă lângă uşă, cu o pisică vărgată în braţe, când el ajunse în fugă la han. Bărbatul se ridică să vadă dacă se pregătea vreun necaz din direcţia din care venise Rand, scărpinând liniştit urechile pisicii. Nevăzând nimic, se aşeză la loc, cu mare grijă să nu deranjeze animalul.

— Nişte neghiobi au încercat să fure câteva pisici ceva mai înainte, mormăi el, cercetându-şi dosul palmei, apoi întorcându-se la scărpinat. Pisicile aduc bani buni, mai nou.

Cei doi bărbaţi care purtau albul erau tot de cealaltă parte a străzii, observă Rand, unul având un ochi învineţit şi falca umflată. Individul se încrunta mohorât şi-şi pipăia mânerul sabiei cu o însufleţire sumbră, privind hanul.

— Unde-i jupân Gill? întreba Rand.

— În bibliotecă, răspunse Lamgwin; pisica începu să toarcă, iar el rânji. O pisică nu rămâne supărată prea multă vreme, nici măcar dacă cineva încearcă s-o vâre într-un sac.

Rand intră grăbit în han, străbătu sala cea mare, în care se adunaseră de acum clienţii obişnuiţi, care purtau roşu şi pălăvrăgeau la o cană cu bere despre falsul Dragon, întrebându-se dacă Mantiile Albe aveau de gând să facă tărăboi când acesta avea să pornească spre miazănoapte. Nimănui nu-i păsa de Logain, dar ştiau cu toţii că trebuia ca Domniţa Moştenitoare şi Seniorul Gawyn să facă parte din grup, şi niciunul dintre bărbaţii de acolo nu se împacă cu gândul că li s-ar fi putut întâmpla ceva.

Îl găsi pe jupân Gill în bibliotecă, jucând pietre cu Loial. O pisică tărcată şi grasă şedea pe masă, cu lăbuţele adunate sub ea, privind mâinile care se mişcau de a lungul liniilor încrucişate de pe tablă.

Ogierul aşeză o nouă piatră, cu un gest ciudat de delicat pentru degetele sale groase. Clătinând din cap, jupân Gill profită de apariţia lui Rand pentru a se întoarce de la masă. Loial câştiga aproape întotdeauna la pietre.

— Începeam să-mi fac griji pentru tine, flăcăule. M-am temut să nu fi avut probleme cu ticăloşii ăştia trădători care poarta alb sau să nu te fi întâlnit cu cerşetorul sau cine ştie ce.

O vreme, Rand rămase cu gura căscată. Uitase cu totul de bărbatul în zdrenţe.

— L-am văzut, vorbi el în cele din urmă, dar n-are a face. Am văzut-o şi pe Regină, şi pe Elaida. Ăsta-i necazul.

Jupân Gill chicoti:

— Pe Regină, da? Ei nu mai spune. Şi pe aici a trecut Gareth Bryne, acum vreun ceas. A rămas puţin în sala mare, măsurându-şi puterile cu Seniorul Comandant Suprem al Copiilor Luminii, dar Regina… hmmm, parcă-i şi mai şi.

— Sânge şi cenuşă, mârâi Rand, azi toată lumea crede că mint.

Îşi aruncă mantia pe spătarul unui scaun şi se prăvăli şi el în altul. Era prea încordat pentru a putea şedea comod. Se ghemui pe margine, ştergându-şi faţa cu o batistă.

— L-am văzut pe cerşetor, şi el pe mine şi mi s-a părut… Nu contează. M-am căţărat pe un zid din jurul unei grădini, de unde puteam vedea piaţa din faţa Palatului, când l-au dus pe Logain înăuntru. Şi am căzut pe partea cealaltă.

— Mai că-mi vine să cred că nu-ţi baţi joc, spuse încet hangiul.

— Ta’veren, murmură Loial.

— Of, chiar aşa a fost, oftă Rand. Lumina să m-ajute, chiar s-a-ntâmplat.

Neîncrederea lui jupân Gill se risipi încet, pe măsură ce auzi povestea, preschimbându-se în nelinişte. Hangiul asculta aplecându-se înainte din ce în ce mai mult, până ce ajunse să şadă numai pe marginea scaunului, la fel ca Rand, în timp ce Loial asculta netulburat, numai că, din când în când, îşi freca nasul lat, iar smocurile de păr din vârful urechilor îi tresăltau.

Rand povesti totul de-a fir a păr, în afară de ce-i şoptise Elaida şi de ce-i spusese Gawyn la poarta Palatului. La cuvintele femeii nici nu voia să se gândească, iar cel de-al doilea lucru n-avea nici o legătură cu povestea. „Sunt fiul lui Tam al’Thor, chiar dacă nu m-am născut în Ţinutul celor Două Râuri. Chiar sunt! Strămoşii mei se trag de acolo, iar Tam este tatăl meu.”

Deodată, îşi dădu seama că tăcuse, cufundat în gânduri, iar ceilalţi îl priveau. Într-un moment de tulburare se întrebă dacă nu cumva spusese prea multe.

— Ei, rupse tăcerea jupân Gill, de-acum nu mai ai cum să-ţi aştepţi prietenii. Trebuie să pleci din oraş, şi încă repede. În cel mult două zile. Poţi să-l pui pe Mat pe picioare până atunci sau trebuie să trimit după Maica Grubb?

Rand îl privi uimit.

— Două zile?

— Elaida este sfătuitoarea Reginei Morgase, şi rangul ei urmează imediat după Comandantul Suprem Gareth Bryne, sau chiar înaintea lui. Dacă porunceşte Gărzilor să te caute – Senior Gareth n-o s-o împiedice, decât dacă încearcă să-i abată de la celelalte îndatoriri ale lor –, atunci, ce să zic, soldaţii pot să scotocească fiecare han din Caemlyn în două zile. Asta dacă nu cumva ghinionul face să ajungă aici din prima zi, sau din primul ceas. Poate că avem un pic de răgaz, dacă încep de la Leul şi Coroana, dar oricum nu mai putem pierde timpul.

Rand încuviinţă, cu mişcări lente.

— Dacă nu-l pot ridica pe Mat din pat, trimiteţi după maica Grubb. Mai am nişte bani. Poate e îndeajuns.

— De Maica Grubb mă ocup eu, vorbi aspru hangiul. Şi cred că pot să vă-mprumut şi doi cai. Dacă încercaţi să mergeţi pe jos până în Tar Valon, o să rămâneţi fără încălţări la jumătatea drumului.

— Sunteţi foarte generos, spuse Rand. S-ar zice că nu v-am adus decât necazuri, dar tot sunteţi dispus să ne ajutaţi. Foarte generos.

Jupân Gill păru stingherit. Ridica din umeri şi-şi drese vocea, lăsând capul în jos. Astfel, dădu iar cu ochii de tabla de joc, ceea ce-l făcu să se întoarcă brusc. Loial câştiga sigur.

— Ei, da, ce să zic, am fost mereu prieten bun cu Thom. Dacă el e dispus să facă orice ca să v-ajute, pot să fac şi eu câte ceva.

— Aş vrea să vin cu tine când pleci, Rand, grăi dintr-odată Loial.

— Credeam c-am stabilit, Loial, răspunse celalalt şi şovăi; jupân Gill tot nu cunoştea întreaga poveste. Ştii ce ne aşteaptă pe Mat şi pe mine, cine ne urmăreşte.

— Iscoade ale Celui Întunecat, răspunse Ogierul cu glasul său înfundat şi tunător, Aes Sedai şi Lumina ştie ce altceva. Sau poate Cel Întunecat. Mergeţi în Tar Valon, iar acolo este un desiş foarte frumos, şi am auzit că femeile Aes Sedai au mare grijă de el. În orice caz, sunt şi alte lucruri de văzut în lume, în afară de desişuri. Eşti fără discuţie ta’veren, Rand. Pânza se ţese în jurul tău, şi de la tine se trag toate.

„Toate se trag de la omul acesta.” Rand simţi un fior.

— Nu se trage nimic de la mine, răspunse el pe un ton supărat.

Jupân Gill clipi surprins, şi până şi Loial păru mirat de mânia lui. Hangiul şi Ogierul se priviră, apoi lăsară ochii în jos. Rand se sili să se liniştească, inspirând adânc. În chip ciudat, reuşi să atingă hăul care-i scăpase în ultima vreme, şi o stare de calm. Cei doi nu făcuseră nimic pentru a-i merita supărarea.

— Poţi să vii cu mine, Loial, spuse el. Habar n-am de ce-ţi doreşti asta, dar mi-ar prinde bine să am un însoţitor. Ştii… ştii în ce stare e Mat.

— Ştiu, încuviinţă Loial. Eu, unul, tot nu pot ieşi pe străzi fără să aţâţ mulţimea să fugă după mine, strigându-mi „Troloc!”, dar Mat, cel puţin, nu face decât să vorbească. Nu a încercat niciodată să mă omoare.

— Fireşte că nu, zise Rand. Mat n-ar fi în stare de aşa ceva. „N-ar merge aşa departe. Nu-i în firea lui.”

Se auzi o bătaie în uşă, iar una dintre slujnice, Gilda, îşi vârî capul înăuntru. Arăta îngrijorată.

— Jupân Gill, te rog, vino iute. În sala mare au intrat nişte Mantii Albe.

Jupân Gill sări în picioare cu un blestem, speriind pisica. Aceasta fugi de pe masă şi ieşi din cameră foarte supărată, cu coada sus.

— Vin. Fugi şi spune-le că vin, apoi ţine-te departe de ei. Auzi ce spun, fetiţo? Fereşte-te!

Gilda făcu o mică plecăciune şi dispăru.

— Dumneata ar fi mai bine să rămâi aici, îl povăţui hangiul pe Loial.

Ogierul pufni dispreţuitor, ca o pânză care se rupea în două.

— N-am nici o dorinţă să mă mai întâlnesc cu Copiii Luminii.

Jupân Gill trase cu ochiul la tabla de joc, şi păru ceva mai bine dispus.

— S-ar zice că trebuie să începem un alt joc, mai târziu.

— Nu-i nevoie, spuse Loial, întinzând un braţ ca să ia de pe raft o carte legată în pânză, care în mâinile sale părea minusculă. Putem relua oricând. E rândul dumitale să muţi.

Jupân Gill se strâmbă.

— Ba una, ba alta… mormăi el, ieşind grabnic din încăpere.

Rand îl urmă, fără să se grăbească. Nici el n-avea chef să mai dea cu ochii de Copiii Luminii. „Totul se trage de la omul acesta.” Se opri la uşa care dădea în sala mare, de unde putea vedea ce se-ntâmpla, dar nu înaintă prea mult, nădăjduind să treacă neobservat.

Încăperea era cufundată în linişte. Cinci Mantii Albe stăteau drept în mijloc, în timp ce oamenii din jur se prefăceau că nu-i bagă în seamă. Unul dintre ei avea brodat pe mantie un fulger argintiu, însemnul unui ofiţer de rang inferior.

Lamgwin stătea sprijinit de zid, lângă uşa de la intrare, curăţându-şi cu mare atenţie unghiile, cu o aşchie de lemn. Alţi patru dintre bărbaţii angajaţi de jupân Gill pentru pază se înşiraseră lângă el, prefăcându-se că nu le dau nici o atenţie Mantiilor Albe. Cât despre aceştia din urmă, păreau să nu-i fi observat. Ofiţerul era singurul care părea mai tulburat, bătând nerăbdător cu mănuşile sale de oţel în palma celeilalte mâini, aşteptându-l pe hangiu.

Jupân Gill străbătu iute încăperea, îndreptându-se spre el, cu o privire calmă.

— Să vă scalde Lumina, îi ură el, făcând o plecăciune bine gândită, nu prea adâncă, dar nici îndeajuns de neglijentă pentru a fi considerată o insultă, ca şi pe buna noastră Regină Morgase. Cum pot să vă fiu de ajutor…

— N-am vreme pentru balivernele tale, hangiule, se răsti ofiţerul. Am căutat deja prin douăzeci de hanuri, unul mai murdar ca altul, şi am de gând să mai trec prin alte douăzeci înainte de apus. Caut nişte Iscoade ale Celui Întunecat, un băiat din Ţinutul celor Două Râuri…

Chipul lui jupân Gill se întunecă tot mai tare. Îşi umflă pieptul, de parcă era pe punctul să plesnească, iar în cele din urmă izbucni:

— În hanul meu nu există Iscoade ale Celui Întunecat! Toţi cei de aici sunt supuşi credincioşi ai Reginei!

— Mda, şi ştim cu toţii în ce ape se scaldă Morgase, răspunse ofiţerul, pronunţând în batjocură numele Reginei, împreună cu vrăjitoarea ei din Tar Valon, nu-i aşa?

Scaunele scârţâiră pe podea. Brusc, toţi bărbaţii dinăuntru se ridicară în picioare. Stăteau nemişcaţi ca nişte statui, dar cu toţii îi priveau posomorâţi pe Mantiile Albe. Ofiţerul nu păru să bage de seamă, dar cei patru din spatele lui priviră împrejur, neliniştiţi.

— O să-ţi meargă mai uşor, hangiule, spuse ofiţerul, dacă nu te opui. În vremurile noastre, cei care adăpostesc Iscoade ale Celui Întunecat o păţesc urât. Pare-mi-se că un han pe uşa căruia apare Colţul Dragonului n-o să mai aibă cine ştie ce clienţi. Cu asemenea semn pe uşă, s-ar putea să fie probleme şi cu focul.

— Ieşiţi imediat, spuse încet jupân Gill, sau chem Gărzile Reginei să vă adune rămăşiţele şi să le ducă la groapa cu gunoi.

Sabia lui Lamgwin ieşi cu zgomot din teacă, iar sunetul aspru al oţelului frecat de teaca de piele se repetă de mai multe ori, pe când în fiecare mână apăru câte o sabie sau un pumnal. Slujnicele se repeziră să iasă. Ofiţerul privi împrejur, dispreţuitor, de parcă nu-i venea să creadă.

— Colţul Dragonului…

— N-o să vă fie de niciun folos, sfârşi în locul lui jupân Gill, ridicând pumnul, apoi arătând un deget. Unu.

— Pesemne că eşti nebun, hangiule, de-i ameninţi pe Copiii Luminii.

— Mantiile Albe nu au nici o treabă în Caemlyn. Doi.

— Şi chiar crezi că o să se sfârşească aici?

— Trei.

— O să ne-ntoarcem noi, se răsti ofiţerul, apoi se grăbi să le poruncească oamenilor săi să se retragă, încercând să pară că o făcea în deplină ordine şi din proprie voinţa. Soldaţii lui însă îl dădură de gol, înghesuindu-se la ieşire, fără să o ia la fugă, dar lăsând să se vadă că erau nerăbdători să scape.

Lamgwin stătea în dreptul uşii cu sabia scoasă, şi nu se trase înapoi decât după ce jupân Gill îi făcu semne poruncitoare. După plecarea Mantiilor Albe, hangiul se prăbuşi pe un scaun. Îşi freca fruntea cu palma, apoi se uita uimit la ea, de parca s-ar fi aşteptat s-o vadă scăldată în sudoare. Bărbaţii din încăpere se aşezară la locurile lor, râzând de ceea ce făcuseră. Unii se duseră să-l bată pe spate pe jupân Gill, în semn de apreciere.

Dând cu ochii de Rand, hangiul se ridică şi veni spre el.

— Cine ar fi crezut că am stofă de erou? spuse el gânditor. Să mă scalde Lumina.

Brusc, îşi recăpătă stăpânirea de sine şi vorbi cu un glas aproape firesc.

— Va trebui să vă ascundeţi până ce vă pot scoate din oraş.

Privind bănuitor în sala mare, îl împinse pe Rand înapoi în coridor, unde erau încă şi mai feriţi.

— Ăia o să se-ntoarcă sau o să trimită în loc nişte oameni de-ai lor purtând roşu. După un asemenea spectacol, mă îndoiesc să le mai pese dacă sunteţi sau nu aici, dar o să se comporte ca şi cum aţi fi.

— Ce nebunie, protestă Rand, dar la semnul hangiului îşi coborî vocea. Mantiile Albe n-au niciun motiv să mă caute.

— Habar n-am ce motive au, flăcăule, dar e limpede că umblă după tine şi după Mat. Ce-aţi putut să faceţi? Şi Elaida, şi Mantiile Albe pe deasupra…

Rand ridică braţele să protesteze, apoi le lăsă să cadă la loc. Nu avea nici o noimă, dar îl auzise pe ofiţer cu urechile lui.

— Dar dumneata? Mantiile Albe o să vă facă necazuri chiar dacă nu ne găsesc.

— Nu te-ngrijora din pricina asta, băiete. Gărzile Reginei încă mai respectă legea, chiar dacă-i lasă în pace pe trădătorii care poarta alb. Cât despre noaptea asta… ei bine, Lamgwin şi amicii lui n-o să doarmă prea mult, dar, dacă încearcă cineva să-mi picteze ceva pe uşă, aproape că mi-e milă de el.

Gilda apăru lângă ei, făcându-i o plecăciune lui jupân Gill.

— Jupâne, e… e o doamnă. În bucătărie, spuse ea, părând scandalizată de o asemenea îndrăzneală. Întreabă de Domnişorul Rand, jupâne, şi de Domnişorul Mat, şi le ştie numele.

Rand şi hangiul schimbară priviri uimite.

— Flăcăule, vorbi jupân Gill, dacă vrei să-mi spui acuma că Domniţa Elayne a venit după tine de la Palat, tocmai la hanul meu, o s-ajungem cu toţii în faţa călăului.

Gilda scoase un geamăt înăbuşit, auzind de Domniţa Moştenitoare, şi-l privi pe Rand cu ochii mari.

— Du-te, fetiţo, îi porunci hangiul. Nu spune la nimeni ce-ai auzit. Nu-i treaba nimănui.

Gilda făcu iar o plecăciune şi o lua la fugă pe coridor, privindu-l pe Rand peste umăr.

— N-o să treacă nici cinci minute, oftă jupân Gill, şi o să înceapă să le povestească celorlalte că eşti un prinţ deghizat. Până la căderea nopţii, vestea o să se răspândească în tot Oraşul Nou.

— Jupâne Gill, murmura Rand, lui Elayne nu i-am pomenit nimic despre Mat. Nu poate fi…

Brusc, pe chip îi apăru un zâmbet larg, şi o luă la fugă înspre bucătărie.

— Stai! striga hangiul după el. Stai, că nu ştii încă sigur. Stai, prostule.

Rand năvăli în bucătărie, şi-i văzu pe toţi adunaţi acolo.

Moiraine îl privi calmă, fără vreun semn de surprindere. Nynaeve şi Egwene veniră în fugă să-l îmbrăţişeze, râzând, iar Perrin se înghesui şi el; toţi trei îl băteau pe umăr ca şi cum voiau să se convingă că era într-adevăr acolo. În uşa care dădea în curte, Lan stătea sprijinit de zid, cu un picior ridicat, atent şi la ce se petrecea în bucătărie, dar şi afară.

Rand încercă să le îmbrăţişeze pe cele două femei şi să strângă mâna lui Perrin, în acelaşi timp, dar era şi mai greu, mai ales că Nynaeve tot încerca să-i pipăie fruntea, ca să n-aibă cumva febră. Cu toţii râdeau. Călătorii păreau cam istoviţi – pe fruntea lui Perrin se vedeau nişte vânătăi, iar el stătea cu ochii în jos, aşa cum nu făcuse niciodată dar erau în viaţă şi din nou împreună. Rand era aşa de emoţionat, încât de-abia putea vorbi.

— M-am temut că n-o să vă mai văd niciodată, reuşi el în cele din urmă să îngâne. Mi-era frică să nu fi…

— Ştiam că sunteţi în viaţă, murmura Egwene, lipită de pieptul lui. Am ştiut întotdeauna. Întotdeauna.

— Eu nu, spuse Nynaeve, cu glasul puţin aspru, dar se îmblânzi imediat şi-i zâmbi. Araţi bine, Rand. Cam nemâncat, dar bine, slavă Luminii.

— Ei, se auzi jupân Gill din spatele lui, cred că până la urmă chiar îi cunoşti pe oamenii ăştia. Ei sunt prietenii pe care-i căutai?

Rand încuviinţă.

— Da, ei sunt.

Şi făcu prezentările; încă i se mai părea ciudat să folosească adevăratele nume ale lui Lan şi Moiraine. Amândoi îl priviră fix, atunci când îl auziră.

Hangiul îi primi pe toţi cu un zâmbet larg, dar se arătă cel mai impresionat de întâlnirea cu Străjerul şi, mai ales, cu Moiraine. La ea se holbă fără să se mai ascundă – una era să ştie că băieţii fuseseră ajutaţi de o Aes Sedai, cu totul alta s-o vadă apărând în bucătăria lui – apoi îi făcu o plecăciune adâncă.

— Aes Sedai, fii bine venită la Binecuvântarea Reginei, ca oaspete al meu. Deşi cred că o să mergi să locuieşti la Palat cu Elaida Sedai şi cu cele care au venit cu falsul Dragon.

Cu o nouă plecăciune, îi aruncă lui Rand o privire fugară, îngrijorată. Spusese el că nu voia să audă nimic rău despre Aes Sedai, dar asta nu însemna că şi dorea ca una dintre ele să doarmă sub acoperişul său.

Rand îi făcu un semn de încurajare, încercând să-l facă să înţeleagă că nu avea de ce să se teamă. Moiraine nu era ca Elaida, care ascundea sub fiecare privire şi fiecare cuvânt câte o ameninţare. „Dar eşti oare convins? Chiar şi acum, eşti convins?”

— Cred că am să rămân aici, hotărî Moiraine, pentru scurtul răgaz în care mă aflu în Caemlyn. Iar dumneata trebuie să-mi dai voie să plătesc.

O pisică vărgată veni în pas săltat de pe coridor şi se opri lângă gleznele hangiului. De-abia începuse să se frece de ele, când o alta, cenuşie şi cu blana mare, apăru de sub masă, scuipând şi zbârlindu-se. Prima se culcă la pământ, mârâind ameninţător, iar cea de-a doua ieşi în curte, trecând pe lângă Lan.

Jupân Gill începu să-şi ceara scuze pentru pisici şi, în acelaşi timp, să insiste ca Moiraine să-i facă cinstea de a-i fi oaspete, întrebând-o dacă totuşi n-ar prefera să se ducă la Palat, ceea ce el, unul, ar înţelege perfect, dar nădăjduind că ea îi va face cinstea de a accepta cea mai bună încăpere, fără niciun fel de plată. Se bâlbâia îngrozitor, dar Moiraine nu părea să-i dea nici o atenţie. În loc de asta, ea se aplecă să mângâie pisica portocalie, care îl părăsi pe dată pe jupân Gill, începând să se frece de gleznele ei.

— E a cincea pisică pe care o văd aici, observă Moiraine. Aveţi probleme cu şoarecii? Şobolanii?

— Şobolanii, Moiraine Sedai, oftă hangiul. Mare problemă. Nu că n-ar fi curăţenie pe aici, înţelegeţi, dar sunt atâţia oameni. Tot oraşul e plin de oameni şi de şobolani. Dar pisicile mele se descurca bine. Nici n-o să-i simţiţi, vă promit.

Rand schimbă o privire fugara cu Perrin, care-şi coborî pe dată ochii. Era ceva ciudat cu ochii lui Perrin. Şi era aşa de tăcut. Perrin nu se grăbea niciodată să vorbească, dar acum aproape că nu scotea niciun cuvânt.

— S-ar putea să fie din cauza oamenilor, spuse Rand.

— Cu voia dumitale, jupân Gill, vorbi Moiraine foarte sigură pe ea, există o metodă foarte simplă pentru a feri strada asta de şobolani şi, cu puţin noroc, ei nici n-o să-şi dea seama că sunt împiedicaţi să pătrundă.

Jupân Gill se încruntă, auzind-o, dar făcu o plecăciune, în semn că-i primeşte propunerea.

— Numai dacă eşti sigură că nu vrei să înnoptezi la Palat, Aes Sedai.

— Unde-i Mat? întrebă deodată Nynaeve. Ea spunea c-ar fi şi el aici.

— E sus, răspunse Rand. Nu… nu se simte prea bine.

Nynaeve ridică ochii.

— E bolnav? O las pe ea cu şobolanii, iar eu mă ocup de el. Du-mă chiar acum acolo, Rand.

— Urcaţi cu toţii, le porunci Moiraine. Vin şi eu de îndată. I-am ocupat lui jupân Gill toată bucătăria, şi ar fi cel mai bine să ne retragem undeva în linişte, o vreme.

Glasul ei lăsa să se înţeleagă mai multe. „Nu vă lăsaţi văzuţi. Încă mai trebuie să ne ascundem.”

— Haideţi, îi chema Rand. Urcăm prin spate.

Egwene, Perrin şi Nynaeve se luară după el, îndreptându-se către scara din spate, lăsând-o pe femeia Aes Sedai în bucătărie, cu jupân Gill şi Străjerul. Lui Rand încă nu-i venea să creadă că erau împreună. Era ca şi cum s-ar fi întors acasă. Asta-l făcea să zâmbească întruna.

Şi ceilalţi păreau la fel de uşuraţi, aproape fericiţi. Chicoteau în sinea lor şi se tot întindeau să-l apuce de braţ. Glasul lui Perrin părea timid, iar el tot nu-şi ridica ochii din pământ, cu toate că începuse să vorbească ceva mai mult, în timp ce urcau.

— Moiraine ne-a spus că vă poate găsi, şi uite că a reuşit. Când am intrat în oraş, noi ne holbam cu toţii – mă rog, în afară de Lan – la oameni, la clădiri, la tot. E atât de mare, se miră el, clătinându-şi capul cârlionţat a neîncredere. Şi atâţia oameni. Unii dintre ei se holbau la rândul lor şi ne tot strigau „Roşu sau alb?”, ca şi cum ar fi fost ceva foarte important.

Egwene atinse sabia lui Rand, pipăind pânza cea roşie.

— Ce înseamnă asta?

— Nimic, spuse el. E un fleac. Plecăm în Tar Valon, doar n-ai uitat.

Egwene îi aruncă o privire, dar îşi luă mâna de pe sabie şi continuă povestea pe care o începuse Perrin.

— Nici Lan, nici Moiraine nu se uitau împrejur. Ea ne-a condus încoace şi încolo, pe străzi, de atâtea ori, ca un câine care adulmecă, încât eu, una, am fost sigură că nu mai sunteţi aici. Apoi, brusc, a apucat-o pe o stradă şi, niciuna nici două, am ajuns aici, ne-am lăsat caii în grajd şi am intrat în bucătărie. Nici n-a întrebat dacă eraţi sau nu aici. I-a spus, pur şi simplu, unei femei care gătea să meargă să le spună lui Rand al’Thor şi lui Mat Cauthon că venise cineva care doreşte să-i vadă. Şi apoi ai apărut tu, zâmbi fata, ca o minge pe care Menestrelul o scoate de cine ştie unde.

— Chiar aşa, unde-i Menestrelul? întrebă Perrin. Nu-i cu voi?

Rand simţi că i se strânge inima întunecând puţin bucuria revederii prietenilor săi.

— Thom a murit. Cel puţin, aşa cred. Am întâlnit un Pierit…

Dar nu mai reuşi să continue. Nynaeve clătină din cap, mormăind ceva cu glas scăzut. Cu toţii tăcură, înăbuşindu-şi chicotelile şi întristându-se brusc, când ajunseră sus.

— Mat nu e chiar bolnav, le explică atunci Rand. Doar că… o să vedeţi.

Deschise uşa încăperii pe care o împărţea cu Mat şi rosti:

— Mat, uite cine a venit.

Mat era tot ghemuit în pat, aşa cum îl lăsase. Îşi înălţă capul ca să-i privească, apoi zise răguşit:

— De unde ştii că sunt chiar ei?

Era roşu la faţă, încordat şi asudat.

— De unde ştiu eu că şi tu eşti ceea ce pari?

— Nu-i bolnav? întrebă cu dojană Nynaeve, privindu-l acuzator pe Rand şi făcându-şi loc pe lângă el îşi coborî deja de pe umăr săculeţul cu leacuri.

— Cu toţii se schimbă, gâfâi Mat. Cum să fac să fiu sigur? Perrin, tu eşti? Te-ai cam schimbat, nu-i aşa? Oh, da, ce te-ai schimbat, râse el, dar păru că se îneacă.

Spre mirarea lui Rand, Perrin se aşeză pe marginea celuilalt pat, cu capul în mâini şi cu ochii în jos. Râsul slab al lui Mat părea să-l străpungă până în inimă. Nynaeve îngenunche lângă patul lui Mat şi îi pipăi faţa, ridicându-i eşarfa de pe frunte. El se feri, aruncându-i o privire plină de ură. Avea ochii aprinşi şi sclipitori.

— Arzi, observă ea, vizibil îngrijorată, dar cu febra asta, n-ar trebui să transpiri. Rand, du-te cu Perrin şi adu-mi nişte cârpe curate şi apă rece, cât puteţi de multă. Mat, întâi am să te scap de febra, apoi…

— Drăguţa de Nynaeve, şuieră Mat printre dinţi. O Meştereasă n-ar trebui să se considere femeie, nu-i aşa? Şi, în niciun caz, drăguţă. Dar tu asta crezi despre tine, nu? Chiar şi acum. Nu poţi să uiţi că eşti o femeie drăguţă, iar asta te sperie. Cu toţii se schimbă.

Nynaeve se albi la faţă, auzindu-l – fie de mânie, fie din alte motive de care Rand nu-şi dădea seama. Mat râse viclean, iar ochii săi aprinşi se îndreptară spre Egwene.

— Drăguţa de Egwene, continuă el, răguşit. Drăguţă ca Nynaeve. Şi mai ai şi alte lucruri în comun cu ea, nu? Alte vise. Acuma la ce mai visezi?

Egwene se dădu un pas înapoi.

— Deocamdată suntem în siguranţă, şi Cel Întunecat nu ne mai poate urmări, îi anunţă Moiraine, intrând în cameră împreună cu Lan. Privirile ei se îndreptară spre Mat de îndată ce intră pe uşă, făcând-o să şuiere printre dinţi, ca şi cum ar fi atins un fier înroşit. Daţi-vă la o parte de lângă el!

Nynaeve nu se mişcă din loc, ci se întoarse uimită, privind-o pe femeia Aes Sedai. Din doi paşi iuţi, Moiraine o apucă de umeri şi o trase de lângă pat ca pe un sac. Nynaeve se zbătu şi protestă, dar Moiraine nu-i dădu drumul până ce nu o duse îndeajuns de departe. Meştereasa se ridică şi continuă să bombăne, aranjându-şi mânioasă veştmintele, dar Moiraine nici n-o luă în seamă. În schimb, femeia Aes Sedai rămase cu ochii aţintiţi spre Mat, uitând de orice altceva, privindu-l ca pe un şarpe veninos.

— Staţi departe de el, cu toţii, le porunci ea. Şi tăceţi.

Mat o privea la fel de intens, strâmbându-şi buzele şi dezgolindu-şi dinţii fără să vorbească. Se ghemui şi mai strâns, dar nu-şi lua ochii de la ea. Cu mişcări lente, ea îi puse o mână pe genunchiul ridicat până în dreptul pieptului. Simţindu-i atingerea, băiatul se cutremură, de parcă tot trupul îi era străbătut de un fior de scârbă, şi, dintr-odată, întinse o mână, dând s-o taie pe faţă cu pumnalul cu mâner de rubin.

Lan interveni pe dată. Acum stătea în uşă, iar în clipa următoare ajunsese deja lângă pat, de parc-ar ar fi zburat. Mâna sa îl prinse pe Mat de încheietură, strângându-l ca într-o menghină de fier. Mat însă nu se ridică din poziţia ghemuită. Numai mâna în care ţinea pumnalul încerca să se mişte, luptându-se cu strânsoarea neînduplecată a Străjerului. Ochii băiatului erau încă aţintiţi asupra lui Moiraine, arzând de ură.

Nici ea nu se mişcă şi nu se feri de lama care aproape că-i atingea chipul, aşa cum n-o făcuse nici când îl văzuse năpustindu-se.

— De unde are asta? întrebă ea, cu glas oţelit. V-am întrebat dacă Mordeth v-a dăruit ceva, v-am întrebat şi v-am prevenit, dar voi mi-aţi spus că nu.

— Păi, n-a fost aşa, o lămuri Rand. El… adică Mat a luat pumnalul din camera comorii.

Moiraine îl privi, cu ochii aproape la fel de sclipitori ca ai lui Mat. Rand se trase înapoi, şi ea se întoarse din nou către pat.

— N-am ştiut de asta decât după ce ne-am pierdut de voi. N-am ştiut.

— N-ai ştiut, îngână Moiraine, cercetându-l pe Mat.

Băiatul zăcea în aceeaşi poziţie, cu genunchii la piept, rânjind ca o fiară, dar fără să scoată vreun sunet, în timp ce mâna lui încă se mai lupta cu braţul lui Lan, încercând să lovească.

— E de mirare că aţi ajuns aşa departe, cu pumnalul ăsta după voi, continua Moiraine. Am simţit răul din el de îndată ce l-am văzut. E atingerea lui Mashadar. Un Pierit o poate simţi de la mare depărtare, chiar dacă nu-şi dă seama exact de unde vine. Oricum, ar şti că este prin apropiere, iar Mashadar l-ar atrage încoace, în timp ce oasele lui şi-ar aminti că acelaşi rău a înghiţit o întreagă armată – Stăpânii Spaimei, Pieriţi, troloci şi alţii. Poate că şi unele Iscoade ale Celui Întunecat l-au simţit, acelea care şi-au pierdut într-adevăr sufletele. E ca şi cum s-ar fi tulburat chiar aerul pe care-l respiră. Odată ce-l simt, sunt siliţi să-l caute. Pesemne că Mashadar îi atrăgea ca un magnet.

— Ne-am întâlnit cu nişte Iscoade ale Celui Întunecat, recunoscu Rand, şi nu numai o dată, dar am scăpat. Am văzut şi un Pierit, cu o noapte înainte să ajungem în Caemlyn, dar el nu ne-a văzut. Se spune, continuă el dregându-şi vocea, că noaptea se întâmplă lucruri ciudate în afara oraşului. Ar putea fi troloci.

— Păi, chiar asta şi sunt, păstorule, mormăi sumbru Lan. Iar unde sunt troloci, sunt şi Pieriţi.

Braţul i se încordase din pricina efortului de a-l ţine pe Mat, dar glasul său era la fel de liniştit ca întotdeauna.

— Au încercat să treacă nevăzuţi, dar eu le-am descoperit urmele de doua zile. Şi am auzit şi ce spun fermierii şi sătenii despre făpturile care sosesc pe timp de noapte. Cumva, Myrddraalii au izbutit să pătrundă neobservaţi în Ţinutul celor Două Râuri, dar cu fiecare zi ei se apropie mai mult de cei care pot trimite soldaţii pe urmele lor. Chiar şi aşa, de-acum n-o să se mai oprească, păstorule.

— Dar suntem în Caemlyn, protestă Egwene. Nu ne pot prinde câtă vreme…

— Nu? o întrerupse Străjerul. Pieriţii îşi strâng rândurile în afara oraşului. E limpede asta, dacă ştii să citeşti semnele. Deja sunt mai mulţi troloci decât ar fi nevoie, dacă ar trebui numai să păzească drumurile care ies din oraş. Sunt cel puţin douăsprezece pâlcuri. Nu poate fi decât o singură pricină; când Pieriţii se vor simţi îndeajuns de puternici, vor pătrunde în oraş, pe urmele voastre. S-ar prea putea ca o asemenea faptă să-i stârnească pe toţi cei de la miazăzi, care să-şi trimită armatele la Hotare, dar se pare că sunt gata să-şi asume riscul. Voi trei le-aţi scăpat printre degete de prea multe ori. S-ar zice că aţi adus în Caemlyn un nou război cu trolocii, păstorule.

Egwene suspină, iar Perrin clatină din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună că nu era aşa. Rand se simţi îngrozit la gândul trolocilor intraţi pe străzile din Caemlyn şi al oamenilor care se războiau unii cu alţii, fără să cunoască adevărata ameninţare care plana asupra lor. Ce aveau să facă locuitorii când aveau să se trezească în mijlocul lor cu troloci şi Pieriţi, care omorau în stânga şi-n dreapta? Vedea deja, cu ochii minţii, turnurile arzând, flăcările care cuprindeau cupolele, trolocii care se năpusteau pe străzile întortocheate. Vedea priveliştile din Oraşul Interior. Palatul însuşi incendiat. Elayne, Gawyn şi Morgase… murind.

— Nu încă, vorbi absentă Moiraine, tot cu ochii la Mat. Dacă putem găsi o cale să plecăm din Caemlyn, Jumate-Oamenii nu vor mai avea ce face aici. Dacă. Numai posibilităţi, nici o certitudine.

— Mai bine eram morţi cu toţii, răbufni deodată Perrin, iar Rand tresări, pentru că şi lui îi trecuse prin minte acelaşi lucru.

Perrin stătea în aceeaşi poziţie, cu capul în pământ, foarte încruntat, iar din glasul lui răzbătea amărăciunea.

— Pe unde ne ducem, luăm cu noi jalea şi suferinţa. Ar fi fost mai bine pentru toţi să fim morţi.

Nynaeve se repezi la el, pe jumătate mânioasă, pe jumătate înfricoşată, dar Moiraine i-o luă înainte:

— Şi ce crezi c-ai dobândi, pentru tine şi pentru ceilalţi, dacă mori? întrebă femeia Aes Sedai, cu glasul liniştit, dar puternic. Dacă Stăpânul Mormintelor se poate mişca într-atât de liber încât să atingă Pânza, aşa cum mă tem, poate ajunge cu mai mare uşurinţă la voi după ce muriţi, decât acum. Odată ce mori, nu mai poţi ajuta pe nimeni dintre cei care te-au ajutat cândva, nici prietenii, nici familiile din Ţinutul celor Două Râuri. Umbra se întinde asupra lumii, şi nimeni dintre voi n-o poate opri, odată mort.

Perrin înălţă capul s-o privească, iar Rand tresări. Ochii prietenului său erau mai mult galbeni decât căprui. Cu părul său mare şi cu privirea fixă, avea ceva care-i amintea… dar nu izbuti să-şi dea seama de ce anume.

Cu un glas lipsit de expresie, ceea ce făcea ca vorbele sale să răsune mai puternic decât dac-ar fi strigat, Perrin spuse:

— Dar nici cât suntem în viaţă n-avem ce face, nu-i aşa?

— N-am acum răgaz să discut cu tine despre asta, i-o întoarse Moiraine. Prietenul tău nu mai poate aştepta.

Ea făcu un pas în laturi, pentru ca toţi să-l poată vedea pe Mat. Acesta nu se mişcase, ci o privea în continuare ţintă, cu ochii aprinşi de turbare. Chipul îi era scăldat în sudoare, iar buzele sale palide se strâmbau la fel ca mai înainte. Toată puterea părea să i se istovească în încercarea de a ajunge la Moiraine cu pumnalul pe care Lan îl ţinea nemişcat.

— Sau nu cumva aţi uitat de el?

Perrin ridică stânjenit din umeri şi-şi desfăcu braţele fără să răspundă.

— Ce-i cu el? întreba Egwene, iar Nynaeve adăugă:

— Se ia? Oricum, eu pot să-l îngrijesc. S-ar zice că nici o boală nu se lipeşte de mine, orice ar fi.

— Oh, se ia, într-adevăr, pufni Moiraine, iar… tăria dumitale nu ţi-ar fi de niciun folos.

Ea arătă spre pumnalul cu mâner de rubin, cu mare grijă să nu-l atingă. Lama tremură, când Mat încercă să-şi mişte mâna către ea.

— Pumnalul acesta e luat din Shadar Logoth. Fiecare pietricica din acel oraş este atinsă de o mană, e periculos să scoţi ceva dintre zidurile sale, iar asta-i mai mult decât o pietricică. În arma asta se ascunde răul care a distrus oraşul. Acum, a pătruns şi în Mat. Neîncredere şi ură, amândouă atât de puternice, încât până şi cei mai apropiaţi par a fi duşmani, sentimentele acestea s-au cuibărit în oasele sale atât de adânc, că, până la urmă, singurul gând care i-a rămas în minte este să ucidă. Scoţând pumnalul afară din oraş, Mat a eliberat sămânţa răului de lanţurile care o ţineau acolo, ferecată. Pesemne că au fost momente mai bune sau mai rele, în timp ce esenţa fiinţei lui se lupta cu ceea ce Mashadar voia să scoată la iveală, dar acum lupta se apropie de sfârşit, iar Mat este aproape înfrânt. În curând, dacă nu moare, va începe să răspândească în jurul lui ticăloşia, ca pe o molimă. O zgârietură făcută cu acel pumnal e suficientă pentru a îmbolnăvi şi a distruge, astfel că, în scurtă vreme, numai câteva clipe petrecute în apropierea lui vor fi la fel de primejdioase.

Nynaeve se albi la faţă.

— Poţi să faci ceva pentru el? şopti ea.

— Sper că da, ofta Moiraine. De dragul întregii lumi, sper că n-am ajuns prea târziu.

Vârî mâna în punga pe care o purta la brâu şi scoase angrealul învelit în catifea.

— Plecaţi. Rămâneţi împreună şi găsiţi un loc în care să nu fiţi văzuţi, dar nu aici. Am să fac pentru el tot ce pot.