Ochiul Lumii

43 Hotărâri şi viziuni

Femeia Aes Sedai părea să ştie ce voia Loial să spună, dar nu răspunse nimic. Loial avea privirile plecate în podea, scărpinându-se sub nas cu un deget gros, ca şi cum s-ar fi ruşinat de izbucnirea de dinainte. Cu toţii tăceau.

— De ce? întrebă Rand, în cele din urmă. De ce o să murim? Ce sunt Căile de Taină?

Loial trase cu ochiul spre Moiraine. Ea se întoarse să-şi ia un scaun din faţa căminului. Pisica cea micuţă se întinse, ascuţindu-şi ghearele pe piatra căminului, apoi se duse somnoroasă spre ea, pentru a i se freca de glezne. Moiraine o scărpină după ureche cu un deget. Torsul pisicii se armoniza într-un chip straniu cu glasul ei netulburat.

— Dumneata ştii lucrurile astea, Loial. Căile sunt singurul nostru mijloc de scăpare, singurul drum pe care i-o putem lua înainte Celui Întunecat, chiar dacă numai pe moment, dar dumneata eşti cel care trebuie să le explice.

Ogierul nu păru încurajat de vorbele ei, ci se foi nervos pe scaun, până să înceapă.

— În Vremea Nebuniei, în timp ce lumea încă se frângea, pământul se înălţa spre cer, iar omenirea era împrăştiată ca praful purtat de vânt, şi noi, Ogierii, ne-am împrăştiat, alungaţi din stedding, în Exil şi în Lunga Rătăcire, în timp ce Dorul ne ardea sufletele. Se uită din nou pieziş la Moiraine, coborându-şi sprâncenele. Am să încerc să fiu scurt, dar lucrurile astea nu se pot povesti fără amănunte. Acum trebuie să vă povestesc despre ceilalţi, despre acei câţiva Ogieri care au rămas în stedding, în timp ce lumea din jurul lor se frângea în bucăţi. Şi despre Aes Sedai, continuă el, fără s-o privească pe Moiraine, despre bărbaţii Aes Sedai care mureau în timp ce, cu minţile rătăcite, distrugeau lumea. Aceştia – cei care reuşiseră să scape până în acel moment de urmările nebuniei lor – au fost primii cărora li s-a oferit adăpost în stedding. Mulţi au primit, pentru că înăuntru erau apăraţi de mana Celui Întunecat, care le ucidea semenii. Numai că, acolo, nu mai puteau atinge Adevăratul Izvor. Nu numai că le era cu neputinţă să mânuiască Puterea sau să atingă Izvorul, dar nici nu-i mai simţeau existenţa. Până la urmă, niciunul dintre ei nu a mai suportat izolarea, aşa că au plecat, pe rând, nădăjduind că mana se risipise. Dar ea nu s-a risipit nici până acum.

— Unele glasuri din Tar Valon, vorbi încet Moiraine, pretind că protecţia oferită de Ogieri a făcut să se prelungească Frângerea, care astfel a devenit şi mai cumplită. Alţii spun că, dacă tuturor acelor bărbaţi li s-ar fi îngăduit să înnebunească în acelaşi timp, din lume n-ar mai fi rămas nimic. Eu fac parte din Ajah Albastră, Loial, şi, spre deosebire de cea Roşie, noi susţinem a doua părere. Protecţia voastră a ajutat la salvarea a ceea ce mai putea fi salvat. Te rog, continuă.

Loial încuviinţă, recunoscător şi, din câte îşi dădu Rand seama, uşurat.

— Cum spuneam, reluă Ogierul, bărbaţii Aes Sedai au plecat. Dar înainte să plece, le-au dăruit ceva Ogierilor, drept mulţumire pentru ajutorul lor. Căile de Taină. Dacă pătrunzi acolo şi mergi o zi, poţi să ieşi din nou la suprafaţă la o sută de mile de locul din care ai plecat. Sau chiar mai mult. Timpul şi distanţele nu mai sunt aceleaşi, odată ce ai apucat pe Căile de Taină. Felurite cărări, felurite poduri duc în cu totul alte locuri, iar timpul călătoriei depinde de drumul pe care-l alegi. A fost un dar minunat, mai ales în vremurile care au urmat, căci aceste Căi de Taină nu fac parte din lumea pe care o vedem în jurul nostru. Poate că ele însele reprezintă o lume. Nu numai că Ogierii, astfel înzestraţi, nu au mai avut nevoie, pentru a ajunge într-un alt stedding, să călătorească prin lume, unde, chiar şi după Frângere, oamenii se luptau pentru supravieţuire ca fiarele, dar, mai mult, înăuntrul Căilor nu exista Frângere. Pământul care se întindea de la un stedding la altul se putea despica, dând naştere unor hăuri fără fund sau unui lanţ de munţi, dar pe Calea de Taină nu se schimba nimic. Când ultimii Aes Sedai au plecat din stedding, ei le-au dat Fruntaşilor o cheie, un talisman cu ajutorul căruia puteau fabrica şi altele. În felul lor, Căile şi Porţile de Taină sunt vii. Eu nu înţeleg asta. Niciun Ogier nu pricepe, şi chiar şi femeile Aes Sedai au uitat ceea ce se ştia cândva, din câte am auzit. După ani şi ani, Exilul nostru s-a terminat. Pe măsură ce Ogierii care primiseră darul de la bărbaţii Aes Sedai dădeau peste un stedding în care alţii se întorseseră, după Lunga Rătăcire, făceau să crească o Cale într-acolo. Folosind meşteşugul pietrei, pe care-l învăţaseră în Exil, ei au clădit oraşe pentru oameni şi-au plantat acolo desişuri, pentru ca Ogierii care clădeau să nu fie cuprinşi de Dor, ci să-şi afle consolarea. Către fiecare desiş mergea o Cale. Şi în Mafal Dadaranell au existat un desiş şi o Poartă de Taină, dar oraşul a fost ras de pe faţa pământului în timpul războaielor cu trolocii, până ce n-a mai rămas piatră pe piatră, iar desişul a fost tăiat şi ars în focurile trolocilor.

După cum vorbea, era limpede care crimă era cea mai mare, în ochii lui.

— Porţile de Taină sunt aproape cu neputinţă de distrus, explică Moiraine, la fel ca omenirea. Există încă oameni în Fal Dara, deşi nu se mai vede nimic din măreţul oraş construit de Ogieri, iar Poarta e încă în picioare.

— Dar cum le-au zămislit? întreba Egwene, plimbându-şi privirea mirată de la Moiraine către Loial. Bărbaţii Aes Sedai, adică. Dacă în stedding nu se putea folosi Puterea, cum de au făcut Căile? Sau poate nici nu s-au folosit de Putere? Acea jumătate din Adevăratul Izvor la care ei puteau ajunge era atinsă de mană. Şi acum e la fel. Încă nu ştiu prea multe despre ce pot face Aes Sedai. Poate că întrebarea mea e prostească.

— Fiecare stedding are o Poartă alături, dar nu înăuntru, explică Loial. Întrebarea dumitale nu e prostească. Ai înţeles acum de ce nu îndrăznim să folosim Căile. De când mă ştiu, niciun Ogier nu a păşit pe acolo, şi nici înainte de naşterea mea. Fruntaşii, toţi Fruntaşii din fiecare stedding, au hotărât ca acest lucru să le fie interzis şi oamenilor, şi Ogierilor. Căile au fost făcute de bărbaţi care foloseau Puterea atinsă de Cel Întunecat. Acum vreo mie de ani, în vremea războiului căruia voi, oamenii, îi spuneţi Războiul de O Sută de Ani, Căile au început să se preschimbe. La început, totul se întâmpla atât de încet, încât nimeni n-a observat. Ele s-au întunecat şi-au mucegăit. Apoi, întunericul s-a întins şi peste poduri. Unii dintre cei care au pătruns înăuntru nu s-au mai întors. Călătorii povesteau despre făpturi care-i urmăreau prin beznă. Numărul celor dispăruţi a crescut, iar unii dintre cei care au ieşit la iveală îşi pierduseră minţile şi spuneau tot felul de lucruri despre Machin Shin, Vântul Negru. Câţiva au primit ajutor de la vindecătoarele Aes Sedai, dar, chiar şi aşa, nimeni n-a mai fost la fel ca înainte şi n-a mai putut să-şi amintească nimic din ceea ce se petrecuse. Era ca şi cum întunericul le-ar fi pătruns în trup. Nu mai râdeau şi se temeau de zgomotul vântului.

Se lasă o clipă de tăcere, în care nu se mai auzi decât torsul pisicii încolăcite lângă scaunul lui Moiraine şi trosnetul focului care scotea scântei. Apoi, Nynaeve izbucni mânioasă:

— Şi dumneata vrei să te urmăm acolo? Pesemne c-ai înnebunit!

— Şi ce-ai prefera? întrebă liniştită Moiraine. Mantiile Albe din Caemlyn sau trolocii din afară? Nu uita că simpla mea prezenţă vă apără întru câtva de atingerea Celui Întunecat.

Nynaeve se cufundă la loc în scaun, oftând, părând gata să izbucnească.

— Tot nu mi-ai spus, zise Loial, care ar fi motivul pentru care ar trebui să încalc poruncile Fruntaşilor. Ca să nu mai spun că n-am nici o dorinţă să pătrund pe Căi. Aşa noroioase cum sunt, drumurile făcute de oameni mi-au fost adesea de folos, de când am plecat din steddingul Shangtai.

— Şi oamenii, şi Ogierii, şi toate fiinţele vii sunt în război cu Cel Întunecat, răspunse Moiraine. Cea mai marte parte a lumii încă nu ştie asta, iar mulţi dintre cei care ştiu îşi pierd vremea în înfruntări mărunte, pe care le consideră mari războaie. În timp ce lumea refuză să creadă, Cel Întunecat ar putea fi aproape de izbândă. Ochiul Lumii are suficientă putere pentru a sfărâma zidurile temniţei sale. Iar dacă el a găsit o cale pentru a-l folosi după cum îi e voia…

Rand îşi dori ca lămpile din încăpere să fi fost aprinse. Seara se lăsa peste Caemlyn, iar focul din cămin nu lumina îndeajuns. Ar fi vrut ca înăuntru să nu mai rămână nici o umbră.

— Ce putem face noi? izbucni Mat. De ce suntem aşa de importanţi? Şi de ce trebuie să mergem tocmai în miezul Manei Pustiitoare?

Moiraine nu ridică glasul, şi totuşi cuvintele sale răsunară în fiecare colţ, dându-le fiori. Scaunul său de lângă foc păru dintr-odată un tron. În acea clipă, nici măcar Morgase nu s-ar fi putut măsura cu ea.

— Un lucru tot putem face. Putem încerca. Adesea, ceea ce pare întâmplare face de fapt parte din Pânză. Aici s-au unit trei fire, toate transmiţând un avertisment: Ochiul. Nu poate fi întâmplător: aceasta este Pânza. Voi trei nu aţi ales, ci aţi fost aleşi de ea. Şi sunteţi aici, unde pericolul este cunoscut. Puteţi să daţi înapoi şi, astfel, să osândiţi întreaga lume la pieire. Nici dacă fugiţi, nici dacă v-ascundeţi, nu puteţi scăpa de Pânza care se ţese. Sau puteţi încerca să vă împotriviţi. Puteţi să vă duceţi la Ochiul Lumii, voi, cei trei ta’veren, nodurile cele mai importante din Pânză, puteţi ajunge chiar acolo unde ameninţă pericolul. Fie ca Pânza să se ţeasă acolo în jurul vostru, pentru a putea salva lumea de Umbră. Voi alegeţi. Eu nu vă pot sili.

— Eu merg, vorbi Rand, încercând să pară decis. Oricât s-ar fi chinuit să atingă hăul, mintea sa era plină de gânduri. Tam, ferma, turma ieşită la păşunat. Avusese o viaţă bună şi nu-şi dorise niciodată cu adevărat ceva mai mult. Se simţi încurajat, oarecum, auzindu-i pe Perrin şi pe Mat că i se alăturau. Păreau la fel de mohorâţi ca el.

— Cred că nici eu şi nici Egwene nu avem de ales, replică Nynaeve.

Moiraine încuviinţă.

— Faceţi şi voi parte din Pânză, într-un fel sau altul. S-ar putea să nu fiţi ta’veren – deşi nu e sigur –, dar sunteţi oricum importante. Am ştiut asta încă din Baerlon. Şi nu mă îndoiesc că au aflat-o şi Pieriţii. Şi Ba’alzamon. Şi totuşi, puteţi alege, la fel ca băieţii. Puteţi rămâne aici, pentru a pleca în Tar Valon după ce noi ne îndepărtăm.

— Să rămânem! exclamă Egwene. Şi să vă lăsăm pe voi să înfruntaţi pericolul, în timp ce noi ne ascundem? Nici nu mă gândesc!

Prinse privirea femeii Aes Sedai şi se mai potoli puţin, dar nu-şi pierdu tot curajul.

— Nici nu mă gândesc! repeta ea cu încăpăţânare.

— Asta înseamnă că venim amândouă, pare-mi-se, spuse Nynaeve, părând împăcată cu gândul; totuşi, ochii îi străluciră când adăugă: Încă mai ai nevoie de ierburile mele, Aes Sedai, dacă nu cumva ţi-ai găsit vreun talent de care eu să nu fi aflat.

Vocea ei suna ca o provocare pe care Rand nu o înţelegea, însă Moiraine nu făcu decât să încuviinţeze, întorcându-se apoi spre Ogier.

— Ce spui, Loial, fiu al lui Arent, fiul lui Halan?

Loial deschise gura, o închise la loc, o deschise iarăşi, flutură din urechi şi spuse în cele din urmă:

— Aşa să fie. Omul Verde. Ochiul Lumii. Am citit şi despre asta, fireşte, dar nu cred ca vreun Ogier să fi trecut pe acolo de… de foarte multă vreme, pare-mi-se. Dar chiar trebuie să trecem pe Căile de Taină?

Moiraine încuviinţă, iar sprâncenele lungi ale Ogierului se plecară, până ce vârfurile ajunseră să-i mângâie obrajii.

— Ei, fie, atunci. Pare-mi-se că trebuie să vă călăuzesc. Fruntaşul Haman ar zice ca-i tocmai ceea ce merit pentru că sunt mereu aşa de pripit.

— Atunci am ales cu toţii, hotărî Moiraine. Iar acum trebuie să hotărâm cum procedăm.

Rămaseră la sfat până târziu în noapte. Moiraine vorbi cel mai mult, ascultând sfaturile lui Loial când venea vorba de Căile de Taină, dar primind şi întrebări sau propuneri din partea tuturor. După lăsarea întunericului, Lan li se alătură şi interveni în discuţie cu glasul său tărăgănat, dar foarte ferm. Nynaeve făcu o lista cu proviziile de care aveau nevoie, înmuind peniţa în călimară cu hotărâre, cu toate că bombănea fără încetare pentru sine.

Rand şi-ar fi dorit să fie la fel de descurcăreţ ca Meştereasa, dar nu putea sta locului, ci se plimba în sus şi în jos, de parcă era pe punctul de a plesni de furie amestecată cu nerăbdare. Ştia că hotărârea nu mai putea fi schimbată şi că era singura pe care o putea lua după ceea ce aflase, dar asta nu însemna că trebuia şi să-i fie pe plac. Mana Pustiitoare. Undeva, în mijlocul ei, dincolo de Ţinuturile Pârjolite, se afla Shayol Ghul.

Şi în ochii lui Mat se citeau aceeaşi îngrijorare şi aceeaşi teamă pe care o simţea şi el. Mat şedea cu mâinile încleştate strâns în poală. Pesemne că dacă-şi desfăcea mâinile, ar fi luat pe dată în pumn mânerul armei din Shadar Logoth.

Pe chipul lui Perrin nu se vedea niciun fel de îngrijorare, dar era ceva încă şi mai rău: o mască de resemnare chinuită. Perrin arăta de parcă se luptase până-şi pierduse toate puterile şi aştepta ca duşmanul să-i dea lovitura finală. Şi totuşi, din când în când…

— Facem ceea ce trebuie, Rand, spuse el la un moment dat. Mana Pustiitoare…

Vreme de o clipă, ochii săi galbeni se aprinseră de nerăbdare, sclipind pe chipul împietrit şi ostenit, ca şi cum nici n-ar fi făcut parte din făptura ucenicului fierar.

— Pe acolo se vânează bine, şopti el, apoi se înfioră, ca şi cum de-abia după ce rostise vorbele îşi dăduse seama ce spunea, şi pe chip îi apăru din nou expresia de resemnare.

Iar Egwene… Rand găsi prilejul s-o tragă la o parte, lângă cămin, unde nu puteau fi auziţi de cei din jurul mesei.

— Egwene, eu…

Ochii ei mari, ca două lacuri întunecate care-l chemau în adâncurile lor, îl făcură să se oprească şi să înghită în set.

— Pe mine mă caută Cel Întunecat, Egwene. Pe mine, pe Mat şi pe Perrin. Nu-mi pasă ce zice Moiraine Sedai. Mâine în zori, tu şi Nynaeve aţi putea să plecaţi spre casă, sau spre Tar Valon, sau oriunde vreţi, şi nimeni nu va încerca să vă oprească. Nici trolocii, nici Pieriţii, nimeni, câtă vreme nu sunteţi în preajma noastră. Du-te acasă, Egwene, sau în Tar Valon, numai pleacă.

Se aştepta ca ea să-i răspundă că avea la fel de multe drepturi ca şi el să se ducă unde poftea sau că nimeni nu avea căderea să-i spună ce să facă. Spre mirarea lui însă, ea zâmbi şi-i atinse obrazul.

— Mulţumesc, Rand, spuse ea blând, făcându-l să clipească surprins şi să tacă, apoi continuă: Cu toate astea, ştii că nu se poate. Moiraine Sedai ne-a povestit ce-a văzut Min, în Baerlon. Ar fi trebuit să-mi spui cine era Min. Am crezut… Mă rog, Min spune că şi eu fac parte din asta. Şi Nynaeve la fel. Poate că nu sunt ta’veren, adăugă ea, şovăind din pricina cuvântului neobişnuit, dar se pare că Pânza mă trimite şi pe mine spre Ochiul Lumii. Toate astea mă privesc şi pe mine.

— Dar, Egwene…

— Cine-i Elayne?

O vreme, o privi ţintă, apoi îi spuse tot adevărul:

— Este Domniţa Moştenitoare a tronului din Andor.

Privirea ei păru să ia foc.

— Rand al’Thor, dacă-ţi arde de glume, nu mai am ce vorbi cu tine.

Nevenindu-i să creadă, Rand o privi întorcându-se foarte ţanţoşă la ceilalţi şi aşezându-se lângă Moiraine, cu coatele pe masă, ca să asculte ce spunea Străjerul. „Trebuie să vorbesc cu Perrin, se gândi Rand. El ştie cum să se poarte cu femeile.”

Jupân Gill intră de câteva ori în bibliotecă, mai întâi pentru a aprinde lămpile, apoi pentru a aduce el însuşi mâncarea, şi ceva mai târziu, pentru a le spune ce se întâmpla afară. Mantiile Albe supravegheau hanul din stradă, din ambele direcţii. La porţile Oraşului Interior se iscase o revoltă, iar Gărzile Reginei arestaseră de-a valma oameni cu cocarde roşii şi albe. Cineva încercase să scrijelească pe uşa hanului Colţul Dragonului, fiind alungat pe dată de şuturile lui Lamgwin.

Hangiul nu păru să se mire că Loial se afla împreună cu ei. Răspunse celor câtorva întrebări pe care i le adresase Moiraine fără să încerce să afle ce puneau la cale şi, de fiecare dată când intra, bătu la uşă şi aşteptă ca Lan să-i deschidă, ca şi cum hanul şi biblioteca nu ar fi fost ale sale. La ultima sa vizită, Moiraine îi dădu o foaie de pergament, acoperită cu scrisul ordonat al lui Nynaeve.

— La vremea asta de noapte, n-o să fie prea uşor, oftă el, clătinând din cap în timp ce citea cu atenţie lista, dar am să mă descurc eu.

Moiraine îi dădu şi o punguţa de piele întoarsă, care zornăia.

— Foarte bine. Şi ai grijă să vină cineva să ne trezească înainte de revărsatul zorilor. Atunci, urmăritorii noştri nu vor mai fi aşa atenţi.

— Şi o să rămână să păzească o colivie goală, Aes Sedai, rânji jupân Gill.

În cele din urmă, plecară cu toţii să facă baie şi apoi să se culce. Rand căsca de-l dureau fălcile. În timp ce se săpunea, cu o bucată grosolană de pânză într-o mână şi cu săpunul mare şi galben în cealaltă, privirea i se-ndreptă spre scăunelul de lângă cada lui Mat. Vârful tecii aurite în care se afla pumnalul din Shadar Logoth se iţea de sub surtucul frumos împăturit. Şi Lan se uita la el, din când în când. Rand se întrebă dacă primejdia era într-adevăr aşa de neînsemnată precum pretindea Moiraine.

— Crezi că taică-meu o să mă creadă vreodată? râse Mat, frecându-se pe spate cu o perie cu mâner lung. Eu, salvatorul lumii? Surorile mele nici n-o să ştie dacă să râdă sau să plângă.

Părea din nou vechiul Mat. Rand îşi dori să poată uita de pumnal.

Când el şi Mat ajunseră, în cele din urmă, îndărăt în cămăruţa lor de la mansardă, era întuneric beznă şi toate stelele erau ascunse în nori. Pentru prima dată de multă vreme, Mat se dezbrăcă înainte să se bage în pat, dar îşi puse şi pumnalul sub pernă, aparent nepăsător. Rand suflă în lumânare şi se strecură în aşternut. Simţi o putere malefică venind dinspre celălalt pat, nu dinspre Mat, ci de sub perna pe care acesta-şi culcase capul. Tot făcându-şi griji, adormi.

Din prima clipă îşi dădu seama că era un vis, dar unul dintre acelea care nu erau întrutotul închipuite. Se afla în faţa unei uşi de lemn, închisă la culoare, spartă şi plină de aşchii. În jur era rece şi umed şi se simţea un miros puternic de putreziciune. În depărtare picura apa; ecoul răsuna pe coridoarele de piatră.

„Nu ceda. Nu ceda, iar el va rămâne neputincios.”

Închise ochii şi se concentra asupra imaginii hanului, a patului, a lui însuşi, dormind acolo, dar, când ridică din nou pleoapele, se afla în acelaşi loc, în faţa uşii. Picăturile cădeau în ritmul propriilor bătăi de inimă, ca şi cum pulsul său ar fi ţinut măsura. Căută flacăra şi hăul, aşa cum îl învăţase Tam, şi se linişti, dar în afara lui nu se schimbă nimic. Cu mişcări lente, deschise uşa şi intră.

Totul era la fel cum îşi amintea, în încăperea care părea scobită drept în inima stâncii. Ferestrele înalte, arcuite, dădeau într-un balcon deschis, dincolo de care straturile de nori curgeau ca un râu revărsat peste matcă. Lămpile întunecate de metal, cu flăcările lor prea vii pentru a le putea privi, sclipeau; deşi negre, păreau a scânteia ca argintul. În căminul înfricoşător, focul trosnea fără să dea căldură. Fiecare piatră aducea vag cu chipul unui om aflat în chinuri.

Totul era la fel, în afară de un singur lucru. Pe tăblia bine lustruită a mesei se aflau trei figurine, grosolan sculptate, fără trăsături – ca şi cum meşterul ar fi lucrat în graba mare reprezentând oameni. Unul era însoţit de un lup, înfăţişat cu foarte multe amănunte, spre deosebire de silueta diformă a omului, altul ţinea în mână un pumnal micuţ, pe mânerul căruia sclipea o pată roşie. Ultimul avea o sabie. Cu părul ridicându-i-se pe ceafă, Rand veni mai aproape şi observă bâtlanul sculptat foarte meşteşugit pe lama cea minusculă.

Cuprins de spaimă, tresări, iar privirea îi căzu direct pe oglinda stingheră care atârna pe un perete. Imaginea sa era doar puţin mai clară decât înainte. Aproape că i se distingeau trăsăturile. Dacă-şi imagina că mijeşte ochii, aproape că-şi recunoştea chipul.

— Prea mult te-ai ascuns de mine.

Răsuflând întretăiat, se răsuci pe călcâie. Cu numai o clipă înainte fusese singur, dar acum, în faţa ferestrelor, se afla Ba’alzamon. Când vorbi, ochii şi gura i se preschimbară în caverne de flăcări.

— Prea mult, dar de-acum s-a terminat.

— Nu am să-ţi cedez, şopti răguşit Rand. Nu-ţi recunosc nici o putere asupra mea. Tu nu exişti.

Ba’alzamon râse tunător, cu gura sa de flăcări.

— Şi crezi că-i aşa uşor? Aşa ai fost dintotdeauna. De fiecare dată când am stat faţă în faţă, ca acum, ai crezut că-mi poţi rezista.

— Cum adică, de fiecare dată? Nu am să-ţi cedez!

— Aşa spui mereu, la început. Lupta asta dintre noi a avut loc de nenumărate ori până acum. De fiecare dată ai alt chip şi alt nume, dar eşti tot tu.

— Nu am să-ţi cedez, şopti disperat Rand.

— De fiecare dată mă înfrunţi, cu puterile tale vrednice de dispreţ, şi, până la urmă, ajungi să recunoşti care dintre noi este stăpânul. Vârstă după Vârstă, te prosternezi în faţa mea sau mori, dorindu-ţi să mai ai puterea de a o face. Sărman nătâng, nu poţi câştiga în faţa mea.

— Minciună! strigă Rand. Părinte al Minciunii, eşti Părintele Neghiobiei, dacă mai mult de atât nu poţi face. Oamenii te-au găsit în ultima Vârstă, în Vârsta Legendelor, şi te-au înlănţuit acolo unde ţi-e locul.

Ba’alzamon râse iarăşi, hohotind batjocoritor, până ce Rand începu să-şi dorească să-şi poată acoperi urechile cu palmele, ca să nu mai audă nimic, dar se sili să rămână nemişcat, cu braţele pe lângă corp. În ciuda hăului care-i dădea liniştea interioară, tremura tot, atunci când, după multă vreme, râsul se opri.

— Vierme, nimic nu ştii. Eşti neştiutor ca un gândac sub o stâncă şi la fel de uşor te pot sfărâma. Lupta asta a început din momentul creaţiei. De fiecare dată, oamenii cred că este un nou război, dar este acelaşi, ieşit iarăşi la iveală. Numai că acum, pe aripile timpului pluteşte schimbarea. Schimbarea. De data asta, nu va mai exista întoarcere. Pe trufaşele Aes Sedai care vor să te facă să te ridici împotriva mea le voi pune în lanţuri, despuiate, şi le voi sili să-mi facă pe voie, sau le voi azvârli sufletele în Puţul Osândelor, lăsându-le pe vecie să urle. Aşa va fi cu toţi, în afară de cei care deja mă slujesc. Aceia vor fi numai cu un pas mai jos decât mine. Ai de ales: poţi să te numeri printre ei şi să faci lumea să ţi se târască la picioare. Ţi-o mai ofer pentru ultima dată. Poţi să fii mai presus ca ei, mai presus ca oricine în afară de mine. Au existat dăţi când asta ţi-a fost alegerea şi când ai trăit îndeajuns de mult pentru a-ţi cunoaşte puterea.

„Nu ceda!” Rand se agăţă de ceva ce putea tăgădui cu uşurinţă.

— Nici o Aes Sedai nu este în slujba ta. Iarăşi o minciună!

— Aşa ţi-au spus? Acum două mii de ani, mi-am îmboldit trolocii să străbată lumea, şi chiar şi în rândul lor am găsit unele care cunoşteau disperarea şi ştiau că lumea nu-l poate înfrunta pe Shai’tan. De două mii de ani încoace, Ajah cea Neagră a rămas ascunsă printre celelalte, în umbră, neobservată. Poate chiar şi cele care pretind că te ajută fac parte din ea.

Rand clătină din cap, încercând să scape de îndoielile care îl potopeau, de toate îndoielile pe care le avea în privinţa lui Moiraine şi a intenţiilor şi planurilor sale.

— Ce vrei de la mine? strigă el. „Nu ceda! Lumină, ajută-mă să nu cedez!”

— Îngenunchează! răspunse Ba’alzamon, arătând în jos, la picioarele sale. Îngenunchează şi recunoaşte-mă drept stăpân! Până la urmă, ai s-o faci. Ai să fii slujitorul meu, sau ai să mori.

Ultimul cuvânt răsună în încăpere, în toate părţile, iar şi iar, până ce Rand ridică braţele ca pentru a se feri de o lovitură. Trăgându-se cu greutate înapoi, până ce se lovi de masă, începu să strige, încercând să înăbuşe sunetul care-i răsuna în urechi.

— Nuuuuuuuu!

Strigând, se răsuci, dărâmând statuetele la pământ. Ceva îl înţepă în palmă, dar nici nu băgă de seamă, ci călcă lutul în picioare, transformându-l într-o pată diformă întinsă pe podea. Dar când încetă să mai strige, ecoul era încă acolo, răspunzând parcă şi mai puternic: „Mori – mori – mori – mori – mori – MORI – MORI – MORI – MORI – MORI.”

Sunetul îl atrase după sine ca un vârtej, acoperindu-l, sfâşiind hăul din mintea sa. Se făcu mai întuneric. Rand nu mai vedea decât un tunel la capătul căruia stătea Ba’alzamon, încadrat de ultimul petic de lumină, făcându-se din ce în ce mai mic până ajunse cât o palmă, cât o unghie, apoi dispăru. Ecoul îl răsuci pe toate părţile, trăgându-l în jos, înspre beznă şi moarte.

Atinse podeaua cu o bufnitură şi se trezi, pe când încă se lupta să scape din vârtej. Înăuntru era întuneric, dar nu chiar ca în vis. Tremurând, încercă să privească doar înspre flacără, să-şi lepede acolo teama, dar liniştea hăului îi scăpa printre degete. Braţele şi picioarele îi tremurau, dar se agăţă cu disperare de imaginea acelei unice flăcări, până ce sângele încetă să-i mai pulseze în urechi.

Mat se zvârcolea în pat, gemând în somn:

Nu cedez, nu cedez, nu cedez…

Apoi, vorbele sale se pierdură în nişte gemete de neînţeles.

Rand se întinse să-l scuture, pentru a-l trezi. De îndată ce-l atinse, Mat se ridică, mormăind înăbuşit. Vreme de o clipă, el rămase cu privirea aţintită în gol, apoi inspiră adânc, tremurător, şi-şi luă capul în palme. Brusc, se răsuci, scormoni sub pernă, apoi se culcă la loc, cu ambele mâini la piept, încleştate pe mânerul pumnalului. Se întoarse să-l privească pe Rand, cu chipul ascuns de umbră.

— S-a întors, Rand.

— Ştiu.

Mat încuviinţă:

— Am văzut trei statuete…

— Şi eu le-am văzut.

— Ştie cine sunt, Rand. Am luat-o pe cea cu pumnalul, iar el a spus: „Deci ăsta eşti tu”. Iar când m-am uitat din nou, mi-am văzut chipul. Chipul meu, Rand! Părea din carne şi oase. Şi la pipăit la fel. Lumina să m-ajute, parcă mi-am simţit propria mână încleştată în jurul trupului, ca şi cum eu eram statueta.

Rand rămase o vreme tăcut.

— Trebuie să continui să i te-mpotriveşti, Mat.

— Aşa am făcut, iar el a râs. Tot vorbea despre o luptă veşnică şi spunea că ne-am întâlnit aşa de o mie de ori până acum, şi… Pe Lumină, Rand, Cel Întunecat mă cunoaşte.

— Asta mi-a spus şi mie. Nu cred că ne cunoaşte, adăugă Rand, încet. Nu cred că ştie care dintre noi… „Care dintre noi ce?”

Când se ridică, simţi o durere ascuţită în palmă. Ajungând la masă, reuşi să aprindă lumânarea după trei încercări, apoi îşi deschise palma. În carne i se înfipsese o aşchie groasă de lemn închis la culoare, care pe o parte era netedă şi lustruită. O privi cu ochii mari, fără să respire, apoi, brusc, începu să gâfâie, trăgând de ea nerăbdător.

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Mat.

— Nimic.

În cele din urmă reuşi s-o scoată, trăgând puternic de ea. Pufnind scârbit, o lăsă să cadă la pământ. Geamătul îi îngheţă pe buze: de îndată ce aşchia i se desprinse de degete, dispăru.

Cu toate astea, rana din palmă era tot acolo şi sângera. Carafa de piatră era plină cu apă. O turnă în lighenaş, cu mâinile tremurându-i atât de tare încât vărsă şi pe masă. În graba mare, îşi spălă mâinile, frecându-şi palma până ce din degetul mare îi mai curse încă mult sânge, apoi le spălă din nou. Gândul că-i putea rămâne în carne până şi cea mai mică urmă îl îngrozea.

— Pe Lumină, grai Mat, şi pe mine m-a făcut să mă simt murdar.

Cu toate astea, el nu se ridică, ci rămase întins cu pumnalul în mâini.

— Da, întări Rand. Murdar.

Cu mişcări stângace, luă un ştergar din teancul de lângă lighean. Se auzi o bătaie în uşă, iar el tresări. Bătaia se auzi din nou.

— Da? spuse el.

Moiraine îşi vârî capul înăuntru.

— V-aţi trezit. Bine. Îmbrăcaţi-vă repede şi coborâţi. Trebuie să plecăm înainte de prima geană de lumină.

— Acum? gemu Mat. N-am dormit niciun ceas.

— Un ceas? răspunse ea. Ba aţi dormit patru. Hai, iute, nu avem mult timp.

Rand schimbă cu Mat o privire nedumerită. Îşi amintea fiecare clipă din vis. Acesta începuse de îndată ce închisese ochii, şi nu ţinuse mai mult de câteva minute. Ceva din tulburarea lor trebuie să fi ajuns până la Moiraine. Ea le aruncă o privire pătrunzătoare, şi intră.

— Ce s-a-ntâmplat? Visele?

— Ştie cine sunt, şopti Mat. Cel Întunecat îmi ştie chipul.

Rand îi arătă palma fără să spună nimic. Până şi în lumina slabă a singurei lumânări, sângele se distingea limpede. Femeia Aes Sedai veni spre el şi-i apucă mâna ridicată, pipăindu-i rana cu degetul mare. Un fior îl pătrunse până în oase, atât de rece încât degetele îi amorţiră, şi trebui să strângă din dinţi pentru a-şi ţine palma deschisă. După ce ea îi dădu drumul, fiorul dispăru. Rand îşi răsuci mâna pe toate părţile, apoi, uimit, şterse urma de sânge. Rana dispăruse. Ridică încet capul, pentru a întâlni privirea lui Moiraine.

— Iute, vorbi ea înăbuşit. Mai e foarte puţin timp.

Şi Rand îşi dădu seama că nu se mai referea la plecarea lor.