Ochiul Lumii

20 Praf în bătaia vântului

Când plecară din clădirea de piatră albă, pe caii lor care se foiau nervoşi, vântul îngheţat începu să bată în rafale, gemând şi învârtejindu-se în jurul acoperişurilor, făcându-le mantiile să fluture ca nişte flamuri şi împingând norii subţiri peste discul aproape ascuns al lunii. După ce le poruncise în şoaptă să nu se îndepărteze, Lan o apucă în josul străzii, deschizând drumul. Caii se foiau şi smuceau frâiele, dornici să scape din locul acela.

Rand privi îngrijorat clădirile pe lângă care treceau, care se desenau ameninţător pe cerul nopţii, cu ferestrele lor goale ca orbitele unui cadavru. Printre ele, păreau să se mişte umbre. Din când în când se auzeau zgomote – era vântul care făcea pietrele să se prăbuşească. „Măcar au dispărut ochii.” Dar uşurarea lui nu ţinu mult. „Şi de ce au dispărut?”

Thom şi cei din Emond’s Field erau foarte aproape de el şi foarte grijulii să nu se îndepărteze nici cu un pas. Egwene avea umerii plecaţi, de parcă încerca să facă în aşa fel încât copitele Belei să nu mai răsune pe pavaj. Rand nu voia nici măcar să respire. Orice zgomot putea atrage atenţia.

Brusc, descoperi că între ei şi cei din faţă, Străjerul şi femeia Aes Sedai, rămăsese un spaţiu liber. Cei doi erau la vreo treizeci de paşi mai înainte, şi de-abia li se mai vedeau siluetele.

— Rămânem în urmă! murmură el, şi-l îmboldi pe Noruţ să grăbească pasul.

O pală subţire de ceaţă, colorată în argintiu şi cenuşiu, plutea jos, pe stradă, în faţa lui.

— Opriţi! se auzi strigatul înăbuşit al lui Moiraine, ascuţit şi poruncitor, rostit astfel încât să nu răzbată prea departe.

Nesigur pe el, Rand se opri imediat. De acum, vălul de ceaţă se întinsese de-a curmezişul străzii, îngroşându-se încet, ca şi cum s-ar fi revărsat din ce în ce mai multă din clădirile aflate de-o parte şi de alta. Ajunsese la fel de groasă ca braţul unui bărbat. Noruţ necheză şi încercă să se tragă înapoi, tocmai când Egwene, Thom şi ceilalţi îl ajunseră din urmă. Şi caii lor îşi dădură capetele pe spate, ferindu-se să se apropie prea mult de peticul de ceaţă.

Lan şi Moiraine veniră încet spre ceaţa care se îngroşase cam cât un picior, şi se opriră de cealaltă parte, nu foarte aproape. Femeia Aes Sedai cercetă vălul de ceaţă care-i despărţea. Rand ridică din umeri, simţind un fior de spaimă care-i se înfipsese dintr-odată între omoplaţi. Ceaţa era scăldată într-o lumină slabă, care devenea însă mai strălucitoare pe măsură ce braţul tulbure se îngroşa. Totuşi, nu ajunsese încă nici măcar cât lumina lunii. Caii se foiau stingheriţi, chiar şi Aldieb şi Mandarb.

— Ce-i asta? întrebă Nynaeve.

— E forţa malefică din Shadar Logoth, răspunse Moiraine. Mashadar. Nu vede, nu gândeşte şi se mişcă prin oraş fără ţintă, ca o râmă care se târăşte pe pământ. Dacă te atinge, mori.

Rand şi ceilalţi îşi lăsară caii să se tragă iute înapoi, dar nu prea departe. Oricât şi-ar fi dorit Rand să scape de Aes Sedai, lângă ea era la fel de în siguranţă ca acasă, dacă se gândea la ce se afla împrejur.

— Şi atunci, cum ajungem la voi? întrebă Egwene. Poţi să omori făptura… să ne croieşti drum?

Moiraine scoase un hohot de râs, scurt şi amar.

— Fetiţo, Mashadar e uriaş, la fel de mare ca însuşi Shadar Logoth. Nici întregul Turn Alb nu-l poate ucide. Ca să-l vatăm îndeajuns încât să puteţi trece mi-ar trebui atât de multă Putere încât i-aş atrage aici pe toţi Jumate-Oamenii ca şi cum aş suna dintr-o goarnă. Iar Mashadar s-ar repezi să vindece răul pe care-i l-aş face şi, poate, să ne prindă în plasa lui.

Rand schimbă o privire cu Egwene, apoi repetă întrebarea. Moiraine oftă şi răspunse:

— Nu-mi place, dar nu avem de ales. Făptura asta nu poate fi peste tot, sub cerul liber. Pesemne că mai există şi alte căi. Vedeţi steaua aceea?

Şi se răsuci în şa, pentru a le arăta o stea roşie, undeva jos pe cer, către răsărit.

— Mergeţi mereu către ea, şi vă va duce la râu. Orice s-ar întâmpla, nu vă opriţi. Mergeţi cât de repede puteţi, dar, mai presus de toate, nu faceţi zgomot. Nu uitaţi de troloci. Şi de cei patru Jumate-Oameni.

— Dar cum o să vă găsim? protestă Egwene.

— O să vă găsesc eu, spuse Moiraine. Fii sigură că pot. Acum plecaţi. Făptura asta nu are niciun pic de minte, dar poate să simtă când se află prin preajmă ceva cu care se poate hrăni.

Într-adevăr, din braţul principal se desprinseseră firişoare de ceaţă argintii şi cenuşii, care pluteau, tremurătoare, prin aer, precum sutele de tentacule ale făpturilor de pe fundul lacurilor din Codrul cu Bălţi.

Când Rand, care urmărise trunchiul gros de ceaţă opacă, ridică privirea, Străjerul şi femeia Aes Sedai dispăruseră. El îşi umezi buzele cu limba şi prinse privirea celorlalţi. Erau la fel de îngrijoraţi ca el. Şi mai rău, chiar. Păreau să aştepte cu toţii ca altcineva să facă prima mişcare. Erau înconjuraţi de beznă şi de ruine. Pieriţii erau pe undeva, pe acolo, şi trolocii, poate chiar după primul colţ. Firele de ceaţă se apropiară; erau cam la jumătatea distanţei şi nu mai tremurau. Îşi aleseseră prada. Dintr-odată, îi simţi foarte puternic lipsa lui Moiraine.

Toţi ceilalţi rămăseseră încă pe loc, cu ochii mari, întrebându-se încotro s-o apuce. Rand îl făcu pe Noruţ să se întoarcă, iar calul o porni la trap, smucind căpăstrul ca să poată fugi mai repede. Ca şi cum această primă mişcare l-ar fi făcut conducătorul grupului, toţi ceilalţi îl urmară.

Fără Moiraine, nu mai avea cine să-i apere dacă apărea Mordeth. Şi trolocii. Şi… Rand încercă să nu se mai gândească. O să se ţină după steaua cea roşie. Măcar asta putea ţine minte.

De trei ori se văzură siliţi să se întoarcă, deoarece străzile erau blocate dintr-o parte în cealaltă de movile de pietre şi cărămizi peste care caii nu s-ar fi putut căţăra. Rand îi auzea pe ceilalţi respirând şuierat, scurt şi zgomotos, aproape cuprinşi de panică. Strânse din dinţi, pentru a-şi opri şi el gâfâitul. „Măcar fă-i să creadă că nu ţi-e frică. Te descurci bine, cap pătrat! O să-i aduci pe toţi în siguranţă.”

Ocoliră un colţ şi dădură de un val de ceaţă care scălda pavajul spart, cu o lumină la fel de strălucitoare ca luna plină. Braţe groase cât trupul cailor se îndreptară spre ei. Nimeni nu mai zăbovi. Răsucindu-se, o luară la galop, foarte aproape unii de alţii, fără să le mai pese de zgomotul scos de copite.

În faţa lor, pe stradă, apărură doi troloci, la nici zece lungimi de cal.

O clipă, oamenii şi trolocii nu făcură altceva decât să se holbeze unii la alţii, cuprinşi de uimire. Apăru o altă pereche de troloci, apoi alta şi alta, ciocnindu-se de cei din frunte şi rămânând împietriţi în loc la vederea oamenilor. Dar numai pentru o clipă. Dinspre clădiri răsunară urlete guturale, iar trolocii ţâşniră spre ei. Oamenii se risipiră ca iepurii.

Calul lui Rand ajunse la galop din trei paşi.

— Pe aici! strigă el, dar auzi acelaşi îndemn scos de alte cinci glasuri diferite. Aruncând o privire iute peste umăr, îşi văzu tovarăşii dispărând în mai multe direcţii, fiecare urmărit de troloci.

Erau şi pe urmele sale trei, care-şi fluturau prin aer beţele cu laţuri la capete. I se făcu pielea de găină când îşi dădu seama că ţineau pasul cu Noruţ. Se lăsă în jos pe grumazul calului şi-l îmboldi, urmărit de strigătele răguşite.

În faţa lui, strada se îngustă. De o parte şi de alta erau clădiri prăbuşite, care se aplecau ca nişte beţivi. Încet-încet, ferestrele goale se umpleau cu o strălucire argintie, o ceaţă groasă care se revărsa afară. Mashadar.

Rand îndrăzni să privească peste umăr. Trolocii încă alergau, la mai puţin de cincizeci de paşi în urma lui. Lumina care emana din valul de ceaţă era îndeajuns de puternică pentru a-i zări limpede. De acum, în spatele lor apăruse şi un Pierit, iar trolocii păreau că fug de el, în aceeaşi măsură în care-l urmăreau pe Rand. În faţa băiatului, vreo şase braţe cenuşii de ceaţă, sau poate şi mai multe, tremurau la ferestre, pipăind văzduhul. Noruţ îşi dădu capul pe spate şi necheză puternic, dar Rand îşi înfipse fără milă călcâiele în coastele lui şi calul se năpusti sălbatic înainte.

Braţele de ceaţă rămaseră nemişcate când Rand trecu în galop printre ele, dar el se lăsă foarte jos pe spinarea lui Noruţ şi refuză să le privească. Dincolo, drumul era liber. „Dacă mă atinge vreunul… Pe Lumină!” Îl îmboldi şi mai tare pe Noruţ, iar calul ţâşni înainte, înspre bine venitele-umbre. fără să se oprească din fugă, Rand privi înapoi, de îndată ce strălucirea lui Mashadar începu să scadă.

Braţele tremurătoare ale acestuia blocau jumătate din drum, iar trolocii şovăiau, dar Pieritul scoase un bici din coburi şi începu să şfichiuie din el pe deasupra capetelor fiarelor, scoţând un zgomot ca de trăsnet şi umplând văzduhul de scântei. Gheboşaţi, trolocii o apucară după Rand. Jumate-Om şovăi, cercetând braţele întinse ale lui Mashadar cu chipul ascuns sub gluga neagră, apoi se grăbi şi el să înainteze.

Braţele de ceaţă, din ce în ce mai groase, tremurară o clipă, nesigure, apoi loviră ca nişte şerpi. Cel puţin două se îndreptară către fiecare troloc, scăldându-i în lumina lor cenuşie; boturile se dădură pe spate pentru a zbiera, dar ceaţa se strecură în gurile deschise, înăbuşind orice zgomot. Patru braţe, groase, se răsuciră în jurul Pieritului, iar acesta împreună cu calul său tresăriră ca într-un dans, până ce gluga căzu, dezvăluindu-i chipul palid, fără ochi. Pieritul ţipă ascuţit.

De fapt, nu se auzi niciun zgomot, aşa cum se întâmplase şi cu trolocii, şi totuşi ceva reuşi să străbată valul de ceaţă, un bocet pătrunzător, asurzitor, ca şi cum toate viespile din lume, adunate la un loc, i-ar fi sfredelit timpanele lui Rand cu toată groaza care putea să existe. Noruţ tremură, de parcă auzise şi el, şi fugi mai iute ca înainte. Rand se agăţă de el, gâfâind, cu gâtul uscat ca nisipul.

După o vreme, îşi dădu seama că nu mai auzea strigătul tăcut al Pieritului muribund, şi, dintr-odată, tropotul copitelor calului său i se păru la fel de zgomotos ca un strigăt. Smuci tare de frâie şi-l opri pe Noruţ lângă un zid prăbuşit, chiar la întâlnirea a două străzi. Un monument fără nume se înălţa în întuneric, în faţa lui.

Prăbuşit în şa, ascultă, dar nu se auzea altceva decât sângele care-i pulsa în urechi. Chipul îi era scăldat într-o sudoare rece, şi se înfioră când vântul îi făcu mantia să fluture.

În cele din urmă, se îndreptă în şa. Cerul era împânzit de stele, în locurile care rămăseseră neacoperite de nori, dar steaua roşie aflată jos, la răsărit, era uşor de observat. „O mai fi cineva în viaţă s-o vadă?” Or fi fost liberi sau căzuţi în mâinile trolocilor? „Arde-m-ar Lumina, Egwene, de ce nu te-ai ţinut după mine?” Dacă erau vii şi în libertate, trebuia să urmeze steaua. Dacă nu… Ruinele se întindeau la nesfârşit; putea să-i caute zile în şir, fără să-i găsească, dacă izbutea să se ferească de troloci. Şi de Pieriţi, şi de Mordeth, şi de Mashadar. fără tragere de inimă, se hotărî să pornească mai departe.

Strânse frâiele. Pe una din străzile care se încrucişau se auzi o piatră, izbindu-se de alta cu un zgomot puternic. Rămase împietrit în loc, ţinându-şi răsuflarea. Era ascuns în umbră, la un pas de răspântie. Cuprins de panică, se gândi să se tragă mai în spate. Dar ce era acolo? Nu cumva avea să facă vreun zgomot şi să se dea de gol? Nu-şi mai putea aminti, şi-i era teamă să-şi ia ochii de la colţul clădirii.

Acolo se adunase un văl de bezna, din care se desprindea o umbră mai lungă. Un laţ, prins în vârful unui băţ! În aceeaşi clipă, Rand îşi înfipse călcâiele în coastele lui Noruţ şi-şi scoase sabia din teacă, dintr-o mişcare; se năpusti înainte, cu un strigat nearticulat, şi flutură sabia cu toată puterea. Numai un efort disperat îi opri tăişul să cadă. Cu un ţipăt scurt, Mat se prăbuşi pe spate, aproape căzând de pe cal şi mai-mai să-şi scape arcul din mână.

Rand răsuflă adânc şi-şi coborî sabia; braţul îi tremura.

— Ai mai văzut pe cineva? reuşi el să întrebe.

Mat înghiţi mult în sec, înainte să se îndrepte în şa, cu mişcări stângace.

— Păi… păi… numai troloci, răspunse el, ducându-şi o mână la gât şi umezindu-şi buzele. Numai troloci. Tu?

Rand clătină din cap.

— Pesemne că încearcă să ajungă la râu. Mai bine am porni şi noi.

Mat încuviinţa în tăcere, tot pipăindu-şi gâtul, şi o porniră împreună către steaua cea roşie. Înainte să fi parcurs mai mult de o sută de paşi, în urma lor, în adâncurile oraşului, răsună strigatul ascuţit al unui corn de al trolocilor. Îi răspunse un altul, de dincolo de ziduri. Rand se înfioră, dar continuă să înainteze lent, cercetând locurile întunecate şi ocolindu-le de câte ori se putea. După ce trase o dată de frâie, de parcă avea de gând să pornească în galop, Mat făcu la fel. Nu se mai auzi niciun sunet de corn, şi astfel ajunseră în tăcere la o deschizătură în zidul acoperit de iederă, unde fusese cândva o poartă. Rămăseseră numai turnurile, care se înălţau, sfărâmate, pe cerul întunecat.

Odată ajuns în dreptul porţii, Mat şovăi, dar Rand îi spuse în şoaptă:

— Crezi că suntem mai în siguranţa înăuntru decât afară?

Nu încetini nici măcar cu un pas, iar Mat îl urmă după câteva clipe, încercând să privească în toate direcţiile în acelaşi timp. Rand răsuflă adânc; avea gura uscată. „O să scăpăm. Lumină, o să scăpăm!”

Zidurile dispărură în urma lor, înghiţite de noapte şi de pădure. Încordându-şi auzul ca să prindă cel mai mic zgomot, Rand ţinu drumul drept către steaua cea roşie.

Brusc, Thom se ivi din spatele lor, la galop, încetinind numai cât să le strige:

— Mai repede, nătângilor!

O clipă mai târziu, zgomotele şi trosnetele care răsunară în urma lui le dădură de înţeles că apăreau trolocii. Rand îşi înfipse călcâiele în coastele calului, iar Noruţ ţâşni pe urmele murgului. „Şi ce se întâmplă când vom ajunge la râu fără Moiraine? Pe Lumină, Egwene!”

Perrin şedea în şa, printre umbre, cercetând poarta de care îl mai despărţea încă o mică distanţă, şi, fără să-şi dea seama, pipăia cu degetul lama securii. Părea să fie o cale liberă prin care să iasă din oraşul ruinat, şi totuşi rămăsese acolo vreo cinci minute, cercetând-o. Vântul îi zburlea părul cârlionţat şi încerca să-i rupă mantia, dar el se înfofoli cu ea, fără să-şi dea prea bine seama ce făcea.

Ştia că Mat şi aproape toţi cei din Emond’s Field credeau că are mintea cam înceată. În parte, din cauză că era atât de mare şi, în general, se mişca foarte grijuliu – dintotdeauna îi fusese teamă să nu lovească din greşeală pe cineva sau să nu facă vreun rău, de vreme ce era cu mult mai mare decât băieţii cu care crescuse – numai că, în realitate, prefera să gândească lucrurile până la capăt, dacă putea. Iuţimea unei minţi neprevăzătoare îl dusese pe Mat în încurcătură de mai multe ori, şi tot Mat, cu agerimea sa, reuşea să-i tragă după el fie pe Rand, fie pe el, fie pe amândoi.

Îşi simţea gâtul uscat. „Pe Lumină, să nu mă mai gândesc la încurcături.” Încercă să-şi pună din nou ordine în gânduri. Gândurile prudente erau singura cale de scăpare.

Cândva, în faţa porţii fusese un soi de piaţetă, având în mijloc o fântână uriaşă. O parte a acesteia era încă acolo, un grup de statui sfărâmate care se înălţau dintr-un bazin mare şi rotund. Şi spaţiul liber dimprejur exista încă. Pentru a ajunge la poartă, trebuia să parcurgă vreo sută de paşi – şi numai întunericul îl adăpostea de ochii care-l căutau. Nici asta nu era o idee prea plăcută. Îşi amintea încă prea bine de urmăritorii nevăzuţi.

Se gândi la sunetul de corn pe care-l auzise în oraş, cu puţina vreme în urmă. Aproape că se întorsese, gândindu-se că unii dintre ceilalţi ar fi putut cădea prinşi, înainte să-şi dea seama că, şi dacă era aşa, nu putea face nimic de unul singur. „Nu împotriva a – oare cât spusese Lan? – o sută de troloci şi patru Pieriţi. Moiraine Sedai a spus să ajungem la râu.”

Începu să se gândească la poartă. Nici măcar prudenţa nu-l ajutase foarte mult, dar se hotărâse. Înaintă, lăsând în urmă umbrele adânci, înspre locurile ceva mai puţin întunecate.

Tocmai atunci, la capătul îndepărtat al piaţetei apăru un alt călăreţ, care se opri în loc. Se opri şi el şi-şi căută securea; nu-i oferea cine ştie ce senzaţie de siguranţă. Dacă era un Pierit…

— Rand? se auzi un strigat uşor şi tremurat.

Perrin răsuflă uşurat.

— Perrin sunt, Egwene, strigă şi el, la fel de încet; dar întunericul făcea ca până şi-o şoaptă să pară prea puternică.

Caii se întâlniră lângă fântână.

— Ai mai văzut pe cineva? întrebară în acelaşi timp, şi amândoi răspunseră scuturând din cap.

— O să fie bine, murmură Egwene, mângâind gâtul Belei. Nu crezi?

— Moiraine Sedai şi Lan o să aibă grijă de ei, răspunse Perrin. O să aibă grijă de noi toţi, după ce ajungem la râu.

Chiar nădăjduia să fie aşa.

După ce trecură de poartă, simţi o mare uşurare, chiar dacă mai erau troloci în pădure. Sau Pieriţi. Încercă să risipească acele gânduri. Crengile goale ale copacilor nu-l împiedicau să se conducă după steaua cea roşie, şi de acum Mordeth nu-i mai putea ajunge. Acesta din urmă îl speriase mai mult decât orice troloci.

Curând aveau să ajungă la râu şi să se întâlnească acolo cu Moiraine, iar ea avea să facă în aşa fel încât nici trolocii să nu-i mai poată ajunge. Credea asta, pentru că avea nevoie să creadă. Vântul făcea crengile să se atingă una de alta, iar frunzele şi acele copacilor veşnic verzi să foşnească. Strigătul singuratic al unui şoim de noapte răsuna în întuneric, iar el, şi Egwene veniră mai aproape unul de altul, ca şi cum voiau să se încălzească. Erau foarte singuri.

Undeva, în spatele lor, răsună cornul unor troloci, care scoase câteva note scurte şi tremurătoare, îndemnându-i pe vânători să se grăbească, să iuţească pasul. Apoi, pe urma lor se înălţară urlete răguşite, neomeneşti, iscate de corn. Urlete care se ascuţiră din ce în ce mai tare, pe măsură ce bestiile simţeau mirosul de om.

Perrin îşi îndemnă calul la galop, strigând:

— Hai!

Egwene îl urmă, şi amândoi îşi îmboldiră caii cu călcâiele, fără să le pese de zgomot şi de crengile care-i şfichiuiau.

Galopară printre copaci, conduşi în egală măsură de instinct şi de lumina slabă a lunii, până ce Bela rămase în urmă. Perrin se uită în spate. Egwene lovi iapa şi trase de frâie, dar degeaba. Judecând după zgomote, trolocii se apropiau, încetini şi el, ca să n-o lase prea mult în urmă.

— Grăbeşte-te! îi strigă.

De acum îi vedea şi pe troloci, nişte siluete uriaşe care săreau printre copaci, mugind şi rânjindu-şi colţii pentru a le îngheţa sângele în vine. Apucă mânerul securii, care-i atârna la şold, atât de strâns încât începură să-l doară degetele.

— Grăbeşte-te, Egwene, grăbeşte-te!

Brusc, calul său necheză, iar el căzu, prăbuşindu-se din şa, când calul dispăru de sub el. Îşi flutură braţele pentru a-şi regăsi echilibrul şi căzu cu capul înainte într-o apă îngheţată. fără să-şi dea seama, căzuse de pe marginea unei stânci abrupte drept în Arinelle.

Şocul provocat de apa rece ca gheaţa îl făcu să icnească şi să înghită destul de multă apă, înainte să izbutească să iasă la suprafaţă. Simţi, mai mult decât să audă, cum şi altcineva se prăbuşea pe urmele lui şi se gândi că pesemne Egwene o apucase pe acelaşi drum. Gâfâind şi scuipând, începu să calce apa; nu era uşor să rămână la suprafaţă – surtucul şi mantia sa erau deja ude, iar încălţările i se îngreunaseră. Se uită în jur după Egwene, dar nu văzu decât sclipirea razelor de lună pe suprafaţa întunecată a apei, încreţită de vânt.

— Egwene? Egwene?

Chiar în faţa ochilor săi, o suliţă lovi oglinda apei şi-l împroşcă în faţă. Altele căzură în râu în jurul său. Pe mal se auziră glasuri răguşite care se certau, şi trolocii încetară să mai arunce cu încăpăţânare, dar, pentru moment, renunţă şi el să mai strige.

Curentul îl ducea în josul apei, dar strigatele groase şi mârâiturile îl urmăreau pe mal, ţinând ritmul. Desfăcându-şi mantia, o lăsă să plutească. Era ceva mai puţină greutate care să-l tragă la fund. Cu toate puterile, începu să înoate către malul celălalt. Acolo nu erau troloci. Cel puţin, aşa spera.

Înota cum făceau cu toţii acasă, în lacurile din Codrul cu Bălţi, mişcând din mâini şi din picioare în acelaşi timp şi ţinând capul deasupra apei. Cel puţin, încerca să-şi ţină capul deasupra apei, dar nu era uşor. Chiar fără mantie, surtucul şi încălţările păreau să fie la fel de grele pe cât îi era trupul. Iar securea îi atârna la brâu ameninţând să-l tragă pe o parte, dacă nu la fundul apei. Se gândi o clipă să îi dea drumul; de fapt, gândul îi trecu prin minte de mai multe ori. Ar fi fost uşor, mult mai uşor decât să se chinuie să scape de încălţări, de pildă. Dar, de fiecare dată când se gândea, se imagina pe sine căţărându-se pe malul celălalt, aşteptat de troloci. Nu că securea l-ar fi ajutat prea mult împotriva a jumătate de duzină de troloci, sau chiar împotriva unuia singur, dar era mai bine decât să lupte cu mâinile goale.

După o vreme, începu să se întrebe dacă mai putea ridica securea în mâini, chiar dacă dădea peste troloci. Braţele şi picioarele îi erau ca de plumb; fiecare mişcare era un chin, iar capul nu-i se mai înălţa din apă la fel de mult ca înainte, începu să tuşească, din pricina apei care-i intra în nas. „Nici o zi la fierărie nu e uşoară”, se gândi el ostenit, şi chiar atunci lovi cu piciorul în ceva. Trebui să mai dea o dată ca să-şi dea seama ce era. Fundul. Ajunsese în apa mică. Trecuse râul.

Trăgând aer pe gură, se ridică în picioare, împroşcând cu apă în jur şi gata-gata să se prăbuşească. Cu chiu, cu vai, îşi scoase securea de la cingătoare în timp ce se târa spre mal, tremurând din pricina vântului. Nu văzu niciun troloc. Nici pe Egwene. Doar câţiva copaci, răspândiţi pe mal, şi o rază de lună aşternută pe apă, ca o panglică.

După ce-şi trase sufletul, începu iar şi iar să strige după ceilalţi. Îi răspunseră nişte strigăte slabe de pe malul celălalt; chiar şi de la distanţă, îşi dădu seama că erau glasurile aspre ale trolocilor. Prietenii săi însă nu răspunseră.

Vântul se înteţi; gemetele sale înăbuşiră glasurile trolocilor, iar Perrin se înfioră. Nu era îndeajuns de frig pentru ca hainele sale ude să îngheţe, dar s-ar fi zis că o lamă îngheţată îi sfâşia trupul. Se prinse cu braţele, dar tot nu reuşi să se oprească din tremurat. Singur, se căţără cu greu pe mal, pentru a găsi un loc în care să se adăpostească de vânt.

Rand mângâie gâtul lui Noruţ, şoptindu-i vorbe liniştitoare. Calul îşi scutură capul şi se mişca iute de pe un picior pe altul. Trolocii rămăseseră în urmă – sau aşa părea –, dar Noruţ simţea încă mirosul lor puternic. Mat călărea cu o săgeată în arc, veghind să nu aibă parte de vreo surpriză venită din întuneric, în timp ce Rand şi Thom priveau printre crengi, căutând steaua roşie după care să se călăuzească. Fusese destul de uşor să n-o scape din ochi, chiar şi cu toate crengile de deasupra, câtă vreme merseseră drept spre ea. Dar apoi apăruseră alţi şi alţi troloci în faţa lor, ceea ce-i silise să galopeze într-o parte, cu ambele cete pe urma lor, urlând. Trolocii puteau ţine pasul cu un cal, dar nu pe o distanţă foarte lungă, aşa că până la urmă scăpaseră de ei, cu urletele lor cu tot. Dar, cu toate ocolurile făcute, pierduseră steaua călăuzitoare.

— Eu tot vă spun că-i pe-acolo, zise Mat, arătând spre dreapta sa. Ultima dată mergeam spre miazănoapte, iar asta înseamnă că răsăritul e acolo.

— Uite-o, strigă brusc Thom, arătând spre stânga lor printre crengile dese, drept către stea.

Mat mormăi ceva neauzit.

Cu coada ochiului, Rand prinse o mişcare, când un troloc ţâşni dintre copaci fără niciun sunet, legănându-şi băţul cu laţul la vârf. Rand lovi calul cu călcâiele, iar acesta se năpusti înainte, tocmai când apărură alţi doi, care se desprinseră dintre umbre, pe urmele primului. Un laţ atinse ceafa lui Rand, provocându-i un fior pe şira spinării.

O săgeată străpunse ochiul uneia dintre bestii, apoi Mat apăru lângă el, în timp ce caii îi purtau printre copaci. Fugeau către râu, îşi dădu Rand seama, dar fără să fie convins că-i ajuta cu ceva. Trolocii se ţineau pe urmele lor, mai mai să prindă cozile învolburate ale cailor, dacă întindeau braţele. Dacă mai câştigau o jumătate de pas, laţurile îi puteau trage pe amândoi jos din şa.

Rand se aplecă pe grumazul calului pentru a se ţine cât mai departe de laţuri. Chipul lui Mat era aproape îngropat în coama calului său. Dar Rand se întrebă unde era Thom. Oare Menestrelul hotărâse că-i era mai bine de unul singur, de vreme ce toţi cei trei troloci se luaseră după băieţi?

Dintr-odată, murgul lui Thom apăru din întuneric, la galop, în spatele trolocilor. Aceştia nu avură decât răgazul să arunce o privire peste umăr, surprinşi, înainte ca braţele Menestrelului să fluture înapoi şi, imediat, înainte. Razele de lună se reflectară într-o lamă de oţel. Unul dintre troloci se împiedica şi căzu, răsucindu-se de mai multe ori înainte să rămână grămadă la pământ, în timp ce un altul căzu în genunchi cu un ţipat, ducându-şi ambele mâini la spate. Cel de al treilea mârâi, dezgolindu-şi botul cu dinţi ascuţiţi, dar, când tovarăşii săi se prăbuşiră, el se răsuci şi dispăru în întuneric. Braţul lui Thom făcu din nou aceeaşi mişcare, de parcă ar fi lovit dintr-un bici, iar trolocul zbieră, dar nu se opri din alergat, şi strigătele sale se topiră în depărtare.

Rand şi Mat se opriră, cu ochii holbaţi la Menestrel.

— Cele mai bune cuţite pe care le aveam, mormăi Thom, dar nu făcu nici o mişcare să coboare din şa pentru a-şi le lua înapoi. Ăla o să-i aducă pe alţii după el. Sper că râul nu-i prea departe. Şi sper…

Însă se mulţumi să clatine din cap şi plecă imediat. Rand şi Mat se luară după el.

În scurtă vreme, ajunseră la un mal jos, unde copacii creşteau chiar până la marginea apei întunecate, a cărei oglindă vârstată de razele de lună se încreţea în bătaia vântului. Rand nici nu vedea malul celălalt. Nu-i plăcea ideea să treacă pe întuneric, cu pluta, dar era cu atât mai puţin dornic să rămână în locul în care se afla. „Dacă trebuie, o iau înot.”

Undeva, departe de râu, răsună un corn de troloc; un sunet scurt, iute şi ascuţit, din întuneric. Era prima dată când se auzea cornul, după ce se îndepărtaseră de ruine. Rand se întrebă dacă asta însemna că unii dintre tovarăşii lor fuseseră prinşi.

— N-are rost să stăm aici toată noaptea, hotărî Thom. Alegeţi. În susul ori în josul râului?

— Dar Moiraine şi ceilalţi ar putea fi oriunde, protestă Mat. Dacă nu alegem bine, n-am face decât să ne îndepărtăm de ei.

— Chiar aşa, răspunse Thom, pocnind din buze şi îndemnându-şi calul în josul râului, pe lângă mal. Chiar aşa.

Rand se uită la Mat, care ridică din umeri, şi, o vreme, nu se mai întâmplă nimic. Pe alocuri, malul era ceva mai înalt, în alte părţi mai jos, copacii se îndeseau sau se răreau, alcătuind mici luminişuri, dar noaptea, râul şi vântul erau la fel peste tot, negre şi reci. Pe lângă asta, nu mai erau troloci. Însă Rand nu le ducea dorul câtuşi de puţin.

Apoi, în faţa lui se zări o luminiţă, foarte foarte mică. Pe măsură ce se apropiară, îşi dădu seama că era cu mult deasupra râului, de parca ar fi atârnat în vârful unui copac. Thom grăbi pasul şi începu să fredoneze în surdină.

În cele din urmă, văzură şi de unde venea lumina – era o lampă, atârnată de unul din catargele unei bărci mari de negoţ, care fusese ancorată pentru noapte la marginea unui luminiş. Barca avea cam optzeci de picioare în lungime şi se clătina uşor din cauza curentului, smucind frânghiile de ancorare legate de copaci. Pânzele zbârnâiau şi trosneau din pricina vântului. Lampa lumina puntea, la un loc cu razele de luna, dar nu se vedea nimeni.

— Ei, asta, spuse Thom, coborând din şa, e mai bine decât şmecheriile unei Aes Sedai, nu?

Îşi puse mâinile în şolduri şi, chiar şi pe întuneric, se văzu limpede cât era de mulţumit.

— Vasul nu pare făcut să care şi cai, dar, ţinând seama de primejdia în care se află, şi de care noi o să-l prevenim, căpitanul s-ar prea putea să fie înţelegător. Numai să mă lăsaţi pe mine să vorbesc. Şi luaţi-vă păturile şi desagile, ca să fiu pregătit dacă se iveşte ceva.

Rand se dădu jos şi începu să-şi desfacă lucrurile legate de şa.

— Doar nu vrei să plecam fără ceilalţi?

Thom nu mai avu prilejul să spună ce voia să facă. În luminiş dădură navală doi troloci, care urlau şi-şi fluturau laţurile; încă patru erau în spate, la mică distanţă. Caii se ridicară pe picioarele din spate şi nechezară. Strigătele care răsunau în depărtare le arătau că mai erau troloci care tocmai soseau.

— În barcă! strigă Thom. Repede! Lăsaţi totul! Fugiţi!

Spunând asta, o luă la fugă spre barcă; mantia peticită îi flutura, iar cutiile cu instrumente din spatele său se ciocneau una de alta.

— Voi, cei de pe barcă! strigă el. Treziţi-vă, idioţilor! Troloci!

Rand smuci păturile şi desagile, reuşind să le desfacă din curele, şi se ţinu strâns pe urmele Menestrelului. Aruncându-şi bocceaua peste parapet, sări şi el pe punte. De-abia avu răgazul să vadă un om încovrigat acolo, care tocmai se ridica, de parcă fusese trezit din somn, şi căzu drept peste el. Bărbatul gemu tare. Rand se împiedică, iar un cârlig înfipt în capătul unui băţ se lovi de parapet, chiar în locul în care sărise el.

Peste tot, prin barcă, se auziră strigăte şi zgomote de paşi de a lungul punţii.

Două mâini păroase apucară parapetul, chiar lângă cârlig, şi un cap cu coarne de ţap se înălţă deasupra lui. Dezechilibrat, împleticindu-se pe picioare, Rand reuşi totuşi să-şi tragă sabia şi s-o fluture prin aer. Trolocul se prăbuşi, cu un strigăt.

Peste tot se iviră bărbaţi care alergau, strigau şi tăiau frânghiile de ancorare cu securile. Barca se clătina şi tremura, de parcă era nerăbdătoare să pornească la drum. Sus, la prova, trei bărbaţi se chinuiau să lupte cu un troloc. Cineva lovi peste bord cu o suliţă, deşi Rand nu văzu în ce anume. Se auzi zbârnâitul unei corzi de arc, o dată şi încă o dată. Bărbatul pe care călcase Rand se târî mai departe de el, în patru labe, apoi ridică braţele, văzându-l pe Rand care-l privea.

— Cruţa-mă! strigă el. Ia tot ce vrei, ia barca, ia tot, dar cruţă-mă!

Dintr-odată, ceva se izbi de spinarea lui Rand, culcându-l pe punte. Sabia îi căzu din mâna întinsă. Cu gura căscată, încercând în zadar să tragă aer în piept, el se întinse către sabie. Muşchii reacţionară cu o încetineală chinuitoare; se târa ca un melc. Individul care cerea să fie cruţat aruncă o privire temătoare şi avidă către sabie, apoi dispăru în întuneric.

Cu mare greutate, Rand reuşi să privească peste umăr, şi-şi dădu seama că norocul îl părăsise. Un troloc cu bot de lup stătea în echilibru pe parapet, privindu-l şi ţinând în mână capătul sfărâmat al unui băţ, cu care tocmai îl lovise. Rand se strădui să ajungă la sabie, să se mişte, să se îndepărteze, dar braţele şi picioarele de-abia i se târau, fiind numai pe jumătate sub controlul său. Tremurau şi se împrăştiau în toate direcţiile. Avea senzaţia că pieptul îi era strâns în chingi de fier; în faţa ochilor îi jucau pete argintii. Cuprins de panică, îşi căută o cale de scăpare. Timpul păru să se oprească în loc, când trolocul ridică băţul rupt, de parcă voia să-l străpungă cu el. Lui Rand i se părea că bestia se mişca acum ca într-un vis. Privi braţul gros care se trăgea în spate, şi parcă simţea deja capătul rupt care-i sfărâma şira spinării, simţea durerea provocată de lovitură. Se gândi că plămânii îi erau pe punctul să plesnească. „O să mor. Ajută-mă, Lumină, o să…” Braţul trolocului porni spre el, cu băţ cu tot, iar Rand izbuti să ţipe, o singură dată:

— Nu!

Brusc, barca se clătină, iar din întuneric apăru un lanţ gros care-l lovi pe troloc de-a curmezişul pieptului, cu un zgomot ca de oase sfărâmate, aruncându-l peste bord.

O clipă, Rand rămase întins pe punte, gâfâind şi privind fix lanţul care se clătina înainte şi înapoi pe deasupra lui. „Cu asta, pesemne că mi-am isprăvit norocul, se gândi el. Nu cred că mi-a mai rămas ceva.”

Se ridică în picioare, clătinându-se, şi îşi luă sabia, ţinând-o, măcar o dată, aşa cum trebuia, cu ambele mâini, cum îl învăţase Lan, dar nu mai avea împotriva cui s-o folosească. Distanţa dintre barcă şi mal se mărea văzând cu ochii; strigătele trolocilor se pierdeau în noapte.

Pe când îşi punea sabia la loc în teacă şi se sprijinea, istovit, de parapet, un bărbat îndesat, într-un surtuc care-i ajungea la genunchi, veni cu paşi mari pe punte să se uite la el. Părul lung care-i cădea pe umerii laţi şi barba care-i lăsa descoperită doar buza de sus încadrau un chip rotund. Rotund, dar nu moale. Lanţul se legănă din nou, iar bărbatul îl prinse, privindu-l la fel de urât cum îl privise şi pe Rand mai înainte; lanţul i se opri în palmă cu un zgomot sec.

— Gelb! tună bărbatul. Of, Soartă! Unde să-mi fii, Gelb?

Vorbea foarte iute, legând cuvintele unul de altul, astfel că Rand de-abia putea să-l înţeleagă.

— Nu poţi să te ascunzi de mine pe propria barcă! Aduceţi-mi-l pe Floran Gelb.

Apăru un marinar, cu o lampă în mână, iar încă doi aduseră pe sus un bărbat pe care-l aruncară drept în mijlocul cercului de lumină. Rand îl recunoscu pe individul care-i oferise barca. Ochii bărbatului se mişcau în toate părţile, ocolind privirea celui îndesat, care, din câte credea Rand, era căpitanul.

Pe fruntea lui Gelb se întindea o vânătaie, în locul în care Rand îl lovise cu piciorul.

— Nu trebuia tu să prinzi lanţul ăsta la locul lui, Gelb? întrebă căpitanul cu un calm surprinzător, deşi la fel de repezit ca mai înainte.

Gelb păru de-a dreptul uimit.

— Dar aşa am făcut. L-am legat strâns. Recunosc că nu sunt foarte priceput şi că din când în când mă mişc cam încet, căpitane Domon, dar tot îmi fac treaba.

— Zici că eşti încet, da? Nu eşti aşa încet cu somnul. Dormi, când ar trebui să stai de veghe. Din cauza ta, puteam fi cu toţii ucişi.

— Nu, căpitane, nu. El a fost de vină, răspunse Gelb, arătând spre Rand. Stăteam de veghe, aşa cum trebuia, când el a venit pe furiş şi m-a lovit cu măciuca.

Îşi atinse vânătaia de pe frunte, strânse pleoapele de durere, apoi îl privi urât pe Rand.

— M-am luptat cu el, dar apoi au venit trolocii. E în cârdăşie cu ei, căpitane. E Iscoada Celui Întunecat. E în cârdăşie cu trolocii.

— E în cârdăşie cu maica mare! tună căpitanul Domon. Nu te-am prevenit şi ultima dată, Gelb? La Whitebridge, jos cu tine! Dispari din ochii mei, până nu te arunc peste bord chiar acum.

Gelb dispăru pe dată, iar Domon ramase o vreme cu privirile aţintite în gol, încleştând şi desfăcând pumnii.

— Trolocii ăştia se tot ţin după mine. De ce nu mă lasă în pace? De ce?

Rand privi peste parapet şi constată cu surprindere că malul nu se mai zărea. Erau doi bărbaţi care ţineau de cârma care ieşea de la pupa şi alţi şase pe o parte, care împingeau barca în largul râului, ca pe un uriaş gândac de apă.

— Căpitane, vorbi Rand, undeva „acolo” sunt prietenii noştri. Dacă te întorci după ei, sunt convins ca te vor răsplăti.

Chipul rotund al căpitanului se întoarse spre el, iar când apărură Thom şi Mat, îi cuprinse şi pe ei cu privirea aceea lipsita de expresie.

— Căpitane, începu Thom cu o plecăciune, dă-mi voie să…

— Ia veniţi voi jos, spuse căpitanul Domon, ca să văd ce soi de făpturi s-a întâmplat să ajungă pe puntea mea. Hai. Fugi-mi-ar norocul, să lege cineva lanţul ăsta blestemat la locul lui!

După ce marinarii se grăbiră să pună mâna pe lanţ, el porni cu paşi apăsaţi spre pupa, urmat de Rand şi de cei doi tovarăşi.

La pupa, căpitanul Domon avea o cabină îngrijită, la care se ajungea coborând câteva trepte; totul părea să fie la locul lui, până şi surtucele şi mantiile care atârnau pe nişte cârlige de lemn, în spatele uşii. Cabina era lată cât toată barca, având într-o parte un pat mare, iar în cealaltă, o masă masiva de lemn. Exista un singur scaun, cu spătar înalt şi braţe groase, iar căpitanul se aşeză acolo, făcându-le semn celorlalţi să-şi găsească loc pe diversele cufere şi băncuţe care mai erau prin jur. Mat dădu să se aşeze pe pat, dar un mormăit puternic îl opri.

— Acuma, începu căpitanul, după ce se aşezară cu toţii. Eu spun a mă numi Bayle Domon, căpitan şi proprietar al Picăturii, care spun a fi barca asta. Voi cine o-ţi fi şi unde o-ţi merge pe aicea, prin pustietate, şi ce pricină oi avea eu să nu vă arunc peste bord, pentru necazurile pe care-mi le-aţi adus?

Lui Rand îi venea la fel de greu ca mai înainte să urmărească vorbirea iute a lui Domon. Când înţelese în sfârşit ultimele cuvinte ale căpitanului, clipi surprins. „Să ne arunce peste bord?”

— N-am vrut să vă facem niciun necaz, zise repede Mat. Mergem în Caemlyn şi de acolo…

— De acolo unde vedem cu ochii, îl întrerupse Thom, la momentul potrivit. Aşa călătoresc Menestrelii, ca praful risipit de vânt. Eu sunt Menestrel, înţelegeţi, şi îmi spune Thom Merrilin, adăuga el, aranjându-şi mantia şi făcând peticele multicolore să fluture, ca şi cum celălalt nu le-ar fi observat. Mucoşii ăştia de la ţară vor să-mi fie ucenici, deşi încă nu-s convins că-i vreau cu mine.

Rand îl privi pe Mat, care rânji.

— Asta zic a fi în regulă, omule, spuse liniştit căpitanul Domon, dar nu mă lămureşte deloc. Ba chiar dimpotrivă. Lua-m-ar Norocul, păi locul ăsta zic a nu fi pe drumul spre Caemlyn, de oriunde ai veni, din câte am auzit eu.

— Ei, e o poveste întreaga, spuse Thom, şi începu pe dată s-o depene.

Din ce povestea, reieşi că el, Thom, fusese prins de zăpezi într-un oraş de mineri, în Munţii de Negură, dincolo de Baerlon. Aflându-se acolo, auzise legende despre o comoară care provenea din vremea Războaielor Troloce, dintr-un oraş părăsit şi căzut în ruina numit Aridhol. Şi se întâmplase ca el să ştie dinainte locul în care se afla Aridhol, de pe o hartă care-i fusese dăruită cu mulţi ani în urmă de un prieten din Ilian, care murise, un prieten căruia îi salvase odinioară viaţa. Cu limbă de moarte, omul îi spusese că harta îi va aduce mari bogăţii, ceea ce Thom nu crezuse până ce nu auzise legendele. Iar când zăpezile se topiseră îndeajuns, pornise cu câţiva tovarăşi, printre care cei doi care doreau să-i fie ucenici, şi, după o călătorie plină de greutăţi reuşiseră să găsească oraşul părăsit. Dar se dovedise până la urmă că stăpânul comorii fusese de a dreptul un Stăpân al Spaimei, şi într-acolo fuseseră trimişi troloci care s-o aducă îndărăt în Shayol Ghul. Aproape toate pericolele care-i ameninţaseră cu adevărat – troloci, Myrddraali, Draghkari, Mordeth, Mashadar – îi încolţiseră şi în povestea lui Thom, mai devreme sau mai târziu, deşi, dacă stăteai să-l asculţi pe Menestrel, părea că totul fusese îndreptat împotriva lui însuşi, iar el se comportase cu foarte multă pricepere şi curaj. După multe aventuri, cele mai multe avându-l drept erou pe Thom, scăpaseră de acolo, urmăriţi de troloci, dar se pierduseră unii de alţii în întuneric, până când, în cele din urmă, Thom şi cei doi tovarăşi îşi căutaseră adăpost în ultimul loc care le mai rămăsese, pe barca cea primitoare a căpitanului Domon.

Când Menestrelul termină, Rand îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată de o bucată de vreme, şi o închise repede. Privindu-l pe Mat, văzu că prietenul său se holba la Menestrel cu ochii mari.

Căpitanul Domon lovi cu degetele în braţul scaunului.

— Asta zic a fi o poveste pe care mulţi n-ar crede-o. Dar, fireşte, eu am văzut trolocii, nu-i aşa?

— Fiecare cuvânt e adevărat, rosti sec Thom. Ţi-o spune unul care a trăit-o.

— S-o întâmpla să aveţi cu voi ceva din comoara asta?

Thom îşi desfăcu braţele, într-un gest de regret.

— Vai, puţinul pe care am izbutit să-l luăm cu noi era pe caii care au rupt-o la fugă când au apărut ultimii troloci. Nu mi-a mai rămas decât flautul şi harpa, ceva mărunţiş şi hainele de pe mine. Dar, crede-mă, căpitane, nu ţi-ai dori nimic din comoara aceea. E pângărită de Cel Întunecat. Mai bine s-o lăsam pradă ruinelor şi trolocilor.

— Deci n-aveţi bani să vă plătiţi călătoria. Eu nu mi-aş lăsa nici fratele să urce pe punte dacă nu şi-ar putea plăti drumul, mai ales dacă mi-ar aduce şi troloci în urma lui care să-mi hăcuiască parapetul şi să-mi taie pânzele. Şi ce pricină oi avea să nu vă trimit înot de unde aţi venit, ca să scap de voi?

— Doar n-o să ne trimiteţi pe mal? se sperie Mat. Cu toţii trolocii acolo?

— Am zis eu ceva de mal? răspunse sec Domon; îi cercetă o clipă, apoi îşi lăsă palmele deschise pe masă. Bayle Domon zic a fi un om înţelegător. Nu v-aş arunca peste bord, dacă putem cădea la învoială. Acuma, văd că unul dintre ucenici are o sabie. Eu aş avea nevoie de o sabie şi, aşa om bun cum oi fi, am să vă las să mergeţi până la Whitebridge în schimbul ei.

Thom deschise gura, dar Rand spuse repede:

— Nu!

Tam nu i-o dăduse ca s-o vândă. Pipăi mânerul, simţind pecetea bâtlanului. Câtă vreme avea sabia cu el, era ca şi cum l-ar fi avut pe Tam.

Domon clatină din cap.

— Ei, dacă o fi nu, atunci e nu. Dar Bayle Domon nu dă de pomană, nici măcar maică-sii.

Fără tragere de inimă, Rand îşi goli buzunarele. Nu era mare lucru, doar ceva mărunţiş şi moneda de argint pe care i-o dăduse Moiraine. I-o întinse căpitanului. După o clipă, Mat oftă şi făcu la fel. Thom se uită urât, dar foarte repede începu să zâmbească, astfel că Rand nu mai ştia sigur ce să creadă.

Cu un gest iute, căpitanul Domon luă cele două monede mari din mâinile băieţilor şi scoase o balanţă mică şi o pungă destul de plina dintr-un dulap ferecat în bronz din spatele scaunului. După ce cântări cu grijă, puse monedele în pungă şi le dădu înapoi fiecăruia câteva monede mai mici de argint şi bronz. Mai ales bronz.

— Până la Whitebridge, spuse el, iscălind ceva, cu un scris foarte ordonat, într-un caieţel cu coperte de piele.

— Cam scump drumul ăsta până la Whitebridge, mormăi Thom.

— Plus stricăciunile vasului meu, răspunse liniştit căpitanul, punând balanţa şi punga înapoi în dulap şi închizându-l mulţumit. Plus încă puţin pentru că mi-aţi adus trolocii pe cap, făcându-mă să plec la drum noaptea, când în locurile astea sunt multe stânci de care m-aş putea izbi.

— Dar ceilalţi? întreba Rand. Nu-i luaţi şi pe ei? De acum trebuie să fi ajuns la râu, sau vor ajunge în curând, şi o să vadă lampa din vârful catargului.

Căpitanul Domon ridică surprins din sprâncene.

— S-o întâmpla a crede că stăm pe loc, omule? Lua-m-ar Norocul, cred a fi noi cam la trei sau patru mile depărtare de locul în care aţi urcat. Trolocii i-au făcut pe oamenii mei să tragă din greu la vâsle – îi ştiu pe troloci mai bine decât şi-ar dori – şi ne ajută şi curentul. Dar nici n-are a face. Nu m-aş opri iar în noaptea asta, nici dacă pe mal ar fi maica-mare, şi s-ar prea putea să nu mă mai opresc până la Whitebridge. Trolocii se ţin demult după mine, şi mi-a ajuns. Nu mai vreau să-i văd, dacă pot scăpa de ei.

Thom se aplecă spre el cu mult interes.

— V-aţi mai întâlnit cu trolocii şi înainte? Acum, în ultima vreme?

Domon şovăi, privindu-l intens, dar când vorbi, păru pur şi simplu scârbit:

— Am iernat în Saldaea, omule. Nu că mi-aş fi dorit, dar râul a îngheţat devreme şi gheaţa s-a topit târziu. Se zice că, din vârful celor mai înalte turnuri din Maradon, se vede Mana Pustiitoare, dar mie nu-mi pasă. Am mai fost acolo, şi aud mereu a fi poveşti despre trolocii care atacă fermele, sau alte asemenea. Numai că, în iarna asta care a trecut, am văzut a fi ferme cuprinse de flăcări în fiecare noapte. Da, şi sate întregi, câteodată. Au ajuns până la zidurile oraşului. Şi ca şi cum asta n-ar fi de ajuns, Cel Întunecat, toată lumea zice, că s-ar ivi şi a veni zilele de pe urma, continuă el, înfiorându-se şi scărpinându-se în cap, de parcă gândul l-ar fi făcut să-l mănânce pielea capului. de-abia aştept să ajung îndărăt acolo unde oamenii cred trolocii a fi doar poveşti, iar poveştile mele – minciuni gogonate de ale celor care se vântură din loc în loc.

Rand nu-l mai asculta; rămase cu ochii aţintiţi asupra peretelui din faţă şi cu gândul la Egwene şi la ceilalţi. Nu părea drept ca el să fie în siguranţă la bordul Picăturii, în timp ce ei rămăseseră undeva, pierduţi în întuneric. Cabina căpitanului nu mai părea aşa confortabilă ca mai înainte.

Rămase uimit când Thom îl trase în picioare. Menestrelul îi împinse pe amândoi, şi pe Mat, şi pe el, către scară, cerându-şi scuze peste umăr căpitanului Domon pentru purtarea mucoşilor de la ţară. Rand urcă pe punte în tăcere.

Odată ajunşi acolo, Thom aruncă o privire grăbită în jur, ca să se asigure că nu-i ascultă nimeni, apoi mârâi:

— Aş fi putut să plătesc drumul cu câteva cântece şi poveşti, dacă voi doi nu v-aţi fi grăbit să-i arătaţi argintul.

— N-aş prea crede, se răsti Mat. Mie mi se părea că se gândea serios să ne arunce peste bord.

Rand se duse cu paşi mici către parapet şi se sprijini de el, cu privirile aţintite înspre râul întunecat. Nu vedea nimic, nici măcar malul. După o vreme, Thom îi puse o mână pe umăr, dar el nu se mişcă.

— N-ai ce să faci, băiete. Mai mult, de acum ei sunt probabil în siguranţă cu… cu Moiraine şi Lan. Crezi că există cineva mai bun pentru a-i scoate din necazuri?

— Am încercat s-o conving să nu vină cu noi, suspină Rand.

— Ai făcut tot ce-ai putut, băiete. Nimeni nu ţi-ar fi putut cere altceva.

— I-am spus că voi avea grijă de ea. Trebuia să mă fi străduit mai mult.

Scârţâitul lemnelor şi foşnetul pânzelor bătute de vânt îngânau o melodie trista.

— Trebuia să mă fi străduit mai mult, şopti el.