Ochiul Lumii

38 Salvarea

Perrin se aşeză cât putu de bine, cu încheieturile legate la spate, şi în cele din urmă renunţă să se mai foiască, oftând. Când scăpa de o piatră, dădea de alte două. Cu mişcări stângace, încercă să se învelească iarăşi cu mantia. Noaptea era rece, iar pământul părea să-i absoarbă toată căldura din oase, aşa cum se întâmplase în fiecare noapte, de când fuseseră prinşi de Mantiile Albe. Fiii nu erau de părere că prizonierii ar avea nevoie de pături sau de adăpost. Mai ales nişte Iscoade periculoase ale Celui Întunecat, ca ei.

Egwene zăcea ghemuită, lipită de spatele lui, pentru a se încălzi, cufundată în somnul adânc al istovirii. Nici măcar nu se trezi când el îşi schimba poziţia. Soarele asfinţise de mult, iar pe Perrin îl durea tot trupul, după o zi de mers în urma unui cal, cu un laţ de gât, dar nu putea să adoarmă.

Trupa nu se mişca prea repede. Pierzându-şi aproape toţi caii de rezervă din pricina lupilor din stedding, Mantiile Albe nu puteau mărşălui atât de repede precum şi-ar fi dorit; şi pentru această întârziere dădeau vina pe cei doi din Emond’s Field. Cu toate acestea, cele două şiruri răsucite de călăreţi nu pierdeau vremea – Seniorul Bornhald dorea să ajungă în Caemlyn la timp pentru ceea ce-şi propusese iar în mintea lui Perrin se strecurase teama că, dacă se prăbuşea, călăreţul care-l trăgea după el nu s-ar fi oprit, în ciuda poruncilor Seniorului Căpitan Bornhald de a-i ţine în viaţă pentru a-i da pe mâna Inchizitorilor din Amador. Ştia bine că, într-o asemenea situaţie, nu se putea salva; singurele clipe în care i se dezlegau mâinile erau atunci când primea mâncare sau când era dus la privatele improvizate. Laţul din jurul gâtului făcea ca fiecare pas să fie chinuitor, şi fiecare piatră de sub picioare – un pericol de moarte. Îl obliga să păşească încordat, cercetând pământul cu ochi neliniştiţi. De câte ori arunca o privire spre Egwene, o vedea făcând acelaşi lucru. Când ridica ochii, i se zărea chipul încordat şi speriat. Niciunul dintre ei nu îndrăznea însă să înalţe capul decât pentru câteva clipe.

De obicei, se prăbuşea ca o zdreanţă de îndată ce Mantiile Albe îi îngăduiau să se oprească, dar în noaptea aceea avea capul plin de gânduri. Trăia cu spaima în suflet de zile întregi. Dacă închidea ochii, nu vedea decât ceea ce le făgăduise Byar, după ajungerea în Amador.

Era convins că Egwene nu credea încă ce le spusese Byar cu glasul acela înfundat al lui. Dacă ar fi crezut, n-ar fi putut dormi, în ciuda oboselii. La început, nici el nu crezuse. Şi tot nu voia să se împace cu gândul; oamenii nu le făceau astfel de lucruri semenilor lor. Dar Byar nu-i ameninţase, de fapt; le vorbise despre fiare înroşite în foc şi despre cleşti, despre cuţitele care jupuiau pielea şi acele care se înfigeau în trup cu o voce foarte calmă, de parcă îi întreba dacă nu le era cumva sete. Nu părea să vrea să-i sperie. În ochii lui nu se vedea nici o umbră de bucurie. Pur şi simplu nu-i păsa dacă erau sau nu speriaţi, dacă se chinuiau sau nu, dacă mai trăiau sau nu. Când îşi dăduse seama de asta, Perrin se înfricoşase cu adevărat şi se convinsese, în cele din urmă, că Byar spunea purul adevăr.

Mantiile celor două gărzi sclipeau cenuşiu, în razele slabe de lună. Nu le vedea chipurile, dar ştia că erau de pază neobosiţi. Ca şi cum ar mai fi putut încerca totuşi ceva, aşa legaţi fedeleş cum erau. Îşi amintea că, la un moment dat, când încă mai era puţina lumină, văzuse pe feţele lor o expresie de dezgust şi de dispreţ, ca şi cum ar fi fost puşi să păzească nişte monştri murdari, urât mirositori şi hidoşi. Toate Mantiile Albe îi priveau în felul ăsta, de fiecare dată. „Lumină, cum să fac să-i conving că nu suntem Iscoade ale Celui Întunecat? De ce sunt deja încredinţaţi că asta suntem?” Stomacul i se strânse de scârbă. Până la urmă, ştia că putea ajunge să mărturisească orice, numai pentru a-i face pe Inchizitori să se oprească.

Se apropia cineva, un bărbat cu mantie albă, ducând o lampă în mână. Se opri să le vorbească gărzilor, care-i răspunseră cu mult respect. Perrin nu izbuti să audă ce se spunea, dar recunoscu silueta înaltă şi slabă.

Miji ochii, atunci când celalalt îi apropie lampa de faţă. Byar avea cu el securea lui, pe care şi-o oprise pentru sine. Sau, cel puţin, aşa i se părea lui Perrin, care nu-l mai văzuse niciodată fără ea.

— Trezeşte-te, îi porunci cu un glas monoton, de parcă i se părea că Perrin dormea cu capul sus, însoţindu-şi vorbele cu o lovitură zdravănă de picior în coaste.

Perrin gemu printre dinţii strânşi. Avea deja o sumedenie de vânătăi pe trup, din pricina încălţărilor lui Byar.

— Trezeşte-te, am spus.

Piciorul se pregăti să lovească din nou, iar Perrin şopti repede:

— Sunt treaz.

Era obligatoriu să răspunzi la ce-ţi poruncea Byar; altfel, găsea el moduri de a-ţi atrage atenţia. Aşeză lampa pe pământ şi se aplecă să le verifice legăturile. Trase puternic de încheieturile lui Perrin, răsucindu-i braţele în umăr. Văzând nodurile strânse, aşa cum le lăsase, trase şi de funia de la glezne, făcându-l să se zgârie de pământul stâncos. Bărbatul părea prea slab pentru a avea putere, dar şi Perrin era istovit, ca un copilaş firav. Aşa se întâmpla noapte de noapte. Când Byar se ridică, Perrin observă că Egwene încă nu se trezise.

— Trezeşte-te! strigă el. Egwene! Trezeşte-te!

— Ce… ce e? se auzi glasul speriat al lui Egwene, încă răguşită din pricina somnului. Ea înălţa capul, clipind des în lumină.

Byar nu dădu niciun semn că ar fi fost dezamăgit pentru că nu avusese ocazia s-o trezească lovind-o cu piciorul; nu făcea asta niciodată. În schimb, îi verifică legăturile, la fel de aspru cum făcuse şi cu Perrin, fără să dea atenţie gemetelor ei. Durerea pe care o provoca era încă unul dintre lucrurile care nu păreau să-l afecteze în niciun fel; numai pe Perrin părea să vrea în mod deosebit să-l chinuie, de parcă nu putea să uite că-i ucisese doi dintre Fii, chiar dacă Perrin însuşi nu-şi putea aminti.

— De ce să doarmă Iscoadele Celui Întunecat, vorbi Byar pe un ton şters, când oamenii de ispravă trebuie să rămână treji ca să-i păzească?

— Pentru a suta oară, răspunse istovită Egwene, nu suntem Iscoade ale Celui Întunecat.

Perrin se încordă. Uneori, o asemenea replică le aducea o predică, ţinuta cu glas monoton şi scăzut, despre mărturisire şi căinţă, care ajungea la descrierea metodelor folosite de Inchizitori pentru a obţine aşa ceva. Alteori, predica venea împreună cu nişte lovituri. De data aceasta însă, spre mirarea sa, Byar nu băgă în seamă răspunsul.

În schimb, se lăsă pe vine în faţa lui Perrin, cu silueta sa colţuroasă şi slabă, cu securea pe genunchi. Soarele aurit de pe pieptul stâng al mantiei, şi cele două stele de aceeaşi culoare de dedesubt, sclipeau în lumina lămpii. Scoţându-şi coiful, îl aşeză lângă lampă. Pe chipul său nu se mai citea numai dispreţul şi ura, ci acum mai apăruse şi altceva, o expresie concentrată şi de nedescifrat. Îşi lăsă braţele pe mânerul securii şi-l cercetă cu privirea pe Perrin, în tăcere. Acesta încercă să rămână neclintit sub privirile aruncate din ochii aceia înfundaţi în orbite.

— Ne încetiniţi din marş, tu şi lupii tăi, Iscoadă a Celui Întunecat. Consiliul Aleşilor a auzit zvonuri despre astfel de lucruri, şi vrea să afle mai multe, aşa că trebuie să fii dus în Amador şi dat pe mâna Inchizitorilor, dar ne ţii din drum. Nădăjduiam că ne vom putea mişca îndeajuns de repede, chiar şi fără cai de schimb, dar m-am înşelat.

Spunând acestea, tăcu, şi se încruntă la ei. Perrin aşteptă; era sigur că Byar avea să continue, când se simţea pregătit.

— Seniorul Căpitan se află în încurcătură, vorbi în cele din urmă Byar. Din pricina lupilor, trebuie să va duca la Consiliu, dar trebuie să ajungă şi în Caemlyn. Nu avem cai în plus pe care să vă urcaţi, dar, dacă vă lăsăm să mergeţi în continuare pe jos, n-o să mai ajungem în Caemlyn la vreme. Seniorul Căpitan nu şovăie când vine vorba de îndatoririle sale, şi are de gând să vă ducă în faţa Consiliului.

Egwene scoase un sunet. Byar se uita fix la Perrin, iar acesta îl privea şi el, fiindu-i parcă frică să clipească.

— Nu înţeleg, murmură el.

— Nu-i nimic de înţeles, răspunse Byar. Numai pure presupuneri. Dacă ar fi să scăpaţi, nu am avea timp să vă urmărim. Nu avem niciun ceas de pierdut, dacă este să ajungem la vreme în Caemlyn. Dacă, să spunem, v-aţi tăia frânghiile cu colţul unei pietre şi aţi dispărea în noapte, problema Seniorului Căpitan s-ar rezolva.

Fără să-şi ia ochii de la Perrin, vârî mâna sub mantie şi aruncă discret ceva pe jos. Din instinct, Perrin urmări obiectul cu privirea, şi făcu ochii mari, văzând ce era. O piatră. O piatră despicată, cu margini ascuţite.

— Numai presupuneri, glăsui Byar. Şi gărzile care vă păzesc fac presupuneri în noaptea asta.

Gura lui Perrin se uscă brusc. „Gândeşte-te bine! Lumina să m-ajute, trebuie să gândesc bine şi să nu fac nici o greşeală!”

Putea fi oare adevărat? Era cu putinţă ca nevoia Mantiilor Albe de a ajunge în Caemlyn să fie îndeajuns de mare pentru aşa ceva? Pentru a lăsa să scape nişte oameni bănuiţi a fi Iscoade ale Celui Întunecat? O asemenea încercare nu-i era de niciun folos; nu ştia îndeajuns de multe lucruri. Byar era singurul care binevoia să le vorbească, în afară de Seniorul Căpitan Bornhald, şi niciunul din cei doi nu era prea dispus să le dea informaţii. Trebuia să apuce pe altă cale. Dacă Byar voia să-i vadă scăpând, de ce nu le tăia pur şi simplu legăturile? Byar să vrea să-i vadă scăpând? Byar, care era convins până în măduva oaselor că erau Iscoade ale Celui Întunecat. Byar, care ura Iscoadele Celui Întunecat mai mult chiar decât pe Cel Întunecat. Byar, care căuta orice prilej să-i provoace durere, pentru că omorâse doi dintre ai lui. Byar să vrea să-i vadă scăpând?

Dacă înainte i se păruse că gândurile i se învârtejeau în minte, acum se simţea de-a dreptul copleşit. În ciuda frigului, pe chipul său şiroia sudoarea. Aruncă o privire spre gărzi.

Erau numai nişte siluete cenuşii, dar i se părea că stăteau la pândă, în aşteptare. Dacă el şi Egwene erau ucişi în timp ce încercau să scape, după ce-şi tăiaseră frânghiile cu o piatră care s-ar fi putut găsi acolo din întâmplare… într-adevăr, atunci problema Seniorului Căpitan s-ar fi rezolvat de la sine. Iar Byar ar fi ajuns să-i vadă morţi, aşa cum îşi dorea.

Bărbatul cel descărnat îşi luă coiful de lângă lampă şi dădu să se ridice.

— Aşteptaţi! îl rugă Perrin cu un glas răguşit, tot frământându-se şi încercând să găsească o cale de scăpare. Aşteptaţi, vreau să vă vorbesc. Eu…

„Vin ajutoare!”

Gândul îi înflori în minte ca o rază limpede de lumină în mijlocul haosului, atât de tulburător, încât, preţ de o clipă, uită de orice altceva, până şi unde se găsea. Grialba era în viaţă. Elyas, îi transmise el lupului cu ajutorul gândurilor, întrebându-l fără cuvinte dacă şi celalalt mai era viu. Drept răspuns, primi o imagine. Elyas, întins pe un pat din crengi veşnic verzi, lângă un foc mic, într-o peşteră, îngrijindu-şi o rană de la şold. Totul dură numai o clipă. Căscă gura la Byar, iar chipul său se lăţi într-un rânjet prostesc. Elyas era în viaţă. Grialba era în viaţă. Le veneau ajutoare.

Byar se opri, fără să se fi ridicat de tot în picioare, privindu-l.

— Ţi-a trecut ceva prin minte, Perrin din Ţinutul celor Două Râuri, şi vreau să ştiu ce.

O clipă, Perrin se gândi că se referea la gândul pe care i-l trimisese Grialba. Panica i se oglindi pe chip, urmată de uşurare. Byar nu avea cum să ştie. Acesta îi privi cu atenţie chipul şi, pentru prima dată, întoarse ochii spre piatra pe care o aruncase pe pământ. Era pe punctul de a se răzgândi, îşi dădu Perrin seama. Dacă-şi schimba intenţiile, ar fi riscat oare să mai lase pe cineva în viaţă care să poată vorbi? Frânghiile puteau fi slăbite şi după ce oamenii legaţi cu ele erau ucişi, chiar dacă exista pericolul de a fi descoperit. Privi în ochii lui Byar – cearcănele adânci de pe chipul acestuia îl făceau să pară că se uita la el dintr-o peşteră întunecată – şi văzu că i se hotărâse moartea.

Byar deschise gura, dar, pe când Perrin aştepta să i se pronunţe sentinţa, lucrurile începură să se întâmple mult prea repede pentru a mai putea gândi ceva. Brusc, una dintre gărzi dispăru. Acum erau două siluete, neclare, iar în clipa următoare una dintre ele fu înghiţită de întuneric. Al doilea bărbat se răsuci pe călcâie, dând să strige, dar, înainte să rostească prima silabă, se auzi un zgomot înfundat, iar el se prăbuşi ca un copac retezat.

Byar se întoarse şi el, iute ca un şarpe care loveşte, învârtind securea în mâini atât de repede, încât aceasta începu să zbârnâie. Perrin făcu ochii mari, când în cercul de lumină pătrunse noaptea. Deschise gura să ţipe, dar frica îl împiedică să scoată vreun sunet. O clipă, uită chiar şi că Byar voia să-i ucidă. La urma urmei, Mantia Albă era o fiinţă umană, iar noaptea prinsese viaţă ca să-i ia pe toţi după ea.

Apoi, pata întunecată deveni Lan, a cărui mantie flutura, schimbându-şi culoarea la fiecare mişcare, de la cenuşiu la negru. Securea din mâinile lui Byar se năpusti ca fulgerul… iar Lan păru să se aplece liniştit într-o parte, lăsând tăişul să treacă atât de aproape, încât trebuia să-i fi simţit atingerea. Byar căscă ochii, când forţa propriei lovituri îl dezechilibră, iar Străjerul îl lovi cu mâinile şi picioarele, cu o serie de mişcări foarte iuţi, atât de iuţi, încât Perrin nu mai ştia ce vede. Un singur lucru era limpede: Byar se prăbuşi ca o marionetă. Înainte ca trupul său să atingă pământul, Străjerul se şi lăsase în genunchi, pentru a stinge lampa.

Brusc, se făcu întuneric la loc. Perrin rămase cu ochii măriţi de uimire, fără să mai vadă nimic. Lan părea să fi dispărut din nou.

— Eşti chiar…? se auzi glasul lui Egwene, care-şi înăbuşi un suspin. Am crezut că ai murit. Am crezut că aţi murit cu toţii.

— Încă nu, îi răspunse Străjerul, printr-o şoapta înfundată în care răsuna o urmă de veselie.

Nişte mâini îl atinseră pe Perrin, îi găsiră legăturile. Un cuţit tăie funiile aproape fără să-l smucească, iar el se eliberă. Ridicându-se în picioare, simţi durere în muşchii amorţiţi. Frecându-şi încheieturile, trase cu ochiul la grămada cenuşie care fusese Byar.

— L-ai…? Adică, e…?

— Nu, se auzi din întuneric glasul liniştit al lui Lan. Eu nu ucid, decât dacă n-am de ales. Dar n-o să mai supere pe nimeni, o vreme. Nu mai pune întrebări, şi ia repede două mantii din alea. Nu avem mult timp.

Perrin se furişă până în locul în care zăcea Byar. Îi trebui ceva curaj ca să-l poată atinge, iar când simţi că pieptul bărbatului se ridica şi cobora, îi veni să-şi retragă mâna. I se făcu pielea de găină când desfăcu mantia cea albă şi o luă cu el. În ciuda a ceea ce-i spusese Lan, parcă-l vedea pe omul cel tras la faţă ridicându-se dintr-odată. Cu mişcări iuţi, pipai împrejur până ce-şi găsi securea, apoi se furişă spre unul dintre oamenii de gardă. La început, i se păru ciudat că nu simţea nici o repulsie să-l atingă pe bărbatul care zăcea fără simţire, dar apoi îşi dădu seama care era motivul. Toate Mantiile Albe îl urau, dar ăsta era un sentiment pur omenesc. Byar nu simţea nimic altceva decât că trebuia ca el să moară; nu era ură, nu era la mijloc niciun fel de sentiment.

Luând în braţe cele două mantii, se răsuci pe călcâie, şi atunci îl cuprinse panica. În întuneric, îşi pierduse dintr-odată simţul orientării, nu mai ştia cum să se întoarcă la Lan şi la ceilalţi. Rămase locului, fiindu-i teamă să se mai mişte. Până şi Byar, lipsit de mantia cea albă, pierise în beznă. Nu era nimic după care să se poată orienta. Dacă nu o apuca în direcţia cea bună, era posibil să ajungă în tabără.

— Aici.

Se duse împiedicat în direcţia din care venise şoapta Străjerului, până ce simţi nişte mâini care-l opriră. Egwene aproape că nu se mai vedea, iar chipul Străjerului era doar o pată tulbure. Restul trupului său părea să fi dispărut cu totul. Le simţea privirile aţintite asupra lui, şi se întrebă dacă nu le datora o explicaţie.

— Puneţi-vă mantiile, le porunci încet Lan. Repede. Pe ale voastre faceţi-le ghem. Şi fără zgomot. Încă n-am scăpat.

În mare grabă, Perrin îi întinse una din mantii lui Egwene, uşurat că nu mai trebuia să le povestească despre temerile sale. Propria mantie şi-o făcu ghem pentru a o putea duce, apoi şi o trase pe cea albă pe umeri. Simţi un fior când o îmbrăcă, o teamă care i se înfipse ca un cuţit între omoplaţi.

Oare mantia rămasă la el era a lui Byar? O clipă, îşi imagină că simţea până şi mirosul bărbatului aceluia posomorât.

Lan le ceru să se apuce de mână, iar Perrin înşfăcă securea, iar cu cealaltă luă mâna lui Egwene, dorindu-şi ca Străjerul să pornească odată la drum, înainte ca închipuirea sa s-o ia razna. Dar rămaseră în continuare pe loc, înconjuraţi de corturile Fiilor, două siluete cu mantii albe şi una nevăzută, a cărei prezenţă doar se simţea.

— Curând, şopti Lan. Foarte curând.

Deasupra taberei apăru un fulger, atât de aproape, încât Perrin simţi cum i se ridică părul pe braţe şi din cap, când îl zări. Chiar dincolo de corturi, pământul explodă din pricina loviturii; bubuitura de jos se contopi cu cea din văzduh. Înainte ca lumina să fi apucat să se stingă, Lan o porni la drum, conducându-i.

De abia făcuseră un pas, când un alt trăsnet sfâşie noaptea, apoi fulgerele începură să cadă ca grindina, pâlpâind, ca şi cum întunericul ar fi venit în rafale scurte. Tunetele răsunau sălbatic, contopindu-se unele cu altele, dând naştere unui huruit neîntrerupt şi tremurat. Caii cuprinşi de teamă nechezau, dar nu se auzeau decât în clipele în care tunetele se opreau. Oamenii ieşeau împiedicându-se din corturi, unii învăluiţi în mantiile albe, alţii doar pe jumătate îmbrăcaţi, unii alergând de colo-colo, alţii împietriţi în loc, ca şi cum ar fi ameţit.

Lan îi trăgea după el, păşind repede prin mijlocul vacarmului. Perrin era ultimul din şir. Mantiile Albe îi priveau trecând, făcând ochii mari. Câţiva le strigară ceva, dar nu se auzi nimic din pricina tunetelor. Însă nimeni nu încercă să-i oprească, văzându-i, la rândul lor, îmbrăcaţi cu mantiile luate de la cei doborâţi. Trecură printre corturi, ieşiră din tabără şi se îndepărtară, şi nimeni nu făcu niciun gest să-i oprească.

Sub picioarele lui Perrin, pământul deveni neregulat, iar crengile începură să-l lovească peste braţe, în timp ce se lăsa dus. Un fulger sclipi brusc, apoi dispăru. Ecoul unui tunet străbătu văzduhul, apoi se pierdu şi el. Perrin privi peste umăr. Printre corturi se aprinseseră mai multe focuri. Pesemne că unele trăsnete căzuseră chiar la ţintă, sau poate că oamenii cuprinşi de panică răsturnaseră lămpile. Încă se auzeau strigăte slabe, din depărtare. Unii încercau să restabilească ordinea sau să afle ce se-ntâmplase. Pământul începu să urce, iar corturile, focurile şi strigătele rămaseră în urmă.

Când Lan se opri pe neaşteptate, Perrin fu aproape să o calce pe Egwene pe picioare. În faţa lor, scăldaţi în razele lunii, se aflau trei cai.

O umbră se mişcă, şi se auzi glasul supărat al lui Moiraine.

— Nynaeve nu s-a întors. Mi-e teamă că fata asta a făcut o prostie.

Lan se răsuci pe călcâie, ca şi cum ar fi dat să se întoarcă de unde venise, dar Moiraine îl opri cu o singură vorbă, rostită pe un ton aprig, ca plesnetul unui bici.

— Nu!

El rămase pe loc, privind-o pieziş. Numai chipul şi mâinile i se vedeau, şi nici acelea foarte limpede. Femeia continuă pe un ton mai blând, dar la fel de ferm.

— Unele lucruri sunt mai importante decât altele. Ştii asta.

Străjerul nu se mişcă, iar glasul ei se înăspri din nou.

— Aminteşte-ţi ce ai jurat, al’Lan Mandragoran, Senior al celor Şapte Turnuri! Cum rămâne cu jurămintele unui Senior Încununat al Războiului, din Malkier?

Perrin clipi surprins. Lan era toate aceste lucruri? Egwene murmură ceva, dar el nu-şi putea lua ochii de la tabloul din faţa ochilor săi, Lan care stătea încordat ca un lup din haita Grialbei, un lup încolţit de mărunta Aes Sedai, şi care căuta în zadar să scape de pieire.

Lumea se puse din nou în mişcare după ce se auzi trosnetul unor crengi din pădure. Din doi paşi mari, Lan se aşeză între Moiraine şi locul din care venea sunetul, având în mână sabia care reflecta razele de lună. Însoţiţi de trosnete şi foşnet de ierburi uscate, doi cai apărură dintre copaci, unul având şi un călăreţ în spate.

— Bela! strigă Egwene în acelaşi moment în care Nynaeve, urcată în şaua iepei zburlite, spunea:

— Am crezut că te-am pierdut, Egwene! Slavă Luminii că eşti în viaţa.

Ea se dădu jos din şa, dar, când se îndreptă spre cei din Emond’s Field, Lan o prinse de braţ, iar ea se opri brusc, privindu-l în ochi.

— Trebuie să plecăm, Lan, grăi Moiraine, părând iarăşi netulburată, iar Străjerul îşi slăbi strânsoarea.

Nynaeve îşi frecă braţul în timp ce dădea fuga să o îmbrăţişeze pe Egwene, dar lui Perrin i se păru că o auzi şi râzând pe înfundate, ceea ce-l uimi, pentru că avea oarecum impresia că nu râdea de bucurie că-i revede.

— Unde sunt Rand şi Mat? întrebă el.

— În altă parte, răspunse Moiraine, iar Nynaeve bombăni ceva pe un ton aspru, făcând-o pe Egwene să rămână cu gura căscată; Perrin clipi şi el: prinsese sfârşitul unui blestem, şi încă unul foarte vulgar, din cele folosite de căruţaşi. Facă Lumina să fie bine, continuă femeia Aes Sedai, de parcă nu observase.

— Niciunul dintre noi n-o va duce bine, îi avertiză Lan, dacă ne prind Mantiile Albe. Hai, schimbaţi-vă, şi urcaţi pe cai.

Perrin se căţără pe spinarea calului pe care Nynaeve îl adusese împreună cu Bela. Lipsa şeii nu-l stânjenea în niciun fel; acasă nu prea călărise, dar când o făcuse, de cele mai multe ori se lipsise de şa. Luă cu el şi mantia cea albă, strânsă şi legată la cingătoare. Străjerul le spusese să nu lase nici o urmă care să-i conducă pe Fii, în afară de ceea ce nu puteau evita. Încă i se părea că simte mirosul lui Byar, impregnat în mantie.

Când porniră, cu Străjerul în frunte, deschizând drumul cu armăsarul său mare şi negru, Perrin simţi din nou în minte atingerea Grialbei. „Cândva, din nou.” Era mai degrabă o senzaţie decât o replică, o senzaţie în care se regăsea făgăduinţa unei întâlniri dinainte sortite, aşteptarea şi resemnarea în faţa a ceea ce avea să urmeze, toate la un loc. Încercă să întrebe când şi de ce, cuprins brusc de teamă. Atingerea lupilor începu să se şteargă. Întrebările sale înfrigurate îi aduseră numai acelaşi răspuns solemn. „Cândva, din nou.” Îi rămase întipărit în minte, bântuindu-l o lungă vreme, după ce atingerea lupilor dispăru cu totul.

Lan se îndreptă spre miazăzi, la pas, dar fără să se oprească. Pustietăţile învăluite în noapte, dealuri şi văi pline de ierburi pe care nu le vedeai decât când ajungeai lângă ele, pâlcuri de copaci care se profilau pe cer, nu le îngăduiau oricum să meargă prea repede. De două ori, Străjerul se îndepărtă de ei, călărind înapoi spre discul sfărâmat al lunii, şi el şi Mandarb făcându-se una cu bezna din urma lor. De două ori se întoarse, însă fără să aducă vreo veste cum că i-ar fi urmărit cineva.

Egwene se ţinea aproape de Nynaeve. Perrin prinse câteva frânturi din conversaţia lor repezită, purtată cu voce joasă. Cele două erau foarte însufleţite, ca şi cum s-ar fi întors acasă. El, unul, rămăsese ultimul din şir. Din când în când, Meştereasa se răsucea în şa pentru a se uita la el şi, de fiecare dată, el îi făcea cu mâna, ca şi cum i-ar fi spus că e bine, dar rămânea acolo unde se află. Avea multe pe cap, deşi nu-şi putea pune gândurile în ordine. „Ceea ce urmează să se întâmple. Oare ce urmează?”

Când, în cele din urmă, Moiraine le făcu semn să se oprească, nu mai era mult până la revărsatul zorilor, din câte i se părea lui Perrin. Lan găsi albia unui pârâiaş, în care putea aprinde un foc ascuns într-o scobitură a malului.

În sfârşit, li se îngădui să scape de mantiile albe, pe care le îngropară undeva, lângă foc. Tocmai când Perrin se pregătea să scape de mantia pe care o folosise, privirea îi fu atrasă de soarele auriu brodat pe pieptul stâng, cu cele două stele dedesubt. Lăsă mantia să-i cadă în groapă, ca şi cum l-ar fi muşcat, şi se îndepărtă, ştergându-şi mâna pe surtuc, aşezându-se mai la o parte, de unul singur.

— Acuma, spuse Egwene, pe când Lan umplea groapa la loc, îmi spune şi mie cineva unde sunt Rand şi Mat?

— În Caemlyn, cred, răspunse cu grijă Moiraine, sau pe drum într-acolo.

Nynaeve scoase un mormăit puternic şi aspru, dar femeia Aes Sedai continuă, de parcă n-ar fi fost întreruptă.

— Dacă nu sunt acolo, încă pot să-i regăsesc. Făgăduiesc.

Mâncară în linişte, pâine, brânză şi ceai fierbinte. Până şi entuziasmul lui Egwene cedă în faţa oboselii. Meştereasa scoase din desagile ei o alifie pentru vânătăile lăsate de frânghii pe încheieturile fetei şi alta pentru cele de pe trup. Când ajunse şi la locul în care stătea Perrin, aproape ascuns în întuneric, el nu ridică privirea.

Nynaeve rămase o vreme cu ochii la el, apoi se lăsă pe vine, cu săculeţul cu leacuri lângă ea, spunându-i sec:

— Scoate-ţi surtucul şi cămaşa, Perrin. Mi s-a spus că unul dintre Mantiile Albe avea ceva special cu tine.

El se supuse încet, cu gândul tot la Grialba, până ce o auzi oftând. Uimit, se uită la ea, apoi coborî privirea spre pieptul său gol. Era o pată de culoare. Vânătăile mai noi şi mai vinete se întindeau peste cele vechi, care păliseră în nuanţe de brun şi galben. Numai datorită muşchilor bine dezvoltaţi, rezultat al ceasurilor de muncă la fierăria lui jupân Luhhan, nu avea nici o coastă ruptă. Cu gândul la lupi, izbutise să uite de durere, dar acum aceasta revenise, mai puternică. Fără să vrea, inspiră adânc şi îşi înăbuşi un geamăt.

— Ce-o fi avut cu tine de ţi-a făcut asta? se întrebă uluită Nynaeve.

„Am omorât doi oameni”, se gândi el, dar cu voce tare spuse doar:

— Nu ştiu.

Ea scotoci în geanta cu leacuri, apoi începu să-i ungă trupul cu o alifie care-l făcu să se înfioare.

— Iederă pisată, şi alte ierburi numai bune, îl lămuri.

Era rece şi fierbinte în acelaşi timp, făcându-l să se înfioare şi să asude, dar nu protestă. Cunoştea unsorile şi leacurile lui Nynaeve. În timp ce degetele ei îi întindeau cu blândeţe alifia pe piele, toate senzaţiile neplăcute dispărură, luând şi durerea cu ele. Petele vinete deveniră brune, iar cele brune şi galbene se şterseră, unele dispărând complet. Încercă să-şi umple pieptul cu aer; nu simţi decât o uşoară înţepătură.

— Pari surprins, observă Nynaeve, arătând şi ea uşor nedumerită şi, în mod ciudat, speriată. Data viitoare, poţi să mergi la ea.

— Nu-s surprins, răspunse el blând, doar mulţumit.

Leacurile lui Nynaeve lucrau uneori mai repede, alteori mai încet, dar întotdeauna dădeau rezultate.

— Ce… ce s-a-ntâmplat cu Rand şi Mat?

Nynaeve începu să-şi vâre sticluţele şi borcănaşele înapoi în săculeţ, cu mişcări atât de aprige, de parcă trebuia să doboare vreun obstacol.

— Ea… zice că sunt bine. Zice c-o să-i găsim. În Caemlyn, cică. Mai zice că e ceva mult prea important ca să nu-i găsim, dar ce-o mai fi însemnând şi asta… Multe lucruri mai zice ea.

Fără să vrea, Perrin zâmbi. Oricât de multe lucruri s-ar fi schimbat, Meştereasa rămăsese aceeaşi, iar între ea şi femeia Aes Sedai nu se înfiripase niciun fel de legătură.

Brusc, Nynaeve se încordă, privindu-i chipul. Lăsând săculeţul să-i cadă la pământ, îi pipăi obrajii şi fruntea cu dosul palmei. El încercă să se tragă înapoi, dar ea îi luă capul cu ambele mâini şi-i trase pleoapele în sus, uitându-i-se adânc în ochi şi murmurând ceva pentru sine. În ciuda staturii mici, îl ţinea strâns; nu era niciodată uşor să scapi de Nynaeve, dacă ea nu voia să-ţi dea drumul.

— Nu înţeleg, şopti ea în cele din urmă, aşezându-se pe călcâie. Dacă ai avea friguri, nici n-ai mai putea sta în picioare. Dar nu ai febră, şi numai irisul ţi s-a îngălbenit, nu şi albul ochilor.

— Poftim? interveni Moiraine, iar Perrin şi Nynaeve tresăriră speriaţi. Femeia se apropiase într-o tăcere deplină. Perrin observă că Egwene adormise lângă foc, învelită cu mantiile. Şi lui i se lipeau pleoapele de somn.

— Nu-i nimic, spuse el, dar Moiraine îl luă de bărbie şi-i întoarse chipul către ea, ca să i se poată uita în ochi aşa cum făcuse şi Nynaeve. El se trase înapoi, supărat. Cele Două femei se purtau cu el ca şi cum ar fi fost un copil.

— Am spus că nu-i nimic.

— Asta n-aveam cum s-o prevăd, murmură Moiraine, ca pentru sine, părând să privească la ceva de dincolo de el. Să fie un lucru dinainte urzit sau o schimbare în Pânză? Şi dacă-i o schimbare, cine a provocat-o? Roata ţese după cum îi este voia. Asta trebuie să fie.

— Ştii ce e? întreba Nynaeve cam fără tragere de inimă, apoi şovăi. Poţi face ceva pentru el? Poţi să-l vindeci?

Era atât de ruşinata să ceară ajutor, adică să-şi recunoască neputinţa, încât vorbele-i ieşeau din gură ca scoase cu cleştele.

Perrin le privi încântat.

— Dacă aveţi de gând să vorbiţi despre mine, vorbiţi-mi mie direct, că doar aicea sunt.

Niciuna nu se uita la el.

— Să-l vindec? zâmbi Moiraine. Vindecarea n-are nimic de a face cu asta. Nu-i o boală şi n-o să…

Se întrerupse o clipă şi se uită la Perrin, aruncându-i o privire scurtă, în care se citea regretul. Dar privirea nu-i era, de fapt, adresată lui, ceea ce-l făcu să bombăne posomorât, când ea se întoarse îndărăt spre Nynaeve.

— Mă pregăteam să spun că n-o să-i facă niciun rău, dar cine poate spune care va fi sfârşitul? Măcar, mă încumet să zic că n-o să-i facă niciun rău în mod direct.

Nynaeve se ridică, scuturându-şi genunchii de praf, şi se uită în ochii celeilalte.

— Nu-i de ajuns. Dacă e ceva în neregulă cu el…

— Ce este, este. Ce-a fost deja ţesut nu mai poate fi schimbat, răspunse Moiraine şi se întoarse brusc pe călcâie. Acum trebuie să dormim cât mai apucăm şi să plecăm de îndată ce se ivesc zorii. Dacă atingerea Celui Întunecat devine prea puternică… Trebuie să ajungem repede în Caemlyn.

Mânioasă, Nynaeve îşi luă săculeţul cu leacuri şi plecă, înainte ca Perrin să apuce să scoată vreo vorbă. El dădu să îngâne un blestem, dar un gând îi pătrunse în minte ca un pumnal, făcându-l să rămână tăcut, cu gura căscată. Moiraine ştia. Femeia Aes Sedai ştia despre lupi. Şi credea că putea fi atingerea Celui Întunecat. Se înfioră. Cu mişcări iuţi, îşi puse cămaşa, şi o vârî în pantaloni, apoi îşi îmbrăcă surtucul şi mantia. Veştmintele nu-l ajutară prea mult; se simţea înfrigurat până în măduva oaselor.

Lan se aşeză lângă el cu picioarele încrucişate, dându-şi mantia pe spate. Perrin îi mulţumi în gând: era neplăcut să-l privească pe Străjer fără să-l poată vedea limpede. O lungă vreme nu făcură altceva decât să se privească. Expresia de pe chipul sever al Străjerului era de nedescifrat, dar în ochii săi, Perrin avu impresia că zărea ceva. Simpatie? Curiozitate? Amândouă?

— Ai aflat? întreba el, iar Lan încuviinţă.

— Câte ceva, dar nu tot. Spune-mi, ţi s-a-ntâmplat de la sine sau ai întâlnit vreo călăuză, un mijlocitor?

— A fost cineva, vorbi încet Perrin. „Ştie, dar oare crede ceea ce crede şi Moiraine?” Mi-a spus că-l cheamă Elyas. Elyas Machera.

Lan răsuflă adânc, iar Perrin îl privi fix.

— Îl cunoşti?

— Da, cândva l-am cunoscut. M-a învăţat multe, despre Mana Pustiitoare şi despre asta, răspunse Lan, atingându-şi mânerul sabiei. A fost Străjer înainte… înainte de ceea ce i s-a întâmplat. Ajah cea Roşie…

Aruncă o privire spre locul în care se afla Moiraine, întinsă lângă foc.

Era prima dată când Perrin îl vedea oarecum nesigur pe el. În Shadar Logoth, Lan fusese hotărât şi puternic, la fel ca atunci când înfrunta Pieriţii şi trolocii. Nici acum nu era înspăimântat – Perrin era convins de asta –, dar se simţea oarecum neliniştit, ca şi cum ar fi putut spune prea multe. Ca şi cum ceea ce spunea putea fi periculos.

— Am auzit de Ajah cea Roşie, îi spuse el Străjerului.

— Şi pesemne că multe din câte ai auzit sunt prostii. Trebuie să înţelegi că şi în Tar Valon există… facţiuni. Fiecare se luptă cu Cel Întunecat în felul ei. Scopul e acelaşi, dar deosebirile… deosebirile pot să însemne schimbarea cursului unei vieţi, sau chiar sfârşitul ei. Viaţa unui om sau a unei naţiuni. Şi Elyas, e bine?

— Cred că da. Mantiile Albe spuneau că l-au omorât, dar Grialba… începu Perrin, apoi se uită stânjenit la Străjer. Nu ştiu.

Lan nu păru mulţumit, dar până la urmă nu-l mai trase de limbă, ceea ce-i dădu curajul să meargă mai departe.

— Legătura asta cu lupii… Moiraine pare să creadă că e ceva… ceva pus la cale de către Cel Întunecat. Nu-i aşa, nu?

Nu voia să creadă că Elyas era Iscoadă a Celui Întunecat. Numai că Lan şovăia să-i răspundă, iar fruntea lui Perrin se umplu de picături reci de sudoare, pe care aerul nopţii le făcea şi mai neplăcute. Când Străjerul începu să vorbească, îi şiroiau deja pe faţă.

— Nu, nu-i aşa. Unii aşa cred, dar se înşală. Este ceva din vremurile de demult, care s-a pierdut cu mult înainte să apară Cel Întunecat. Dar întâmplarea asta, fierarule, spune ceva. Uneori Pânza pare a se ţese la voia întâmplării – cel puţin în ochii noştri –, dar gândeşte-te, ce şanse existau ca tu, având această înzestrare, să întâlneşti pe cineva care te putea călăuzi? În Pânză se formează un Mare Ochi, ceea ce unii numesc Sâmburele Vârstelor, iar voi trei sunteţi chiar în centrul lui. Cred că, de acum înainte, în vieţile voastre n-a mai rămas mare lucru la voia întâmplării. Iar asta să însemne oare că aţi fost aleşi? Şi dacă da, de cine – de Lumină sau de Umbră?

— Cel Întunecat nu ne poate atinge, dacă nu-i spunem numele, vorbi Perrin, dar asta îl făcu să se gândească imediat la visele cu Ba’alzamon, visele care erau mai mult decât nişte vise; îşi şterse fruntea de transpiraţie. Nu poate.

— Eşti încăpăţânat ca un catâr, cugetă Străjerul. Poate îndeajuns de încăpăţânat ca să ieşi la liman, până la urmă. Adu-ţi aminte în ce vremuri trăim, fierarule. Adu-ţi aminte ce v-a spus Moiraine Sedai. În vremurile noastre, multe lucruri se pierd şi se frâng. Străvechile obstacole slăbesc, străvechile ziduri se prăbuşesc, zidurile care despart ceea ce este de ceea ce a fost şi de ce va fi.

Glasul său deveni sumbru.

— Zidurile între care este ferecat Cel Întunecat. Ar putea veni sfârşitul unei Vârste. S-ar putea să vedem o nouă Vârstă născându-se, înainte să murim. Sau poate că este sfârşitul tuturor Vârstelor, sfârşitul timpului însuşi. Sfârşitul lumii.

Brusc, el rânji, dar fără vreo urmă de veselie; ochii îi sclipeau aprig, de parcă se afla la piciorul spânzurătorii, râzând sfidător.

— Dar de ce să ne facem griji, fierarule? O să înfruntăm Umbra până la ultima suflare, iar dacă ne copleşeşte, vom cădea luptând. Voi, oamenii din Ţinutul celor Două Râuri, sunteţi prea încăpăţânaţi pentru a ceda. Nu te mai întreba dacă în viaţa ta şi-a făcut loc Cel Întunecat. Acum te-ai întors printre prieteni. Nu uita că Roata ţese după cum îi este voia, şi nici măcar Cel Întunecat nu poate schimba asta, câtă vreme o aveţi pe Moiraine care să vegheze asupra voastră. Numai că ar fi bine să-ţi găsim repede prietenii.

— Ce vrei să spui?

— Ei nu mai au o Aes Sedai care să-i apere, atingând Adevăratul Izvor. Fierarule, s-ar prea putea ca zidurile să se fi prăbuşit îndeajuns de mult pentru ca acum Cel Întunecat să fie în stare să influenţeze el însuşi ceea ce se petrece. Nu întru totul după voia lui, altfel am fi pierit deja cu toţii, ci numai prin mijlocirea unor iţe mărunte pe care le mişcă de la locurile lor. S-ar putea ca o întâmplare, sau ceva care pare întâmplare, să-i facă pe prietenii tăi s-o apuce la stânga sau la dreapta, să dea peste cineva, să rostească o vorbă care să-i cufunde în Umbră atât de mult, încât nici Moiraine să nu mai fie în stare să-i aducă înapoi.

— Trebuie să-i găsim, suspină Perrin, iar Străjerul râse scurt.

— Păi şi eu ce spuneam? Hai, fierarule, dormi puţin.

Lan se ridica, trăgându-şi mantia la loc. În lumina slabă a focului şi a razelor de lună părea să fie una cu umbrele de dincolo de ei.

— Ne aşteaptă câteva zile grele, până ce ajungem în Caemlyn. Roagă-te să-i găsim acolo.

— Dar Moiraine… poate să-i găsească oriunde, nu? Aşa a spus.

— Da, dar oare îi poate găsi la timp? Dacă într-adevăr Cel Întunecat este îndeajuns de puternic pentru a se implica înseamnă că nu mai avem prea multă vreme. Roagă-te să-i găsim în Caemlyn, fierarule, sau s-ar putea ca totul să fie pierdut.