Ochiul Lumii

Iar Umbra a căzut pe Pământ, şi Lumea s-a fărâmat piatră cu piatră. Oceanele s-au retras, iar munţii au fost înghiţiţi, şi popoarele s-au împrăştiat prin cele opt colţuri ale Lumii. Luna era ca sângele, iar soarele era precum cenuşa. Mările fierbeau, iar cei vii îi invidiau pe cei morţi. Totul era sfărâmat şi totul se pierduse, în afara amintirii. Şi mai presus de orice rămăsese o amintire, a celui care adusese Umbra şi Frângerea Lumii. Şi i s-a spus Dragonul.

(din Aleth nin Taerin alta Camora, Frângerea Lumii.

Autor necunoscut, Vârsta a Patra)

Iar în acele zile s-a-ntâmplat, aşa cum se mai întâmplase şi înainte şi se va mai întâmpla, ca întunericul să se lase greu asupra pământului, împovărând sufletele oamenilor, iar cele verzi să se usuce şi speranţa să moară. Şi oamenii i-au strigat Creatorului, spunându-i: O, Lumină a Cerurilor, Lumină a Lumii, fie ca în final Cel Făgăduit să se nască din munte, aşa cum spun profeţiile, cum a fost în vremurile trecute şi cum va fi din nou în cele ce vor veni. Fie ca Seniorul Zorilor să cânte pământului, pentru ca toate cele verzi să crească şi mieii să zburde prin văi. Fie ca braţul Seniorului Zorilor să ne adăpostească de întuneric, iar marea sabie a dreptăţii să ne apere. Fie ca Dragonul să plutească din nou pe aripile timpului.

(din Charal Drianaan te Calamon, Ciclul Dragonului.

Autor necunoscut, Vârsta a Patra)