Ochiul Lumii

2 Străinii

Când Rand şi Mat trecură prin sala mare, ducând cu ei primele butoiaşe, jupân al’Vere umplea deja două căni cu cea mai bună bere neagră pe care o avea, făcută chiar de el, scoţând-o dintr-unul dintre butoaiele înghesuite lângă un perete. Scărpinici, motanul cel galben al hanului, şedea întins pe butoi, cu ochii închişi şi coada încolăcită peste lăbuţe. Tam stătea în faţa căminului mare, din piatra de râu, umplându-şi pipa cu muştiucul lung, cu tutun dintr-un vas bine şlefuit pe care hangiul îl ţinea mereu pe policioara simplă din piatră. Căminul era lung cât jumătate din încăperea mare şi pătrată. În înălţime, ajungea aproape cât umărul unui bărbat, iar focul care trosnea în vatră reuşea să alunge frigul de afară.

Fiind ajunul Sărbătorii, o zi atât de plină, Rand se aştepta să nu-i găsească înăuntru decât pe Bran, pe tatăl său şi motanul, şi totuşi erau de faţă încă patru membri ai Sfatului, cu Cenn cu tot, care şedeau în faţa focului, în jilţuri cu spătarul înalt, cu câte o cană în mână şi cu capul înconjurat de norii de fum care li se înălţau din pipe. În mod ciudat, niciuna dintre tablele pentru jocul de pietre nu fusese întinsă, şi toate cărţile lui Bran zăceau nefolosite pe raftul din faţa vetrei. Bărbaţii nici măcar nu vorbeau, ci stăteau tăcuţi, cu ochii pironiţi în fundul cănilor cu bere, sau se loveau nerăbdători cu muştiucul pipei peste dinţii din faţă, aşteptându-i pe Tam şi pe Bran să vină lângă ei.

În astfel de vremuri, îngrijorarea era la ordinea zilei pentru toţi membrii Sfatului Satului – şi în Emond’s Field, şi, probabil, în Dealul Străjii sau Deven Ride. Şi poate chiar în Taren Ferry, deşi nimeni nu ştia precis ce gândeau locuitorii de pe acolo.

Numai doi dintre bărbaţii din faţa focului, Haral Luhhan, fierarul, şi Jon Thane, morarul, catadicsiră să le arunce câte o privire celor doi băieţi care intraseră în încăpere. De fapt, jupân Luhhan nu se mulţumi cu o privire. Braţele fierarului erau groase ca picioarele unui om obişnuit şi foarte musculoase. El purta încă şorţul lung, de piele, de parcă se grăbise să ajungă la întrunire drept de la fierărie. Se încruntă la amândoi băieţii, apoi se întoarse înţepat în jilţ, continuând să-şi înfunde tutunul în pipă cu degetul său mare, şi el foarte gros.

Curios, Rand îşi încetini mersul, dar reuşi cu greu să-şi înăbuşe un ţipăt de durere când Mat îl lovi cu piciorul în gleznă. Prietenul său îi făcu insistent semn cu capul în direcţia uşii din fundul sălii celei mari şi se grăbi într-acolo fără să-l mai aştepte. Şchiopătând uşor, Rand îl urmă, ceva mai încet.

— Ce a mai fost şi asta? întrebă el, de îndată ce ajunseră în coridorul care ducea la bucătărie. Mai că nu mi-ai frânt…

— Moş Luhhan, grăi Mat, iţindu-se peste umărul lui Rand, ca să vadă ce se petrecea în sala mare. Cred că bănuieşte că eu am fost cel care…

Se întrerupse brusc atunci când jupâneasa al’Vere ieşi în grabă din bucătărie, învăluită în mireasma pâinii de-abia scoase din cuptor. Avea în mână o tavă pe care erau câteva pâini cu coaja groasă, pentru care-i se dusese faima în tot satul, şi farfurii cu murături şi brânză. La vederea mâncării, Rand îşi aminti dintr-odată că nu luase în gură decât o bucată de pâine înainte să plece de la fermă, în zori. Stomacul îi chiorăi stânjenitor.

Jupâneasa al’Vere, o femeie zveltă, cu părul împletit într-o cosiţă care-i atârna pe un umăr, îi privi pe amândoi cu un zâmbet matern.

— Dacă vă e foame, găsiţi din astea în bucătărie. De fapt, băieţilor de vârsta voastră le e mereu foame. Şi, la urma urmei, nici nu ţine de vârstă. Dacă preferaţi să aşteptaţi, în dimineaţa asta mai coc şi nişte prăjituri cu miere.

Ea era una dintre puţinele femei căsătorite din zonă care nu încerca să o facă pe peţitoarea cu Tam. Cât despre Rand, atitudinea ei maternă faţă de el se rezuma la a-i zâmbi cu căldură şi la a-i pregăti câte o gustare de câte ori venea la han, numai că la fel făcea cu toţi tinerii din împrejurimi. E drept că uneori îl privea de parcă ar fi vrut să facă mai multe pentru el, dar se mulţumea cu privirile, iar băiatul îi era profund recunoscător.

Fără să mai aştepte vreun răspuns, intră în sala mare. De îndată, se auzi zgomotul scaunelor târşâite pe podea, căci bărbaţii săriră în picioare şi începură să laude mirosul pâinii. Jupâneasa al’Vere era, de departe, cea mai bună bucătăreasă din Emond’s Field, şi toţi bărbaţii din împrejurimi de-abia aşteptau să aibă ocazia de a şedea la masa ei.

— Prăjituri cu miere, zise Mat plescăind din buze.

— Mai aşteaptă, îi răspunse Rand ferm, sau nu mai terminăm niciodată.

Deasupra treptelor care coborau în pivniţă, chiar lângă uşa bucătăriei, atârna o lampa, iar jos, în încăperea cu pereţi de piatră, lipită de han, se mai afla una, care scălda pivniţa într-o lumină puternică, lăsând în penumbră doar colţurile cele mai îndepărtate. Rafturile de lemn, înşirate de a lungul pereţilor, adăposteau butoiaşe de rachiu şi de cidru şi butoaie mai mari, pline cu bere sau vin. Unora li se dăduse deja cep. Multe dintre butoaiele cu vin erau însemnate cu creta, de mâna lui Bran al’Vere, care notase anul în care-i fuseseră aduse, neguţătorul ambulant de la care le cumpărase şi oraşele de provenienţă. În schimb, toată cantitatea de bere şi de rachiu era produsă de fermierii din Ţinutul celor Două Râuri sau de Bran însuşi. Uneori, neguţătorii ambulanţi, sau chiar şi marii neguţători, aduceau rachiu sau bere de prin alte părţi – dar acestea nu erau la fel de bune precum cele din ţinut şi mai şi costau foarte mult, aşa că nimeni nu cumpăra decât poate o dată, ca să le încerce.

— Ei, zise Rand, în timp ce aşezau butoiaşele pe rafturi, ce ai făcut, de te fereşti de jupân Luhhan?

Mat ridică din umeri.

— Mai nimic. I-am spus lui Adan al’Caar şi unora dintre mucoşii cu care e prieten – Ewin Finngar şi Dag Coplin – că nişte fermieri au zărit dulăi-strigoi scoţând foc pe nări şi alergând prin pădure. Au înghiţit o pe loc.

— Şi de asta s-a supărat jupân Luhhan pe tine? întrebă Rand, neîncrezător.

— Nu chiar, răspunse Mat, apoi făcu o pauză şi clătină din cap. Vezi tu, am mânjit doi dintre câinii lui cu făină, până ce i-am făcut albi de tot. Pe urmă le-am dat drumul pe lângă casa lui Dag. De unde să ştiu că o să fugă pe dată înapoi acasă? Chiar că nu e vina mea. Dacă jupâneasa Luhhan n-ar fi lăsat uşa deschisă, câinii n-ar fi avut cum intra în casă. Că doar nu am vrut eu să-i umplu casa de făină. Râse scurt şi continuă: Am auzit că i-a dat afară din casă cu mătura, şi pe câini, şi pe moş Luhhan.

Rand clipi speriat, dar începu şi să râdă.

— În locul tău, mi-ar fi mai frică de Alsbet Luhhan decât de fierar. E aproape cât el de puternică, şi mult mai iute la minte. Da’ nu contează. Dacă zoreşti pasul, poate nu te observă.

Judecând după chipul lui Mat, s-ar fi zis că băiatul nu gusta gluma.

Totuşi, atunci când trecură din nou prin sala mare, Mat nu mai avu niciun motiv să se grăbească. Cei şase bărbaţi îşi trăseseră jilţurile în faţa căminului, foarte aproape unul de celălalt. Tam, cu spatele la foc, vorbea cu glasul scăzut, iar ceilalţi se aplecaseră spre el ca să-l audă mai bine, atât de concentraţi încât n-ar fi observat nici dacă în încăpere ar fi dat buzna o turmă de oi. Rand ar fi vrut să se apropie ca să audă despre ce vorbeau, dar Mat îl trase de mânecă şi-i aruncă o privire chinuită. Oftând, îşi urmă prietenul şi se întoarse la căruţă.

Când ajunseră iar în coridor, găsiră la capul scărilor o tavă cu prăjituri cu miere, fierbinţi, care umpleau încăperea cu mirosul lor dulce. Erau acolo şi două căni şi o carafă plină cu cidru aburind, dres cu mirodenii. În ciuda propriilor avertismente de mai înainte, Rand se trezi că trebuia să facă ultimele două drumuri încercând să ţină şi un butoiaş şi o prăjitură fierbinte ca focul.

După ce aşeză ultimul butoiaş în raft, îşi şterse firimiturile de la gură, în timp ce Mat îşi lăsă şi el povara jos, şi spuse:

— Acuma, ia povesteşte-mi despre Mene…

Pe scări se auzi zgomot de paşi, şi în pivniţă năvăli Ewin Finngar, gata să cadă din picioare de grăbit ce era, cu chipul său rotund strălucind de nerăbdarea de a le împărtăşi veştile.

— Sunt nişte străini în sat, începu el, încercând să-şi tragă răsuflarea şi aruncându-i o privire piezişă lui Mat. Dulăi strigoi n-am văzut, dar am auzit că a dat cineva cu făină câinii lui jupân Luhhan. Şi am mai auzit că jupâneasa Luhhan ştie cam cine ar fi de vină.

Ewin avea doar paisprezece ani, şi, din pricina diferenţei de vârstă dintre ei, Rand şi Mat nu prea luau, de obicei, în seamă nimic din ce le spunea. De data aceasta însă, schimbară o privire uluită, apoi începură să vorbească în acelaşi timp.

— În sat? întrebă Rand. Nu în pădure?

În aceeaşi clipă, Mat adaugă:

— Avea o mantie neagră? I-ai zărit chipul?

Ewin privea uimit de la unul la altul, apoi, când Mat făcu un pas ameninţător spre el, începu grăbit să vorbească.

— Fireşte că i-am zărit chipul. Iar mantia e verde. Sau cenuşie, poate. Se schimbă, de parcă şi-ar lua aceeaşi culoare cu ce e împrejur. Câteodată nici nu-l vezi, chiar dacă te uiţi drept la el, dacă nu se mişcă. Iar a ei e albastră precum cerul şi de zece ori mai elegantă decât toate hainele de sărbătoare pe care le-am văzut în viaţa mea. Şi ea e de zece ori mai drăguţă. E o doamnă de viţă nobilă, ca în poveşti. Precis că-i aşa.

— Ea? zise Rand. Despre cine vorbeşti?

Se holbă la Mat, care-şi pusese ambele mâini în cap şi ţinea ochii strâns închişi.

— De ei voiam să-ţi spun, mormăi Mat, înainte să mă iei cu…

Se întrerupse, deschise ochii şi-i aruncă o scurtă privire lui Ewin.

— Au ajuns aseară, continuă Mat după o clipă, şi şi-au luat camere aici, la han. I-am văzut când au sosit călare. Ce cai, Rand. N-am văzut niciodată cai aşa de înalţi sau aşa de bine îngrijiţi. Ai zice că pot să galopeze la nesfârşit. Cred că el lucrează pentru ea.

— E în slujba ei, se amesteca Ewin. Aşa se zice în poveşti: în slujba ei.

Mat continuă, de parcă nici nu l-ar fi auzit:

— Oricum, el ascultă de ea şi face tot ce i se spune. Numai că nu arată a servitor. Poate că-i soldat. După cum îşi poartă sabia, zici că-i parte din trupul lui, ca mâna sau piciorul. Pe lângă el, gărzile neguţătorilor arată ca nişte câini de pripas. Iar ea, Rand… Nu mi-am închipuit niciodată că poate exista vreuna ca ea. Parca e desprinsă din poveştile unui Menestrel. Arată precum…. precum… el, apoi se opri, îl privi urât pe Ewin şi încheie cu un oftat: … Precum o doamnă de viţă nobilă.

— Dar cine sunt? întrebă Rand.

Cu excepţia marilor neguţători, care soseau o dată pe an să cumpere tutun şi lână, şi a celor ambulanţi, în Ţinutul celor Două Râuri nu veneau niciodată, sau aproape niciodată, oameni din afară. Poate că mai ajungeau ei până pe la Taren Ferry, dar Emond’s Field era prea departe, spre miazăzi. În plus, cei mai mulţi dintre neguţători veneau pe acolo de ani de zile, aşa că nu erau, propriu zis, străini. Erau doar oameni din afară. Un străin adevărat nu mai apăruse în Emond’s Field de aproape cinci ani – iar acela încercase să se ascundă, pentru că-l pândeau ceva necazuri în Baerlon, pe care nimeni din sat nu le înţelegea. Şi nici nu rămăsese prea mult.

— Ce vor? adăugă Rand.

— Ce vor? exclamă Mat. Nu-mi pasă ce vor. Străini, Rand, nişte străini cum n-ai visat niciodată. Gândeşte-te!

Rand deschise gura, apoi o închise la loc, fără să zică nimic. Din pricina călăreţului cu mantie neagră, era neliniştit ca o pisică nimerită în mijlocul unei haite de câini. Problema era că părea o mare coincidenţă ca trei străini să apară în sat în acelaşi timp. Trei – admiţând că mantia individului de care auzise nu-şi schimba niciodată culoarea în negru.

— O cheamă Moiraine, zise Ewin, rupând tăcerea care se lăsase. L-am auzit spunându-i aşa. Moiraine, aşa-i spunea. Doamna Moiraine. Pe el îl cheamă Lan. Şi chiar dacă Meşteresei nu-i plac, mie-mi plac.

— Ce te face să crezi că lui Nynaeve nu-i plac? întrebă Rand.

— Azi dimineaţă, doamna i-a cerut Meşteresei să-i arate drumul, răspunse Ewin, şi i-a zis „copilă”.

Rand şi Mat scoaseră un fluierat încetişor, iar Ewin se grăbi să le explice, încurcându-se în cuvinte.

— Doamna Moiraine nu ştia că vorbeşte cu Meştereasa. Când a aflat, şi-a cerut scuze. Zău. Şi a întrebat câte ceva despre ierburi şi despre lumea din Emond’s Field, cu mult respect, ca orice femeie din sat – ba chiar cu mai mult respect decât unele. Ea pune tot timpul întrebări, despre vârsta unora, de câtă vreme trăiesc aici şi… ei, nu mai ştiu, tot felul. Oricum, Nynaeve i-a răspuns de parcă mâncase aguridă. Iar când doamna Moiraine s-a îndepărtat, Nynaeve se holba la ea ca… mă rog, nu era foarte prietenoasă, credeţi-mă pe cuvânt.

— Doar atât? se miră Rand. Ştii cum e Nynaeve. Anul trecut, când Cenn Buie i-a zis că-i o copiliţă, l-a lovit în cap cu băţul – şi doar el e în Sfat, şi mai e şi în vârstă, de-i poate fi bunic. Tot timpul se aprinde, dar de cum s-a întors pe călcâie, îi trece.

— Pentru mine, şi atâta e prea mult, murmură Ewin.

— Mie nu-mi pasă pe cine bumbăceşte Nynaeve, chicoti Mat, câtă vreme nu-s eu ăla. Dar anul ăsta o să fie cea mai frumoasă Sărbătoare din toate timpurile. Un Menestrel, o doamnă nobilă – ce să vrei mai mult? Cui îi mai trebuie artificii?

— Un Menestrel? întrebă Ewin, cu glasul din ce în ce mai ascuţit.

— Haide, Rand, continua Mat, fără să-l bage în seamă. Aici am terminat. Trebuie să-l vezi pe individul ăsta.

O porni în fugă pe scări, iar Ewin ţâşni pe urmele lui, strigându-i:

— Chiar e un Menestrel, Mat? Nu-i ca atunci cu dulăii-strigoi, nu? Sau cu broaştele?

Rand rămase o clipă în urmă, ca să micşoreze lumina lămpii, apoi se grăbi după ei.

În sala mare, Rowan Hum şi Samel Crawe se alăturaseră celorlalţi, aşa că acum se afla acolo întregul Sfat. Venise rândul lui Bran al’Vere să vorbească, iar glasul lui, de obicei răsunător, era atât de coborât, încât, dincolo de cercul de jilţuri înghesuite laolaltă, nu răzbătea decât un murmur, ca un tunet îndepărtat. Starostele îşi întărea vorbele lovindu-şi palma cu arătătorul celeilalte mâini şi îi privea pe rând pe toţi ceilalţi. Cu toţii încuviinţau din cap, auzindu-i spusele, deşi Cenn o făcea cu mai puţină tragere de inimă decât restul.

Modul în care se aşezaseră bărbaţii, aproape stând unii peste alţii, spunea foarte multe. Vorbeau despre lucruri care erau numai pentru urechile Sfatului, cel puţin deocamdată. Nu le-ar fi plăcut să-l prindă pe Rand trăgând cu urechea. Cu regret, acesta se îndepărtă. Îi rămânea Menestrelul. Şi străinii.

Ajuns afară, văzu că Bela şi căruţa dispăruseră; pesemne că Hu sau Tad, băieţii de la grajduri, le duseseră înăuntru. Mat şi Ewin stăteau în faţa hanului, la câţiva paşi de uşă, cu mantiile bătute de vânt, uitându-se urât unul la altul.

— O dată pentru totdeauna, lătră Mat, nu-mi bat joc de tine! Chiar e un Menestrel! Acuma, cară-te. Rand, spune-i tu nătângului ăstuia că nu-l mint, ca să mă lase-n pace.

Strângându-şi mantia pe lângă corp, Rand înainta spre ei ca să-l ajute pe Mat, dar cuvintele îi pieriră de pe buze, atunci când simţi părul ridicându-i-se pe ceafă. Din nou, cineva îl urmărea. Nu se compara cu senzaţia pe care i-o lăsase călăreţul cu gluga, dar nici nu era plăcut, mai ales că nu trecuse prea mult timp de la acea întâlnire.

Aruncă o privire spre Pajişte, fără să vadă altceva decât ce văzuse şi înainte: copii la joacă, oamenii pregătindu-se de Sărbătoare. de-abia de-i arunca în treacăt cineva câte o privire. Stâlpul Primăverii rămăsese singur, în aşteptare. Uliţele lăturalnice răsunau de agitaţie şi de strigătele copiilor. Totul era cum trebuia să fie. Numai că pe el îl urmărea cineva.

Apoi ceva îl făcu să se întoarcă şi să-şi ridice ochii. Pe marginea acoperişului de ţiglă al hanului se aşezase un corb mare, care se clătina uşor din pricina rafalelor de vânt coborâte din munţi. Îşi înclinase capul pe o parte, iar unul din ochii săi mici, strălucitori şi negri se fixase… chiar asupra lui, se gândi Rand. Înghiţi în sec şi se simţi dintr-odată cuprins de o mânie puternică.

— Mâncător împuţit de hoituri ce eşti, murmură el.

— M-am saturat să se holbeze cineva la mine, mârâi Mat, iar Rand îşi dădu seama că prietenul său venise lângă el şi se încrunta, şi el, la corb. Schimbară o privire, apoi, în acelaşi timp, mâinile lor se năpustiră să apuce câte o piatră. Pietrele zburară drept la ţintă, iar corbul… păşi în lături; pietrele trecură şuierând prin locul din care tocmai se mutase. Fluturându-şi o dată aripile, pasărea îşi culcă din nou capul pe o parte, fixându-i cu un ochi negru şi mort, fără frică, fără vreun semn că se-ntâmplase ceva.

Rand rămase uluit, holbându-se la pasăre.

— Ai văzut vreodată un corb făcând asta? întrebă el, încet.

Mat clătină din cap, fără să-şi ia ochii de la corb.

— Niciodată. Nici vreo altă pasăre.

— E o pasăre murdară, se auzi un glas de femeie din spatele lor, melodios, în ciuda undei de repulsie din tonul său; nici în vremurile cele mai bune să nu aveţi încredere în ea.

Scoţând un strigăt ascuţit, corbul îşi luă zborul cu atâta putere, încât două pene negre i se desprinseră şi plutiră în jos, de pe marginea acoperişului. Uimiţi, Rand şi Mat se întoarseră, urmărind pasărea care zbura repede, peste Pajişte şi înspre Munţii de Negură, care se înălţau în spatele Pădurii, până ce rămase din ea numai un punctuleţ, undeva spre apus, care apoi dispăru cu totul.

Privirea lui Rand căzu asupra femeii care vorbise. Şi ea urmărise zborul corbului, dar acum se întoarse, şi ochii li se întâlniră. Băiatul rămase cu gura căscată. Pesemne că aceasta era Doamna Moiraine, şi era exact aşa cum spuseseră Mat şi Ewin, sau poate şi mai şi.

Când auzise că îi spusese lui Nynaeve „copilă”, şi o imaginase bătrână. Dar nu era. Sau, cel puţin, nu se putea hotărî ce vârstă să-i dea. La început, crezu că era de o seamă cu Nynaeve, dar, cu cât o privea mai mult, cu atât îşi dădea seama că trebuia să fi fost mai în vârstă. Ochii ei mari, întunecaţi, aveau în ei ceva de om matur, semnul unei cunoaşteri pe care nimeni n-o putea dobândi de tânăr. O clipă, Rand se gândi că ochii aceia erau două hăuri adânci, pe cale să-l înghită. Era limpede şi de ce Mat şi Ewin o numiseră o „doamnă din poveştile Menestrelilor”. Se mişca atât de graţios, şi cu un aer poruncitor, care-l făcea să se simtă stânjenit şi împiedicat. de-abia de-i ajungea până la piept, dar era atât de semeaţă, încât tocmai înălţimea ei părea cea cuvenită, iar el, înalt cum era, se simţea nelalocul său.

Una peste alta, nu semăna cu nici o persoană din cele pe care le văzuse în viaţa lui. Gluga largă a mantiei îi încadra chipul şi părul negru, care cădea în bucle moi. Nu mai văzuse niciodată o femeie adultă care să-şi poarte părul despletit; toate fetele din Ţinutul celor Două Râuri de-abia aşteptau ca Soborul Femeilor din satul lor să decidă că erau suficient de în vârstă pentru a-şi prinde părul. Şi veşmintele străinei erau la fel de ciudate. Mantia ei era din catifea albastră precum cerul, cu broderii groase din fir de argint – frunze, corzi de viţă, flori, care împodobeau tivul stofei. Când se mişca, rochia ei sclipea uşor – era tot albastră, dar mai închisă decât mantia, cu dungi crem. La gât îi atârna un colier făcut din zale groase de aur; un alt lănţişor, tot de aur, mai subţire, era prins în păr, şi pe el se vedea o piatră albastră, scânteietoare, care-i atârna chiar pe frunte. Mijlocul îi era încins cu o curea lată, ţesută din fir de aur, iar pe arătătorul mâinii stângi avea un inel de aur în formă de şarpe încolăcit, care-şi înghiţea coada. Rand nu văzuse niciodată un asemenea inel, deşi recunoscu Marele Şarpe, simbol al veşniciei, mai vechi chiar decât Roata Timpului.

Veştminte mai elegante decât cele de sărbătoare, spusese Ewin – şi avusese dreptate. În Ţinutul celor Două Râuri, nimeni nu se îmbrăca aşa. Niciodată.

— Bună dimineaţa, jupâneasă… ăăă… Doamnă Moiraine, bâigui Rand, înroşindu-se la faţă din pricina încurcăturii pe care o făcuse.

— Bună dimineaţa, Doamnă Moiraine, îi ţinu isonul Mat, puţin, dar numai puţin, mai în largul lui.

Ea zâmbi, iar Rand se trezi întrebându-se dacă putea face ceva pentru ea, ceva care să-i ofere pretextul să mai rămână prin preajma ei. Ştia că le zâmbeşte tuturor, dar i se părea că-i se adresează numai lui. Era întocmai ca în povestea vreunui Menestrel, o poveste care prindea viaţă. Mat rânjea prosteşte.

— Îmi ştiţi numele, prinse ea a vorbi, părând încântată, fără să ştie că prezenţa ei acolo, oricât de scurtă, urma să fie subiect de discuţie în sat pentru încă vreun an. Dar să-mi spuneţi Moiraine, nu Doamnă. Şi pe voi cum vă cheamă?

Ewin ţâşni în faţă, înainte ca vreunul din ceilalţi doi să apuce să vorbească.

— Pe mine mă cheamă Ewin Finngar, Doamnă. Eu le-am spus cum vă cheamă; aşa au aflat. L-am auzit pe Lan rostindu-vă numele, dar nu trăgeam cu urechea. În Emond’s Field n-a mai fost nimeni, niciodată, aşa ca dumneavoastră. Şi mai e în sat şi un Menestrel, venit pentru Bel Tine. Iar la noapte e Noaptea Iernii. Nu vreţi să treceţi şi pe la noi pe acasă? Mama face plăcinte cu mere.

— O să vedem, răspunse ea, punând o mână pe umărul lui Ewin; ochii îi sclipeau amuzaţi. Nu ştiu dacă pot eu să mă compar cu un Menestrel, Ewin. Dar v-am spus să-mi ziceţi cu toţii Moiraine.

Apoi se uită întrebător spre Rand şi Mat.

— Eu sunt Matrim Cauthon, Doa… ăăă… Moiraine, se bâlbâi Mat, făcând o plecăciune ţeapănă şi neîndemânatică şi ridicându-se, roşu la faţă de ruşine.

Rand tocmai se întreba dacă să facă şi el aşa ceva, ca bărbaţii din poveşti, dar, văzându-l pe Mat, se mulţumi să-şi spună numele. Măcar de data asta nu-i se mai încurcă limba.

Moiraine privi de la el la Mat şi înapoi. Rand se gândi că, în clipa aceea, zâmbetul de pe buzele ei, o simplă ridicare a colţurilor gurii, semăna cu cel pe care-l purta Egwene când avea vreo taină de ascuns.

— Cât stau în Emond’s Field, s-ar putea să am, din când în când, nişte trebuşoare de făcut, zise ea. N-aţi vrea să mă ajutaţi?

Auzindu-i cum se întreceau să-şi ofere serviciile, râse.

— Poftim, rosti apoi, iar Rand rămase surprins când o văzu punându-i în palmă o monedă şi strângându-i degetele peste ea, cu ambele sale mâini.

— Nu-i nevoie, începu el, dar ea îi făcu semn să nu mai protesteze şi-i dădu şi lui Ewin o monedă, apoi îi strânse mâna lui Mat, aşa cum făcuse şi cu Rand mai înainte.

— Ba sigur că e, răspunse ea. Doar n-o să munciţi pe degeaba. Luaţi asta ca pe un gaj şi ţineţi-o cu voi, ca să vă amintiţi că aţi fost de acord să veniţi la mine când vă cer. De acum, avem o învoială.

— N-am să uit, ciripi Ewin.

— Mai târziu o să stăm de vorbă, adăuga ea, şi trebuie să-mi povestiţi totul despre voi.

— Doamnă… adică, Moiraine? întrebă Rand şovăielnic, după ce ea se întoarse să plece.

Ea se opri, şi privi peste umăr, iar băiatul trebui să înghită în sec, ca să poată continua.

— De ce ai venit în Emond’s Field?

Chipul ei rămase neschimbat, dar dintr-odată el îşi dori să nu fi pus întrebarea, deşi nu-şi dădea seama de ce. Oricum, se grăbi să-i explice:

— Îmi pare rău dacă am fost grosolan. Doar că nimeni nu vine în Ţinutul celor Două Râuri, în afară de neguţătorii cei mari şi de cei ambulanţi, atunci când zăpada nu-i prea adâncă şi pot să ajungă aici din Baerlon. Aproape nimeni. Oricum, nimeni aşa ca dumneata. Câteodată, gărzile neguţătorilor spun că aici e fundul pământului, şi pesemne că aşa trebuie să li se pară tuturor celor din afară. Aşa că mă întrebam…

Atunci, zâmbetul ei se şterse încet, ca şi cum i s-ar fi adus aminte de ceva. O clipă, nu făcu altceva decât să-l privească.

— Cercetez istoria, glăsui ea într-un târziu, şi adun vechi istorisiri. Locul acesta, căruia voi îi spuneţi Ţinutul celor Două Râuri, m-a interesat dintotdeauna. Câteodată studiez poveştile despre ce s-a-ntâmplat aici, cu multă vreme în urmă; aici, şi în alte locuri.

— Poveşti? întrebă Rand. Dar ce s-o fi putut întâmpla în Ţinutul celor Două Râuri ca să intereseze pe cineva ca… adică, ce s-o fi putut întâmpla pe aici?

— Şi cum să-i spunem altfel, decât Ţinutul celor Două Râuri? adăugă Mat. Aşa i s-a spus dintotdeauna.

— Pe măsură ce Roata Timpului se învârte, zise Moiraine, ca pentru sine, parcă privind în gol, locurile poarta multe nume. Şi oamenii poartă multe nume, multe chipuri. Chipuri diferite, dar mereu acelaşi om. Şi totuşi nimeni nu cunoaşte pe dea-ntregul Marea Pânză pe care o ţese Roata şi nici măcar Pânza unei Vârste. Putem doar să privim, să cercetăm şi să sperăm.

Rand se holba la ea, neputând să mai spună vreun cuvânt, nici măcar ca s-o întrebe ce voia să zică. Nici nu era sigur că vorbele erau pentru urechile lor. Şi ceilalţi doi amuţiseră, observă el. Ewin rămăsese cu gura larg căscată.

Moiraine îşi îndreptă din nou atenţia spre ei, şi toţi trei tresăriră, ca şi cum s-ar fi trezit din somn.

— Mai târziu o să stăm de vorbă, le făgădui ea, dar nimeni nu-i răspunse. Mai târziu.

Se îndreptă spre Podul de Căruţe, părând mai degrabă să plutească deasupra pământului, decât să calce pe el, cu mantia care-i se revărsa pe lângă trup, ca o pereche de aripi.

După ce ea plecă, un bărbat înalt, pe care Rand nu-l mai observase până atunci, se desprinse din faţa hanului şi o urmă, cu o mână pe mânerul lung al sabiei. Veşmintele lui erau de un verde cenuşiu cam închis, care se topea în frunziş sau în umbră, iar mantia i se vălurea în bătaia vântului, schimbându-şi culoarea, de la cenuşiu la verde şi la brun. Uneori, mantia aceea părea să dispară cu totul, pierzându-se în peisajul de dincolo de ea. Părul bărbatului era lung, încărunţit la tâmple, strâns cu o legătură îngustă de piele, legată în jurul frunţii. Chipul era colţuros şi ascuţit, atins de vreme, dar fără riduri, în ciuda firelor cărunte. Văzându-l cum se mişca, Rand nu se putea gândi decât la un lup.

Trecând pe lângă cei trei băieţi, îi cercetă din priviri, cu ochii săi albaştri şi reci ca zorile din miez de iarnă. S-ar fi zis că-i cântăreşte în minte, dar pe chip nu-i se oglindea niciun semn despre ce-i spunea balanţa. Grăbi pasul, până ce o ajunse pe Moiraine, apoi încetini ca să poată merge pe lângă ea, aplecându-se să-i vorbească. Rand îşi dădu seama că, fără să vrea, îşi ţinuse răsuflarea.

— Acesta-i Lan, rosti Ewin cu vocea răguşită, de parcă şi el îşi ţinuse răsuflarea din pricina acelei priviri stranii. Pun pariu că-i Străjer.

— Nu fi prost, râse Mat, deşi cam tremurat. Străjerii sunt numai în poveşti şi, oricum, ei au săbii şi armuri acoperite cu aur şi de pietre preţioase şi îşi petrec tot timpul la miazănoapte, în Mana Pustiitoare, luptându-se cu răul, şi cu trolocii, şi cu altele de soiul ăsta.

— Ar putea fi Străjer, stărui Ewin.

— Ai văzut aur pe el sau pietre preţioase? îl repezi Mat. Avem noi troloci în Ţinutul celor Două Râuri? Oi – asta avem. Mă întreb ce s-o fi întâmplat pe aici, de interesează pe cineva ca Moiraine.

— Orice e cu putinţă, răspunse Rand, vorbind rar. Se zice că hanul e aici de o mie de ani, poate şi mai mult.

— O mie de ani de oi, i-o întoarse Mat.

— Un bănuţ de argint! izbucni Ewin. Mi-a dat un bănuţ de argint, întreg! Ia gândiţi-vă ce de lucruri pot să-mi cumpăr când vine neguţătorul ambulant.

Rand deschise pumnul ca să se uite la moneda pe care o primise, şi, de uimire, aproape c-o scăpă pe jos. Moneda era mare şi groasă, de argint, având pe ea imaginea unei femei care ţinea în echilibru o flacără pe dosul mâinii. Băiatul nu ştia de unde provenea, dar îl văzuse pe Bran al’Vere cântărind banii pe care-i aduceau neguţătorii din mai multe ţinuturi, aşa că-şi putea da seama cam cât valora. Cu atâta argint, puteai cumpăra un cal de oriunde din Ţinutul celor Două Râuri, ba-ţi mai şi rămânea ceva.

Se uită la Mat şi văzu pe chipul acestuia aceeaşi expresie uluită care, pesemne, se oglindea şi pe al lui. Răsucindu-şi mâna, pentru ca Mat să poată vedea moneda, dar nu şi Ewin, ridică întrebător dintr-o sprânceană. Mat încuviinţă şi, pentru câteva clipe, se uitară unul la altul, uimiţi şi fermecaţi.

— Ce fel de treburi o fi având? întrebă, în cele din urmă, Rand.

— Nu ştiu, zise Mat cu hotărâre, şi nu-mi pasă. Şi nici n-o să cheltuiesc banii. Nici când vine neguţătorul ambulant.

Cu asta, îşi îndesă moneda în buzunarul de la haină.

Încuviinţând din cap, Rand făcu la fel, cu gesturi încete. Nu era sigur din ce cauză, dar vorbele lui Mat păreau cumva potrivite. Moneda nu trebuia cheltuită. Era un dar din partea ei. Nu-şi dădea seama la ce-i mai putea fi de folos argintul, dar…

— Credeţi că ar trebui să o păstrez şi eu pe-a mea? întrebă Ewin. Chinul nehotărârii i se vedea pe faţă.

— Numai dacă vrei, zise Mat.

— Cred că ţi-a dat-o s-o cheltuieşti, adăugă Rand.

Ewin îşi privi moneda, apoi clătină din cap şi vârî bănuţul de argint în buzunar.

— O s-o păstrez, se hotărî el pe un ton jalnic.

— Lasă, ţi-a rămas Menestrelul, zise Rand, iar băiatul mai tânăr se învioră.

— Dacă se trezeşte odată, adăugă Mat.

— Rand, întrebă Ewin, chiar există un Menestrel?

— Ai să vezi, răspunse Rand, râzând; era limpede că Ewin nu se lăsa convins până nu dădea cu ochii de Menestrel. Cândva, tot trebuie să coboare el.

Dinspre Podul de Căruţe se auziră strigăte, iar când Rand se uită să vadă ce se-ntâmplă, începu să râdă cu poftă. O mulţime, din ce în ce mai mare, de săteni – de la bătrâni cu părul alb până la prunci care de-abia învăţau să meargă – însoţea o căruţă mare, cu coviltir, care se îndrepta spre pod, trasă de opt cai; pe exteriorul pânzei atârnau tot felul de boccele, ca nişte ciorchini. Sosise, în sfârşit, neguţătorul ambulant. Străini, un Menestrel, artificii şi neguţătorul ambulant. Era cea mai frumoasa Sărbătoare de Bel Tine din toate timpurile.