Ochiul Lumii

3 Neguţătorul ambulant

Mănunchiurile de cratiţe legate laolaltă se ciocneau cu zgomot, în timp ce căruţa neguţătorului ambulant trecea huruind peste scândurile groase care alcătuiau Podul de Căruţe. Bărbatul trase de hăţuri şi opri caii în faţa hanului; o grămadă de săteni şi fermieri, sosiţi cu ocazia Sărbătorii, erau încă adunaţi în jurul său. Din toate direcţiile soseau din ce în ce mai mulţi oameni, care sporeau numărul celor înghesuiţi în jurul uriaşei căruţe cu coviltir, ale cărei roţi erau mai înalte decât statura unui om; cu toţii se uitau ţintă la neguţătorul ambulant, aflat deasupra lor, pe capră.

Bărbatul din căruţă era Padan Fain, un individ cu faţa palidă şi ciolănos, cu braţe descarnate şi nasul mare, coroiat. Din câte îşi amintea Rand, Fain venise în Emond’s Field în fiecare primăvară, cu căruţa şi atelajul său, zâmbind şi râzând în permanenţă, de parcă ar fi ştiut o glumă pe care n-o mai ştia nimeni altcineva.

Imediat ce caii se opriră, în clinchetul clopoţeilor de pe hamuri, uşa hanului se deschise larg şi apăru Sfatul, în frunte cu jupân al’Vere şi cu Tam. Ei îşi croiră drum cu paşi hotărâţi, chiar şi Cenn Buie, printre ceilalţi oameni care îi cereau înfriguraţi neguţătorului ace, dantelă, cărţi sau cine ştie ce alte lucruri.

Fără tragere de inimă, mulţimea se dădu la o parte ca să-i lase să treacă, dar, pe urmele lor, cu toţii începură iar să se înghesuie, căutând fără încetare să se facă auziţi de neguţător. Mai presus de orice, îi cereau veşti.

Pentru săteni, acele, ceaiul şi celelalte lucruri de acest fel nu erau musai cele mai importante din căruţa unui neguţător ambulant. La fel de importante erau veştile din afară, noutăţile petrecute în lume, dincolo de Ţinutul celor Două Râuri. Unii neguţători povesteau pur şi simplu ce ştiau, fără vreun meşteşug, ca şi cum totul nu era decât o grămadă de gunoi cu care nu voiau să aibă de-a face. Altora trebuia să le scoţi vorbele din gură cu cleştele; de-abia vorbeau şi nu le plăcea deloc s-o facă. Fain, dimpotrivă, sporovăia de bunăvoie, deşi de multe ori îşi tachina ascultătorii şi lungea povestea, dând un spectacol la fel de reuşit ca un Menestrel. Îi plăcea să fie în centrul atenţiei şi se plimba ţanţoş prin mulţime, ca un cocoş sfrijit, cu toţi ochii aţintiţi asupra lui. Lui Rand îi trecu prin minte că era foarte posibil ca lui Fain să nu-i convină să găsească în Emond’s Field un Menestrel adevărat.

Neguţătorul ambulant se tot agita cu frâiele cailor, de parcă voia musai să le lege într-un anume fel, băgându-i şi pe bărbaţii din Sfat în seamă la fel de mult ca şi pe săteni, adică aproape deloc. Înclina din cap nepăsător, fără să salute însă pe cineva. Zâmbea fără să vorbească şi le făcea distant cu mâna celor cu care se împrietenise în mod special – cu toate că prietenia fusese pentru el mereu ceva destul de rece: se bătea pe spate în semn de salut cu cei cu care se-ntâlnea, dar altminteri nu se apropia deloc de ei.

Sătenii îi tot cereau să vorbească, ridicând glasurile din ce în ce mai mult, dar Fain, făcându-şi de lucru cu diverse mărunţişuri de pe capră, aştepta ca mulţimea şi nerăbdarea să atingă pragul pe care şi-l dorea. Numai membrii Sfatului rămăseseră tăcuţi. Ei îşi păstrau demnitatea cuvenită poziţiei pe care o ocupau, şi totuşi norii de fum de pipă, din ce în ce mai groşi, care se înălţau deasupra capetelor lor, trădau chinul la care erau supuşi.

Rand şi Mat îşi făcură loc prin mulţime, apropiindu-se cât puteau de mult de căruţă. Rand s-ar fi oprit la jumătatea drumului, dar Mat se strecură prin înghesuială, trăgându-l după el, până ce ajunseră chiar în spatele bărbaţilor din Sfat.

— Credeam că rămâi la fermă până după Sărbătoare, îi strigă lui Rand Perrin Aybara, peste toată hărmălaia.

Ucenicul fierarului era cu aproape un cap mai scund decât Rand, avea părul creţ şi era atât de îndesat, încât părea cât un bărbat şi jumătate, cu umeri puternici şi braţe aproape la fel de groase ca ale lui jupân Luhhan. El ar fi putut să-şi facă loc prin mulţime cu mare uşurinţă, dar nu-i stătea în fire. Dimpotrivă, se deplasa cu foarte multa grijă şi-şi cerea iertare de la oamenii care însă nu băgau de seamă aproape nimic în afara neguţătorului ambulant. Cu toate acestea, Perrin continuă să-şi ceară iertare şi încercă să nu îmbrâncească pe nimeni, în timp ce îşi croia drum spre Rand şi Mat.

— Închipuiţi-vă, zise el, când ajunse în sfârşit în apropiere, Bel Tine şi neguţătorul ambulant, amândouă deodată. Pun rămăşag că sunt într-adevăr artificii.

— Şi nu ştii nici pe jumătate ce se întâmplă, râse Mat.

Perrin îl privi bănuitor, apoi se uită întrebător la Rand.

— Aşa e, strigă Rand, apoi făcu un gest spre mulţimea din ce în ce mai deasă de oameni care vociferau cu toţii. Mai târziu, îţi explic mai târziu. Mai târziu, am zis!

În acea clipă, Padan Fain se ridică pe capră şi, pe dată, mulţimea se potoli. Ultimele cuvinte ale lui Rand răsunară în mijlocul unei linişti depline, surprinzându-l pe neguţător cu un braţ ridicat deasupra capului şi cu gura deschisă. Cu toţii se întoarseră să se holbeze la Rand. Omuleţul sfrijit de pe capră, care se aştepta ca toată lumea să-i soarbă primele cuvinte de pe buze, îl privi lung şi sfredelitor. Rand se înroşi tot şi-şi dori să fi avut statura lui Ewin, ca să nu iasă atât de tare în evidenţă. Şi prietenii săi se mutară, stânjeniţi, de pe un picior pe altul. Nu trecuse mai mult de un an de când Fain îi băgase pentru prima oară în seamă, recunoscându-i drept bărbaţi. În general, Fain nu avea timp pentru niciunul dintre cei prea mici pentru a cumpăra lucruri din căruţa lui. Rand spera că nu fusese din nou redus la rang de copil în ochii neguţătorului.

Dregându-şi puternic glasul, Fain îşi smuci mantia groasă.

— Nu, nu mai târziu, declamă neguţătorul ambulant, ridicând din nou un braţ, cu un gest solemn. Chiar acum am să vă spun.

În timp ce vorbea, făcea gesturi largi, revărsându-şi spusele asupra mulţimii.

— Voi credeţi că aţi avut necazuri aici, în Ţinutul celor Două Râuri, nu-i aşa? Ei bine, toată lumea are necazuri, din Mana Pustiitoare până la miazăzi, în Marea Furtunilor, de la Oceanul Aryth din apus şi până la Pustiul Aielilor, din răsărit. Şi chiar şi mai departe. Ziceţi că iarna a fost mai aprigă decât oricare alta, friguroasă de vă îngheţa sângele în vine şi vă trosneau oasele? Ah, dar iarna a fost geroasă şi aprigă peste tot. În Ţinuturile de la Hotare, iernii voastre i s-ar spune primăvară. Dar primăvara nu mai vine, ziceţi? Lupii v-au omorât oile? Poate că au atacat şi oamenii? Asta e? Păi, să vedem. Primăvara întârzie peste tot. Peste tot sunt lupi, flămânzi, dornici de fiecare bucăţică de carne în care-şi pot vârî colţii, fie oaie, fie vacă, fie om. Dar sunt lucruri şi mai rele decât lupii sau iarna. Există unii care ar fi mulţumiţi să aibă parte numai de micile voastre necazuri.

Făcu o pauză, aşteptând răspuns.

— Ce ar putea fi mai rău decât lupii care omoară oile şi oamenii? întrebă Cenn Buie, iar alţii murmurară a încuviinţare.

— Oamenii care se omoară între ei, răspunse neguţătorul ambulant, pe un ton tragic, iscând şoapte de uluire, care se înteţiră pe măsură ce el povestea mai departe. E război, asta spun. E război în Ghealdan, război şi haos. Zăpezile din Pădurea Dhallin sunt roşii de sânge. Văzduhul e plin de corbi şi de croncănitul lor. Armatele mărşăluiesc spre Ghealdan. Naţiuni întregi, clanuri şi oameni de vază îşi trimit soldaţii la luptă.

— Război?

Cuvântul neobişnuit se rostogoli şovăielnic de pe buzele lui jupân al’Vere. Nimeni din Ţinutul celor Două Râuri nu avusese vreodată de-a face cu războiul.

— De ce se războiesc?

Fain rânji, iar Rand avu impresia că îşi bătea joc de izolarea sătenilor faţă de lume, şi de neştiinţa lor. Neguţătorul ambulant se aplecă înainte, de parcă voia să-i împărtăşească Starostelui o taină, dar şoapta sa era de fapt menită să răzbată prin mulţime, şi aşa se şi petrecu.

— Stindardul Dragonului a fost înălţat, iar oamenii se adună să-i se opună. Şi să-l sprijine.

Din toate gâtlejurile deodată se înalţă un oftat, iar Rand se simţi, în ciuda voinţei sale, cuprins de un fior.

— Dragonul, gemu cineva. Cel Întunecat umblă liber prin Ghealdan!

— Nu Cel Întunecat, mârâi Haral Luhhan. Dragonul nu e Cel Întunecat. Şi, oricum, ăsta-i un fals Dragon.

— Să auzim ce are de spus jupân Fain, vorbi starostele, dar nimeni nu se lăsa aşa de uşor; oamenii strigau din toate părţile, glasurile de bărbaţi şi femei înălţându-se unele peste altele.

— E la fel de rău ca şi Cel Întunecat!

— Dragonul a frânt lumea, nu?

— El a iscat totul! El a făcut să vină Vremea Rătăcirii!

— Cunoaşteţi profeţiile! Când renaşte Dragonul, o să fie mai rău decât în cele mai urâte închipuiri!

— Nu-i decât unul din falşii Dragoni. Nu se poate să fie altfel!

— Şi ce însemnătate are asta? Amintiţi vă de ultimul dintre falşii Dragoni. Şi el a stârnit un război. Mii de oameni au murit, nu-i aşa, Fain? A asediat Illian.

— Sunt timpuri rele! De douăzeci de ani, nimeni nu s-a mai dat drept Dragonul Renăscut, iar acum au fost trei în ultimii cinci ani. Timpuri rele! Uitaţi-vă ce se-ntâmplă cu vremea!

Rand schimbă câte o privire cu Mat şi cu Perrin. Ochii lui Mat scânteiau de încântare, în schimb Perrin se strâmba îngrijorat. Rand îşi amintea perfect de toate poveştile pe care le auzise despre bărbaţii care-şi spuneau Dragonul Renăscut, şi, chiar dacă până la urmă se dovediseră nişte impostori – pentru că muriseră sau dispăruseră fără să îndeplinească vreo profeţie – tot făcuseră lucruri îndeajuns de rele. Naţiuni întregi nimicite de război, cetăţi şi oraşe incendiate. Morţii cădeau ca frunzele de toamnă, şi fugarii se înghesuiau pe drumuri, ca oile într-un ţarc. Aşa spuneau neguţătorii ambulanţi şi marii neguţători, şi toţi oamenii din Ţinutul celor Două Râuri care aveau puţin bun simţ îi credeau pe cuvânt. Lumea urma să se sfârşească, după cum spuneau unii, când adevăratul Dragon avea să se trezească din nou la viaţă.

— Încetaţi! strigă starostele. Tăcere! Nu vă mai daţi de ceasul morţii din pricina propriilor închipuiri. Lăsaţi-l pe jupân Fain să ne povestească despre acest fals Dragon.

Oamenii începură să se liniştească, dar Cenn Buie refuză să se lase redus la tăcere.

— Dar este oare un fals Dragon? întrebă meşterul de acoperişuri, cu o voce sumbră.

Jupân al’Vere clipi ca şi cum ar fi fost luat prin surprindere, apoi se răsti la el:

— Nu fi neghiob bătrân, Cenn!

Dar era prea târziu: Cenn izbutise să aţâţe din nou mulţimea.

— Nu se poate să fie Dragonul Renăscut! Lumina să ne ajute, nu se poate!

— Prost bătrân ce eşti, Buie! Ţii neapărat să-ţi atragi nenorocul, aşa-i?

— Mai lipseşte să rosteşti numele Celui Întunecat! Ţi-a luat Dragonul minţite, Cenn Buie! Încerci să ne faci rău tuturor!

Cenn privi sfidător în jur, încercând să-i intimideze din priviri pe cei care-l dojeneau, şi ridică glasul:

— Nu l-am auzit pe Fain să vorbească despre un „fals” Dragon. Voi l-aţi auzit? Căscaţi ochii! Unde sunt recoltele, care ar trebui să fie deja până la genunchi, sau mai bine? De ce e încă iarnă, când primăvara trebuia să fi venit de o lună?

Câţiva îi strigară mânioşi să-şi ţină gură.

— Nu tac! Nici mie nu-mi plac astfel de vorbe, dar refuz să-mi vâr capul în pământ şi să aştept să vină unul din Taren Ferry să-mi taie gâtul. Şi de data asta nu-l mai aştept nici pe Fain să-şi facă mendrele. Ia, neguţătorule, vorbeşte desluşit. Ce-ai auzit? Ei? Bărbatul ăsta e un Dragon fals?

Fain nu dădu niciun semn că veştile pe care le adusese l-ar fi tulburat. Nu făcu decât să ridice din umeri şi să-şi ducă un deget ciolănos la nas.

— Păi, la asta cine poate răspunde limpede, până ce nu se termină totul?

Se opri şi rânji în felul lui secretos, rotindu-şi ochii peste mulţime ca şi cum şi-ar fi imaginat reacţia oamenilor şi i s-ar fi părut amuzantă.

— Un lucru ştiu, zise el, foarte nonşalant, anume că bărbatul poate folosi Puterea Supremă. Ceilalţi nu puteau. El însă poate conduce. Pământul se crapă la picioarele duşmanilor săi şi zidurile puternice se năruie la poruncă. Fulgerul cade când îl cheamă el şi loveşte acolo unde-i arată. Asta am auzit, de la nişte oameni de încredere.

Se lăsă o tăcere uluită. Rand îşi privi prietenii. Perrin arăta de parcă vedea în faţa ochilor nişte lucruri care nu-i plăceau, dar Mat tot mai părea încântat.

Tam, o idee mai tulburat decât îi stătea în fire, îl trase pe Staroste la o parte, dar înainte să-i fi putut spune ceva, Ewin Finngar izbucni:

— O să înnebunească şi o să moară! În poveşti, bărbaţii care pot conduce Puterea înnebunesc de fiecare dată, se prăpădesc şi mor. Numai femeile o pot atinge. Nu ştie şi el asta?

O scatoalcă de a lui jupân Buie îl făcu să se îndoaie de durere.

— Gata cu flecăreala, băiete, se răsti Cenn, fluturându-şi pumnul noduros în faţa lui Ewin. Poartă-te cu respectul cuvenit şi lasă asta pe seama celor mai în vârstă. Hai, cară-te de aici!

— Linişteşte te, Cenn, mârâi Tam. Băiatul e curios şi atâta tot. Numai de prostiile tale nu aveam nevoie.

— Parcă n-ai avea atâţia ani în spate, adăugă Bran. Aminteşte-ţi, o dată pentru totdeauna, că faci parte din Sfat.

Chipul brăzdat de riduri al lui Cenn se întunecă din ce în ce mai tare, pe măsură ce Tam şi Starostele îl dojeneau, până ce deveni aproape purpuriu.

— Doar ştiţi despre ce soi de femei vorbeşte. Nu te mai încrunta la mine, Luhhan, nici tu, Crawe. Ăsta-i un sat plin de oameni cumsecade, şi e îndeajuns de rău să-l avem în mijlocul nostru pe Fain ăsta care ne vorbeşte despre falşi Dragoni care folosesc Puterea, şi fără să-l mai punem la socoteală pe băiatul ăsta prostănac, vrăjit de Dragon, care să aducă vorba despre Aes Sedai. Despre unele lucruri e pur şi simplu mai bine să nu pomeneşti, chiar dacă voi aveţi de gând să-i daţi prostului de Menestrel voie să vă spună toate poveştile pe care le doriţi. Nu-i bine şi nu-i firesc.

— N-am văzut, n-am auzit şi n-am mirosit niciodată un lucru despre care să nu poţi pomeni, vorbi Tam, dar Fain încă nu isprăvise.

— Femeile Aes Sedai au luat deja masuri, glăsui tare neguţătorul ambulant. Mai multe dintre ele au plecat din Tar Valon călare, spre miazăzi. De vreme ce bărbatul ăsta poate mânui Puterea, numai ele îl pot înfrânge, oricât s-ar lupta ceilalţi, şi numai ele se pot ocupa, după aceea, de soarta lui – dacă reuşesc să-l înfrângă.

Cineva din mulţime gemu cu glas tare şi chiar şi Tam şi Bran schimbară câte o privire îngrijorată. Sătenii se adunau laolaltă, în grupuri mici, iar unii îşi strângeau mantiile pe lângă corp, deşi, la drept vorbind, vântul se mai domolise un pic.

— Sigur că o să-l înfrângă, strigă cineva.

— Falşii Dragoni o păţesc mereu, până la urmă.

— Trebuie să-l înfrângă, nu-i aşa?

— Şi dacă nu, ce se întâmplă?

În cele din urma, Tam reuşise să-i şoptească ceva la ureche Starostelui, iar Bran, încuviinţând din când în când, şi fără să bage în seamă hărmălaia din jurul lor, îl aşteptă să termine, apoi îşi înălţă, la rândul lui, glasul:

— Ascultaţi-mă cu toţii! Tăceţi şi ascultaţi-mă!

Strigătele se potoliră din nou, până ce deveniră doar nişte murmure.

— Astea nu-s nişte simple veşti din afară. Trebuie să fie cercetate de Sfat. Jupân Fain, vino, rogu-te, cu noi în han. Avem să-ţi punem câteva întrebări.

— Pai, chiar mi-ar prinde bine o cană cu vin fiert şi dres, răspunse neguţătorul ambulant, chicotind; sări din căruţă, îşi şterse palmele pe haină şi-şi îndreptă vesel mantia. Vreţi, vă rog, să vedeţi de caii mei?

— Vreau să ştiu şi eu ce are de spus! se auziră mai multe glasuri protestând.

— Doar n-o să-l duceţi cine ştie pe unde! Nevastă-mea m-a trimis să cumpăr ace!

Acest din urmă glas era al lui Wit Congar. El îşi lăsă umerii în jos, sub povara privirilor piezişe pe care-i le aruncară unii, dar rămase pe poziţii.

— Avem şi noi dreptul să punem întrebări, strigă cineva din spatele mulţimii. Eu…

— Linişte! tună Starostele, reuşind să-i reducă pe toţi la o tăcere uluită. După ce Sfatul va fi aflat tot ce trebuie, jupân Fain se va întoarce să vă spună toate noutăţile. Şi să vă vândă oale şi ace. Hu! Tad! Duceţi caii lui jupân Fain în grajd.

Tam şi Bran se aşezară de o parte şi de alta a neguţătorului, restul membrilor Sfatului adunându-se în spatele lor, şi astfel tot grupul se strecură în hanul Izvorul de Vin, închizând sec uşa în nasul celor care încercau să-şi facă şi ei loc. Aceştia bubuiră în uşă, dar, drept răspuns, se auzi un singur strigăt al Starostelui:

— Duceţi-vă acasă!

Oamenii se adunară în faţa hanului, comentând cu voce joasă ce le spusese neguţătorul ambulant, şi ce însemna asta, şi ce fel de întrebări punea Sfatul, şi motivele pentru care ar trebui să li se dea şi lor voie să asculte şi să pună întrebări. Unii trăgeau cu ochiul pe ferestrele din faţă ale hanului, iar câţiva începură chiar să-i ia la întrebări pe Hu şi pe Tad, deşi nu era câtuşi de puţin limpede ce ar fi trebuit să ştie aceştia din urmă. Cei doi grăjdari, oameni zdraveni şi liniştiţi, nu răspunseră decât prin câte un mormăit şi-şi văzură de treabă, deshămând caii de la căruţă, unul câte unul; după ce terminară, nu se mai întoarseră.

Rand nu băgă în seama mulţimea. El se aşeză pe un colţ al vechii fundaţii din piatră, îşi strânse mantia pe lângă trup şi rămase cu ochii aţintiţi spre uşa hanului. Ghealdan. Tar Valon. Până şi numele erau ciudate şi fascinante. Erau locuri pe care le ştia numai din poveştile neguţătorilor ambulanţi şi ale gărzilor marilor neguţători. Aes Sedai, războaie şi Dragoni făţarnici: despre toate acestea vorbeau poveştile spuse noaptea târziu, la gura vetrei, în timp ce o lumânare arunca umbre stranii pe perete, iar vântul şuiera, lovindu-se de obloane. Una peste alta, i se părea mai bine să aibă parte de furtuni de zăpadă şi de lupi. Totuşi, pesemne că viaţa din afara Ţinutului celor Două Râuri era diferită – era ca şi cum ai fi trăit în mijlocul unei poveşti spuse de un Menestrel. O aventură. O aventură de lungă durată. O viaţă întreagă de aventuri.

Încet, încet, sătenii se răspândiră, fără să înceteze să murmure şi să clatine din cap. Wit Congar se opri o clipă să se holbeze în interiorul căruţei părăsite, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească un alt neguţător ambulant ascuns înăuntru. În cele din urma, rămaseră numai câţiva tineri. Mat şi Perrin veniră şi ei lângă Rand.

— Cred că toată povestea asta e mai tare şi decât Menestrelul, zise Mat, încântat. Mă întreb dacă o să ajungem şi noi să-l vedem pe falsul Dragon.

Perrin îşi clătină capul, acoperit cu un păr des.

— Eu nu vreau să-l văd. Altundeva, poate, dar nu în Ţinutul celor Două Râuri. Nu şi dacă asta înseamnă război.

— Nici dacă asta înseamnă să ne trezim aici cu Aes Sedai, adăugă Rand. Sau ai uitat cumva cine a iscat Frângerea? E adevărat că Dragonul a pornit-o, dar cei care au frânt cu adevărat lumea au fost Aes Sedai.

— Am auzit odată o poveste, începu Mat, vorbind rar, de la una din gărzile unui neguţător de lână. El zicea că Dragonul va renaşte în momentul cel mai greu pentru omenire şi că ne va salva pe toţi.

— Dacă asta credea, era un prostănac, rosti ferm Perrin. Şi tu la fel, că ai stat să-l asculţi.

Băiatul nu părea mânios; nu era iute din fire. Numai că, uneori, fantezia lui Mat, iute ca argintul viu, îl scotea din sărite, şi atunci glasul îi trăda oarecum starea.

— Îmi închipui că ţi-a mai zis şi că, după aceea, o să trăim cu toţii într-o nouă Vârstă a Legendelor.

— N-am zis că l-am şi crezut, protesta Mat. Doar l-am ascultat. A auzit şi Nynaeve, şi am crezut că o să ne jupoaie de vii pe amândoi. El – adică Străjerul – mi-a zis că foarte mulţi oameni cred în asta, numai că le e frică să mărturisească, le e frică de Aes Sedai şi de Copiii Luminii. După ce s-a năpustit Nynaeve la noi, n-a mai vrut să-mi spună nimic. Iar ea ne-a pârât neguţătorului, care a zis că nu o să-l mai ia niciodată cu el.

— Bravo lui, zise Perrin. Dragonul – să ne salveze? Asta-mi pare o vorbă demnă de Coplin.

— În ce strâmtoare am putea ajunge, ca să vrem să ne salveze Dragonul? se întrebă Rand. E ca şi cum i-am cere ajutor Celui Întunecat.

— Asta nu mi-a zis, răspunse şovăielnic Mat. Şi n-a pomenit nici de vreo nouă Vârstă a Legendelor. A spus că lumea va fi ruptă în bucăţi la venirea Dragonului.

— Asta chiar că ne-ar salva, rosti Perrin sec. O alta Frângere.

— Ardem-ar focul! mârâi Mat. Încerc numai să vă povestesc ce am auzit şi eu.

Perrin clatină din cap.

— Vreau doar ca femeile alea Aes Sedai şi cu Dragonul, fals sau adevărat, să stea departe. Poate aşa, Ţinutul celor Două Râuri va fi cruţat.

— Chiar crezi că sunt Iscoade ale Celui Întunecat? se încruntă Mat gânditor.

— Cine? întreba Rand.

— Aes Sedai.

Rand îi aruncă o privire lui Perrin, care ridică din umeri.

— Poveştile, începu el rar, dar Mat îl întrerupse.

— Nu toate poveştile spun că ele l-ar sluji pe Cel Întunecat, Rand.

— Pe Lumină, Mat, zise Rand, ele au iscat Frângerea. Ce mai vrei?

— Ei, aşa o fi, ofta Mat; în clipa următoare însă, zâmbea din nou. Moş Bili Congar zice că nu există. Nici Aes Sedai. Nici Iscoadele Celui Întunecat. Zice că-s doar poveşti. Zice că el nu crede nici în Cel Întunecat.

Perrin pufni.

— Vorbe de Coplin, de la un Congar. Nu-i firesc?

— Moş Bili a rostit şi numele Celui Întunecat. Pun pariu că asta n-o ştiaţi!

— Pe Lumină! exclamă Rand.

Rânjetul lui Mat se făcu mai larg.

— S-a întâmplat primăvara trecută, chiar înainte ca gândacii să-i atace câmpurile – numai pe ale lui, nu şi pe ale altora. Chiar înainte ca toţi cei din casa lui să se îmbolnăvească de friguri galbene. L-am auzit cu urechile mele. Şi acuma zice că nu crede, dar când îi cer să mai spună o dată numele Celui Întunecat, aruncă după mine cu câte ceva.

— Eşti într-atât de prost încât să faci una ca asta, Matrim Cauthon?

Nynaeve al’Meara apăru în mijlocul lor, cu cosiţa de culoare închisă petrecută peste un umăr şi aproape zbârlită de mânie. Rand se ridică grăbit. Meştereasa, o fată zveltă şi care de-abia îi venea lui Mat până la umăr, părea în clipa aceea mai înaltă decât toţi ceilalţi, şi nici nu mai conta că era tânără şi drăguţă.

— Când s-a-ntâmplat asta, am bănuit eu ceva despre Bili Congar, dar m-am gândit că măcar tu ai mai multă minte decât să-l provoci la aşa ceva. Oi fi îndeajuns de mare ca să te-nsori, Matrim Cauthon, dar de fapt şi de drept maică-ta n-ar fi trebuit să-ţi dea drumul din sforile cu care te ţinea legat de şorţul ei. Mai e puţin şi rosteşti şi tu numele Celui Întunecat.

— Nu, Meştereasă, protesta Mat; expresia de pe chipul lui arata că şi ar fi dorit să fie oriunde, numai acolo nu. Moş Bili – adică jupân Congar – a făcut-o, nu eu! Sânge şi cenuşă, păi eu…

— Ia vezi cum vorbeşti, Matrim!

Rand îşi îndreptă spatele, deşi privirea ei fioroasă nu era pentru el. Perrin părea la fel de abătut. Ceva mai târziu, unul dintre ei avea cu siguranţă să se plângă de faptul că fuseseră certaţi de o femeie care nu era cu mult mai în vârstă decât ei – aşa se întâmpla întotdeauna după dojenile lui Nynaeve, deşi niciodată de faţă cu ea; numai că, în prezenţa ei, diferenţa de vârstă părea îndeajuns de mare. Mai ales dacă era supărată. Băţul pe care-l ţinea în mână avea un capăt gros şi unul subţire ca o nuia – iar ea nu se sfia deloc să-l folosească împotriva celor pe care-i bănuia că se comportă prosteşte. Orice vârstă şi orice poziţie aveau, puteau s-o-ncaseze peste cap, peste mâini sau peste picioare.

Rand era atât de atent la Meştereasă, încât, în prima clipă, nici nu-şi dădu seama că aceasta nu era singură. După ce-şi observă greşeala, începu să se gândească s-o şteargă orice i-ar fi spus Nynaeve după aceea, şi orice i-ar fi făcut.

În spatele Meşteresei, la câţiva paşi, stătea Egwene, care-i privea atent. Era de aceeaşi înălţime cu Nynaeve şi avea acelaşi ten închis la culoare, aşa că, în acel moment, putea să pară o imagine în oglindă a dispoziţiei în care se afla aceasta din urmă. Stătea cu braţele încrucişate pe piept şi cu buzele strânse dezaprobator. Gluga mantiei sale moi şi cenuşii îi umbrea faţa, iar în ochii ei mari, căprui, nu mai era nici urmă de zâmbet.

„Cinstit ar fi fost, se gândea Rand, ca el să aibă câteva avantaje în faţa ei, fiind cu doi ani mai în vârstă”; dar nu era aşa. Nici în cele mai bune momente ale sale nu era prea îndemânatic cu vorbele, atunci când li se adresa fetelor din sat – nu ca Perrin, în orice caz; iar atunci când Egwene îl privea aşa atent, cu ochii mari de tot, ca şi cum nici o fărâmă din atenţia ei nu se îndrepta în altă parte, pur şi simplu nu reuşea să-şi mai stăpânească vorbele. Poate totuşi izbutea să plece de îndată ce Nynaeve termina cu ei. Totuşi, ştia că n-o s-o facă, deşi nu-şi dădea seama de ce.

— Rand al’Thor, vrei să nu te mai holbezi ca un miel bezmetic, rosti Nynaeve, şi să-mi spui de ce vorbeaţi despre lucruri de care ar trebui să aveţi bunul simţ să vă feriţi, viţei ce sunteţi?

Rand tresări şi-şi luă ochii de la Egwene; în momentul în care Meştereasa începuse să vorbească, pe chipul ei înflorise un zâmbet care-l nedumerea. Glasul lui Nynaeve era tăios, dar şi ea avea pe chip un început de zâmbet ştiutor; până la urmă, Mat izbucni în hohote de râs. Zâmbetul Meşteresei dispăru, iar ea îi aruncă lui Mat o privire care-l făcu să-i rămână râsul în gât.

— Ei bine, Rand? întrebă Nynaeve.

Cu colţul ochiului, el o văzu pe Egwene, care tot mai zâmbea. „Ce i s-o fi părând aşa de caraghios?”

— Era destul de firesc să vorbim despre asta, Meştereasă, se grăbi el să zică. Neguţătorul ambulant, Padan Fain… şi toţi… Jupân Fain a adus veşti despre un fals Dragon undeva prin Ghealdan şi despre război şi Aes Sedai. Sfatul a fost de părere că sunt lucruri îndeajuns de importante ca să stea cu el de vorbă. Iar noi, despre ce altceva să vorbim?

Nynaeve scutură din cap.

— Deci de asta căruţa neguţătorului a rămas aici, părăsită. Am auzit oamenii care se grăbeau să-i iasă în cale, dar nu puteam să plec de lângă jupâneasa Ayellin până nu-i scădea febra. Zici că Sfatul îi pune întrebări neguţătorului despre ce se întâmplă în Ghealdan? Aşa cum îi cunosc eu, îi pun numai întrebări greşite. Numai Soborul Femeilor poate afla ceva cu adevărat folositor.

Potrivindu-şi bine mantia pe umeri, ea intra în han. Egwene n-o urmă. Când uşa se închise în spatele lui Nynaeve, fata se postă în faţa lui Rand. Nu se mai încrunta, dar privirea ei fixă îl neliniştea. Se uită spre cei doi prieteni, dar ei se duseră mai încolo, părăsindu-l cu nişte rânjete largi pe buze.

— N-ar trebui să-i permiţi lui Mat să te amestece în toate prostiile astea, Rand, începu Egwene, solemnă ca însăşi Meştereasa; apoi, brusc, se puse pe chicotit. Nu te-am mai văzut arătând aşa de când Cenn Buie v-a prins, pe tine şi pe Mat, urcaţi în merii lui; pe atunci aveaţi zece ani.

El se mută de pe un picior pe altul şi îşi privi prietenii care stăteau în apropiere; Mat vorbea şi gesticula însufleţit.

— Dansezi cu mine mâine?

De fapt, nu asta voia să spună. Voia într-adevăr să danseze cu ea, dar, în acelaşi timp, ar fi dat orice să scape de stânjeneala care îl cuprindea fără greş atunci când era lângă ea. Aşa se simţea şi acum.

Colţurile gurii ei se ridicară într-un zâmbet slab.

— După amiază, răspunse ea. Dimineaţă sunt ocupată.

Dinspre ceilalţi se auzi exclamaţia lui Perrin:

— Un Menestrel!?

Egwene se întoarse spre ei, dar Rand îi puse o mână pe braţ:

— Ocupată? Cum aşa?

În ciuda frigului, ea îşi dădu gluga pe spate şi, cu un gest aparent nepăsător, îşi trase părul peste umăr. Când o văzuse ultima data, părul îi cădea pe umeri în bucle întunecate, legat numai cu o panglică roşie; acum însă, fusese împletit într-o cosiţă lungă.

Băiatul se holbă la cosiţă ca la o viperă, apoi aruncă o scurtă privire spre Stâlpul Primăverii, care acum rămăsese părăsit pe Pajişte, gata pentru ziua următoare. Dimineaţă urma ca femeile nemăritate, dar ajunse la vârsta măritişului, să danseze în jurul său. Rand înghiţi în sec. Nici nu-i trecuse prin cap că Egwene avea să ajungă la vârsta potrivită în acelaşi timp cu el.

— Dacă ajunge cineva la vârsta măritişului, îngăimă el, nu înseamnă ca trebuie s-o şi facă. Nu imediat.

— Fireşte ca nu. Poate niciodată.

Rand clipi uimit.

— Niciodată?

— De obicei Meşteresele nu se mărită. Am luat lecţii de la Nynaeve, ştii? Ea zice că am har, că pot învăţa să ascult vântul. Mi-a zis că nu toate Meşteresele pot s-o facă, deşi aşa pretind.

— Meştereasă! strigă el amuzat, fără să observe sclipirea periculoasă din ochii fetei. Păi, Nynaeve va fi Meştereasă aici cel puţin încă vreo cincizeci de ani. Probabil că şi mai mult. O să-ţi petreci viaţa făcându-ţi ucenicia cu ea?

— Mai sunt şi alte sate, răspunse ea însufleţită. Nynaeve zice că satele de la miazănoapte de Taren îşi aleg aproape întotdeauna o Meştereasă din altă parte. Li se pare că, în felul ăsta, ea n-o să aibă preferaţi printre oamenii din sat.

Buna dispoziţie a băiatului se topi la fel de repede cum apăruse.

— Să pleci din Ţinutul celor Două Râuri? Păi, aşa n-am să te mai văd niciodată.

— Şi vrei să zici că nu ţi-ar plăcea? Nu mi-ai dat niciun semn că ţi-ar păsa, în ultima vreme.

— Nimeni nu pleacă din Ţinutul celor Două Râuri, continuă el. Poate doar câte cineva din Taren Ferry, dar ăia sunt oricum oameni ciudaţi. Nici nu seamănă cu noi, ceilalţi.

Egwene scoase un oftat de exasperare.

— Poate sunt şi eu ciudată. Poate mai vreau să văd şi alte locuri, despre care am auzit din poveşti. La asta nu te-ai gândit?

— Ba fireşte că da. Şi eu cad pe gânduri uneori, dar ştiu să fac diferenţa între vise şi realitate.

— Şi vrei să spui că eu nu? rosti ea, furioasă, şi-i întoarse de îndată spatele.

— Nu asta voiam să spun. Vorbeam despre mine. Egwene?

Ea îşi trase mantia pe lângă trup, ca un zid care s-o despartă de el, şi, înţepată, se duse câţiva paşi mai departe. Băiatul îşi frecă supărat fruntea. Cum să-i explice? Nu era prima dată când ea îi răstălmăcea vorbele, scoţând din ele altceva decât avusese intenţia să pună acolo. În dispoziţia în care era acum, un singur pas greşit n-ar fi făcut decât să înrăutăţească lucrurile, iar Rand era destul de sigur că aproape orice ar fi găsit de spus ar fi fost greşit.

Atunci, Mat şi Perrin se întoarseră. Egwene nu-i băgă în seamă. Ei o priviră şovăielnic, apoi se adunară în jurul lui Rand.

— Şi Perrin a primit o monedă de la Moiraine, zise Mat. La fel ca ale noastre.

El se opri o clipa, apoi adăugă:

— Şi l-a văzut şi pe călăreţ.

— Unde? întreba Rand. Când? L-a mai văzut cineva? Ai spus cuiva?

Perrin îşi ridică braţele groase, făcându-i semn să o ia mai încet.

— Pe rând, pe rând. L-am văzut la marginea satului, privind fierăria, chiar ieri, la apus. Mi-a dat fiori, zău aşa. I-am spus lui jupân Luhhan, dar când s-a uitat el, nu mai era nimeni. Mi-a zis că am început să am vedenii. Dar atunci când am stins focul şi am strâns uneltele, şi-a luat cu el ciocanul cel mai gros. N-a mai făcut asta niciodată.

— Deci te-a crezut, socoti Rand, dar Perrin dădu din umeri.

— Nu ştiu. L-am întrebat de ce şi-a luat ciocanul, dacă nu erau decât nişte vedenii, şi mi-a zis ceva despre lupii care au devenit într-atât de îndrăzneţi încât intră şi în sat. Poate a crezut că asta am văzut, dar ar trebui să ştie că pot să desluşesc un lup de un bărbat călare, chiar şi în amurg. Ştiu ce am văzut, şi nimeni nu mă poate face să cred altceva.

— Eu te cred, rosti Rand. Adu-ţi aminte că l-am văzut şi eu.

Perrin mormăi satisfăcut, ca şi cum până atunci nu fusese sigur de asta.

— Ce tot vorbiţi acolo? întrebă deodată Egwene.

Pe dată, Rand îşi dori să fi vorbit mai încet. Ar fi făcut-o, dacă şi-ar fi dat seama că fata îi asculta. Mat şi Perrin, rânjind ca nişte nătângi, se dădură peste cap să-i povestească despre întâlnirile lor cu călăreţul cu mantie neagră, dar Rand rămase tăcut. Era sigur că ştia ce urma să le spună Egwene, după ce terminau.

— A avut dreptate Nynaeve, vorbi solemn Egwene, după ce cei doi băieţi tăcură. Niciunul din voi nu trebuia dezlegat din sfori. Mai există şi oameni care călăresc, aflaţi de la mine. Asta nu-i face să fie monştri coborâţi din poveştile Menestrelilor.

În sinea lui, Rand se felicită – avusese perfectă dreptate. Ea însă se îndreptă acum spre el.

— Şi tu te apuci să răspândeşti asemenea poveşti! Uneori n-ai pic de minte, Rand al’Thor. Iarna a fost şi aşa destul de înfricoşătoare; nu mai speriaţi copiii!

Rand făcu o strâmbătură amară.

— N-am răspândit nimic, Egwene. Dar am văzut ce-am văzut, şi nu era un fermier care-şi căuta vaca rătăcită.

Egwene trase adânc aer în piept şi deschise gura, dar nu mai apucă să mai zică nimic, căci uşa hanului se deschise şi un bărbat cu o claie de păr alb ieşi în grabă, de parcă-l urmărea cineva.