Ochiul Lumii

19 Umbra care pândeşte

Pietrele sparte din pavaj trosneau sub copitele cailor, în timp ce Lan îi conducea în oraş. Totul era sfărâmat, din câte vedea Rand, şi părăsit, aşa cum spusese Perrin. Nu se mişca nici măcar vreo pasăre, iar din crăpăturile zidurilor şi din pavaj răsăriseră buruieni, mai ales din cele bătrâne. Casele cu acoperişul prăbuşit erau mai multe decât cele întregi. Zidurile prăvălite revărsau pe străzi grămezi de cărămizi şi pietre. Turnurile erau înclinate, abrupte şi neregulate, ca nişte beţe rupte la mijloc. Moviliţele de diferite forme, pe ale căror laturi creşteau câţiva copaci strâmbi, puteau fi rămăşiţele unor palate.

Şi totuşi, ceea ce rămăsese era suficient pentru a face ca lui Rand să-i se taie răsuflarea. Până şi cea mai mare clădire din Baerlon s-ar fi pierdut în umbra celor de aici. Palate de marmura albă, având în vârf domuri uriaşe, îi ieşeau înaintea ochilor oriunde privea. Fiecare clădire părea să aibă cel puţin un dom; unele aveau patru sau cinci, şi toate de altă formă. Alei lungi, mărginite de coloane, se întindeau pe sute de paşi, până la turnurile care păreau să ajungă la cer. La fiecare răscruce se vedea o fântână de bronz, sau spirala de alabastru a vreunui monument, sau o statuie pe piedestal. Chiar dacă fântânile secaseră, cele mai multe monumente se prăbuşiseră şi multe statui erau sparte, ceea ce rămăsese era atât de măreţ, încât nu putea decât să se minuneze.

„Şi eu care credeam că Baerlon e un oraş mare! Arde-m-ar focul, ce trebuie să se mai fi distrat Thom. Şi Moiraine, şi Lan.”

Era aşa de captivat de ceea ce vedea, încât rămase surprins atunci când Lan se opri, dintr-odată, în faţa unei clădiri de piatră albă, care fusese cândva de două ori cât Cerbul şi Leul. Nu exista niciun semn care să indice ce fusese acolo, pe când oraşul era viu şi strălucitor – putea să fi fost chiar şi un han. Din caturile de mai sus nu rămăsese decât o cochilie goală – prin ramele goale ale ferestrelor se vedea cerul de după amiază; lemnul şi sticla dispăruseră de multă vreme, dar catul de jos părea încă solid.

Moiraine, ţinându-se în continuare de şa, cercetă amănunţit clădirea înainte să încuviinţeze.

— Aici e bine.

Lan sări din şa şi o ridică pe femeia Aes Sedai în braţe.

— Duceţi caii înăuntru, porunci el. Găsiţi o încăpere mai în spate pe care s-o folosim ca grajd. Hai, mişcaţi-vă! Nu suntem pe pajiştea din satul vostru.

Şi dispăru înăuntru, cu femeia în braţe. Nynaeve coborî cu mişcări bruşte din şa şi se grăbi pe urmele lui, ţinându-şi strâns în mână punga cu ierburi şi leacuri. Egwene o urmă. Amândouă îşi lăsaseră caii în părăsire.

— Aduceţi caii înăuntru, mormăi Thom, morocănos, şi pufni în mustăţi, apoi se dădu jos din şa, cu mişcări încete şi ţepene, îşi puse mâinile în şolduri şi oftă prelung, apucând căpăstrul lui Aldieb. Ei? mai zise el, ridicând dintr-o sprânceană înspre Rand şi prietenii săi.

Cu toţii se grăbiră să descalece şi adunară şi ceilalţi cai. Arcada, din care nu mai rămăsese nimic care să arate că acolo fusese cândva o uşă, era îndeajuns de largă pentru ca animalele să poată trece, chiar şi două deodată.

Înăuntru era o încăpere uriaşă, care se întindea pe toată lăţimea clădirii, cu o podea murdară de piatră şi câteva tapiserii zdrenţuite întinse pe pereţi. Culoarea lor pălise, ajungând un soi de maroniu întunecat; păreau gata să se sfărâme la cea mai mica atingere. În rest, nu mai era nimic. Lan îi făcuse un culcuş lui Moiraine, în colţul cel mai apropiat, folosind mantia lui şi a ei. Plângându-se de praf, Nynaeve îngenunche lângă Aes Sedai, scotocind în punga cu leacuri pe care i-o ţinea Egwene.

— Nu mi-o fi plăcând ea prea mult, e adevărat, îi mărturisea Nynaeve Străjerului, când Rand pătrunse înăuntru, pe urmele lui Thom, ducându-i pe Bela şi pe Noruţ, dar eu sar în ajutorul tuturor celor care au nevoie, fie că-mi plac, fie că nu.

— Nu te-am învinovăţit de nimic, Meştereasă, ţi-am spus numai să ai grijă cu ierburile.

Ea îl privi cu coada ochiului.

— Adevărul e că ea are nevoie de ierburile mele, şi dumneata la fel.

Glasul ei fusese de la bun început răstit, iar acum se ascuţea cu fiecare vorbă.

— Adevărul e că nici ea nu poate face chiar totul, nici măcar cu ajutorul Puterii Supreme, şi că a făcut aproape tot ce a putut. Dacă mai încerca ceva, se prăbuşea. Şi adevărul e că sabia dumitale n-o mai poate ajuta acum, Stăpân al celor Şapte Turnuri, dar ierburile mele da.

Moiraine îşi puse o mână pe braţul lui Lan.

— Stai liniştit, Lan. Nu vrea să-mi facă rău. Numai că nu ştie.

Străjerul pufni dispreţuitor.

Nynaeve se opri din scotocit şi îl privi încruntată, dar i se adresă lui Moiraine.

— Multe lucruri nu ştiu. Despre ce vorbeşti?

— De pildă, răspunse Moiraine, află că lucrul de care am cu adevărat nevoie este un pic de odihnă. Şi mai e ceva – te cred pe cuvânt. Priceperea şi cunoştinţele dumitale vor fi mai folositoare decât am crezut. Acum, dacă ai avea ceva care să mă ajute să dorm vreun ceas, şi să nu mă trezesc ameţită…

— Un ceai slab de…

Rand nu mai auzi şi restul, căci se luă după Thom, care pătrunse într-o încăpere din spatele primei, la fel de mare şi chiar şi mai pustie. Aici era doar praf, care se aşternuse nestingherit, până să pătrundă ei. Pe podea nu se zăreau nici măcar urme de animale sau de păsări.

Rand începu să desfacă şeile de pe Bela şi Noruţ, Thom se ocupă de Aldieb şi de murgul său, iar Perrin, de calul pe care venise şi de Mandarb. Numai Mat nu făcea nimic; îşi lăsă frâiele să cadă în mijlocul încăperii. Mai erau acolo două arcade, în afară de cea prin care intraseră.

— O alee, anunţă Mat, după ce se uitase într-acolo. Dar cu toţii puteau să-şi dea seama, chiar şi din locul în care se aflau. Cea de-a doua arcadă era numai un dreptunghi întunecat, pe peretele din spate. Mat trecu încet pe dedesubtul ei şi se întoarse mult mai repede, scuturându-şi aprig pânzele vechi de păianjen care-i se prinseseră în păr.

— Acolo nu-i nimic, spuse el, aruncând încă o privire înspre alee.

— Vrei să-ţi vezi de cal sau nu? întrebă Perrin.

El, unul, terminase deja cu al său, iar acum ridica şaua de pe Mandarb. În mod ciudat, armăsarul cu ochi fioroşi nu era neastâmpărat, deşi îl privea intens.

— Să ştii că nimeni n-are de gând să facă şi treaba ta.

Mat aruncă o ultimă privire de a lungul aleii, apoi se întoarse, oftând, la calul său. Când Rand lăsă jos şaua Belei, observă că pe chipul celuilalt se aşternuse o expresie posomorâtă. Privirea lui părea pierdută undeva, în depărtare, şi se mişca foarte încet.

— Mat, ai păţit ceva? întreba Rand.

Mat ridica şaua de pe cal şi rămase în picioare, cu ea în mână.

— Mat? Mat!

Mat tresări, mai-mai să scape şaua pe jos.

— Ce-i? Of… căzusem pe gânduri.

— Pe gânduri? replică Perrin, care tocmai îi scotea căpăstrul lui Mandarb, pentru a-l priponi. Parcă adormiseşi.

Mat se încruntă.

— Mă gândeam la… la ce s-a întâmplat mai devreme. La vorbele alea. Eu…

Cu toţii, nu doar Rand, se întoarseră să-l privească, iar el se foi stânjenit.

— Ei, aţi auzit ce spunea Moiraine. Ca şi cum un mort vorbea prin gura mea. Nu-mi place.

Chipul său se înăspri, auzindu-l pe Perrin chicotind.

— Strigătul de luptă al lui Aemon, asta a spus – nu? Poate că eşti Aemon reînviat. Dacă e să mă iau după ce ne tot spuneai, cum că Emond’s Field ţi se pare un loc foarte plicticos, cred că ţi-ar plăcea să fii rege, şi un erou renăscut.

— Nu spune asta! interveni Thom, care răsuflă adânc; de acum, cu toţii se uitau la el. Asemenea cuvinte sunt primejdioase şi prosteşti. Morţii pot învia sau pot pune stăpânire pe un trup viu, iar asta nu e ceva de care să poţi vorbi cu uşurinţă. Răsuflând din nou, ca să se liniştească, continuă: Sângele străvechi, asta a spus. Sângele, nu vreun mort. Am auzit că asta se poate întâmpla, din când în când. Am auzit, deşi nu m-am gândit vreodată că… Erau rădăcinile tale, băiete. Ceea ce te uneşte cu tatăl şi bunicul tău, stirpea care merge îndărăt până la Manetheren, şi poate şi dincolo de asta. Ei, acum ştii că te tragi dintr-o familie străveche. Ar trebui s-o laşi baltă şi să fii mulţumit. Cei mai mulţi oameni nu ştiu mai multe decât că au avut şi ei un tată.

„Unii dintre noi nu pot fi siguri nici măcar cu atât, se gândi Rand, amar. Poate că Meştereasa avea dreptate. Pe Lumină, sper să fi avut.”

Mat încuviinţă, auzind cuvintele Menestrelului.

— Da, îmi închipui că-i aşa. Numai că, mă întreb… crezi că are de-a face cu ce ni s-a întâmplat nouă? Cu trolocii şi toate cele? Adică… ei, nu ştiu ce vreau să zic.

— Cred că ar trebui să uiţi de asta şi să te gândeşti că trebuie să scapi de aici nevătămat, răspunse Thom, scoţându-şi din mantie pipa cu muştiucul lung. Şi mai cred că eu, unul, o să mă duc să trag un fum.

Fluturând din pipă în direcţia lor, dispăru în încăperea din faţă.

— Suntem cu toţii la mijloc, nu doar unul, îi spuse Rand lui Mat.

Mat se înfioră şi scoase un hohot scurt de râs.

— Aşa-i. Ei, dacă tot vorbeşti de asta acum, că am terminat cu caii, ce-aţi zice să mergem să mai vedem câte ceva din oraşul ăsta? Un oraş adevărat, fără mulţimi de oameni care să-ţi dea coate şi să te înghiontească în coaste. Şi fără nimeni care să ne privească de sus. Mai avem un ceas, poate două, până la asfinţit.

— Nu cumva ai uitat de troloci? întrebă Perrin.

Mat scutură dispreţuitor din cap.

— Lan a spus că nu vor intra aici, după noi, ţi-aduci aminte? Ar trebui să asculţi cu mai mare atenţie ce se vorbeşte.

— Îmi amintesc, rosti Perrin. Şi chiar ascult. Oraşul ăsta – Aridhol, nu? – a fost înfrăţit cu Manetheren. Vezi? Ascult.

— Aridhol trebuie să fi fost cel mai mare oraş de pe timpul războaielor troloce, vorbi Rand, pentru ca lor să le fie încă teamă de el. Nu le-a fost teamă să intre în Ţinutul celor Două Râuri, iar Moiraine ne-a zis că Manetheren a fost – oare cum a spus? – un ghimpe înfipt în coasta Celui Întunecat.

Perrin ridică braţele.

— Nu mai vorbi despre Păstorul Nopţii, te rog.

— Ce ziceţi? râse Mat. Hai să mergem!

— Ar trebui s-o întrebăm pe Moiraine, propuse Perrin, iar Mat ridică braţele.

— S-o întrebam pe Moiraine? Crezi că ne-ar lăsa să ne îndepărtăm? Şi de Nynaeve ce părere ai? Sânge şi cenuşă, Perrin, de ce n-o întrebi şi pe jupâneasa Luhhan, dacă tot e pe-aşa?

Perrin încuviinţă, cam fără voia lui, iar Mat se întoarse, rânjind, către Rand.

— Tu ce zici? Un oraş adevărat… Cu palate, râse el viclean. Şi fără Mantiile Albe care să se holbeze la noi.

Rand îl privi urât, dar nu şovăi decât o clipă. Palatele erau ca desprinse din povestea vreunui Menestrel.

— Bine.

Mergând încet, ca să nu fie auziţi de dincolo, plecară pe alee, urmând-o din faţa clădirii până la o stradă de pe partea opusă. Mergeau repede, iar după ce se îndepărtaseră îndeajuns de mult de clădirea din piatră albă, Mat începu dintr-odată să danseze.

— Liberi! strigă el. Suntem liberi!

Încetini până ce ajunse să se învârtă în cerc, holbându-se la tot ce era împrejur, şi râzând în continuare. Umbrele după-amiezii se întindeau lungi şi zdrenţuite, iar soarele care cobora colora în auriu oraşul în ruină.

— Aţi visat vreodată că ar putea exista un loc ca ăsta? Ei?

Perrin râse şi el, dar Rand ridică stânjenit din umeri. Nu era ca oraşul din primul său vis, şi totuşi…

— Dacă e să vedem ceva, spuse el, mai bine mergem mai departe. În curând va fi întuneric.

Mat părea să vrea să vadă totul, şi-i trase pe ceilalţi după el cu mult entuziasm. Se căţărară pe fântâni prăfuite, ale căror bazine erau îndeajuns de mari pentru a-i cuprinde pe toţi oamenii din Emond’s Field, şi se preumblară prin clădiri alese la întâmplare, dar numai prin cele mai mari pe care le puteau găsi. Pe unele le înţeleseră, pe altele nu. Un palat era, limpede, un palat, dar ce era uriaşa clădire rotundă, cu o cupolă mare ca un deal pe dinafară şi cu o singura încăpere monstruoasă pe dinăuntru? Dar locul înconjurat de ziduri, deschis spre cer şi îndeajuns de mare pentru a adăposti tot satul lor, înconjurat de şiruri întregi de bănci de piatră?

Mat deveni nerăbdător când văzu că nu găsesc decât praf, pietre sau tapiserii decolorate care se rupeau la cea mai mică atingere. La un moment dat, dădură peste nişte scaune de lemn, adunate lângă un zid, dar toate se făcură praf când Perrin încercă să ridice unul.

Palatele, cu încăperile lor uriaşe şi goale, dintre care unele ar fi putut cuprinde tot hanul Izvorul de Vin – ba să mai rămână şi ceva loc, în toate direcţiile –, îl duseră pe Rand cu gândul numai la oamenii care locuiseră acolo. Îi trecu prin minte că toţi cei din Ţinutul celor Două Râuri ar fi putut sta acolo, sub cupola cea rotundă, cât despre locul cu băncile de piatră… Aproape că-şi putea închipui că-i vede pe oamenii ascunşi în umbră, care îi priveau dezaprobator pe cei trei intruşi care le tulburau liniştea.

Până la urma obosi şi Mat, oricât ar fi fost de măreţe clădirile, şi-şi aminti că în noaptea de dinainte nu dormise decât un ceas. Cu toţii începură să-şi amintească de asta. Căscând, se aşezară pe treptele unei clădiri înalte, în faţa căreia se aflau mai multe şiruri de coloane mari, de piatră, şi începură să se certe ce să facă mai departe.

— Să ne întoarcem, propuse Rand, şi să dormim un pic. Îşi duse mâna la gură, iar după ce reuşi să continue, adăugă: Să dorm, asta vreau.

— De dormit, poţi dormi oricând, spuse Mat hotărât. Uită-te unde suntem. Un oraş în ruină. Comori.

— Comori? mormăi şi Perrin, trosnind din fălci. Pe aici nu e nici o comoară. Nu e decât praf.

Rand îşi duse palma la frunte şi privi soarele, ca o minge roşie care stătea spânzurată pe lângă acoperişuri.

— Se face târziu, Mat. În curând va fi întuneric.

— Ar putea să fie comori, o ţinu una şi bună Mat. Oricum, vreau să mă sui într-unul din turnuri. Uitaţi-vă la cel de acolo. E întreg. Pun pariu că de acolo de sus se vede împrejur, cale de mai multe mile. Ce ziceţi?

— Turnurile sunt primejdioase, se auzi o voce de bărbat din spatele lor. Rand sări în picioare şi se răsuci, cu mâna încleştată pe plăselele sabiei, iar ceilalţi reacţionară la fel de repede. Văzură un bărbat care stătea printre umbrele dintre coloanele de la capătul treptelor. El făcu un pas mic în faţă, ridică braţul pentru a-şi proteja ochii şi apoi se trase la loc.

— Iertaţi-mă, vorbi el liniştit. Am stat prea multă vreme înăuntru, în întuneric. Ochii mei încă nu s-au obişnuit cu lumina.

— Cine sunteţi?

Lui Rand i se păru că bărbatul avea un accent ciudat, chiar şi după experienţa din Baerlon. Pronunţa unele cuvinte atât de straniu, încât Rand de-abia îl putea înţelege.

— Ce faceţi aici? Credeam că oraşul este pustiu.

— Mă cheamă Mordeth, răspunse bărbatul şi se opri, de parcă se aştepta ca numele să-i fie recunoscut; după ce niciunul dintre băieţi nu dădu niciun semn de recunoaştere, mormăi ceva cu glas scăzut şi continuă: V-aş putea întreba şi eu acelaşi lucru. În Aridhol n-a mai fost nimeni de multă vreme. De foarte, foarte multa vreme. N-aş fi crezut să dau peste trei tineri hoinărind pe străzile de aici.

— Mergem înspre Caemlyn, spuse Rand, şi ne-am oprit să ne adăpostim în noaptea asta.

— Caemlyn, spuse încet Mordeth, rotunjind cuvântul, apoi clătină din cap. Să vă adăpostiţi, da? Atunci, poate veniţi împreună cu mine.

— Tot nu ne-aţi spus ce faceţi aici, spuse Perrin.

— Păi, sunt căutător de comori, fireşte.

— Aţi găsit ceva? întreba Mat, cu sufletul la gură.

Lui Rand i se păru că Mordeth zâmbea, dar din pricina umbrelor nu putea fi sigur.

— Da, răspunse bărbatul. Mai mult decât m-am aşteptat. Mult mai mult. Mai mult decât pot duce. Nu m-am aşteptat niciodată să găsesc trei tineri puternici şi sănătoşi. Dacă mă ajutaţi să duc ce pot în locul în care mi-am lăsat caii, vă puteţi împărţi ceea ce rămâne. Cât puteţi duce. Oricum, tot ce rămâne o să dispară, din pricina vânătorilor de comori, până să mă pot întoarce aici să iau şi restul.

— V-am spus că trebuie să fie comori într-un loc ca ăsta, exclamă Mat, apoi o zbughi în sus pe scări. O să vă ajutăm, desigur. Numai să ne arătaţi drumul.

El şi Mordeth se cufundară mai adânc în umbrele dintre coloane. Rand îl privi pe Perrin.

— Nu-l putem lăsa singur.

Perrin se uită la soarele care apunea şi încuviinţă. Urcară treptele cu grijă, în timp ce Perrin îşi pregătea securea de la cingătoare, iar Rand avea mâna încleştată pe mânerul sabiei. Dar Mat şi Mordeth îi aşteptau printre coloane, Mordeth cu braţele încrucişate pe piept, iar Mat privind nerăbdător înăuntru.

— Haideţi, îi chemă Mordeth. O să vă arăt comoara.

Se strecură înăuntru, iar Mat îl urmă. Ceilalţi nu avură de ales şi se luară după el. Încăperea dinăuntru era întunecată, dar, aproape imediat, Mordeth o luă în lateral şi coborî pe o scară îngustă şi răsucită, din ce în ce mai întunecoasă, până ce ajunseră să-şi caute drumul într-o beznă deplină. Rand pipăia cu o mâna zidul, fără să ştie sigur dacă mai urma sau nu o treaptă, până ce nu dădea cu piciorul de ea. Până şi Mat începu să se îngrijoreze, după cum îi suna vocea atunci când zise:

— Aici, jos, e tare de întuneric.

— Da, da, mormăi Mordeth, care nu părea deranjat din pricina asta. Jos sunt lumini. Haideţi.

Într-adevăr, scara răsucită ajunse brusc într-un coridor slab luminat cu ajutorul câtorva torţe fumegânde, înfipte ici şi colo, în suporturile de fier de pe pereţi. Flăcările tremurătoare şi umbrele îi îngăduiră lui Rand să-l privească pe Mordeth pentru prima dată; acesta se grăbi pe coridor, fără să se oprească nici o clipă şi făcându-le semn să-l urmeze.

Era ceva ciudat cu el, se gândea Rand, dar nu-şi putea da seama ce anume. Mordeth era un bărbat îngrijit şi cam gras, cu pleoapele căzute, de parcă se ascundea după ceva şi trăgea cu ochiul. Era scund şi complet chel, dar păşea de parcă era mai înalt decât oricare dintre ei. Şi era îmbrăcat cu nişte haine care, şi acestea, erau complet noi şi străine în ochii lui Rand. Avea pantaloni negri şi strâmţi, şi încălţări roşii, moi, cu carâmbi răsfrânţi în jurul gleznelor, un surtuc lung şi roşu, împodobit cu broderii groase de aur, şi o cămaşă albă ca laptele, cu mâneci largi, care îi ajungeau aproape până la genunchi. Nu erau nici pe departe nişte veştminte cu care să te îmbraci pentru a umbla printr-un oraş în ruină, în căutare de comori. Dar nu asta îl făcea să arate ciudat.

Apoi, coridorul se termină într-o încăpere cu pereţi de piatră, iar Rand uită de toate ciudăţeniile pe care le-ar fi putut avea Mordeth. Scoase un sunet înăbuşit, iar ceilalţi îi ţinură isonul. Şi aici, lumina venea numai de la câteva torţe care afumau tavanul şi făceau ca fiecare obiect să lase umbre în mai multe direcţii, dar ea se reflecta de o mie de ori în pietrele preţioase şi în aurul îngrămădit pe podea, grămezi întregi de monede şi de bijuterii, pocale, platouri şi tăvi, săbii şi pumnale poleite şi încrustate cu diamante, toate îngrămădite neglijent în mormane care le ajungeau până la brâu.

Scoţând un strigăt, Mat făcu câţiva paşi înainte şi căzu în genunchi în faţa unei grămezi.

— Saci, şopti el cu răsuflarea tăiată, pipăind aurul. O să avem nevoie de saci ca să cărăm toate astea.

— Nu putem lua totul, remarcă Rand, şi privi neajutorat în jurul său; tot aurul adus de neguţători în Emond’s Field într-un an de zile nu ar fi făcut nici a mia parte dintr-una din acele grămezi. Cel puţin, nu acum. E aproape întuneric.

Perrin scoase de undeva o secure, aruncând nepăsător pe jos lanţurile de aur care se încurcaseră în jurul ei. Pe mânerul negru şi strălucitor sclipeau pietre preţioase, iar cele două lame erau acoperite cu incrustaţii delicate de aur.

— Atunci, o s-o facem mâine, hotărî el, cântărind securea în palmă şi rânjind. Moiraine şi Lan o să înţeleagă, dacă le arătăm asta.

— Nu sunteţi singuri? întrebă Mordeth; îi lăsase să i-o ia înainte, în camera comorii, dar acum îi urmă. Cine mai e cu voi?

Cu mâinile vârâte până la coate în monede, Mat îi răspunse, fără să se gândească:

— Moiraine şi Lan. Şi mai sunt şi Nynaeve, Egwene şi Thom – Menestrelul. Mergem în Tar Valon.

Rand îngheţă. Apoi, văzând că Mordeth nu mai spune nimic, se uită la el.

Chipul bărbatului era schimonosit de mânie şi de teamă. Buzele i se subţiaseră, lăsând să-i se vadă dinţii.

— Tar Valon! strigă el, scuturându-şi pumnii încleştaţi. Tar Valon! Adineauri spuneaţi că mergeţi în… cum îi spune… în Caemlyn! M-aţi minţit!

— Dacă mai sunteţi dornic, încercă Perrin să-l liniştească, venim mâine să vă ajutăm.

Cu mare grijă, puse securea la loc, în grămada de pocale încrustate cu diamante şi alte bijuterii.

— Numai dacă vreţi.

— Nu. Adică… răspunse Mordeth, gâfâind de parcă nu se putea hotărî. Luaţi ce vreţi. În afară de… de…

Dintr-odată, Rand îşi dădu seama de lucrul care-l nedumerise, cu privire la străin. Torţele răspândite pe ici şi colo în coridor îi înconjuraseră pe fiecare dintre ei cu un cerc de umbre, la fel şi cele din sala comorii. Numai că… Era aşa de uluit, încât o spuse cu glas tare:

— Nu lăsaţi umbră.

Mat scăpă din mână un pocal, care căzu cu zgomot pe pământ. Mordeth încuviinţă şi, pentru prima dată, pleoapele sale cărnoase se ridicară complet. Chipul său buhăit păru brusc descărnat şi lacom.

— Aşadar, grăi el, îndreptându-se şi părând parcă mai înalt, s-a hotărât.

Şi atunci, totul deveni limpede. Mordeth se umflă ca un balon, trupul i se schimonosi, capul îi ajunse în tavan, umerii se frecară de pereţi; umplea tot capătul încăperii, tăindu-le orice cale de scăpare. Cu obrajii supţi, cu dinţii rânjiţi ca o fiară, se întinse spre ei, cu mâinile îndeajuns de mari pentru a smulge capul unui om.

Rand ţipă şi făcu un salt în spate. Picioarele i se încurcară într-un lanţ de aur şi căzu grămadă la podea, rămânând fără suflare. Chinuindu-se să tragă aer în piept, îşi căuta sabia, luptându-se cu mantia care se răsucise împrejurul plăselelor. Încăperea răsuna de ţipetele prietenilor săi şi de zgomotul scos de platourile şi pocalele de aur care cădeau pe jos. Dintr-odată, Rand auzi un strigăt tremurător, care-l făcu să îngheţe de groază.

Aproape suspinând, reuşi în cele din urmă să tragă aer în piept, tocmai când îşi scoase şi sabia din teacă. Se ridică cu băgare de seamă în picioare, întrebându-se care dintre ceilalţi scosese strigătul de mai înainte. Perrin se uită la el, cu ochii mari, din celălalt capăt al încăperii, stând ghemuit şi ţinându-şi securea, de parcă se pregătea să taie un copac. Îl zări şi pe Mat, care trăgea cu ochiul pe după un morman de comori, cu mâna încleştată pe mânerul unui pumnal pe care-l înşfăcase de acolo.

În colţul cel mai întunecat şi plin de umbre se mişcă dintr-odată ceva, care-i făcu pe toţi trei să tresară. Era Mordeth, cu genunchii sprijiniţi de piept, ghemuit cât mai departe de ei, aproape una cu peretele.

— Ne-a păcălit, gâfâi Mat. Avea de gând să ne înşele.

Mordeth îşi dădu capul pe spate şi scoase un vaiet care făcu pereţii să se cutremure, umplând podeaua de praf.

— Sunteţi morţi cu toţii! strigă el. Morţi, cu toţii!

Apoi ţâşni în picioare şi o luă la fugă de-a curmezişul încăperii.

Rând rămase mut uimire, şi aproape că-şi scăpă şi sabia din mână. Pe măsură ce Mordeth înainta, se făcea tot mai subţire şi mai mic, ca o trâmbă de fum. Când ajunse cât un deget, dădu de o crăpătură din peretele de piatră şi dispăru în ea. Ecoul ultimului său strigăt se mai auzi o clipă, după ce el dispăru, apoi se stinse cu totul.

— Sunteţi morţi cu toţii!

— Haideţi să ieşim de aici, murmură Perrin cu voce slabă, încleştându-şi mâna pe mânerul securii şi parcă încercând să se uite în toate direcţiile în acelaşi timp; aurul şi bijuteriile se împrăştiară la picioarele sale, nebăgate în seamă.

— Dar comoara, protestă Mat. Doar n-o s-o lăsăm aici.

— Nu vreau nimic din averile lui, se răsti Perrin, continuând să se răsucească încoace şi încolo, apoi ridică glasul şi strigă la pereţi: Comoara îţi aparţine, auzi? Nu luăm nimic cu noi!

Rand îl privi mânios pe Mat.

— Vrei să vină pe urmele noastre? Sau ai de gând să rămâi aici ca să-ţi umpli buzunarele, până ce se întoarce cu încă zece ca el?

Mat făcu un gest către tot aurul şi bijuteriile, dar, până să apuce să spună ceva, Rand îl apucă de un braţ şi Perrin de celălalt. Îl scoaseră din încăpere pe sus, în timp ce Mat se zbătea şi striga după comoară.

Înainte să apuce să facă mai mult de zece paşi pe coridor, lumina, deja slabă, din urma lor începu să scadă şi mai mult. Torţele din sala comorii se stingeau. Mat încetă să mai ţipe şi toţi trei iuţiră paşii. Prima torţă din afara încăperii pâlpâi şi se stinse, apoi următoarea. Până să ajungă la scara cea răsucită, nici nu mai era nevoie să-l târască pe Mat. Fugeau cu toţii, cu întunericul pe urmele lor. Nici măcar bezna scării nu-i făcu să şovăie decât o clipă, apoi se năpustiră în sus pe trepte, strigând cât îi ţineau puterile, încercând să-i sperie pe cei care ar fi putut fi acolo, aşteptându-i, şi ca să nu uite cumva că erau încă vii.

Ajunseră în sala de deasupra, alunecând şi căzând pe marmura prăfuită, trecură în grabă printre coloane şi se prăbuşiră pe treptele de afară, rostogolindu-se grămadă în strada, plini de vânătăi.

Rand se ridică şi luă sabia lui Tam de pe jos, privind nesigur în jur. Deasupra acoperişurilor se mai vedea încă mai puţin de jumătate din discul soarelui. Umbrele se întindeau ca nişte braţe întunecate, pe care lumina slabă care mai rămăsese le făcea să pară încă şi mai negre, umplând aproape toată strada. Se înfioră. Umbrele aduceau cu Mordeth, care se întindea spre ei.

— Măcar am ieşit, gâfâi Mat, ridicându-se de pe jos şi scuturându-se de praf, încercând zadarnic să pară liniştit. Şi măcar…

— Oare chiar am scăpat? se întrebă Perrin.

De data aceasta, Rand îşi dădu sigur seama că nu mai era vorba de imaginaţia lui. Simţi înţepături la ceafă. Ceva îi privea din întunericul dintre coloane. Se răsuci pe călcâie, privind fix clădirea de dincolo de stradă. Şi de acolo simţea priviri aţintite asupra lui. Îşi încleştă mâna pe plăselele sabiei, deşi se întreba la ce i-ar folosi. Ochii urmăritorilor păreau să fie peste tot. Ceilalţi aruncau priviri îngrijorate în jur; îşi dădu seama că şi ei aveau aceeaşi senzaţie.

— Rămânem pe mijlocul străzii, le spuse el cu voce răguşită.

Privirile li se întâlniră; ceilalţi doi păreau la fel de speriaţi pe cât se simţea şi el. Înghiţi în sec, cu greutate.

— Rămânem pe mijlocul străzii, ne ţinem cât mai departe de umbre şi mergem repede.

— Foarte repede, încuviinţă pe dată Mat.

Fiinţele care-i priveau se ţinură după ei. Sau poate că erau o mulţime de asemenea făpturi, o mulţime de ochi care îi priveau ţintă, din interiorul tuturor clădirilor. Oricât s-ar fi străduit, Rand nu zărea nici o mişcare, dar simţea privirile pofticioase şi flămânde. Nici nu ştia cum ar fi fost mai rău – să fie mii de ochi, sau doar câţiva, care se ţineau după ei.

În colţurile în care încă mai ajungea lumina soarelui încetiniră pasul, doar puţin, privind cu ochii mijiţi în întunericul care părea să se întindă mereu în faţa lor. Niciunul dintre ei nu era prea dornic să pătrundă din nou printre umbre. Nu erau convinşi că nu se afla cumva cineva acolo, aşteptându-i. Nerăbdarea urmăritorilor se făcea simţită peste tot pe unde umbrele se întindeau peste stradă, tăindu-le calea. Străbătură acele locuri în fugă, strigând. Lui Rand i se păru că aude hohote răguşite de râs.

În cele din urmă, tocmai când soarele începuse să apună, ajunseră în apropierea clădirii din piatră albă de unde plecaseră mai înainte; li se părea că trecuse o veşnicie de atunci. Dintr-odată, privirile care-i urmăreau dispărură, cât ai clipi din ochi. Un singur pas, şi se treziră singuri. fără vreo vorbă, Rand iuţi pasul, urmat de prietenii săi, apoi o luară de a dreptul la fugă şi nu se opriră decât după ce ajunseseră înăuntru; se prăbuşiră pe podea, gâfâind.

În mijlocul podelei de piatră ardea un foc mic; fumul dispărea printr-o gaură din tavan, într-un chip care-i amintea lui Rand de Mordeth, făcându-l să se simtă nelalocul lui. Erau cu toţii acolo în afară de Lan, adunaţi în jurul focului. Fiecare reacţiona altfel. Egwene, care tocmai îşi încălzea mâinile la foc, tresări văzându-i pe cei trei care năvăliră înăuntru şi-şi duse mâinile la piept. Văzând cine era, scoase un oftat de uşurare, în ciuda faptului că încercă să le arunce o privire foarte severă. Thom nu făcu altceva decât să mormăie câteva cuvinte, cu pipa în gură, din care Rand nu auzi decât „nătângi”; apoi, Menestrelul se apucă din nou să aţâţe focul, cu un băţ.

— Capete de câlţi ce sunteţi! se răsti Meştereasa, zbârlindu-se la ei din cap până în picioare, cu ochii sclipitori şi obrajii roşii ca focul. În numele Luminii, de ce aţi plecat aşa? Aţi păţit ceva? N-aveţi pic de minte? Lan tocmai vă caută, şi dacă nu va arde vreo două când se întoarce, să ştiţi că aţi scăpat uşor.

Pe chipul femeii Aes Sedai nu se vedea nici o umbra de nelinişte; singurul semn era că-şi ţinuse rochia încleştată în pumnii pe care nu-i desfăcuse decât la vederea lor. Pesemne că leacurile lui Nynaeve îi fuseseră de ajutor, căci era în picioare.

— N-ar fi trebuit să faceţi asta, spuse ea cu un glas limpede şi liniştit, ca apa unui lac. O să vorbim noi mai târziu. Acolo s-a întâmplat ceva, altfel nu aţi fi căzut aşa, unul peste altul. Povestiţi-mi.

— Spuneai că nu-i nici o primejdie, se plânse Mat, ridicându-se cu greutate în picioare. Spuneai că Aridhol a fost înfrăţit cu Manetheren şi că trolocii nu pot intra în oraş şi…

Moiraine făcu un pas înainte atât de brusc, încât Mat rămase cu gura deschisă, iar Rand şi Perrin nici nu mai apucară să se ridice, ci îngheţară aşa cum erau, în genunchi.

— Troloci? Aţi văzut troloci pe undeva prin oraş?

Rand înghiţi în sec.

— Nu troloci, şopti el, apoi toţi trei începură să vorbească plini de însufleţire, în acelaşi timp.

Fiecare începu de altundeva. Mat pomeni mai întâi de comoară, de parcă ar fi găsit-o de unul singur, Perrin începu să explice de ce plecaseră fără să anunţe, iar Rand sări direct la ce i se părea important, întâlnirea cu străinul dintre coloane. Dar erau atât de furioşi, încât niciunul nu povestea întâmplările în ordinea adevărată; cum le venea ceva în minte, îl pomeneau fără să se gândească la ce fusese mai înainte sau ce venise după aceea. Nu le păsa cine ce povesteşte. Şi urmăritorii. Cu toţii pomeniră de urmăritori, încurcându-se în cuvinte.

Deşi din vorbele lor nu se înţelegea mai nimic, erau vădit înspăimântaţi. Egwene începu să arunce priviri îngrijorate către ferestrele goale care dădeau spre stradă. Afară se făcuse aproape noapte; focul părea foarte mic şi firav. Thom îşi scoase pipa din gură şi ascultă cu capul aplecat, încruntându-se. Privirea lui Moiraine trăda o uşoară îngrijorare. Până ce…

Dintr-odată, femeia scoase un şuierat şi îl apucă pe Rand de braţ, strângându-l cu putere.

— Mordeth! Sunteţi siguri că aşa se numea? Gândiţi-vă bine, cu toţii. Mordeth?

— Da, murmurară cu toţii într-un glas, luaţi pe nepregătite de tulburarea din glasul ei.

— V-a atins? îi întrebă ea. V-a dat ceva sau aţi făcut ceva pentru el? Trebuie să ştiu!

— Nu, spuse Rand. Niciunul dintre noi. Nimic din ce ai spus.

Perrin încuviinţă şi el şi adăugă:

— Numai că a încercat să ne omoare. Nu-i destul? S-a umflat până ce a umplut jumătate din încăpere, a strigat la noi că suntem morţi cu toţii şi a dispărut. Ca o pală de fum, încheie el, ridicându-şi braţul ca să le arate.

Egwene scoase un ţipăt înăbuşit.

Mat se foi şi spuse îmbufnat:

— Ne-ai zis că suntem în siguranţă. Că trolocii nu intră aici. Ce era să credem?

— S-ar zice că nici nu v-aţi gândit deloc la ce făceaţi, răspunse Moiraine, părând din nou calmă. Unui om cu mintea întreagă i-ar fi trecut prin cap să se ferească de un loc în care trolocilor le e frică să pătrundă.

— Mat a făcut-o, vorbi Nynaeve cu multă siguranţă în glas. Mereu îi trece prin cap câte o şotie, iar ceilalţi îşi pierd şi ultima urmă de minte când sunt prin preajma lui.

Moiraine făcu un gest scurt, de încuviinţare, fără să-şi ia ochii de la Rand şi de la prietenii lui.

— Cândva, pe la sfârşitul Războaielor Troloce, o armată şi-a făcut tabăra aici, între aceste ruine – troloci, Iscoade ale Celui Întunecat, Myrddraali, Stăpânii Spaimei, mii şi mii. Văzând că nu mai ies la iveală, au fost trimişi cercetaşi pe urmele lor.

Aceştia au găsit arme, bucăţi de armuri şi sânge peste tot. Şi nişte mesaje scrijelite pe pereţi, în limba trolocă, prin care ei îi cereau Celui Întunecat să-i ajute în ceasul de pe urmă. Dar oamenii care au venit după aceea nu au mai găsit nici o urmă de sânge sau de cuvinte. Fuseseră toate curăţate. Jumate-Oamenii şi trolocii încă îşi mai aduc aminte, şi de asta nu intră aici.

— Şi tocmai aici ne-aţi adus să ne ascundem? întrebă Rand, nevenindu-i să creadă. Am fi mai în siguranţă afară, încercând să scăpăm cu fuga.

— Dacă n-aţi fi plecat aşa, rosti răbdătoare Moiraine, aţi şti că am luat măsuri pentru ca această clădire să fie apărată. Un Myrddraal nici nu le-ar observa, căci sunt menite să oprească un alt soi de rău, dar făpturile care se afla în Shadar Logoth nu pot pătrunde aici şi nici măcar nu se pot apropia. Dimineaţă vom putea pleca în siguranţă; aceste făpturi nu suportă lumina soarelui. Se vor ascunde în adâncurile pământului.

— Shadar Logoth? murmură şovăielnic Egwene. Parcă spuneai că oraşul se numeşte Aridhol.

— Cândva, se numea Aridhol, răspunse Moiraine, şi era unul dintre cele zece Neamuri care au întemeiat Cel de al Doilea Legământ, neamuri care s-au ridicat împotriva Celui Întunecat, încă din primele zile după Frângerea Lumii. În vremea în care Thorin al Toren al Ban era rege în Manetheren, regele din Aridhol era Balwen Mayel, Balwen Braţ de fier. Pe când totul ameninţa să se cufunde în bezna disperării, în timpul Războaielor Troloce, şi victoria Părintelui Minciunii părea asigurată, la curtea lui Balwen a sosit un bărbat pe nume Mordeth.

— E chiar el? exclamă Rand, iar Mat spuse:

— Nu se poate!

Privirea pe care le-o aruncă Moiraine îi reduse la tăcere, în încăpere se lăsă din nou liniştea; nu se mai auzea decât glasul femeii Aes Sedai.

— Nu trecuse mult de la sosirea lui Mordeth, şi el dobândise deja încrederea lui Balwen. În scurtă vreme, era cel mai puternic, după rege. Mordeth i-a otrăvit minţile lui Balwen, iar Aridhol a început să se preschimbe. S-a închis în sine, iar oamenii săi au devenit mai cruzi. Se spune că unii preferau să-i vadă sosind pe troloci, decât pe bărbaţii din Aridhol. Numai victoria Luminii contează. Acesta a fost strigătul de luptă pe care Mordeth l-a ales pentru ei, iar bărbaţii din Aridhol strigau aceste vorbe, deşi prin faptele lor păşeau departe de calea Luminii. Povestea e prea lungă pentru a v-o spune pe toată, prea tristă şi nici măcar în Tar Valon nu este cunoscută în totalitate. Cum fiul lui Thorin, Caar, a sosit aici ca să câştige din nou oraşul de partea naţiunilor înfrăţite prin Legământul celor zece Neamuri, iar Balwen l-a primit aşezat pe tron, o făptură împuţinată şi cu ochii sclipind din pricina nebuniei, şi a râs, în timp ce Mordeth zâmbea alături de el, şi a poruncit ca solii, în frunte cu Caar, să fie omorâţi ca fiind Iscoade ale Celui Întunecat. Cum Prinţul Caar a ajuns să fie numit Caar Ciungul. Cum a scăpat el din temniţele din Aridhol şi a fugit, de unul singur, la Hotare, urmărit de asasinii blestemaţi trimişi de Mordeth. Cum s-a întâlnit acolo cu Rhea, care nu l-a cunoscut, şi cum a luat-o de soţie, şi astfel în Pânză a apărut un fir care a dus la momentul în care el a murit de mâna ei, iar ea şi-a luat viaţa în faţa mormântului, şi Aleth-Loriel a căzut. Cum armatele din Manetheren au venit să-l răzbune pe Caar şi au găsit porţile din Aridhol prăbuşite la pământ, iar înăuntru nici o făptură vie, ci ceva mai rău ca moartea. În Aridhol nu pătrunsese niciun duşman, în afară de el însuşi. Bănuielile şi ura aduseseră la lumină o făptură care se hrănea cu ceea ce-i dăduse naştere, ceva ascuns chiar la temelia pe care se înălţa oraşul. Mashadar e încă aici, şi aşteaptă, flămând. Oamenii nici nu mai pomenesc de Aridhol, ci îl numesc Shadar Logoth, Locul-în-Care-Umbra-Aşteaptă sau, cu mai puţine cuvinte, Umbra-Care-Aşteaptă. Numai Mordeth a scăpat de Mashadar, dar a fost prins de acesta şi a rămas, la rândul său, prizonier între aceste ziduri, de-a lungul veacurilor. Şi alţii l-au văzut. Pe unii i-a subjugat prin daruri care le-au sucit minţile şi le-au murdărit sufletul cu o pată care s-a micşorat şi apoi s-a întins, până ce a pus stăpânire pe ei sau i-a omorât. Dacă reuşeşte vreodată să convingă pe cineva să-l însoţească până la ziduri, până la hotarele puterii lui Mashadar, îi va fura sufletul şi se va hrăni cu el. Atunci, Mordeth va pleca, închis în trupul celui atins de o soartă mai rea decât moartea, pentru a-şi răspândi iarăşi relele în toată lumea.

— Comoara, murmură Perrin după ce ea se opri. Voia să-l ajutăm să o ducă în locul în care-şi lăsase caii. Pun rămăşag că locul era, chipurile, undeva în afara oraşului, sfârşi el, tras la faţă; Rand se înfioră.

— Dar acum suntem în siguranţă, nu? întreba Mat. Nu ne-a dat nimic şi nu ne-a atins, suntem în siguranţa, nu, cu măsurile pe care le-ai luat?

— Suntem în siguranţă, încuviinţă Moiraine. Nu poate pătrunde aici, nici el, nici vreo altă făptură care sălăşluieşte în oraş. Şi trebuie să se ascundă din calea luminii, aşa că putem pleca nestingheriţi după ce se face ziuă. Acum încercaţi să dormiţi. O să fim bine apăraţi până ce se întoarce Lan.

— Lipseşte cam mult, vorbi Nynaeve, privind îngrijorată afară, în întuneric; noaptea se lăsase cu totul şi era neagră ca smoala.

— N-o să păţească nimic, răspunse Moiraine liniştită, şi-şi întinse păturile alături de foc în timp ce vorbea. Soarta lui este să se lupte cu Cel Întunecat, şi i-a fost hotărâtă încă din leagăn, când i s-a dat să ţină o sabie cu mâinile sale de prunc. Pe lângă asta, aş simţi clipa şi felul în care ar muri, precum şi el simte mereu ce fac. Odihneşte-te, Nynaeve. Totul o să fie bine.

Dar, tocmai când se cuibărea în paturi, Moiraine se opri puţin şi privi în stradă, de parcă şi-ar fi dorit, la rândul ei, să afle de ce întârzia Străjerul.

Rand îşi simţea braţele şi picioarele ca de plumb, iar ochii parcă voiau să-i se închidă de la sine, şi totuşi nu adormi prea curând, iar când o făcu, începu să viseze, să mormăie şi să dea din picioare, mototolindu-şi paturile. Se trezi brusc şi privi în jur câteva clipe înainte să-şi amintească unde se afla.

Răsărise luna. Era una din zilele ultimului pătrar, când din discul ei rămăsese numai o aşchie care se pregătea să se înnoiască. Lumina nu reuşea să învingă bezna. Toţi ceilalţi dormeau încă, deşi nu prea adânc. Egwene şi cei doi prieteni ai săi se răsuceau şi murmurau ceva ce nu se putea auzi. Sforăitul lui Thom, care, pentru prima oară, nu mai era aşa de puternic, era întrerupt din când în când de cuvinte pe jumătate rostite. Şi încă nici urmă de Lan.

Brusc, Rand avu senzaţia că măsurile de apărare luate de Moiraine nu însemnau nimic. Acolo, afară, în întuneric, putea fi orice. Spunându-şi că se purta prosteşte, mai puse ceva lemne pe foc, înteţind jarul. Focul era prea mic pentru a da prea multă căldură, dar măcar, aşa, lumina ceva mai tare.

Habar n-avea ce-l făcuse să se trezească din visul neplăcut. Se făcea că era din nou un băieţel, ducând în mână sabia lui Tam şi cu un leagăn în spate, legat în curele, fugind pe străzile pustii, urmărit de Mordeth, care îi striga că nu voia decât să-i ia o mână. Şi mai era acolo şi un bătrân care-i privea fără clipire, scoţând un hohot de râs dement.

Îşi adună păturile şi se întinse, privind fix în tavan. Dorea din tot sufletul să doarmă, chiar dacă ar fi visat ceva asemănător, dar nu se putea hotărî să închidă ochii.

Pe neaşteptate, Străjerul intră neauzit în încăpere. Moiraine se trezi şi se ridică în capul oaselor, de parcă ar fi sunat ceva. Lan deschise pumnul şi trei obiecte mici căzură pe podeaua de piatră, în faţa ochilor ei, cu un zgomot ca de fier. Erau trei însemne roşii ca sângele, de forma unor cranii cu coarne.

— Sunt troloci înăuntru, îi anunţă Lan. O să ajungă aici în mai puţin de un ceas. Iar Dha’vol sunt cei mai răi dintre ei.

Şi începu să-i trezească şi pe ceilalţi. Cu mişcări calme, Moiraine se apucă să-şi adune păturile.

— Câţi sunt? Ştiu că ne aflăm aici? întrebă ea, de parcă nu era nici o grabă.

— Nu cred, răspunse Lan. Erau mai mult de o sută, îndeajuns de speriaţi pentru a omorî tot ce mişcă, chiar şi unul pe altul. Jumate-Oamenii trebuie să-i conducă ei înşişi, şi sunt patru pentru un singur pâlc; chiar şi ei par că nu-şi doresc nimic mai mult decât să străbată oraşul şi să iasă cât mai repede de aici. Nu-şi dau prea mult osteneala să cerceteze împrejurimile şi sunt aşa de tulburaţi, încât, dacă nu s-ar îndrepta drept spre noi, aş zice că nu avem de ce să ne facem griji.

Se opri şovăind.

— Mai e ceva?

— Doar atât, răspunse încet Lan. Myrddraalii i-au silit pe troloci să intre în oraş. Dar pe Myrddraali cine i-a silit?

Cu toţii ascultaseră în linişte. Acum însă, Thom blestemă cu glas scăzut, iar Egwene întrebă, aproape neauzit:

— Cel Întunecat?

— Nu fi proastă, fetiţo, se răsti Nynaeve. Cel Întunecat e ferecat în Shayol Ghul de către Creator.

— Cel puţin deocamdată, încuviinţă şi Moiraine. Nu, nu-i Părintele Minciunii acolo, afară, dar tot trebuie să plecăm.

Nynaeve o privi pieziş.

— Să plecăm de aici, unde spui că suntem în siguranţă, şi să străbatem Shadar Logoth pe timp ce noapte.

— Sau să rămânem aici şi să-i înfruntam pe troloci, replică Moiraine. Mi-ar trebui Puterea, ca să le fac faţă, dar asta ar distruge toate măsurile mele de apărare şi ar atrage încoace tocmai făpturile pe care voiam să le ocolim. În plus, ar fi ca şi cum am aprinde o pălălaie în vârful unuia dintre turnurile de strajă, pe care s-o vadă toţi Jumate-Oamenii la douăzeci de mile în jurul nostru. Nu aş vrea să plec, dar aici noi suntem iepurii, şi ogarii sunt cei care conduc vânătoarea.

— Şi dacă mai sunt şi alţii dincolo de ziduri? întrebă Mat. Atunci ce facem?

— Ce voiam de la bun început, spuse Moiraine.

Lan îi aruncă o privire, dar ea ridică un braţ şi continuă:

— Atunci eram prea obosită şi nu eram în stare. Acum, însă, m-am odihnit, mulţumită Meşteresei. Ne vom îndrepta spre râu. Acolo, având spatele apărat de apă, pot să fac în aşa fel încât trolocii şi Jumate-Oamenii să nu ne ajungă, lăsându-ne răgazul să împletim plute pentru a traversa. Sau, şi mai bine, s-ar putea să avem norocul să dăm peste barca vreunui neguţător care coboară din Saldaea.

Lan observă că toţi cei din Emond’s Field erau palizi la faţă.

— Trolocii şi Myrddraalii urăsc apa adâncă. Trolocilor le e groază de ea. Nu pot înota. Un Jumate-Om nu pătrunde în apă decât cel mult până la brâu, mai ales dacă-i o apă curgătoare. Iar trolocii nu fac nici măcar asta, dacă pot găsi o cale să scape.

— Deci după ce trecem râul suntem în siguranţa, conchise Rand, iar Străjerul încuviinţă.

— Pentru Myrddraali va fi aproape la fel de greu să-i facă pe troloci să construiască plute ca şi să-i silească să pătrundă în Shadar Logoth, iar dacă totuşi încearcă să-i facă să treacă aşa peste Arinelle, jumătate o s-o ia la fugă, iar restul pesemne că se vor îneca.

— Luaţi-vă caii, le porunci Moiraine. Încă n-am trecut dincolo.