Ochiul Lumii

40 Ochiul se strânge

I se părea că stătea la masă cu Logain şi cu Moiraine. Femeia Aes Sedai şi falsul Dragon şedeau privindu-l în tăcere, ca şi cum niciunul din ei nu ştia de existenţa celuilalt. Brusc, Rand îşi dădu seama că pereţii încăperii se înceţoşau şi deveneau cenuşii. Îl cuprinse o senzaţie de panică. Totul dispărea, tulburându-se. Când privi iarăşi spre masă, Moiraine şi Logain nu mai erau acolo, însă, în locul lor, apăruse Ba’alzamon. Tot trupul lui Rand vibră, gânduri înfiorătoare răsunându-i în minte. Apoi, răsunetul se transformă în bubuitul sângelui în urechi.

Tresărind, se ridică şi, pe dată, scoase un geamăt şi-şi luă capul în mâini, clătinându-se. Îl durea tot craniul. Cu mâna stângă, dădu de o porţiune lipicioasă din cauza sângelui. Şedea pe pământ, pe iarba verde. Asta-l tulbură vag, dar era prea ameţit, totul în jur se clătina, şi el nu se putea gândi decât să se întindă la loc, până ce totul se termina.

„Zidul. Glasul fetei!”

Proptindu-se cu o mână de pământ, privi încet împrejur. Trebuia să se mişte cu grijă; dacă încerca să-şi mişte capul prea brusc, totul începea iarăşi să se învârtă cu el. Se afla într-o gradina sau într-un parc. O alee cu dale şerpuia printre nişte tufişuri în floare, chiar în apropierea lui. Alături de aceasta se afla o băncuţă de piatră, adăpostită sub un mic pavilion acoperit cu plante căţărătoare, pentru a fi ferită de razele soarelui. Căzuse dincolo de zid. „Dar fata?”

Se întoarse şi găsi şi copacul, care se afla chiar în spatele lui, şi o văzu şi pe ea, tocmai coborând dintre crengi. Ajunse jos şi se întoarse cu faţa la el, iar Rand clipi şi gemu din nou. Fata avea pe umeri o mantie uşoară, din catifea albastru închis, cu blană albă pe margini, a cărei glugă îi atârna la spate, până la mijloc, având în vârf un mănunchi de clopoţei de argint care clincăiau când mergea. O diademă de argint îi ţinea pletele lungi, roşii aurii, în urechi avea cercei micuţi de argint, iar la gât, un colier din zale mari, tot de argint, şi pietre verzi despre care Rand credea că erau smaralde. Rochia ei albastru deschis se murdărise puţin de scoarţa copacului în care se urcase, dar era din mătase, brodată cu modele foarte complicate, iar pe poale, împodobită cu dungi crem. Mijlocul îi era prins cu o cingătoare din fire de argint, iar de sub poala rochiei se vedeau vârfurile condurilor de catifea pe care-i avea în picioare.

Rand nu mai văzuse până atunci decât două femei îmbrăcate astfel, Moiraine şi Iscoada Celui Întunecat care încercase să-i omoare pe el şi pe Mat. Nici nu-i trecea prin cap cine s-ar fi putut gândi să se urce în copaci cu astfel de veştminte, dar era convins că trebuia să fie cineva cu dare de mână. Modul în care fata îl privea îi întări convingerea asta. Nu părea câtuşi de puţin tulburată că în gradina ei nimerise un străin. Era atât de sigură pe ea, încât îl făcea să se gândească la Nynaeve sau la Moiraine.

Cât despre el, era atât de îngrijorat, întrebându-se dacă nu cumva intrase în vreo încurcătură, dacă fata ar fi fost în stare să cheme Gărzile, chiar şi într-o zi în care oamenii aveau cu totul alte lucruri pe cap, încât îi luă câteva momente să vadă dincolo de veştmintele bogate şi de înfăţişarea mândră, adică să-şi dea seama şi care erau adevăratele ei trăsături. Era cam cu doi sau trei ani mai tânără decât el, destul de înaltă pentru o fată şi foarte frumoasă; chipul ei era un oval perfect, încadrat de cârlionţii roşcaţi, avea buzele pline şi roşii, iar ochii, incredibil de albaştri. Şi la chip, şi la statură, şi la trup era cu totul diferită de Egwene, dar la fel de frumoasă. Simţi un fior de vinovăţie, dar îşi spuse că faptul că încerca să nege ce vedea n-o putea ajuta pe Egwene să ajungă mai repede în Caemlyn.

Din copac se auzi un zgomot de crengi, iar Rand văzu câteva bucăţi de scoarţă căzând la pământ şi un băiat care coborî cu uşurinţă în spatele fetei. Era cu un cap mai înalt decât ea, şi puţin mai mare ca vârstă, dar după chip şi după culoarea părului se vedea că erau rude apropiate. Surtucul şi mantia lui erau un amestec de roşu, alb şi auriu, cu broderii şi brocarturi, părând şi mai împodobite decât ale ei, mai ales pentru nişte veştminte bărbăteşti. Îngrijorarea lui Rand spori. Numai într-o zi de sărbătoare un bărbat obişnuit s-ar fi îmbrăcat cu aşa ceva, şi niciodată cu atâta pompă. Parcul în care ajunsese nu era public. Dar poate că Gărzile erau mult prea ocupate pentru a-şi bate capul cu unii prinşi pe proprietăţile altora.

Băiatul se uită la Rand peste umărul surorii sale, pipăindu-şi pumnalul de la brâu. Părea mai degrabă un tic nervos, decât gândul că ar fi putut avea nevoie de armă. Totuşi, nu era limpede ce-i trecea prin cap. Era la fel de sigur pe sine ca şi fata, şi amândoi îl priveau de parcă era o taină care trebuia desluşită. În mod ciudat, i se părea că fata, cel puţin, îl cerceta din cap până-n picioare, de la încălţări până la mantie.

— Elayne, dacă aude mama, o s-o păţim rău de tot, zise dintr-odată băiatul. Ne-a poruncit să rămânem în cameră, dar tu, nimic. Trebuia tu să-l vezi pe Logain. Acum vezi ce-am păţit.

— Taci, Gawyn.

Fata era limpede mai tânără, dar vorbea ca şi cum nu ar fi avut nici o îndoială că el avea să-i dea ascultare. Băiatul se strâmbă, de parcă ar fi vrut să mai spună ceva, dar, spre mirarea lui Rand, nu zise nimic.

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea brusc.

Trecură câteva clipe până când Rand îşi dădu seama că lui i se adresa. În cele din urmă, se ridică în picioare.

— N-am păţit nimic. Doar ca….

Se bâlbâi şi îl lăsară picioarele. Se lăsă greu la pământ. I se învârtea capul.

— Plec imediat. Mă caţăr pe zid şi… murmură el.

Dădu să se ridice din nou, dar ea îi puse mâna pe umăr, silindu-l să rămână jos. Era aşa de ameţit, încât uşoara apăsare se dovedi îndeajuns pentru a-l face să nu se mişte din loc.

— Chiar eşti rănit.

Cu mişcări graţioase, fata îngenunche lângă el. Degetele ei dădură uşor la o parte parul năclăit de sânge de pe partea stângă a capului lui.

— Pesemne că te-ai lovit de o creangă, în cădere. Fii bucuros că nu ţi-ai rupt ceva şi că ţi-ai spart doar capul. Eşti foarte priceput la căţărat, unul dintre cei mai pricepuţi pe care i-am văzut vreodată, dar nu prea eşti bun la căzături.

— O să te murdăreşti de sânge, spuse el, ferindu-se.

Ea îi dădu capul pe spate cu un gest hotărât, ca să-l poată vedea mai bine.

— Nu te mişca.

Nu-i vorbea cu asprime, dar, încă o dată, din glas i se ghicea că se aştepta să i se dea ascultare.

— Slavă Luminii, nu arată foarte rău.

Începu să scoată dintr-un buzunar al mantiei felurite sticluţe şi punguţe de hârtie şi, în cele din urmă, un sul de bandaje.

Rand rămase cu ochii holbaţi la toate lucrurile acelea. S-ar fi aşteptat să vadă asemenea lucruri la o Meştereasă, nu la cineva îmbrăcat aşa cum era ea. Observă că îşi pătase degetele de sânge, dar asta nu părea s-o deranjeze.

— Dă-mi burduful tău cu apă, Gawyn, spuse ea. Trebuie să-i spăl rana.

Băiatul îşi desfăcu o ploscă de piele de la cingătoare şi i-o întinse, apoi se lăsă pe vine alături de Rand, cu mare uşurinţă, cu braţele sprijinite pe genunchi. Elayne îşi văzu de treabă, părând foarte sigură pe ea. Rand nici nu clipi când simţi înţepăturile apei reci cu care ea îi curăţa tăietura, deşi Elayne îi ţinu capul cu o mâna, ca şi cum se aştepta să-l vadă ferindu-se, şi să fie nevoie să-l dojenească. După aceea îl unse cu o alifie dintr-un borcănaş, care îi alină durerea, aproape la fel de repede ca leacurile lui Nynaeve.

Gawyn îi zâmbea în timp ce fata îi oblojea rana, un zâmbet liniştitor, ca şi cum şi el s-ar fi aşteptat ca Rand să se ferească, şi poate chiar s-o ia la fugă.

— Dă mereu peste pisici vagaboande şi păsări cu aripile frânte. Tu eşti primul om pe care a avut prilejul să-l îngrijească. Nu te simţi jignit, adaugă el după o scurtă pauză. N-am vrut să spun că ai fi şi tu vagabond.

Nu era o scuză, ci pur şi simplu o constatare.

— Nu face nimic, mormăi Rand, înţepat, dar cei doi se purtau în continuare cu el ca şi cum ar fi fost un cal nărăvaş.

— Chiar ştie ce face, continuă Gawyn. A învăţat de la cei mai buni. Nu te teme, eşti pe mâini bune.

Elayne îi lipi de tâmplă o bucată de bandaj şi îşi scoase de la cingătoare o eşarfă de mătase, cu albastru, alb şi auriu. Pentru fetele din Emond’s Field, ar fi fost o adevărată comoară, păstrată pentru zilele de sărbătoare. Elayne începu să i-o răsucească în jurul capului, cu mişcări dibace.

— Doar n-o să foloseşti asta, protestă el.

— Ţi-am spus să stai liniştit, spuse ea calmă, văzându-şi de treabă.

— Aşa face mereu? Se aşteaptă ca toată lumea să-i dea ascultare? întrebă Rand, privindu-l pe Gawyn.

Pe chipul tânărului apăru o expresie uimită, iar pe buze îi flutură un zâmbet.

— De cele mai multe ori, da. Şi de cele mai multe ori aşa se şi întâmplă.

— Ţine asta, spuse Elayne. Ţine cu degetul ca să leg.

Văzându-i mâinile, se arătă mirată.

— Asta nu-i de la căzătură. Mai degrabă de la faptul că te-ai urcat unde nu trebuia.

Sfârşind de legat, îi lua mâinile cu palmele în sus, bombănind nemulţumită, pentru că nu mai rămăsese prea multă apă. El tresări din pricina usturimii, deşi atingerea ei era surprinzător de delicată.

— De data asta nu te mişca.

Borcănaşul cu alifie apăru din nou. Ea îi unse palmele cu un strat subţire, cu mare grijă, ca să nu-i facă rău. Rand simţi o răcoare plăcută, ca şi cum zgârieturile i-ar fi dispărut pe dată.

— De cele mai multe ori, lumea face întocmai ce spune ea, continuă Gawyn, privind-o cu un zâmbet afectuos. Aproape toată lumea. Nu şi mama, fireşte. Nici Elaida. Nici Lini. Lini i-a fost doică. Nu-i poţi porunci cuiva care te-a bătut cu varga când erai copil pentru c-ai furat smochine. Şi chiar şi mai târziu.

Elayne îşi înălţă capul pentru a se uita urât la el. El îşi drese vocea, apoi se grăbi să continue, cu băgare de seamă.

— Nici Gareth, fireşte. Nimeni nu-i dă porunci lui Gareth.

— Nici măcar mama, spuse Elayne, aplecându-se din nou peste palmele lui Rand şi clătinând din cap. Îi propune câte ceva, iar el îi dă mereu ascultare, dar n-am auzit să-i poruncească ceva vreodată.

— Nu ştiu de ce eşti mereu surprinsă, se miră Gawyn. Nici măcar tu nu încerci să-i dai porunci lui Gareth. A slujit trei Regine, iar pentru două dintre ele a fost Comandant Suprem şi Prim Prinţ Regent. Pot să zic că unii îl consideră pe el, mai degrabă decât pe Regina, simbolul Tronului din Andor.

— Mama ar trebui să nu se mai codească şi să-l ia de bărbat, grăi ea, cu gândurile aiurea, atentă la mâinile lui Rand. Îşi doreşte asta; de mine nu se poate ascunde. Şi asta ar rezolva foarte multe probleme.

Gawyn clatină din cap.

— Ar trebui mai întâi ca unul din ei să cedeze. Mama nu poate, iar Gareth nu vrea.

— Dacă i-ar porunci…

— S-ar supune, cred. Dar n-o să-i poruncească. Ştii şi tu asta.

Brusc, se întoarseră amândoi către Rand, care avu impresia că uitaseră de el.

— Cine…? îngăimă, apoi se opri să-şi umezească buzele cu limba. Cine este mama voastră?

Elayne făcu ochii mari de uimire, dar Gawyn îi răspunse, pe un ton liniştit, ceea ce îl tulbură şi mai tare:

— Morgase, Regina din Andor, prin mila Luminii, Apărătoarea Regatului, Protectoarea Poporului, Prima Înscăunată a Casei Trakand.

— Regina, murmură Rand, uimit din cale afară. O clipă se gândi că lumea începea din nou să se învârtă cu el. „Nu atrage atenţia asupra ta. Mai bine cazi în grădina Reginei, şi pune-o pe Domniţa Moştenitoare să-ţi îngrijească rănile ca o doftoroaie.” Îi venea să râdă, dar ştia că erau primii fiori de spaimă.

Răsuflând adânc, se ridică iute în picioare. Se abţinu din toate puterile să nu o ia la fugă, dar se simţi copleşit de nevoia de a scăpa de acolo, de a pleca înainte să-l descopere cineva. Elayne şi Gawyn îl priveau liniştiţi, iar când el sări în picioare, se ridicară şi ei cu multă graţie, fără niciun fel de grabă. Rand dădu să-şi dezlege eşarfa de la frunte, dar Elayne îl prinse de mână.

— Termină. O să începi iarăşi să sângerezi.

Glasul îi rămăsese la fel de calm, la fel de sigur că el avea să-i dea ascultare.

— Trebuie să plec, bâigui Rand. Am să mă caţăr iar peste zid şi…

— Chiar nu ştiai? întrebă ea şi pentru prima dată păru la fel de uimită ca şi Rand. Vrei să zici că te-ai urcat pe zidul ăla ca să-l vezi pe Logain fără măcar să ştii unde erai? De jos de pe stradă se vedea mult mai bine.

— Nu… nu-mi place înghesuiala, mormăi el, făcându-le apoi fiecăruia o plecăciune stângace. Dacă-mi daţi voie… ăăă, Domniţă.

În poveşti, curţile regale erau pline de oameni care-şi tot spuneau între ei Domnule, Doamna, Alteţă Regală şi Maiestate, dar Rand nu-şi mai amintea dacă auzise vreodată care era forma corectă de adresare pentru Domniţa Moştenitoare. De fapt, singurul lucru la care se putea gândi era că trebuia să plece.

— Dacă-mi daţi voie, am să plec chiar acum. Ăăă… vă mulţumesc pentru… se bâlbâi el atingându-şi eşarfa din jurul frunţii. Vă mulţumesc.

— Nici măcar nu ne spui cum te cheamă? întrebă Gawyn. Slabă răsplată pentru grija pe care ţi-a arătat-o Elayne. M-ai făcut foarte curios. S-ar zice că eşti din Andor, sigur, nu din Caemlyn, dar araţi ca un… Ei, acum ştii cine suntem noi. Politeţea ţi-ar cere să ne spui şi numele tău.

Privind nostalgic zidul, Rand îşi spuse numele adevărat, înainte să se gândească la ce făcea, şi chiar adaugă:

— Din Emond’s Field, din Ţinutul celor Doua Râuri.

— De la apus, murmură Gawyn. Foarte departe înspre apus.

Rand îl privi atent. În glasul tânărului şi pe chipul lui se strecurase o undă de mirare; imediat însă Gawyn îşi dădu seama şi îşi schimba expresia cu un zâmbet blând, făcându-l pe celalalt să se întrebe dacă nu cumva i se păruse.

— Tutun şi lână, îi explică Gawyn. Mi se cere să ştiu ce se produce în fiecare parte a Regatului. De fapt, în orice colţ al lumii. Principalele produse şi meşteşuguri, precum şi detalii despre oameni. Obiceiurile lor, punctele tari şi punctele slabe. Se spune că oamenii din Ţinutul celor Două Râuri sunt încăpăţânaţi. Pot fi conduşi, dacă reuşeşti să-i convingi că eşti om de ispravă, dar, cu cât îi îmboldeşti mai tare, cu atât te ascultă mai puţin. Elayne ar trebui să ia de bărbat pe cineva de acolo. Numai unul cu o voinţă de piatră nu se va lăsa călcat în picioare de ea.

Rand îl privi fix, la fel şi Elayne. Gawyn părea la fel de stăpân pe sine ca la început, şi totuşi vorbea vrute şi nevrute. „De ce?”

— Ce-i asta?

Toţi trei tresăriră, auzind glasul, şi se întoarseră în direcţia din care venea.

Tânărul care se apropiase era cel mai chipeş bărbat pe care-l văzuse Rand până atunci, aproape prea frumos pentru un bărbat. Era înalt şi zvelt, dar mişcările sale lăsau să i se ghicească forţa, precum şi hotărârea. Avea părul şi ochii negri şi se purta de parca veştmintele de pe el, numai o idee mai simple decât ale lui Gawyn, colorate în roşu şi alb, nu aveau nici o importanţă. Ţinea o mână pe mânerul sabiei şi ochii aţintiţi asupra lui Rand.

— Dă-te la o parte de lângă el, Elayne, porunci el. Şi tu, Gawyn.

Elayne se aşeză în faţa lui Rand, între el şi nou-venit, cu capul sus şi la fel de sigură pe ea ca oricând.

— Este un supus credincios al mamei mele, un adevărat om al Reginei. Şi este sub protecţia mea, Galad.

Rand încercă să-şi amintească rapid ce auzise de la jupân Kinch şi, după aceea, de la jupân Gill. Galadedrid Damodred era fratele vitreg al lui Elayne şi al lui Gawyn, dacă-şi aducea aminte bine. Aveau acelaşi tată. Jupân Kinch nu avea o părere foarte bună despre Taringail Damodred – la fel ca toţi ceilalţi pe care-i auzise –, dar fiul se bucura de o reputaţie bună atât printre cei care purtau alb, cât şi printre cei care purtau roşu, dacă era să se ia după ce se spunea prin oraş.

— Ştiu că-ţi plac vagabonzii, Elayne, spuse bărbatul cel zvelt pe un ton blând, dar individul ăsta are o sabie şi nu pare să fie de ispravă. În vremurile astea, trebuie să avem mare grijă. Dacă-i credincios Reginei, ce caută aici, unde nu-i locul lui? E tare simplu să-ţi schimbi învelitoarea de la sabie, Elayne.

— Este aici ca oaspete al meu, Galad, şi garantez eu pentru el. Nu cumva te-ai hotărât să-mi devii doică şi să-mi spui cu cine am voie să vorbesc şi cu cine nu?

Glasul ei era plin de dispreţ, dar Galad nu părea impresionat.

— Ştii că nici prin cap nu-mi trece să-ţi spun ce să faci, Elayne, dar… oaspetele ăsta al tău este necuviincios, şi ştii asta la fel de bine ca mine. Gawyn, ajută-mă s-o conving. Mama noastră ar…

— Destul! se răsti Elayne. Ai dreptate să spui că n-ai ce să cauţi în treburile mele şi nici să mă judeci. Acum poţi să pleci. Imediat!

Galad îl privi pieziş pe Gawyn, părând în acelaşi timp să-i ceară ajutorul, dar şi să-i spună că Elayne era prea încăpăţânată şi că nu era nimic de făcut. Chipul fetei se întunecă, dar tocmai când ea se pregătea să deschidă din nou gura, celălalt făcu o plecăciune, foarte solemnă, dar cu graţia unei feline, făcu un pas în spate, apoi se întoarse şi plecă pe aleea pietruită, cu paşi mari, dispărând iute dincolo de pavilion.

— Îl urăsc, gâfâi Elayne. E un invidios mizerabil.

— Mergi prea departe, Elayne, o dojeni Gawyn. Galad habar n-are ce-i aia invidie. De două ori mi-a salvat viaţa, fără să mai fie altcineva prin preajmă. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi fost acum Primul Prinţ al Sabiei, în locul meu.

— Nu, nu, Gawyn, niciodată. Aş prefera pe oricine în locul lui. Pe oricine. Până şi pe cel mai amărât băiat de la grajduri.

Brusc, ea zâmbi şi-şi privi fratele cu o privire dojenitoare.

— Spui că-mi place foarte mult să dau porunci. Ei bine, îţi poruncesc să nu ţi se întâmple nimic. Îţi poruncesc să-mi fii Primul Prinţ al Sabiei, când mă urc pe tron – facă Lumina ca asta să nu se-ntâmple prea curând! – şi să te aşezi în fruntea armatelor din Andor, pe care să le conduci cu onoare, aşa cum Galad nici nu poate visa.

— Mă supun, Domniţa, râse Gawyn şi făcu o plecăciune care o imita pe cea a lui Galad.

Elayne îl privi pe Rand, încruntându-se gânditoare.

— Acum trebuie să vedem cum să te scoatem repede de aici.

— Galad face întotdeauna ce trebuie, îi explică Gawyn, chiar şi când nu-i momentul. În cazul ăsta, găsind un străin în grădină, trebuie să anunţe gărzile Palatului. Ceea ce cred că face chiar în clipa asta.

— Atunci înseamnă că ar trebui să mă caţăr iar pe zid, spuse Rand. „Ce mai zi în care să trec neobservat. Puteam să-mi pun şi un semn de gât!”

Se întoarse spre zid, dar Elayne îl prinse de braţ.

— Nu aşa, după ce m-am chinuit atâta cu palmele tale. O să te juleşti din nou şi apoi o s-o laşi pe vreo baborniţă de prin mahalale să-ţi pună cine ştie ce pe răni. De cealaltă parte a grădinii este o poartă. E acoperită de frunze şi nimeni nu ştie că se afla acolo, în afară de mine.

Brusc, Rand auzi zgomote de paşi pe aleea pavată.

— Prea târziu, mormăi Gawyn. Pesemne c-a luat-o la fugă de cum s-a îndepărtat.

Elayne îngână un blestem, iar Rand rămase cu gura căscată de uimire. Era ceva ce mai auzise numai la grăjdarii de la Binecuvântarea Reginei, şi chiar şi atunci fusese tulburat. În clipa următoare însă, ea îşi recapătă stăpânirea de sine.

Gawyn şi Elayne nu dădeau semne că ar fi vrut să plece, dar el, unul, nu putea să stea să-i aştepte pe oamenii din Gardă cu atâta calm. Dădu iarăşi să se îndrepte spre zid, ştiind însă că nu avea cum să urce înainte să sosească Gărzile, dar neputând nici să rămână pe loc.

Înainte să fi făcut mai mult de trei paşi, apărură mai mulţi bărbaţi în uniforme roşii, cu platoşele sclipind în soare în timp ce alergau pe alee. Apărură apoi şi alţii, părând să vină din toate direcţiile, ca nişte valuri de pânză stacojie şi oţel lustruit. Unii aveau săbiile în mâini, iar alţii, de îndată ce se opriră, îşi ridicară arcurile şi-şi pregătiră săgeţile. Toţi ochii din spatele vizierelor erau sumbri şi toate săgeţile cu vârfuri late erau îndreptate către el.

Elayne şi Gawyn săriră pe dată din loc şi se aşezară între Rand şi săgeţi, cu braţele desfăcute pentru a-l apăra. El rămase nemişcat, ţinându-şi mâinile la vedere, cât mai departe de sabie.

Înainte ca ecoul paşilor şi scârţâitul corzilor de arc să fi apucat să se stingă, unul dintre soldaţi, având pe umăr un ecuson auriu, însemnul de ofiţer, strigă:

— Domniţă, Seniore, la pământ, repede.

În ciuda faptului că stătea cu braţele întinse, Elayne se îndreptă de spate ca o adevărată regină şi spuse:

— Tallanvor, îndrăzneşti să scoţi sabia în prezenţa mea? Pentru asta, Gareth Bryne o să te pună să cureţi grajdurile împreună cu cei mai josnici slujitori, dacă nu cumva şi mai rău.

Soldaţii schimbară între ei priviri uimite, iar unii dintre arcaşi, stingheriţi, îşi coborâră arcurile. Numai atunci Elayne lăsă braţele în jos, ca şi cum până atunci le-ar fi ţinut ridicate pentru că aşa-i era voia. Gawyn şovăi, apoi îi urmă exemplul. Rand se apucă să numere din priviri arcurile care nu fuseseră coborâte. Muşchii pieptului i se încordară, ca şi cum s-ar fi pregătit să oprească săgeţile, slobozite de la douăzeci de paşi.

Bărbatul cu însemnele de ofiţer părea cel mai derutat dintre toţi.

— Domniţă, să-mi fie cu iertare, dar Seniorul Galadedrid ne-a raportat că prin grădină bântuie un amărât de ţăran, înarmat, care-i pune în pericol pe Domniţa Elayne şi pe Seniorul Gawyn.

Se uită la Rand, iar glasul i se înăspri.

— Dacă binevoiţi să vă daţi la o parte, am să-l arestez pe ticălosul ăsta. În ultima vreme, prin oraş umblă prea mulţi coate goale de soiul lui.

— Mă îndoiesc că Galad v-a spus aşa ceva, răspunse Elayne. El nu minte.

— Câteodată ar fi mai bine s-o facă, şopti Gawyn, la urechea lui Rand. Măcar o dată. Aşa ar fi mai uşor de trăit cu el.

— Omul ăsta e oaspetele meu, continuă Elayne, şi se află aici sub protecţia mea. Poţi pleca, Tallanvor.

— Îmi pare rău, dar nu e cu putinţă, Domniţă. După cum ştiţi foarte bine, Regina, augusta mamă a Domniei Voastre, a dat ordine cu privire la toţi cei care pătrund în Palat fără permisiunea Maiestăţii Sale, iar acum i s-a şi trimis veste despre acest străin.

În glasul lui Tallanvor se strecurase o nuanţă clară de mulţumire. Rand bănuia că ofiţerul trebuise să mai accepte până atunci şi alte porunci de la Elayne care nu i se păruseră cuviincioase; de data asta nu mai avea de gând să cedeze, mai ales că scuza era perfectă. Elayne îl fixă cu privirea, dar părea şi ea, pentru prima dată, descumpănită.

Rand se uită întrebător la Gawyn, iar acesta înţelese.

— Temniţă, şopti el.

Rand se albi la faţă, aşa că tânărul adăugă repede.

— Numai pentru câteva zile, şi nu ţi se va face niciun rău. Vei fi interogat personal de către Gareth Bryne, Comandantul Suprem, dar ţi se va da drumul după ce se lămureşte toată lumea că n-ai avut intenţii rele. Sper că ai spus adevărul, Rand al’Thor din Ţinutul celor Două Râuri, adăugă el după o clipă de tăcere, privindu-l curios.

— Condu-ne pe toţi trei în faţa mamei mele, porunci brusc Elayne, iar pe chipul lui Gawyn apăru un rânjet.

Tallanvor, cu chipul ascuns de viziera de oţel, păru luat pe nepregătite.

— Domniţă, dar…

— Dacă nu, condu-ne pe toţi trei într-o temniţă, spuse Elayne. O să rămânem împreuna. Sau poate ai de gând să porunceşti ca vreun om de al dumitale să pună mâna pe mine?

Zâmbetul ei era triumfător, iar chipul în care Tallanvor se uita împrejur, ca şi cum ar fi nădăjduit să-i pice un ajutor din cer, arăta că şi el îi recunoştea victoria.

„Dar ce câştigase? Şi cum?”

— Mama îl cercetează pe Logain, rosti Gawyn încet, ca şi cum i-ar fi citit gândurile lui Rand, şi, chiar dacă n-ar fi fost ocupată, Tallanvor n-ar îndrăzni să dea buzna în prezenţa ei împreună cu mine şi Elayne, ca şi cum am fi sub pază. Mama îşi pierde firea cam repede, câteodată.

Rand îşi aminti ce-i povestise jupân Gill despre Regina Morgase. “Îşi pierde firea cam repede?”

Un alt soldat în uniformă roşie veni alergând pe alee, oprindu-se brusc şi salutând, cu braţul dus la piept. Îi vorbi încet lui Tallanvor, iar vestea aduse pe chipul acestuia o expresie de mulţumire.

— Regina, augusta mama a Domniilor Voastre, anunţa Tallanvor, îmi porunceşte să-l aduc pe străin fără întârziere în faţa sa. De asemenea, porunceşte să fie acolo şi Domniţa Elayne şi Seniorul Gawyn. Tot fără întârziere.

Gawyn clipi speriat, iar Elayne înghiţi în sec. Stăpânindu-şi tulburarea, nu se grăbi, ci începu să-şi scuture petele de pe rochie. Nu reuşi decât să-şi cureţe de pe poale câteva bucăţi de scoarţă.

— Domniţă, dacă binevoiţi? grăi mânios Tallanvor. Seniore?

Soldaţii se rânduiră în jurul lor, în spate şi în ambele părţi, şi porniră pe aleea pietruită cu Tallanvor în frunte. Gawyn şi Elayne îl încadraseră pe Rand, părând amândoi cufundaţi în gânduri mohorâte. Soldaţii îşi puseseră săbiile în teci şi săgeţile în tolbe, dar erau la fel de atenţi ca atunci când aveau armele în mâini. Îl priveau pe Rand de parcă se aşteptau în orice clipă ca el să-şi scoată sabia şi să încerce să scape.

„Să încerc ceva? N-am ce să încerc. Auzi, şi voiam să trec neobservat!”

Privindu-i pe soldaţii care nu-şi luau ochii de la el, îşi dădu brusc seama de aspectul grădinii. Ameţeala provocată de căderea de pe zid îi trecuse complet. Lucrurile se întâmplaseră unul după altul, fiecare şoc apărând înainte ca urmările celui precedent să fi apucat să treacă de tot, iar locurile în care se afla rămăseseră ca într-un soi de ceaţă. Nu văzuse limpede decât zidul şi nu se putuse gândi decât cum să facă să ajungă îndărăt pe creasta lui. Acum însă, îşi dădu seama de ceva care-i reţinuse atenţia numai în treacăt. Iarba era verde. „Verde!” În jur, erau sute de nuanţe de verde. Copacii şi tufişurile erau înfrunzite, pline de flori şi de fructe. Pavilioanele care se înălţau deasupra aleii erau pline de plante agăţătoare. Peste tot erau flori, foarte multe flori, care împroşcau grădina cu pete de culoare. Pe unele le cunoştea: raza soarelui, cu petalele sale aurii, lumânărica, mică şi roz, scânteia-de-stea, colorată în stacojiu, zoreaua-lui-Emond, violetă, trandafirii de toate culorile, de la albul pur la roşul cel mai intens – însă altele erau ciudate, atât de diferite ca forma şi nuanţă, încât se întrebă dacă erau adevărate.

— E verde, şopti el. Verde.

Soldaţii bombăneau în sinea lor; Tallanvor le aruncă o privire aprigă peste umăr, făcându-i să tacă.

— Datorită Elaidei, murmura Gawyn, cu gândurile aiurea.

— Nu-i corect, adăuga şi Elayne. M-a întrebat dacă vreau să aleg o fermă, una singură, pentru care putea face acelaşi lucru, în timp ce restul rămâneau fără recolte, dar tot nu-i drept ca noi să avem flori, când există oameni care n-au nimic de mâncare.

Inspiră adânc şi-şi recăpăta stăpânirea de sine.

— Nu te pierde cu firea, îi spuse cu seriozitate lui Rand. Când eşti întrebat, spune limpede ce ai de spus, în rest taci. Şi ia-te după mine. N-o să păţeşti nimic.

Rand şi-ar fi dorit să fie la fel de sigur ca ea. L-ar fi ajutat să vadă că şi Gawyn credea la fel. În timp ce Tallanvor îi conducea în Palat, el se uita îndărăt înspre grădină, la toată întinderea aceea verde, plină de flori, culori ţesute de mâna unei Aes Sedai pentru o Regină. Era pierdut în larg, iar ţărmul nu se mai vedea nicăieri.

Coridoarele erau pline de slujitori îmbrăcaţi în livrele roşii cu manşete albe şi cu Leul cel Alb brodat pe pieptul stâng al tunicilor, care se grăbeau de acolo-colo, fără să pară însă a avea vreo treabă specială. Când dădură cu ochii de soldaţii care-i escortau pe Elayne şi pe Gawyn, cu Rand la mijloc, împietriră în loc şi se holbară la ei cu gurile căscate.

Tocmai atunci, un motan cu dungi cenuşii apăru nepăsător pe un coridor, strecurându-se printre servitorii încremeniţi. Apariţia lui i se păru foarte stranie lui Rand. Stătuse îndeajuns de mult în Baerlon pentru a şti că până şi cea mai prăpădită prăvălie era plină de pisici. De când intrase în Palat însă, aceasta era prima pe care o vedea.

— Nu aveţi şobolani? întrebă el, nevenindu-i să creadă – şobolanii erau peste tot.

— Elaidei nu-i plac şobolanii, mormăi încet Gawyn, care privea încruntat pe coridor, părând să vadă deja în faţa ochilor momentul întâlnirii cu Regina. Aici nu sunt niciodată şobolani.

— Tăceţi amândoi, se răsti Elayne, cu glasul aspru, dar la fel de absentă ca fratele ei. Încerc să gândesc.

Rand privi motanul peste umăr până ce gărzile îl conduseră pe după un colţ, iar animalul rămase în urmă. Vederea mai multor pisici l-ar fi făcut să se simtă mai bine. Ar fi fost frumos să ştie că Palatul era unul obişnuit măcar într-o privinţă, chiar dacă asta însemna mulţi şobolani.

Drumul ales de Tallanvor făcea atâtea ocoluri, încât Rand îşi pierdu simţul orientării. În cele din urmă, tânărul ofiţer se opri în faţa a două uşi înalte, din lemn închis la culoare, care străluceau mat, nu atât de măreţe ca altele pe lângă care trecuseră, dar împodobite de sus până jos cu şiruri de lei, foarte meşteşugit lucraţi. De fiecare parte a uşilor se afla câte un servitor în livrea.

— Măcar nu ne-a dus în Sala Mare, râse uşor Gawyn. N-am auzit ca mama să fi poruncit vreodată ca vreun om să fie dus la eşafod din sala asta.

Nu părea însă prea convins că nu putea să apară ceva neprevăzut.

Tallanvor dădu să-i înşface sabia lui Rand, dar Elayne se grăbi să-l împiedice.

— E oaspetele meu şi, după tradiţii şi lege, oaspeţii familiei regale îşi pot păstra armele chiar şi în prezenţa mamei. Sau ai de gând să-mi pui cuvântul la îndoială?

Tallanvor şovăi, privind-o drept în ochi, apoi încuviinţă.

— Prea bine, Domniţă.

Când ofiţerul făcu un pas înapoi, ea îi trimise un zâmbet lui Rand.

— Primul şir vine cu mine, porunci Tallanvor. Anunţaţi-o pe Maiestatea Sa că au venit Domniţa Elayne şi Seniorul Gawyn, le mai spuse el servitorilor de la uşă. De asemenea, Locotenent de gardă Tallanvor, la porunca Maiestăţii Sale, cu străinul aflat sub pază.

Elayne se încruntă la el, dar era prea târziu. Uşile deja se deschideau. Se auzi un glas răsunător, care-i anunţa. Cu mişcări trufaşe, Elayne intră, făcându-i un mic semn lui Rand, prin care îi cerea să rămână în apropierea ei. Gawyn îşi îndrepta umerii şi intră alături de ea, ţinându-se însă cu un pas mai în spate. Rand îi urmă, şovăitor, încercând să rămână în dreptul lui Gawyn, de cealaltă parte a prinţesei. Tallanvor se ţinu şi el după Rand, aducând şi zece soldaţi. Uşile se închiseră tăcute în urma lor.

Dintr-odată, Elayne făcu o plecăciune adâncă, îndoindu-şi genunchii şi lăsându-şi şi fruntea în jos, şi rămase aşa, ţinându-şi rochia cu mâna. Rand tresări, apoi se uită la Gawyn şi la ceilalţi bărbaţi şi le imită mişcările, puţin încurcat. Se lăsă pe genunchiul drept, cu capul aplecat, aplecându-se în faţă pentru a-şi sprijini dosul mâinii drepte de dalele de marmură, cu mâna stângă pe mânerul sabiei. Gawyn, care nu avea sabie, îşi ţinea mâna pe pumnalul pe care-l purta la şold.

Tocmai când se felicita pentru cât de bine se descurcase, Rand îl observă pe Tallanvor, tot cu capul plecat, care-l privea urât dintr-o parte, fără să-şi fi ridicat viziera. „Oare trebuia să fi făcut altceva?” Se simţi, dintr-odată, furios pentru că Tallanvor se aştepta ca el să ştie ce trebuie făcut, când nu-i spusese nimeni. Era furios şi pentru că-i fusese frică de gărzi. Nu făcuse nimic pentru care să se teamă. Ştia că frica pe care o simţea nu era din vina lui Tallanvor, dar tot era furios pe el.

Cu toţii rămaseră nemişcaţi, de parcă îngheţaseră de frig. Rand nu ştia ce aşteptau, dar profită de ocazie pentru a cerceta locul în care fusese adus. Nu-şi înălţă capul, ci doar îl suci încoace şi încolo ca să poată vedea. Tallanvor se încruntă şi mai tare, dar Rand nu-l bagă în seamă.

Încăperea pătrată semăna cu sala mare de la Binecuvântarea Reginei. Pe pereţi erau înfăţişate scene de vânătoare, în relief, dintr-o piatră din albul cel mai pur. Tapiseriile atârnate printre basoreliefuri reprezentau tablouri încântătoare cu flori în culori vii şi păsări colibri cu penaj strălucitor, iar în capătul îndepărtat al încăperii se înălţa Leul cel Alb din Andor, mai măreţ ca un om, pe un fond stacojiu. Cele două tapiserii încadrau o estradă, iar pe estradă se afla un tron sculptat şi aurit pe care şedea Regina.

La dreapta ei se găsea un bărbat masiv şi sobru, cu capul gol, îmbrăcat în roşul Gărzilor Reginei, cu patru epoleţi aurii pe umărul mantiei şi cu manşete albe cu dungi late, de aur. Era încărunţit la tâmple, dar părea puternic şi de neclintit, ca o stâncă. Pesemne că acesta era Comandantul Suprem, Gareth Bryne. În spatele tronului, de cealaltă parte a reginei, era o femeie îmbrăcată în mătase de un verde intens, aşezată pe un scăunel fără spătar, croşetând ceva dintr-o lână închisă la culoare, aproape neagră. La început, Rand crezu că era bătrână, dar când o privi din nou, îşi dădu seama că nu-i putea preciza vârsta. Tânără, bătrână, nici el nu ştia. Atenţia ei părea îndreptată numai asupra andrelelor, ca şi cum nu se afla la nici doi paşi de o Regină. Era frumoasă, aparent liniştită, dar concentrarea ei avea ceva înfricoşător. În încăpere nu răsuna decât clinchetul andrelelor.

Rand încercă să cuprindă tot cu privirea, dar privirile i se tot întorceau spre femeia care purta pe frunte o cunună sclipitoare, înfăţişând mai mulţi trandafiri meşteşugit lucraţi, Coroana Rozelor din Andor. O etolă lungă şi roşie, pe care fusese brodat Leul cel Alb, îi atârna peste rochia de mătase, cu pliuri roşii şi albe. Când puse mâna stângă pe braţul Comandantului Suprem, pe deget îi sclipi un inel în forma Marelui Şarpe, care-şi înghiţea propria coadă. Dar nu veştmintele sau bijuteriile, şi nici măcar coroana, erau cele care-l atrăgeau pe Rand, ci femeia care le purta.

Pe chipul lui Morgase se vedea frumuseţea fiicei sale, ajunsă la deplină maturitate. Faţa şi silueta ei, ba chiar simpla ei prezenţă, umpleau încăperea ca o lumină care îi punea în umbră pe cei doi însoţitori. Dacă ar fi fost o văduvă din Emond’s Field, la uşa ei s-ar fi înşirat o sumedenie de peţitori, chiar dacă ar fi fost cea mai proastă bucătăreasă şi cea mai neglijentă gospodină din Ţinutul celor Două Râuri. Rand o văzu cercetându-l cu privirea şi lăsă capul şi mai jos, de teamă ca nu cumva gândurile să i se citească pe chip. „Pe Lumină, te gândeai la Regină ca la o femeie de la ţară! Prostule!”

— Puteţi să vă ridicaţi, vorbi Morgase, cu o voce răsunătoare şi caldă, de o suta de ori mai sigură de respectul pe care-l impunea decât Elayne.

Rand se ridică şi el, odată cu ceilalţi.

— Mamă… începu Elayne, dar Morgase o întrerupse.

— Pare-mi-se că te-ai căţărat în copaci, fiica mea.

Elayne îşi adună de pe rochie o bucată rătăcită de scoarţă şi, neavând unde s-o pună, rămase cu ea în pumn.

— De fapt, continua liniştita Morgase, pare-mi-se că, în ciuda poruncilor mele, ai reuşit să tragi cu ochiul la acest Logain. Gawyn, aveam o părere mai buna despre tine. Trebuie să înveţi nu doar să i te supui surorii tale, ci în acelaşi timp să o fereşti de nenorociri.

Regina aruncă o privire spre bărbatul cel sever de lângă ea, apoi întoarse iute capul. Bryne rămase nepăsător, de parca n-ar fi observat, dar Rand se gândi că, de fapt, nu-i scăpa nimic.

— Şi asta, Gawyn, este de datoria Celui Dintâi Prinţ, ca şi conducerea armatelor din Andor. Poate dacă o să ai mai mult de învăţat, n-ai să mai găseşti răgazul să fii vârât în încurcături de către sora ta. Am să-i cer Comandantului Suprem să aibă grijă să nu duci lipsă de ocupaţie în călătoria spre miazănoapte.

Gawyn se foi de parcă ar fi vrut să protesteze, apoi lăsă capul în jos.

— După cum porunceşti, mama.

Elayne se strâmbă.

— Mamă, Gawyn nu mă poate feri de pericole dacă nu-i cu mine. Numai din pricina asta a ieşit din iatacurile lui. Dar, mamă, ce rău poate fi să-l privesc, numai o clipă, pe Logain? Aproape toată lumea din oraş a fost mai aproape de el decât noi.

— Nu toată lumea din oraş este Domniţa Moştenitoare, răspunse Regina, cu glasul ceva mai aspru. Eu l-am văzut de aproape pe acest Logain şi să ştii, copilă, că-i un om periculos. Chiar şi închis în cuşcă, păzit fără încetare de Aes Sedai, este încă la fel de periculos ca un lup. Aş vrea să nu fi fost adus niciodată în Caemlyn.

— După ce va ajunge în Tar Valon, surorile mele se vor ocupa de el, interveni femeia de pe scăunel, fără să-şi ridice ochii de la lucrul de mână. Ceea ce contează este ca oamenii să vadă că Lumina a înfrânt, din nou, Întunericul. Şi să vadă că şi tu, Morgase, ai luat parte la această victorie.

Morgase flutură dispreţuitoare din mână.

— Tot aş prefera să nu fi fost adus în Caemlyn. Elayne, ştiu ce gândeşti.

— Mamă, protestă Elayne, crede-mă că nu vreau să-ţi ies din cuvânt. Vreau să te ascult.

— Chiar aşa? întreba Morgase, prefăcându-se surprinsă, apoi chicoti. Da, recunosc că te străduieşti să fii o fiică devotată. Dar mereu încerci să vezi cât de departe poţi merge. Ei bine, la fel am făcut şi eu cu mama mea. Încăpăţânarea asta o să-ţi fie de folos când te urci pe tron, dar acum încă nu eşti Regină, copilă. Nu m-ai ascultat şi ai tras cu ochiul la Logain. Mulţumeşte-te cu asta. Pe drumul spre miazănoapte n-o să ţi se permită să te apropii de el nici la o sută de paşi, nici ţie, nici lui Gawyn. Dacă n-aş şti ce lecţii grele te aşteaptă în Tar Valon, aş trimite-o pe Lini cu tine, ca să fiu sigură că te supui. Măcar ea pare în stare să te convingă să faci ceea ce trebuie.

Elayne îşi plecă bosumflată capul.

Femeia din spatele tronului părea preocupata să-şi numere ochiurile din împletitură.

— Într-o săptămână, interveni ea brusc, ai să-ţi doreşti să fii înapoi la mama ta. Într-o lună ai să vrei să fugi cu Seminţia Pribegilor. Dar surorile mele te vor feri de necredincioşi. Astfel de lucruri nu sunt pentru tine, încă.

Fără veste, ea se răsuci pe scăunel pentru a o ţintui cu privirea pe Elayne; calmul pe care-l afişase până atunci – dispăruse de parcă nici n-ar fi fost.

— Eşti îndeajuns de înzestrată pentru a fi cea mai măreaţă Regină care a existat vreodată în Andor sau în vreun alt ţinut, vreme de mai bine de o mie de ani. Cu acest scop te vom educa noi, dacă ai să ai puterea să înduri.

Rand se holbă la ea. Pesemne că era Elaida, femeia Aes Sedai. Dintr-odată se simţi mulţumit că nu venise la ea să ceară ajutor, indiferent din ce Ajah făcea parte. Părea încă şi mai aspră şi neclintită decât Moiraine. Uneori, se gândise că Moiraine era ca o bucată de oţel, învelită în catifea; în cazul Elaidei însă, catifeaua nu se mai potrivea deloc.

— De ajuns, Elaida, încheie Morgase, încruntată şi uşor neliniştită. A auzit mai mult decât trebuie. Roata ţese după cum îi este voia.

Regina rămase o clipă pe gânduri, privindu-şi fiica.

— Acum să vedem cum rămâne cu tânărul ăsta, reîncepu ea, fără să-şi ia ochii de la Elayne. Cum şi de ce a ajuns aici şi de ce ai pretins în faţa fratelui tău că-ţi este oaspete?

— Pot să vorbesc, mamă?

Morgase încuviinţă, iar Elayne îi povesti ce se petrecuse în cuvinte simple, de la momentul în care-l văzuse pentru prima dată pe Rand căţărându-se pe panta care ducea la zid. El se aştepta s-o audă spunând că nu făcuse nimic rău, dar, în loc de asta, ea zise:

— Mamă, mi-ai spus adesea că trebuie să-mi cunosc poporul, de la oamenii cei mai de seamă şi până la cei mai umili, numai că, de câte ori mă întâlnesc cu cineva, de faţă mai sunt şi încă vreo doisprezece slujitori. Cum pot să ajung să aflu ceva adevărat, într-o asemenea împrejurare? Vorbind cu acest tânăr, am aflat deja mai multe despre oamenii din Ţinutul celor Două Râuri şi despre felul lor de a fi decât aş putea afla din cărţi. Faptul că el a venit aşa de departe ca să poarte roşu spune ceva, câtă vreme atâţia nou-veniţi poartă alb numai de frică. Mamă, te implor să nu-i faci rău unui supus credincios, care m-a învăţat atât de multe lucruri despre oamenii pe care-i conduci.

— Un supus credincios din Ţinutul celor Două Râuri, oftă Morgase. Copila mea, ar trebui să fii mai atentă la ce-ţi spun cărţile. Ţinutul celor Două Râuri n-a mai văzut nici picior de perceptor de impozite de şase generaţii, şi niciun bărbat din Gardă n-a mai călcat pe acolo de şapte. Îndrăznesc să spun că oamenilor de acolo rareori le mai trece prin cap că fac parte din Regat.

Rand ridică stânjenit din umeri, aducându-şi aminte cu câtă surprindere aflase şi el că Ţinutul celor Două Râuri făcea parte din regatul Andor. Regina îl observă şi-i zâmbi cu milă fiicei sale.

— Vezi, copilă?

Rand observă că Elaida îşi lăsase lucrul la o parte şi-l cerceta cu privirea. Ea se ridică de pe scăunel şi coborî încet de pe estradă pentru a se opri în faţa lui.

— Din Ţinutul celor Două Râuri? întreba femeia, întinzând un braţ spre fruntea lui; el se feri, iar ea îşi lăsă braţul să cadă. Cu aşa un păr roşu şi ochi cenuşii? Oamenii de prin părţile acelea au ochii şi părul negru, şi rareori cresc aşa de înalţi.

Mâna ei se repezi să-i suflece mâneca surtucului, lăsându-i la vedere pielea albă, în locurile în care soarele nu-l pârlise.

— Şi nici nu au asemenea piele.

Lui Rand îi venea să încleşteze pumnii, dar se abţinu, cu un mare efort.

— M-am născut în Emond’s Field, grai el înţepat. Maică-mea se trăgea din alta parte. De la ea am moştenit culoarea ochilor. Tatăl meu este Tam al’Thor, păstor şi fermier, la fel ca mine.

Elaida încuviinţă cu mişcări încete, fără să-şi ia ochii de la el. Rand se uită în ochii ei, aparent netulburat, în ciuda senzaţiilor neplăcute din stomac. Citi pe chipul ei că-i remarcase dârzenia. Fără să întoarcă privirea, ea întinse din nou braţul, foarte încet, iar el se hotărî să nu se mai ferească.

Dar femeia nu-l atinse pe el, ci sabia, pe care o apucă de mâner. O pipăi cu degetele şi făcu ochii mari de uimire.

— Un păstor din Ţinutul celor Două Râuri, spuse ea încet, într-o şoaptă care trebuia să ajungă la urechile tuturor, care are o sabie cu pecetea bâtlanului.

La auzul ultimelor cuvinte, cu toţii se tulburară, de parcă ar fi pomenit de Cel Întunecat. În spatele lui Rand se auzi scârţâit de piele şi scrâşnet de metal, de la încălţările care se frecau de podelele de marmură. Cu coada ochiului îl văzu pe Tallanvor care se îndepărtă de el împreună cu un alt soldat, cu mâinile pe mânerul săbiilor, gata să le scoată din teacă şi să moară, dacă era nevoie – judecând după ceea ce li se citea pe chip. În doi paşi, Gareth Bryne ajunse în faţa tronului, între Rand şi Regină. Până şi Gawyn se aşeză în faţa lui Elayne, cu o privire îngrijorată şi cu mâna pe pumnal. Elayne însăşi îl privea de parcă l-ar fi văzut prima oară. Morgase nu se schimbă la faţă, dar mâinile i se încleştară pe braţele aurite ale tronului.

Numai Elaida se arătă mai puţin tulburată decât Regina. Femeia Aes Sedai nu dădu niciun semn că ar fi spus ceva neobişnuit. Îşi lua mâna de pe sabie, făcându-i pe soldaţi să se încordeze şi mai mult. Privirea ei rămase aţintită spre chipul lui Rand, liniştită şi gânditoare.

— E cu neputinţă, observă Morgase cu voce calmă, să fi câştigat deja o sabie cu pecetea bâtlanului. Nu poate fi mai în vârstă ca Gawyn.

— Dar este a lui, stărui Gareth Bryne.

Regina îl privi surprinsă.

— Cum se poate aşa ceva?

— Nu ştiu, Morgase, răspunse încet Bryne. Este într-adevăr prea tânăr, dar totuşi sabia e a lui, el îi e stăpânul. Priveşte-i ochii. Priveşte-l cum stă, cât de bine i se potriveşte sabia. E prea tânăr, dar sabia-i a lui.

După ce Comandantul Suprem tăcu, Elaida întrebă:

— De unde ai dobândit sabia asta, Rand al’Thor, din Ţinutul celor Două Râuri?

Rosti cuvintele de parcă se îndoia şi de numele lui, şi de locul din care se trăgea.

— Mi-a dat-o tata, răspunse Rand. A fost a lui. S-a gândit că voi avea nevoie de o sabie, odată plecat în lume.

— Poftim! Încă un păstor din Ţinutul celor Două Râuri care a avut o sabie cu pecetea bâtlanului! exclamă Elaida, zâmbindu-i atât de liniştită, încât el îşi simţi gura uscată. Când ai ajuns în Caemlyn?

Rand se cam săturase să-i spună adevărul. Îl înspăimânta la fel de tare ca o Iscoadă a Celui Întunecat. Era momentul să se ascundă din nou.

— Astăzi, grăi el. Chiar în dimineaţa asta.

— Tocmai la vreme, murmură ea. Şi unde stai? Nu-mi spune că nu ţi-ai găsit o cameră pe undeva. Arăţi cam ponosit, dar se vede că nu vii tocmai de la drum. Unde stai?

— La Leul şi Coroana, răspunse el, amintindu-şi că trecuse pe lângă un han care se chema astfel, în timp ce căuta Binecuvântarea Reginei, un han aflat de cealaltă parte a Oraşului Nou, faţă de cel al lui jupân Gill. Am luat un pat acolo. În pod, sfârşi el, simţind că femeia bănuia că o minţise, dar ea nu făcu decât să încuviinţeze.

— Ce mai coincidenţă, pufni Elaida. Astăzi, necredinciosul a fost adus în Caemlyn. În două zile, va pleca spre miazănoapte, către Tar Valon, împreună cu Domniţa Moştenitoare, care se duce la învăţătură. Tot acum, în grădinile Palatului apare un tânăr, care pretinde că este un supus credincios din Ţinutul celor Două Râuri…

— Dar chiar de acolo vin, o întrerupse Rand. Cu toţii se uitau la el, dar parcă nu-l băgau în seamă, în afară de Tallanvor şi bărbaţii din garda, care nici nu clipeau.

— … Spunând o poveste numai buna pentru a o păcăli pe Elayne şi purtând cu el o sabie cu pecetea bâtlanului. Nu are cocardă sau banderolă care să-i dovedească loialitatea, ci numai o bucată de pânză care apără bâtlanul de ochii curioşilor. Ce coincidenţă, nu, Morgase?

Regina îi făcu semn Comandantului Suprem să se dea la o parte, iar când el se supuse, îl studie pe Rand cu o privire îngrijorată. Totuşi, când vorbi, i se adresă Elaidei.

— Ce vrei să spui? Că ar fi Iscoadă a Celui Întunecat? Sau vreun credincios de-al lui Logain?

— Cel Întunecat se află în temniţa lui din Shayol Ghul, răspunse femeia Aes Sedai. Umbra se întinde peste Pânză, iar viitorul se clatină în vârful unui ac. Omul acesta-i periculos.

Dintr-odată, Elayne se mişcă din loc, aruncându-se în genunchi în faţa tronului.

— Mamă, te implor să nu-i faci niciun rău! Ar fi vrut să plece imediat, dacă nu-l aş fi oprit eu. Chiar asta voia. Eu l-am convins să rămână. Nu pot să cred că ar fi Iscoadă a Celui Întunecat.

Morgase făcu un gest liniştitor către fiica sa, dar fără să-şi ia ochii de la Rand.

— Asta ai Prezis, Elaida? Asta ai citit în adâncurile Pânzei? Mi-ai spus că nu poţi prevedea când ţi se întâmplă să vezi viitorul şi ca totul trece într-o clipă. Dacă e o Prezicere, îţi poruncesc să-mi spui limpede adevărul, nu aşa cum faci de obicei, învăluindu-l în atâtea taine încât nimeni nu ştie dacă spui da sau nu. Vorbeşte. Ce vezi?

— Iată ce Prezic, răspunse Elaida, şi jur pe Lumină că nu pot vorbi mai limpede de atât. Din această zi, Andor o va apuca pe un drum de ură şi jale. Umbra nu s-a întins încă pe de-a-ntregul, şi nu-mi dau seama dacă după ea va reapărea Lumina. După ce lumea varsă o lacrimă, va vărsa mii. Asta Prezic.

Încăperea se cufundă într-o linişte deplină, întreruptă numai de Morgase, care respira adânc, de parcă-şi dădea ultima suflare. Elaida continuă să privească în ochii lui Rand. Vorbi iarăşi, de-abia mişcându-şi buzele, atât de încet încât şi el o auzea cu greu, deşi se afla chiar alături.

— Şi mai Prezic şi că toată lumea va fi pustiită şi copleşită de jale şi că totul se trage de la omul acesta. Mă supun Reginei, şopti ea, şi o spun limpede.

Rand simţi că se transformă în stană de piatră. Răceala şi asprimea pietrei i se strecurară în picioare şi îl făcură să se înfioare. Nimeni altcineva n-avea cum s-o fi auzit. Dar ea încă îl privea, iar el auzise.

— Sunt doar un păstor, vorbi el, adresându-se tuturor. Din Ţinutul celor Două Râuri. Păstor.

— Roata ţese după cum îi este voia, glăsui Elaida, iar Rand nu reuşi să-şi dea seama dacă tonul ei era batjocoritor sau nu.

— Senior Gareth, rosti Morgase, am nevoie de sfatul Comandantului Suprem.

Bărbatul cel sever clatină din cap.

— Elaida Sedai spune că flăcăul e primejdios, Regina mea, iar dacă ne-ar putea spune mai multe, n-aş şovăi şi aş chema călăul. Dar asta putem vedea şi noi cu ochii noştri. Orice fermier de la ţară îţi poate spune că lucrurile se vor înrăutăţi, fără să aibă nevoie de Preziceri. Eu unul cred că băiatul a ajuns aici din întâmplare, deşi una cam neplăcută pentru el. Pentru a fi mai siguri, Regina mea, aş zice să-l ferecăm într-o temniţă până ce pleacă Domniţa Elayne şi Seniorul Gawyn, apoi să-i dăm drumul. Numai dacă nu cumva mai ai ceva de Prezis despre el, Aes Sedai?

— Am spus tot ce-am citit în Pânză, Comandante Suprem, răspunse Elaida, zâmbindu-i răutăcios lui Rand, aproape fără să mişte buzele, râzând de neputinţa lui de a tăgădui. Câteva săptămâni în temniţă n-au cum să-i strice, iar asta mi-ar putea da mie prilejul să aflu mai multe. Poate asta va duce şi la o altă Prezicere, sfârşi ea, cu o privire lacomă în ochi, care-l înfricoşă şi mai mult pe Rand.

O vreme, Morgase rămase pe gânduri, cu bărbia sprijinită în pumn şi cu cotul pe braţul tronului. Rand ar fi vrut să înfrunte privirea ei încruntată, dacă s-ar fi putut mişca, dar ochii Elaidei îl înţepeniseră în loc. În cele din urmă, Regina vorbi.

— Bănuielile sufocă oraşul, şi poate întregul Regat. Teama şi negrele bănuieli. Femeile îşi pârăsc vecinele că ar fi Iscoade ale Celui Întunecat. Bărbaţii scrijelesc Colţul Dragonului pe uşile oamenilor pe care îi cunosc de ani de zile. Nu vreau să ajung şi eu la fel.

— Morgase… începu Elaida, dar Regina o întrerupse.

— Nu vreau şi gata. Când m-am urcat pe tron, am jurat să fac dreptate tuturor, şi aşa am să fac, chiar dacă rămân ultima femeie din Andor care mai înţelege ce înseamnă asta. Rand al’Thor, juri pe Lumină că sabia asta cu pecete ţi-a fost dată de tatăl tău, păstor din Ţinutul celor Două Râuri?

Rand îşi mişcă fălcile, pentru a putea vorbi, apoi răspunse:

— Jur. Amintindu-şi brusc cu cine vorbea, adăugă: Regina mea.

Seniorul Gareth ridică dintr-o sprânceană deasă, dar Morgase nu păru supărată.

— Şi te-ai căţărat pe zidul grădinii numai ca să-l poţi zări pe falsul Dragon?

— Da, Regina mea.

— Ai vreun gând rău împotriva celei de pe tronul din Andor, a fiicei sau a fiului meu?

Tonul ei spunea limpede că ultimele două posibilităţi erau chiar mai rele decât prima.

— Nu port gând rău nimănui, Regina mea, dar Maiestăţii Voastre şi copiilor cu atât mai puţin.

— Atunci am să-ţi fac dreptate, Rand al’Thor, spuse ea. Mai întâi, pentru că am auzit glasul celor din Ţinutul celor Două Râuri pe când eram tânără, ceea ce Elayne şi Gawyn n-au făcut. Nu araţi la fel ca alţii, dar, dacă pot să am încredere într-o amintire de demult, vorbeşti la fel ca ei. În al doilea rând, niciun om cu păr şi ochi ca ai tăi nu ar pretinde că se trage de acolo dacă n-ar fi adevărat. Iar povestea cu tatăl tău care ţi-ar fi dăruit sabia cu pecete este prea ridicolă ca să fie o minciună. Iar în al treilea rând… glasul care-mi şopteşte că minciuna cea mai bună este adesea una mult prea ridicolă pentru a fi crezută nu e o dovadă. Am să respect legile pe care le-am dat. Îţi dăruiesc libertatea, Rand al’Thor, dar îţi poruncesc ca pe viitor să ai grijă pe unde te mai rătăceşti. Dacă te mai găsesc în Palat, n-o să-ţi mai meargă aşa de uşor.

— Îţi mulţumesc, Regina mea, grăi el cu glas răguşit.

Simţea supărarea Elaidei, ca o fierbinţeală care-i ardea chipul.

— Tallanvor, spuse Morgase, condu-l pe acest… pe oaspetele fiicei mele la ieşirea din Palat, cu toată cinstea. Să plece şi restul lumii. Nu, Elaida, dumneata mai rămâi. Şi dumneata, Senior Gareth, dacă binevoieşti. Trebuie să hotărâm ce e de făcut cu Mantiile Albe care au pătruns în oraş.

Fără tragere de inima, Tallanvor şi gărzile sale îşi puseră săbiile în teacă, gata să le scoată din nou la iveală într-o clipită. Cu toate astea, Rand se simţi fericit când gărzile se rânduiră din nou în jurul său, iar el porni în urma lui Tallanvor. Elaida nu era decât pe jumătate atentă la ce-i spunea Regina; încă îi mai simţea privirile, care-i sfredeleau spinarea. „Ce s-ar fi întâmplat dacă Morgase nu i-ar fi cerut să rămână?” Gândul îl făcea să se roage ca soldaţii să meargă mai repede.

Spre uimirea lui, Elayne şi Gawyn i se alăturară, după ce schimbaseră câteva cuvinte la ieşirea din sală. Tallanvor era şi el surprins. Tânărul ofiţer privi uşile care tocmai se închideau.

— Mama mea, rosti Elayne, a poruncit să fie dus la ieşirea din Palat, Tallanvor. Cu toată cinstea. Ce mai aştepţi?

Tallanvor se încruntă spre uşile în spatele cărora Regina discuta cu sfetnicii ei.

— Nimic, Domniţă, mormăi el posomorât şi porunci gărzilor să înainteze, deşi nu mai era nevoie.

Minunăţiile din Palat plutiră pe lângă Rand, nevăzute. Era foarte buimăcit, iar prin minte îi treceau tot felul de gânduri, prea iuţi pentru a le mai putea prinde. „Nu arăţi ca alţii. Totul se trage de la omul acesta.”

Escorta se opri. El clipi des, uimit să vadă că ajunsese în curtea cea largă din faţa Palatului, lângă porţile mari, aurite, care sclipeau în soare. Porţile nu aveau cum să se deschidă pentru un singur om, mai ales pentru un intrus, chiar dacă Domniţa Moştenitoare pretindea că i-ar fi fost oaspete. Tăcut, Tallanvor trase zăvorul care fereca o uşa mai mică, tăiată într-una din porţile cele mari.

— Obiceiul este, spuse Elayne, ca oaspeţii să fie conduşi până la porţi, dar să nu fie priviţi cum se îndepărtează. Ceea ce trebuie să rămână este plăcerea întâlnirii, nu tristeţea despărţirii.

— Îţi mulţumesc, Domniţă, răspunse Rand, ducându-şi mâna la eşarfa legată la frunte. Pentru tot. Obiceiul din Ţinutul celor Două Râuri este ca oaspetele să aducă un mic cadou. Mi-e teamă că n-am nimic. Deşi, adăugă el sec, se pare că te-am învăţat câte ceva despre oamenii de acolo.

— Dacă i-aş fi spus mamei că te găsesc chipeş, te-ar fi închis cu siguranţă în temniţa, replică Elayne, aruncându-i un zâmbet luminos. Rămâi cu bine, Rand al’Thor.

Cu gura căscată, el o privi în timp ce se îndepărta, o copie mai tânără a frumuseţii şi măreţiei lui Morgase.

— Nu încerca s-o faci pe deşteptul cu ea, râse Gawyn, pentru că întotdeauna câştigă.

Rand încuviinţă, cu mintea aiurea. Chipeş? „Pe Lumină, Domniţa Moştenitoare a tronului din Andor?!” Trebui să se dojenească singur, pentru a-şi aduna gândurile.

Gawyn părea să aştepte ceva. Rand îl privi.

— Seniore, când ţi-am spus că vin din Ţinutul celor Două Râuri, ai fost uimit. Şi nimeni, nici mama Domniei Tale, nici Senior Gareth, nici Elaida Sedai… începu el, dar se simţi străbătut de un fior şi nu mai reuşi să continue. Nici nu mai ştia de ce deschisese gura. „Sunt fiul lui Tam al’Thor, chiar dacă nu m-am născut în Ţinutul celor Două Râuri.”

Gawyn încuviinţă, de parcă tocmai asta aştepta. Totuşi, încă şovăia. Rand deschise gura pentru a-şi retrage întrebarea nerostită, dar Gawyn continuă în locul lui:

— Rand, dacă-ţi înfăşori o shoufa în jurul frunţii, arăţi exact ca un Aiel. Ciudat, de vreme ce mama pare să creadă că, la vorbă cel puţin, semeni cu oamenii din Ţinutul celor Două Râuri. Aş vrea să ne fi putut cunoaşte mai bine, Rand al’Thor. Rămâi sănătos.

„Un Aiel”.

Rand rămase pe loc, privindu-l pe Gawyn cum se îndepărta, până ce Tallanvor tuşi nerăbdător, amintindu-i unde se afla. Se aplecă pentru a trece de poartă, şi de-abia apucă să iasă, înainte ca ofiţerul să o trântească în urma lui. Zăvoarele fură trase cu zgomot.

Piaţa ovală din faţa Palatului era, de-acum, pustie. Toţi soldaţii dispăruseră, toate mulţimile, trâmbiţele şi tobele se ascunseseră şi tăcuseră. Nu mai rămăsese nimic, în afară de gunoaiele de pe jos, pe care vântul le purta din loc în loc, şi de câţiva oameni care mergeau grăbiţi la treburile lor, acum că distracţia se terminase. Nu reuşi să-şi dea seama dacă purtau roşu sau alb.

„Un Aiel”.

Tresărind, îşi dădu seama că se afla chiar în faţa porţilor Palatului, unde Elaida putea să-l găsească foarte uşor, după ce termina cu Regina. Strângându-şi mantia pe lângă trup, o porni iute la pas, străbătând piaţa şi pătrunzând pe străzile Oraşului Interior. Se uita des în urmă, ca să vadă dacă-l urmărea cineva, dar nu putea vedea prea departe din pricina străzilor cotite. Cu toate astea, îşi amintea încă mult prea bine de ochii Elaidei, şi-şi imagina că erau încă aţintiţi asupra lui. Până să ajungă la porţile care dădeau în Oraşul Nou, o luase deja la fugă.