Ochiul Lumii

52 Nici început, nici sfârşit

Primul lucru pe care-l observă fu soarele, mişcându-se pe cerul fără nori. Îl privea fără să clipească, şi nu vedea nimic altceva. Discul luminos părea să facă mişcări neregulate: ba rămânea pe loc vreme de mai multe zile, ba se năpustea înainte, preschimbându-se într-o dungă luminoasă, grăbindu-se spre orizontul îndepărtat, trăgând ziua după sine. Pe Lumină. Pesemne că asta însemna ceva.

Faptul că putea gândi i se părea o noutate. „Pot gândi. Eu sunt eu, şi pot gândi.” Apoi veni durerea, amintirea fierbinţelii copleşitoare, vânătăile pe care şi le făcuse, zvârcolindu-se din pricina frisoanelor. Şi un miros oribil, uleios, ca de arsură, care-i umplea nările şi capul.

Simţind dureri în toţi muşchii, se sili să se ridice în capul oaselor, apoi se sprijini pe palme şi pe genunchi. Fără să priceapă nimic, se holbă la cenuşa uleioasă în care zăcuse, împrăştiată peste tot, pe culmea dealului. Pe ici, pe colo, se zăreau bucăţi de pânză verde, petice înnegrite pe margini care scăpaseră de pârjol.

„Aginor.”

Stomacul i se întoarse pe dos, făcându-l să tresară. Încercând să-şi scuture de pe haine petele negre de cenuşă, se târî undeva mai departe de rămăşiţele Rătăcitului. Palmele sale se mişcau slab, fără putere. Încercă să-şi folosească ambele mâini, şi căzu pe burtă. Drept în faţă vedea un abis abrupt, un perete din stânca netedă care i se învârtea prin faţa ochilor, chemându-l. I se învârtea capul. Până la urmă, vomită peste pragul de stânca.

Tremurând, se târî înapoi, pe burtă, până ce ajunse într-un loc sigur, apoi se întoarse pe spate, gâfâind. Cu un mare efort, îşi trase sabia afară din teacă. Din învelitoarea de pânza roşie rămăseseră numai câteva bucăţi arse. Mâinile îi tremurau, atunci când o ridică; nu reuşi numai cu o mână, aşa că se ajută cu amândouă. Sabia era însemnată cu pecetea bâtlanului. „Pecete? Da, e a lui Tam. Tatăl meu.” Şi totuşi, era doar o bucată de oţel. Dădu să o bage la loc în teacă, dar nu izbuti decât dintr-a treia încercare. „A mai fost ceva la mijloc. Sau o altă sabie.”

— Numele meu, spuse după o vreme, este Rand al’Thor.

Un alt gând i se strecură în minte, ca o minge de plumb, făcându-l să geamă.

— Cel Întunecat, şopti cu voce scăzută. Cel Întunecat a murit.

Nu mai era nevoie de prudenţă.

— Shai’tan a murit.

Lumea părea să se mişte anevoie, de jur împrejurul lui.

O bucurie fără cuvinte îl cuprinse, făcându-l să se cutremure, până ce din ochi începură să-i curgă lacrimi.

— Shai’tan a murit! Începu să râdă, ridicându-şi ochii spre cer. Apoi îşi aminti de altceva. Egwene!

Numele însemna ceva important. Cu mare greutate, se ridică în picioare, clătinându-se ca o salcie în bătaia vântului, şi se îndepărtă de cenuşa lui Aginor, fără s-o privească. „De acum, asta nu mai contează.” Coborî prima porţiune a pantei, mai degrabă rostogolindu-se decât mergând; căzu de multe ori, alunecând de la un tufiş la altul. Până să ajungă jos, trupul îl durea de doua ori mai tare, dar găsi puterea de a se ridica. „Egwene.” O luă greoi la fugă. În jurul său, în timp ce îşi croia drum printre plantele care-i stăteau în cale, frunzele şi petalele se scuturau. „Trebuie s-o găsesc. Unde o fi?”

I se părea că braţele şi picioarele nu-l ajutau deloc, ci fluturau fără rost în toate direcţiile, ca nişte fire de iarbă, împleticindu-se, se sprijini de un copac, lipindu-se de trunchi cu atâta putere, încât de pe buze i se desprinse un geamăt. Peste capul său ploua cu frunze, când el îşi lipi faţa de scoarţa aspră, încercând să rămână în picioare. „Egwene.” Se desprinse de copac şi se grăbi mai departe. Aproape imediat, se împiedică iarăşi, gata să cadă, dar îşi sili picioarele să se mişte mai iute, să alerge, astfel că izbuti să parcurgă o bucată destul de mare de drum, gata în orice clipă să cadă. Mişcându-se, se simţi puţin mai sigur pe sine. Încet, încet, începu să alerge drept, mişcându-şi braţele pe lângă corp, coborând în salturi panta. Năvăli în luminiş, care de acum fusese pe jumătate ocupat de măreţul stejar crescut pe mormântul Omului Verde. Văzu şi arcada de piatră, însemnată cu străvechiul simbol Aes Sedai, şi puţul înnegrit şi căscat, în care focul şi vântul încercaseră să-l închidă pe Aginor, fără să izbutească.

— Egwene! Egwene, unde eşti?

O fată frumoasă îşi ridică spre el ochii mari, din locul în care şedea îngenuncheată, dedesubtul unor crengi, având în păr flori şi frunze maronii de stejar. Era tânără şi zveltă, şi foarte speriată. „Da, ea e. Fireşte.”

— Egwene, slavă Luminii că eşti teafără.

Alături de ea, mai erau două femei, una care privea împrejur cu ochi înspăimântaţi, cu părul împletit într-o cosiţă lungă, în care încă mai erau prinse câteva zorele. Cealaltă zăcea pe spate, cu capul sprijinit pe nişte mantii împăturite; şi ea purta o mantie, albastră precum cerul, care nu izbutea să-i ascundă cu totul rochia zdrenţuită. În ţesătura scumpă se zăreau găuri şi porţiuni arse; femeia era alba la faţă, dar îşi ţinea ochii deschişi. „Moiraine. Da, femeia Aes Sedai. Şi Nynaeve, Meştereasa.” Toate cele trei femei îl priviră, fără să clipească, foarte atente la el.

— Eşti bine, da? Egwene? Nu ţi-a făcut niciun rău?

De-acum, putea să meargă fără să se mai clatine – vederea ei îl făcu să se simtă sprinten, în ciuda vânătăilor –, dar tot se simţi mulţumit atunci când se prăbuşi în genunchi, alături de ele.

— Nici măcar nu l-am mai văzut, după ce m-ai împins… începu Egwene, privindu-l sfioasă. Dar tu, Rand?

— Sunt bine, răspunse el, râzând; îi atinse obrazul, şi i se păru că ea dăduse să se ferească. Am nevoie de puţina odihnă, apoi am să fiu ca nou. Nynaeve? Moiraine Sedai?

Le rosti numele de parca de-abia le cunoscuse. Nynaeve îi aruncă o privire obosită; ochii ei păreau străvechi, în ciuda chipului tânăr. Clătină din cap.

— Am câteva vânătăi, răspunse ea, privindu-l fix. Moiraine este singura… singura dintre noi care a fost cu adevărat rănită.

— Mândria mea a suferit mai mult decât orice altceva, se răsti mânioasă femeia Aes Sedai, trăgându-şi mantia cu care se acoperea. Arata de parcă zăcuse multă vreme la pat sau trudise peste puteri, dar, în ciuda cearcănelor care-i înconjurau, ochii ei erau atenţi şi vioi. Aginor a fost surprins şi furios pentru că l-am ţinut în loc atâta vreme, dar, din fericire, nu a avut timp de pierdut cu mine. Eu însămi mă mir că am reuşit să-l întârzii atât. În Vârstă Legendelor, Aginor avea aproape la fel de multă putere ca Ucigaşul-de-Neam şi Ishamael.

— Cel Întunecat şi cu toţi Rătăciţii, începu Egwene cu un tremur în glas, sunt ferecaţi în Shayol Ghul, ferecaţi de către creator…

Trăgând aer în piept şi tremurând, fata tăcu.

— Pesemne că Aginor şi Balthamel au fost prinşi undeva mai aproape de suprafaţă, vorbi Moiraine, pe un ton care lăsa să se-nţeleagă că nu-i convenea să mai dea încă o dată aceleaşi explicaţii. Zăvorul care ţine ferecată temniţa Celui Întunecat a slăbit îndeajuns de mult pentru a-i lăsa să scape. Să fim recunoscători că nu au fost eliberaţi şi alţi Rătăciţi. Dacă ar fi fost aşa, i-am fi văzut.

— N-are a face, răspunse Rand. Aginor şi Balthamel sunt morţi, şi la fel şi Shai’…

— Cel Întunecat, îl întrerupse femeia Aes Sedai; chiar aşa, suferindă, cum era, glasul îi era ferm, iar ochii închişi la culoare – poruncitori. Mai bine să-l numim tot aşa. Sau, dacă nu, măcar Ba’alzamon.

Rand ridică din umeri.

— Cum vrei. Dar a murit şi el. Cel Întunecat e mort. Eu l-am ucis. L-am ars cu…

În acea clipă, îşi aminti totul şi rămase cu gura căscată. „Puterea. Am folosit Puterea Supremă. Niciun bărbat nu poate să…” Îşi umezi buzele, care i se uscaseră brusc. O pală de vânt iscă vârtejuri de frunze moarte. Era rece, dar nu mai rece decât sufletul său. Toate cele trei femei îl priveau. Îl cercetau, fără să clipească. Întinse braţul către Egwene, şi, de dată aceasta, o văzu limpede cum se ferea de el.

— Egwene?

Fata îşi întoarse ochii, iar el lăsă braţul să-i cadă. Apoi, pe neaşteptate, ea îl îmbrăţişă şi-şi lipi capul de pieptul lui.

— Îmi pare rău, Rand. Îmi pare rău. Nu-mi pasă de nimic. Zău că nu.

Umerii i se cutremurau, şi îşi dădu seama că plângea. Mângâind-o stângaci pe păr, le privi pe celelalte două femei peste creştetul ei.

— Roata ţese după cum îi este voia, grai încet Nynaeve, dar tu eşti tot Rand al’Thor din Emond’s Field. Numai că… Lumina să m-ajute, şi să ne ajute pe toţi, Rand, eşti prea primejdios.

El se feri de privirea Meşteresei, în care se citea tristeţea, regretul şi faptul că deja se împăcase cu ideea suferinţei care-l aştepta.

— Ce s-a întâmplat acolo? întrebă Moiraine. Spune-mi totul!

Iar el se supuse, sub privirile poruncitoare ale femeii. Şi-ar fi dorit să scape de chin, să scurteze povestea, să lase deoparte anumite lucruri, dar ochii ei îl siliră să spună tot. Ajungând la momentul în care o văzuse pe mama sa, obrajii i se umplură de lacrimi.

— Mama era în puterea lui, repeta Rand, cu insistenţă. Mama mea!

Pe chipul lui Nynaeve se citea mila şi durerea, dar ochii femeii Aes Sedai îl siliră să treacă mai departe, să vorbească despre sabia Luminii, despre tăierea corzii întunecate, de flăcările care-l uciseseră pe Ba’alzamon. Egwene îl strânse în braţe, ca şi cum voia să-l ferească de ceea ce se-ntâmplase.

— Dar n-am făcut-o eu, sfârşi Rand. Lumina… m-a îmboldit. Nu am făcut-o din proprie voinţă. Are vreo importanţă?

— Am bănuit ceva de la bun început, spuse Moiraine. Dar bănuielile nu înseamnă nimic. După ce ţi-am dat zălogul, moneda, şi te-am legat de mine, ar fi trebuit să mă asculţi în toate privinţele, dar tu te-ai opus, mi-ai tot pus întrebări. Asta mi-a dat de înţeles anumite lucruri, dar nu totul. Sângele celor din Manetheren a fost întotdeauna clocotitor, mai ales după ce Aemon a murit, iar inima lui Eldrene s-a frânt. Apoi a venit povestea cu Bela.

— Bela? se mira el. „Nimic nu mai contează.”

Femeia Aes Sedai încuviinţă.

— Când am ajuns pe Dealul Străjii, am observat că Bela nu mai avea nevoie de mine ca s-o vindec de oboseală. O făcuse deja altcineva. În noaptea aceea, ar fi putut galopa mai iute decât Mandarb. Trebuia să-mi dau seama pe cine ducea ea în spate. Cu trolocii pe urme, cu un Draghkar deasupra capetelor şi un Jumate-Om, de unul singur, cine ştie pe unde, pesemne că ţi-a fost teamă ca Egwene să nu rămână în urmă. Aveai nevoie de ceva, mai mult decât oricând până atunci, aşa că ai recurs la singura cale pe care puteai obţine ceea ce doreai. Saidin.

Rand se cutremură. Îi era atât de frig, încât îl dureau degetele.

— Dacă n-o mai fac niciodată, dacă nu mă mai ating niciodată de… el, nu-i aşa că n-am să…

Dar nu izbuti să-şi termine vorba. Să înnebunească. Să-i facă pe toţi cei din jurul lui, şi pământul însuşi, să-şi piardă minţile. Să moară, putrezind înainte să-şi dea duhul.

— Poate că nu, replică Moiraine. Ar fi mult mai uşor dacă ar exista cineva care să te-nveţe, dar oricum e cu putinţă, dacă ţi-o doreşti din toată inima.

— Mă poţi învăţa tu. Sunt convins că tu…

Dar, văzând-o clătinând din cap, se opri.

— Oare o pisică poate să înveţe un câine să se caţere în copaci, Rand? Sau un peşte – să înveţe o pasare să înoate? Eu ştiu să mânuiesc Saidar, dar despre Saidin n-am ce să te-nvăţ. Cei care ar fi putut s-o facă sunt morţi de trei mii de ani. Cu toate astea, poate că tu eşti îndeajuns de încăpăţânat. Poate că voinţa îţi e îndeajuns de puternică.

Egwene se îndreptă de spate, ştergându-şi cu dosul mâinii ochii înroşiţi de plâns. Părea că voia să spună ceva, dar, când deschise gura, nu se auzi nimic. „Măcar nu se fereşte. Măcar se poate uita la mine fără să ţipe.”

— Dar ceilalţi? întrebă el.

— Lan i-a dus în peşteră, spuse Nynaeve. Ochiul a dispărut, dar în mijlocul lacului se găseşte ceva, un stâlp de cristal, la care se poate ajunge pe nişte trepte. Mat şi Perrin voiau să te caute mai întâi pe tine, şi Loial la fel, dar Moiraine a spus…

Tulburată, ea aruncă o privire către femeia Aes Sedai. Moiraine o privi liniştită, la rândul ei.

— A spus că nu trebuie să te deranjăm până nu…

Rand simţi cum i s-ar pune un nod în gât. „Oare o să-şi întoarcă faţa de la mine, aşa cum a făcut Egwene? O să urle şi o s-o ia la fugă, ca şi cum aş fi un Pierit?” Moiraine începu imediat să vorbească de parcă n-ar fi observat că se albise la faţă.

— În Ochi se află o uriaşă cantitate de Putere. Chiar şi în Vârsta Legendelor, puţini puteau stăpânii atât de multă putere fără ajutor, izbutind totodată să scape cu viaţă. Foarte puţini.

— Le-ai spus? întrebă el, răguşit. Dacă ştie toată lumea…

— Numai Lan, răspunse cu blândeţe Moiraine. El trebuie s-o ştie. Şi Nynaeve şi Egwene, pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce vor ajunge. Ceilalţi n-au de ce s-o afle, nu încă.

— De ce nu? se răsti el, aspru, din cauza nodului din gât. Doar o să vrei să mă domoleşti, nu? Nu asta fac femeile Aes Sedai cu bărbaţii care pot conduce Puterea? Îi fac să-şi piardă înzestrarea, îi fac să nu mai fie primejdioşi. Thom mi-a spus că bărbaţii care au fost domoliţi mor pentru că nu-şi mai doresc să trăiască. De ce nu-mi spui cum ai să mă duci în Tar Valon să fiu domolit?

— Eşti ta’veren, răspunse Moiraine. Poate că Pânza nu a terminat cu tine.

Rand îşi îndreptă umerii.

— În visele mele, Ba’alzamon mi-a spus că Tar Valon şi Suprema Înscăunată vor încerca să se folosească de mine. Mi-a spus şi nişte nume, iar acum mi le amintesc. Raolin Duşmanul Întunecimii, Guaire Amalasan, Yurian Arc-de-Piatră, Davian, Logain.

Cel mai greu îi veni să pronunţe ultimul nume. Nynaeve pali, iar Egwene tresări de uimire, dar el continuă îndârjit.

— Fiecare dintre ei a fost un fals Dragon. Nu încerca să-mi spui că nu-i aşa. Eu, unul, nu accept să fiu folosit. Nu sunt o unealtă pe care poţi s-o arunci la groapa cu gunoi, după ce-ai terminat cu ea.

— O unealtă făurită pentru un scop nu se înjoseşte, dacă e folosită, răspunse Moiraine, cu glasul la fel de aspru ca al lui, dar un bărbat care se-ncrede în Părintele Minciunii se înjoseşte singur. Spui că nu vrei să fii folosit, dar îl laşi pe Cel Întunecat să-ţi aleagă calea, ca un ogar pe care stăpânul său îl trimite după iepuri.

Rand îşi încleştă pumnii şi întoarse capul. Cuvintele ei erau mult prea asemănătoare cu cele pe care i le spusese Ba’alzamon.

— Nu sunt ogarul nimănui. Înţelegi? Al nimănui!

Loial şi ceilalţi apărură prin arcadă, iar Rand se ridică în picioare, cu ochii la Moiraine.

— N-o să afle nimeni, îi făgădui femeia Aes Sedai, până ce nu hotărăşte Pânza.

Pe dată, prietenii săi se apropiară. Lan deschidea drumul, părând la fel de sumbru ca întotdeauna, deşi se vedea că avusese multe de îndurat. În jurul capului purta un bandaj de al lui Nynaeve, şi avea mersul ţeapăn. În spatele lui venea Loial, care căra un cufăr mare de aur, frumos împodobit şi incrustat cu argint. Numai un Ogier ar fi putut să-l ridice de la pământ fără ajutor. Perrin ducea în braţe o boccea mare, învelită în pânză albă, iar Mat ţinea în mâini nişte bucăţi care păreau de ceramică.

— Deci până la urmă n-ai murit, râse Mat, apoi se întunecă la faţă şi arătă cu capul spre Moiraine. Ea nu ne-a lăsat să te căutăm. A spus că trebuia să aflam ce se ascundea în Ochi. Eu, unul, nu m-aş fi supus, dar Nynaeve şi Egwene s-au dat de partea ei, şi aproape că m-au îmbrâncit în peşteră.

— Ei, acum eşti aici, replică Perrin, şi pare-se că ai scăpat destul de uşor. Ochii lui nu mai străluceau, dar irişii i se îngălbeniseră cu totul. Asta contează. Eşti aici, iar noi am terminat cu ceea ce aveam de făcut. Nu că aş înţelege eu prea bine, dar Moiraine Sedai spune c-am terminat şi că putem pleca. Acasă, Rand. Arde-m-ar Lumina, ce-mi mai doresc să ajung acasă!

— Îmi pare bine să te văd teafăr, păstorule, îl întâmpină Lan, cu glasul lui aspru. Văd că ai reuşit să nu-ţi pierzi sabia. Poate că, de-acum, ai să înveţi s-o şi foloseşti.

Brusc, Rand se simţi cuprins de afecţiune pentru Străjer. Lan ştia, dar, cel puţin în aparenţă, comportamentul său nu se schimbase deloc. Lui Rand îi trecu prin minte că poate nici sentimentele acestuia nu se schimbaseră.

— Trebuie să recunosc, începu Loial, lăsând cufărul la pământ, că, de când am pornit la drum cu nişte ta’veren, totul a fost mai interesant decât mă aşteptam. Urechile îi tresăltară puternic. Dacă devine şi mai interesant, am să mă întorc pe dată în steddingul Shangtai şi am să-i mărturisesc totul Fruntaşului Haman, şi n-am să mai plec niciodată de lângă cărţile mele. Brusc, Ogierul rânji, cu gura sa lată care-i despica faţa în două. Ce bine că te văd, Rand al’Thor. Dintre toţi ăştia trei, numai Străjerului îi pasă de cărţi, iar el nu spune mai nimic. Ce ţi s-a-ntâmplat? Noi am fugit cu toţii şi ne-am ascuns în pădure, până ce Moiraine Sedai l-a trimis pe Lan după noi. Dar nu ne-a lăsat să mergem să te căutăm. Rand, de ce-ai lipsit aşa mult?

— Am fugit şi am tot fugit, răspunse el, vorbind rar, până când am căzut de pe un deal şi m-am lovit cu capul de o piatră. Cred că m-am izbit de toate stâncile, până ce am ajuns jos.

Îi trecu prin cap că, astfel, îşi putea explica vânătăile. Încercă să le privească pe femeia Aes Sedai, apoi pe Nynaeve şi pe Egwene, dar chipurile lor nu se schimbaseră câtuşi de puţin.

— Când mi-am revenit, am observat că mă rătăcisem şi, până la urmă, am izbutit să ajung aici. Cred că Aginor a murit, a ars. Am găsit urme de cenuşă şi bucăţi din mantia lui.

Până şi lui, minciunile i se păreau cusute cu aţă albă. Nu izbutea să priceapă de ce ceilalţi nu izbucneau dispreţuitori în râs, cerându-i să spună adevărul. Prietenii săi nu făcură decât să dea din cap, încuviinţând şi scoţând exclamaţii compătimitoare, pe măsură ce se adunau în jurul femeii Aes Sedai, ca să-i arate ce găsiseră.

— Ajutaţi-mă să mă ridic, le ceru Moiraine, iar Nynaeve şi Egwene o ridicară în capul oaselor; chiar şi aşa, fură nevoite s-o sprijine, ca să nu cadă la loc.

— Cum de e cu putinţă ca lucrurile astea să fi fost înăuntrul Ochiului, întrebă Mat, şi totuşi să nu fie distruse cum s-a întâmplat cu piatra pe care am aruncat-o eu?

— Nu au fost puse acolo pentru a fi distruse, răspunse tăios Moiraine, apoi se încruntă la ei, dându-le de înţeles să nu mai pună întrebări, în timp ce pipăi bucăţile de ceramică strălucitoare, albe şi negre, pe care le adusese Mat.

Lui Rand i se păru la început că erau numai nişte sfărâmături, dar ea le îmbină cu mare meşteşug, aşezându-le pe jos, alcătuind un cerc mare cam cât o palmă. Era străvechiul simbol Aes Sedai, Flacăra din Tar Valon unită cu Colţul Dragonului, negru şi alb laolaltă. O clipă, Moiraine nu făcu altceva decât să cerceteze obiectul din priviri, cu chipul de nepătruns, apoi îşi scoase pumnalul de la cingătoare şi i-l dădu lui Lan, făcându-i un semn cu capul.

Străjerul alese bucata cea mai mare, apoi ridică sus pumnalul şi lovi cu toată puterea. Sări o scânteie, bucata se duse cât colo din pricina izbiturii, iar pumnalul se rupse cu un trosnet puternic. Lan cercetă ciotul care rămăsese, apoi îl aruncă în laturi.

— Oţel de Tear, din cel mai bun, spuse el sec.

Mat ridică bucata şi mormăi ceva, apoi le-o arătă şi celorlalţi. Nu se vedea niciun semn.

— Cuendillar, rosti Moiraine. Inimă de piatră. Nimeni nu a izbutit să făurească aşa ceva, după Vârstă Legendelor, şi nici măcar atunci nu se folosea decât pentru lucrările cele mai importante. Odată turnat, nimic nu-l mai poate sfărâma. Nici măcar Puterea condusă de cei mai mari Aes Sedai care au trăit vreodată, ajutaţi de cel mai tare ra’angreal din toate timpurile. Dacă este lovit, cuendillarul devine şi mai puternic.

— Şi atunci cum…? începu Mat, făcând un semn cu bucata pe care o ţinea în mână către celelalte, întinse pe jos.

— Aceasta a fost una dintre cele şapte peceţi ale temniţei Celui Întunecat, îl lamuri Moiraine.

Mat scăpă bucata din mână, de parca l-ar fi ars. O clipă, ochii lui Perrin părură să sclipească din nou. Liniştită, femeia Aes Sedai începu să adune bucăţile.

— De acum nu mai contează, vorbi Rand; prietenii săi îl priviră întrebători, iar el îşi dori să-şi fi ţinut gura.

— Fireşte, răspunse Moiraine, adunând bucăţile în punga pe care o purta la brâu. Aduceţi-mi cufărul.

Loial îl luă şi-l aşeză mai aproape de ea. Cubul şlefuit, din aur şi argint, părea dintr-o bucată, dar degetele ei pipăiră lucrătura meşteşugită, apăsând din loc în loc până ce, cu un zgomot sec, capacul se ridică de parca ar fi avut arcuri.

Înăuntru se afla un corn de vânătoare răsucit, numai din aur. Deşi sclipea, părea un obiect banal, pe lângă cufărul în care fusese adăpostit. Nu avea niciun însemn, în afara unui rând de litere incrustate cu argint, tocmai în vârf. Moiraine îl ridică în braţe ca pe un prunc.

— Trebuie dus în Illian, spuse ea încet.

— Illian? mârâi Perrin. Pai oraşul ăsta e pe lângă Marea Furtunilor, şi foarte departe de casă, spre miazăzi. De aici şi până în ţinutul nostru e cam tot atât cât de acolo până în Illian.

— Nu cumva e…? începu Loial, apoi se opri să-şi tragă sufletul. E cu putinţă?

— Poţi să citeşti în limba străveche? întrebă Moiraine, iar când el încuviinţă, îi înmână cornul.

Ogierul îl luă la fel de grijuliu, pipăind uşor literele, cu degetul său gros. Făcu ochii din ce în ce mai mari şi ciuli urechile.

— Tia mi aven Moridin isainde vadin, şopti el. Mormântul nu-mi stinge chemarea.

— Cornul lui Vaiere, explică Străjerul, părând, pentru prima dată, cu adevărat tulburat; în glas i se citea respectul, amestecat cu teamă.

În aceeaşi clipă, Nynaeve spuse, cu vocea tremurată:

— El cheamă eroii din toate Vârstele înapoi printre cei vii, ca să se lupte cu Cel Întunecat.

— Arde-m-ar focul, exclamă Mat.

Loial aşeză cu mult respect cornul îndărăt în cuibul său de aur.

— Nu înţeleg, se miră Moiraine. Ochiul Lumii a fost făurit pentru a-i ajuta pe oameni când se afla la strâmtoare, dar oare a fost destinat să fie folosit aşa cum am făcut-o… noi, sau pentru a străjui lucrurile astea? Repede, arătaţi-mi şi ultimul obiect.

Perrin nu era prea dornic să se supună, lucru de înţeles, după ce aflase ce erau primele două obiecte. Văzându-l că şovăie, Lan şi Ogierul îi luară din braţe pânza cea albă, împăturită, şi o desfăşurară între ei. Ieşi la iveală o flamură lungă şi albă, care se umfla din pricina vântului. Rand rămase cu gura căscată. Părea să fie făurit dintr-o singură bucată, nici ţesut, nici vopsit, nici brodat. Pe întreaga lungime se întindea o siluetă ca de şarpe, cu solzi de aur, sau de un roşu stacojiu. Avea însă şi picioare, de asemenea acoperite cu solzi, terminate cu câte cinci gheare lungi, de aur, şi un cap mare, cu o coamă deasă şi cu ochii ca soarele. Stindardul flutura uşor, de parcă se mişca; solzii sclipeau ca nişte metale şi nişte pietre preţioase, pline de viaţă. Parcă-l şi auzea mugind sfidător.

— Ce este asta? întrebă Rand.

— Flamura Seniorului Zorilor, răspunse Moiraine, vorbind rar, pe care el a avut-o cu sine, atunci când s-a pus în fruntea armatelor Luminii, în lupta cu Umbra. Stindardul lui Lews Therin Telamon. Flamura Dragonului.

Auzind-o, Loial aproape că scăpă din mână capătul pe care-l ţinea.

— Arde-m-ar focul! strigă Mat, cu glasul stins.

— Când plecăm, o să luăm lucrurile astea cu noi, spuse Moiraine. Nu au fost puse aici din întâmplare, iar eu trebuie să aflu mai multe. Degetele sale mângâiară punga în care se aflau bucăţile peceţii sfărâmate. Acum e prea târziu ca să mai plecăm. O să ne odihnim şi o să mâncăm, dar mâine o să pornim devreme la drum. Aici, Mana Pustiitoare este de jur împrejur, nu ca la Hotare, şi e puternică. Fără Omul Verde, locul ăsta nu mai poate rezista mult. Lăsaţi-mă jos, zise ea către Egwene şi Nynaeve. Trebuie să mă odihnesc.

Rand îşi dădu seama de un lucru, pe care-l observase de mai multă vreme, fără să-l înţeleagă. Din măreţul stejar cădeau frunze moarte, maronii. Un covor gros de frunze, care foşnea pe pământ, în bătaia vântului, amestecat cu petalele scuturate din miile de flori. Omul Verde ţinuse piept Manei Pustiitoare, dar aceasta începuse deja să ucidă ceea ce crease el.

— S-a terminat, nu? o întrebă el pe Moiraine. S-a terminat totul.

Femeia Aes Sedai întoarse spre el capul sprijinit pe perna făcută din mantii. Ochii ei păreau la fel de adânci ca Ochiul Lumii.

— Am făcut ceea ce trebuia să facem. De-acum, poţi să-ţi trăieşti viaţa după cum se ţese Pânza. Mănâncă, apoi dormi, Rand al’Thor. Dormi, şi visează-ţi casa părintească.