Ochiul Lumii

17 Paznici şi vânători

După ce Meştereasa plecă, Rand se duse în sala mare. Avea nevoie să audă oameni râzând, să uite de ce-i spusese Nynaeve şi de necazurile pe care ea le putea crea.

Încăperea era plină de oameni, dar nimeni nu râdea, deşi toate scaunele şi băncile erau ocupate. Thom recita din nou, stând pe o masă undeva, spre peretele din spate şi însoţindu-şi vorbele cu nişte gesturi grandioase. Se oprise tot la Marele Alai pornit pe urmele Cornului, dar, fireşte, nimeni nu protestă. Erau atât de multe poveşti de spus despre fiecare dintre Vânători, şi atât de mulţi Vânători despre care să povesteşti, încât aveai nespus de multe istorisiri dintre care să alegi. În întregul ei, povestea ar fi ţinut vreo săptămână şi mai bine. Singurul zgomot care se întrecea cu glasul şi cu harpa Menestrelului era trosnetul flăcărilor din cămine.

— … Către cele opt colţuri ale lumii aleargă Vânătorii, către cei opt stâlpi ai cerului, unde suflă vânturile timpului suflă, iar soarta îi prinde şi pe cei slabi, şi pe cei puternici, apucându-i de păr. Acum, cel mai măreţ dintre Vânători este Rogosh din Talmour, Rogosh Ochi de Vultur, cunoscut la Curtea Marelui Rege, temut pe înălţimile din Shayol Ghul…

Vânătorii erau întotdeauna mari eroi, cu toţii.

Rand îşi zări prietenii şi se strecură în locul pe care i-l făcuse Perrin, la capătul unei bănci. Mirosurile din bucătărie care umpleau încăperea îi aminteau că era flămând, dar nici măcar oamenii cărora li se adusese deja mâncarea nu o băgau în seamă. Fetele care ar fi trebuit să servească stăteau împietrite şi fascinate, cu mâinile încleştate pe şorţuri, privindu-l pe Menestrel, şi nimeni nu părea supărat din cauza asta. Spectacolul era de preferat mâncării, oricât de bună ar fi fost.

— … încă din ziua naşterii sale, Cel Întunecat o însemnase pe Blaes cu pecetea sa, dar firea ei nu este stricată – Blaes din Matuchin nu este o Iscoadă a Celui Întunecat! Ea este tare ca un trunchi de fag, zveltă ca o creangă de salcie şi frumoasă ca un trandafir. Blaes cea cu părul de aur. Gata să moară înainte să se supună. Dar, ce să fie? Răsunând din turnurile cetăţii, trâmbiţele de aramă, îndrăzneţe şi trufaşe. Heralzii îi anunţă sosirea unui erou la curtea sa. Tobele duduie şi talgerele cântă! Soseşte Rogosh Ochi de Vultur să-i aducă degrabă cinstire…

Tocmeala lui Rogosh Ochi de Vultur se sfârşi, după multe peripeţii, dar Thom se opri numai pentru a-şi umezi gâtlejul cu o înghiţitură de bere, înainte să se apuce de Luptele lui Lian. Urmară Prăbuşirea lui Aleth-Loriel şi Sabia lui Gaidal Cain, apoi Ultimul drum al lui Buad din Albhain. Pauzele deveniră mai lungi, pe măsură ce timpul trecea, iar când Thom lăsă harpa şi îşi luă flautul, cu toţii îşi dădură seama că în noaptea aceea se terminase cu poveştile. Încă doi bărbaţi se alăturară Menestrelului, unul cu o toba, iar celalalt cu un ţambal, dar rămaseră lângă masă şi nu se urcară alături de el.

Cei trei tineri din Emond’s Field începură să bată din palme de îndată ce răsună prima notă din Vântul printre sălcii. Şi nu numai ei. Cântecul era unul dintre preferatele celor din Ţinutul celor Două Râuri şi, din câte se părea, şi ale celor din Baerlon. Pe ici, pe colo, unii începuseră să-şi cânte, şi nu chiar atât de fals pentru ca oamenii din jurul lor să-i oblige să tacă:

Al doilea cântec era unul ceva mai vesel. De fapt, Doar o găleată cu apă să-mi dai păru şi mai vesel decât de obicei, spre deosebire de primul, tocmai ceea ce şi dorise şi Menestrelul. Oamenii se repeziră să dea mesele la o parte pentru a face loc de dănţuit şi începură să bată din călcâie, până ce pereţii se clătinară de paşii lor apăsaţi şi de piruetele pe care le făceau. La sfârşitul primului dans, perechile se retraseră râzând, lăsând locul altora. Thom cântă primele note din Stolul de gâşte sălbatice, apoi se opri pentru ca dansatorii să-şi ocupe locurile.

— Cred că o să încerc şi eu câţiva paşi, spuse Rand, ridicându-se. Pe dată, Perrin se ridică şi el. Mat se mişcă ultimul, aşa că se trezi că trebuia să rămână la masă pentru a păzi mantiile, sabia lui Rand şi securea lui Perrin.

— Vedeţi că vreau şi eu, strigă Mat în urma lor.

Dansatorii se rânduiră pe două şiruri lungi, faţa în faţă, bărbaţii pe o parte şi femeile pe alta. Toba începu să răsune, apoi ţambalul preluă şi el ritmul, şi cu toţii începură să-şi îndoaie genunchii. Fata din faţa lui Rand, cu părul negru strâns într-o cosiţă care-i amintea de casă, îi aruncă un zâmbet timid, dar apoi îi făcu cu ochiul, cu un gest foarte îndrăzneţ. Thom începu să sufle în flaut, iar Rand înaintă spre fata cu părul negru; ea îşi dădu capul pe spate şi râse, când el o luă pe sus şi o învârti, apoi o trecu următorului bărbat din şir.

„Cu toţii râd”, se gândi el în timp ce dansa în jurul noii sale partenere, una dintre fetele care serveau, al cărei şorţ flutura puternic în toate părţile. Singurul chip posomorât pe care-l zări era cel al unui bărbat ghemuit lângă una dintre vetre, cu o cicatrice care-i brăzda faţa, de la tâmplă şi până la falca din partea opusă, care-i strâmba nasul şi-i trăgea colţul gurii în jos. Bărbatul îi prinse privirea şi se strâmbă, iar Rand întoarse capul, jenat. Poate ca omul nu putea zâmbi din cauza cicatricei.

Îşi prinse următoarea parteneră după ce ea se răsuci, şi o învârti în cerc, apoi o trecu mai departe. Pe măsură ce ritmul se înteţea, dansă cu încă trei femei, apoi se reîntâlni cu fata de la început, cu părul ei negru, tocmai când începu o figură care schimbă cu totul ordinea în care se aşezaseră iniţial. Fata râdea în continuare şi-i mai făcu o dată cu ochiul.

Bărbatul cu cicatrice se încruntă la el. Rand se înroşi la faţă şi pierdu ritmul. Nu avea nimic cu omul acela şi nu dorise să-şi bată joc de el. Chiar nu avea impresia că se uitase prea fix la el. Dar, când se întoarse să-şi vadă noua parteneră, uită complet de el, pentru că tânăra care dănţuia în braţele sale era Nynaeve.

De data asta se împiedică de-a dreptul, mai-mai să cadă sau s-o calce pe picioare. Ea însă se mişcă îndeajuns de graţios pentru a-i compensa stângăcia, zâmbind mereu.

— Credeam că eşti un dansator mai bun de atât, râse ea, înainte ca partenerii să se schimbe din nou.

Rand avu o singură clipă la dispoziţie pentru a-şi veni în fire înainte să se producă o nouă schimbare şi să se trezească dansând cu Moiraine. Jena şi senzaţia de stângăcie de care se simţise cuprins când dansase cu Meştereasa nici nu se comparau cu ceea ce simţea acum, cu femeia Aes Sedai. Ea plutea graţios pe podea, cu rochia învârtejindu-i-se în jurul trupului. Rand era cât pe ce să cada de două ori, iar ea îi adresă un zâmbet de încurajare, care însă nici vorbă să-l ajute, ci-i făcu şi mai mult rău. Trecerea la următoarea parteneră, chiar dacă aceasta se dovedi a fi Egwene, fu o uşurare.

Văzând-o, îşi recăpătă oarecum siguranţa de sine. La urma urmei, dansa cu ea de ani de zile. Părul ei era încă despletit, dar şi-l strânsese la spate cu o panglică roşie. „Pesemne că nu s-a putut hotărî pe cine să mulţumească – pe Moiraine sau pe Nynaeve”, se gândi el posomorât. Îşi ţinea buzele întredeschise şi părea că ar vrea să spună ceva, dar rămase totuşi tăcută; cât despre Rand, el n-avea de gând să vorbească primul, după modul în care fusese repezit ceva mai devreme, în sala de mese. Se priviră cu seriozitate şi se despărţiră din nou fără vreo vorbă.

Rand se simţi mulţumit să se întoarcă pe bancă, după ce se isprăvi dansul. de-abia se aşezase, când începu melodia următoare – o gigă. Mat se grăbi să ajungă la locul de dans, iar Perrin se lăsă pe cealaltă băncuţă, tocmai când el pleca.

— Ai văzut-o? începu Perrin, înainte măcar să se aşeze. Ai văzut-o?

— Pe care dintre ele? întrebă Rand. Meştereasa sau jupâneasa Alys? Am dansat cu amândouă.

— Şi cu Ae… cu jupâneasa Alys? se miră Perrin. Eu am dansat cu Nynaeve. Habar n-aveam că ştie. Acasă nu lua niciodată parte la vreun dans.

— Mă întreb, zise Rand gânditor, ce-ar zice Soborul Femeilor, văzând-o pe Meştereasă dansând. Poate că asta-i explicaţia.

Muzica, zgomotul aplauzelor şi glasurile care fredonau melodia deveniră prea puternice pentru a mai putea continua discuţia. Rand şi Perrin începură şi ei să bată din palme, în timp ce dansatorii se învârteau. De mai multe ori, Rand îl observă din nou pe bărbatul cu cicatrice cum se holba la el.

O fi avut tot dreptul să fie nervos, din pricina cicatricei, numai că Rand nu-şi dădea seama ce-ar fi putut face pentru a îmbunătăţi lucrurile. Se concentră asupra muzicii şi evită să-l mai privească.

Cântecele şi dansurile se prelungiră mult în noapte. În cele din urmă, servitoarele îşi reamintiră de îndatoririle lor; cu mare bucurie, Rand înfulecă tocana fierbinte şi pâinea care-i fusese adusă. Fiecare mânca acolo unde se afla, aşezat sau în picioare. Rand mai dansă de încă trei ori, şi se descurcă mult mai bine, deşi se trezi din nou dansând cu Nynaeve şi chiar cu Moiraine. De data aceasta, amândouă îl lăudară pentru pricepere, ceea ce-l făcu să se bâlbâie. Se întâlni din nou şi cu Egwene; fata îl privi fix, cu ochii întunecaţi şi părând mereu că vrea să-i spună ceva, dar fără să deschidă gura. El rămase la fel de tăcut, dar nu se încruntă la ea, aşa cum îi reproşase după aceea Mat, atunci când se întorsese la masă.

Către miezul nopţii, Moiraine plecă. Egwene aruncă o privire neliniştită de la Aes Sedai spre Nynaeve, apoi se grăbi după ea. Meştereasa le privi cu o expresie neclintită, apoi, demonstrativ, se ridică să mai danseze un dans şi plecă şi ea, cu o privire triumfătoare, de parcă ar fi obţinut o victorie în faţa celeilalte.

În scurtă vreme, Thom îşi puse flautul în cutie şi începu să se scuze în faţa celor care-i cereau să mai rămână. Lan apăru şi el, ca să-i adune pe Rand şi pe ceilalţi.

— Trebuie să plecăm devreme, spuse Străjerul, aplecându-se pentru a se putea face auzit pe deasupra zgomotelor, şi avem nevoie de cât mai multă odihnă.

— E un om aici care s-a tot holbat la mine, şopti Mat. Un bărbat cu o cicatrice pe faţă. Crezi că ar putea fi una din… Iscoadele acelea despre care ne-ai prevenit?

— Cum era, aşa? întrebă Rand, trăgându-şi cu degetul o linie peste nas, până la colţul gurii. Şi la mine s-a holbat.

Cercetă cu privirea şi restul încăperii. Oamenii se împuţinau, iar cei mai mulţi dintre cei rămaşi erau adunaţi în jurul lui Thom.

— Acum nu mai e aici.

— L-am văzut, rosti Lan. Jupân Fitch spune că e un spion de-al Mantiilor Albe. N-are de ce să ne îngrijoreze.

Aşa o fi fost, dar Rand tot îşi dădea seama că Străjerul era preocupat de ceva. Îl privi pe Mat, care avea o expresie împietrită pe chip, semn sigur că ascundea ceva. „Spion de al Mantiilor Albe. Oare Bornhald vrea chiar aşa de rău să se răzbune pe noi?”

— Plecăm devreme? întrebă el. Foarte devreme?

Poate aşa se puteau îndepărta înainte să se întâmple cine ştie ce.

— Odată cu ivirea zorilor, răspunse Străjerul.

Plecară cu toţii din sala mare – Mat fredona în surdină frânturi de cântece, iar Perrin se oprea când şi când să încerce un pas de dans pe care-l învăţase. Li se alătură şi Thom, foarte bine dispus. Chipul lui Lan era lipsit de orice fel de expresie. Se îndreptară cu toţii spre scări.

— Unde doarme Nynaeve? întreba Mat. Jupân Fitch zicea că ultimele camere ni le-a dat nouă.

— I s-a adus un pat, răspunse sec Thom, în camera cu jupâneasa Alys şi cu fata.

Perrin fluieră printre dinţi, iar Mat mormăi:

— Sânge şi cenuşă. N-aş vrea să fiu în locul lui Egwene nici pentru tot aurul din Caemlyn!

Nu pentru prima data, Rand îşi dori ca Mat să se poată gândi cu seriozitate la ceva, vreme de mai mult de două minute. Nici situaţia lor nu era foarte grozavă, la urma urmei.

— Mă duc să iau nişte lapte, zise el, nădăjduind să-l ajute să doarmă. „Poate la noapte nu mai visez.”

Lan îl privi intens.

— Ceva nu e în ordine în seara asta. Nu te duce departe şi aminteşte-ţi că plecăm fie că eşti îndeajuns de treaz ca să poţi calări, fie că trebuie să te legăm în şa.

Străjerul o apucă în sus pe scări, iar ceilalţi îl urmară, ceva mai puţin veseli. Rand rămase singur pe coridor. După ce fuseseră atâţia oameni prin preajmă, acum locul părea cu adevărat pustiu.

Se grăbi spre bucătărie, unde dădu peste o fată care spăla vasele, aflată încă la treaba. Ea îi turnă o cană cu lapte dintr-o carafă uriaşă de piatră.

Pe când ieşea din bucătărie, bându-şi laptele, o umbră în haine negre şi şterse porni spre el de-a lungul coridorului, ridicându-şi braţele palide pentru a-şi da pe spate gluga întunecată care-i ascundea chipul. Mantia îi atârna nemişcată, deşi venea spre el, iar chipul… Era chipul unui bărbat, dar palid şi parcă transparent, ca un melc, şi fără ochi. Craniul, cu părul său negru şi uleios şi obrajii bucălaţi, era neted şi fără expresie, ca o coajă de ou. Rand se înecă, vărsând lapte în jurul său.

— Eşti unul dintre ei, băiete, rosti Pieritul, într-o şoaptă răguşită, ca zgomotul unei pile petrecute uşor peste un os.

Scăpând cana, Rand se dădu înapoi. Voia să fugă, dar de-abia izbutea să facă un pas şovăielnic. Nu-şi putea lua privirea de la chipul fără ochi; se holba la el, simţind cum i se întorcea stomacul pe dos. Încercă să strige după ajutor, să urle, dar avea gâtul ca de piatră. Până şi respiraţia devenise dureroasă.

Pieritul veni mai aproape, parcă plutind, fără să se grăbească. Paşii lui şerpuitori erau graţioşi şi înfiorători; semăna cu o viperă, şi datorită armurii care-i acoperea pieptul, ca nişte solzi. Buzele subţiri şi lipsite de culoare se răsuciră într-un zâmbet crud, părând şi mai batjocoritor din pricina pielii netede şi palide care se întindea în locurile în care ar fi trebuit să fie ochii. Pe lângă glasul lui, cel al lui Bornhald părea cald şi dulce.

— Unde-s ceilalţi? Ştiu că-s aici. Vorbeşte, băiete, şi te las să trăieşti.

Rand se lipi cu spatele de lemn – era un perete sau o uşă, dar nu se putea întoarce pentru a vedea unde se află. Acum că se oprise din mers, simţea că nu mai poate face nici o mişcare. Se cutremură, privindu-l pe Myrddraal venind mai aproape. Cu fiecare pas lent, spasmele lui deveneau şi mai puternice.

— Vorbeşte, am spus, sau…

De deasupra se auzi un zgomot de paşi grăbiţi, venind din susul scărilor, iar Myrddraalul se întrerupse şi se răsuci. Mantia îi atârna nemişcată. O clipă, Pieritul îşi ţinu capul înclinat, de parcă privirea sa cea tainică putea străpunge peretele de lemn. În mâna albă, ca de mort, apăru o sabie la fel de neagră ca mantia. Lumina de pe coridor păru să se întunece din pricina acesteia. Zgomotul de paşi se auzi mai tare, iar Pieritul se întoarse din nou către Rand, atât de uşor, de parcă n-ar fi avut oase în trup. Lama cea neagră se înălţă; buzele subţiri se traseră înapoi, într-un rânjet ca de fiară.

Tremurând, Rand îşi dădu seama că avea să moară. Oţelul întunecat ca noaptea zbură spre fruntea sa… şi se opri.

— Eşti al Marelui Stăpân al Întunericului, se auzi vocea, ca zgomotul unghiilor pe o tăbliţă de ardezie. Îi aparţii.

Răsucindu-se ca într-o ceaţă întunecată, Pieritul se îndepărtă de Rand, pornind pe coridor. Umbrele de la capătul acestuia se înălţară să-l primească, şi dispăru.

Apăru Lan care coborî dintr-o săritură ultimele trepte şi se opri cu zgomot, cu sabia în mână. Rand se chinui să-şi recapete glasul.

— Un Pierit, bâigui el cu voce stinsă. Era…

Brusc, îşi aduse aminte că avea o sabie. Cât fusese Myrddraalul acolo, nici nu-i trecuse prin cap. Acum îşi scoase, cu gesturi grăbite, arma însemnată cu pecetea bâtlanului, fără să-i pese că era prea târziu.

— A fugit într-acolo!

Lan dădu absent din cap, de parcă se concentra, încercând să asculte ceva.

— Da. Pleacă. Piere. Nu avem timp să-l urmărim acum. Plecăm şi noi, păstorule.

Alţi paşi se auziră pe scări – Mat, Perrin şi Thom, încărcaţi cu pături şi cu desagile de la şa. Mat încă îşi strângea aşternuturile, chinuindu-se să-şi ţină arcul sub braţ.

— Plecăm? întrebă Rand, vârându-şi sabia în teacă şi luându-şi lucrurile din braţele lui Thom. Acum? Noaptea?

— Vrei să aştepţi să se întoarcă Jumate-Omul, păstorule? se răsti nerăbdător Străjerul. Cu încă vreo şase după el? De acum ştie că ne aflăm aici.

— Rămân şi eu cu voi, îi spuse Thom Străjerului, dacă nu ai nimic împotrivă. Prea multă lume îşi aduce aminte că am sosit odată cu voi. Mi-e teamă că mâine ăsta n-o să mai fie un loc bun pentru prietenii voştri.

— Poţi să vii cu noi, sau poţi să te duci unde pofteşti, chiar şi în Shayol Ghul, Menestrelule!

Teaca lui Lan răsună din pricina forţei cu care îşi puse sabia la locul ei. Un băiat de la grajduri trecu în fugă pe lângă ei, venind pe uşa din spate, apoi apăru Moiraine, însoţită de jupân Fitch, iar în spatele lor, Egwene, care-şi ţinea în braţe şalul, răsucit ca o boccea. O urmă Nynaeve. Egwene părea speriată până la lacrimi, dar chipul Meşteresei era o mască de mânie rece.

— Lucrurile astea trebuie luate, îi explică Moiraine hangiului. Mâine dimineaţă vei avea cu siguranţă parte de necazuri. Poate Iscoade ale Celui Întunecat, sau poate şi mai rău. Când vine momentul, lămureşte-i cât poţi de iute că noi am plecat. Nu te opune. Spune-le tuturor celor care te-ntreabă că am plecat în timpul nopţii, şi ar trebui să nu mai aibă nimic de împărţit cu dumneata. Pe noi ne urmăresc.

— Nu-ţi face dumneata griji, răspunse jovial jupân Fitch. Nici nu te mai gândi. Dacă apare cineva prin hanul meu care încearcă să le facă necazuri oaspeţilor… păi, o să le zicem noi vreo două, eu cu băieţii mei. Le zicem vreo două. Şi n-o să afle nimic despre când aţi plecat, sau unde, şi nici măcar dacă aţi fost aici sau nu. N-am eu treabă cu unii ca ăştia. Nimeni n-o să spună nici o vorbă despre Domniile Voastre, aici. Nici o vorbă!

— Dar…

— Jupâneasa Alys, zău că trebuie să mă duc să văd de cai, dacă este să puteţi pleca, încheie hangiul, smulgându-şi mâneca de care-l ţinea şi pornind înspre grajduri.

Moiraine oftă iritată.

— Ce om încăpăţânat! Nu vrea să asculte şi pace.

— Crezi că trolocii ar putea veni încoace să ne caute? întrebă Mat.

— Troloci! se răsti Moiraine. Fireşte că nu! Dar nu-i ăsta singurul lucru de care trebuie să ne temem. De pildă, mă întreb cum de ne-au găsit.

Fără să ia în seamă reacţia lui Mat, ea continuă.

— Pieritul n-are cum să nu-şi dea seama că vom pleca, acum că ştim că ne-a găsit, dar jupân Fitch e prea sigur pe el când vine vorba de Iscoadele Celui Întunecat. Crede că sunt nişte prăpădiţi care se ascund printre umbre… De fapt, poţi da de ei prin prăvălii şi pe străzile fiecărui oraş, ca şi în cele mai înalte adunări. S-ar putea ca Myrddraalul să-i trimită să încerce să ne afle planurile.

Şi, cu asta, se răsuci pe călcâie şi plecă; Lan se luă pe dată pe urmele ei.

Pornind spre curte, Rand se trezi lângă Nynaeve, care avea cu ea desagile şi păturile.

— Deci, până la urmă, vii şi dumneata cu noi, spuse el. „Min avusese dreptate.”

— Chiar era ceva acolo jos? întrebă ea cu glas scăzut. Din câte spunea ea… era…

Apoi se întrerupse brusc şi se uită la el.

— Un Pierit, veni răspunsul lui Rand, uimit că o poate spune atât de liniştit. Era cu mine pe coridor, înainte să vină Lan.

Nynaeve îşi trase mantia pe lângă corp pentru a se apăra de vânt, pe când ieşeau din han.

— O fi ceva pe urmele voastre, nu zic nu. Dar eu am venit ca să vă aduc pe toţi în siguranţă în Emond’s Field, şi n-am de gând să vă părăsesc înainte de asta. Nu vă las eu singuri cu una ca ea.

Grajdul era plin de lumini, căci slujitorii hanului se ocupau cu înşeuatul cailor.

— Mutch! striga hangiul, care stătea în uşa împreuna cu Moiraine. Mişcă-te încoace!

Apoi se întoarse din nou către ea, părând să încerce s-o împace, fără însă s-o asculte cu adevărat, cu toate că îi arata foarte mare respect, făcându-i tot felul de plecăciuni între două porunci date servitorilor.

Caii fură scoşi din grajd, în timp ce băieţii care-i conduceau bombăneau încet, plângându-se de graba şi de ora târzie. Rand îi ţinu bocceaua lui Egwene, dându-i-o înapoi după ce ea se urcă în spinarea Belei. Fata îl privea cu ochii mari şi plini de teamă. „Măcar nu mai crede că e vorba de o aventură.”

De îndată ce gândi asta, Rand se simţi ruşinat. Ea era în primejdie din pricina lui şi a celorlalţi. Chiar şi să se întoarcă singură în Emond’s Field ar fi fost mai sigur decât să meargă mai departe.

— Egwene, ştii…

Dar cuvintele îi muriră pe buze. Egwene era prea încăpăţânată pentru a se întoarce pur şi simplu, mai ales după ce spusese că vrea să ajungă tocmai până în Tar Valon. „Şi cum rămâne cu viziunea lui Min? Face şi ea parte din toate astea. Dar, pe Lumină, din ce?”

— Egwene, şopti el, îmi pare rău. Parca nici nu mai gândesc cum trebuie.

Ea se aplecă în şa şi-l strânse tare de mână. În lumina care venea din grajd, chipul ei se vedea limpede. Nu mai părea aşa de înfricoşată ca înainte.

După ce îi văzu pe toţi în şa, jupân Fitch stărui să-i conducă la poartă, în timp ce băieţii de la grajd le luminau calea cu lămpile. Pe drum, hangiul cel gras le făcu plecăciuni, asigurându-i că tainele lor vor rămâne neatinse şi poftindu-i să mai vină pe la hanul său. Mutch îi privi plecând, la fel de posomorât ca atunci când sosiseră.

„Uite unul, se gândi Rand, care probabil că n-ar şovăi deloc, dar absolut deloc”. Mutch părea gata să-i spună primei persoane care-l întreba la ce oră plecaseră şi toate celelalte lucruri care-i mai treceau prin cap în legătură cu ei. După ce făcu vreo câţiva paşi pe stradă, se uită înapoi. Rămăsese o singură siluetă, în picioare, cu lampa ridicată mult deasupra capului, care privea după ei. Nici nu mai era nevoie să-i vadă chipul ca să ştie că era Mutch.

La acea oră din noapte, străzile din Baerlon erau pustii; numai câteva sclipiri reuşeau, pe ici, pe colo, să străbată obloanele ferecate, iar lumina lunii, aflată în ultimul pătrar, şovăia din pricina norilor împinşi de colo colo de vânt. Din când în când, treceau pe lângă gura unei alei, făcând câte un câine să latre după ei, dar niciun alt zgomot nu rupea tăcerea nopţii, în afară de copitele cailor şi de vântul care şuiera peste acoperişuri. Călăreţii erau încă şi mai cufundaţi în tăcere, înfofoliţi în mantii şi în propriile gânduri.

Străjerul mergea înainte, ca de obicei, cu Moiraine şi Egwene la mică distanţă în spatele lui. Nynaeve se ţinea, şi ea, aproape de fată, iar ceilalţi încheiau alaiul, înghesuiţi laolaltă. Conduşi de Lan, caii mergeau într-un ritm destul de rapid.

Rand privea îngrijorat străzile din jurul lor şi observă că şi prietenii săi făceau la fel. Umbrele tremurânde aruncate de lună i le aminteau pe cele de la capătul coridorului, care păreau să se întindă spre Pierit. Atunci când din depărtare se mai auzea câte un zgomot, precum un butoi care cădea la pământ, sau un alt câine care lătra, cu toţii tresăreau şi-şi ridicau frunţile. Încet-încet, pe măsură ce străbăteau oraşul, toţi îşi aduseră caii mai aproape de armăsarul negru al lui Lan şi de iapa cea albă a lui Moiraine.

La poarta dinspre Caemlyn, Lan descălecă şi bătu cu pumnul în uşa unei clădiri mici, de piatră, lipite de zid. Apăru un paznic somnoros, care se freca la ochi cu pumnii. Auzind cuvintele lui Lan, se trezi imediat, şi se holbă la ceilalţi, pe lângă Străjer.

— Vreţi să plecaţi? strigă el. Acum? Noaptea? Sunteţi nebuni!

— Cred că nu se găseşte nici o poruncă de a Guvernatorului care să ne împiedice, glăsui Moiraine, care descălecase şi ea, dar se ţinea mai departe de uşă şi de lumina care se revărsa în uliţa întunecată.

— Păi, de găsit nu se găseşte, jupâneasă, răspunse paznicul, uitându-se către ea cu ochii mijiţi, încercând să-i vadă chipul. Dar porţile stau închise de la apus până la răsărit. Nimeni nu intră decât pe lumină. Asta-i porunca. Oricum, pe afară sunt lupi. Săptămâna trecută au omorât o duzină de vite. Pot să omoare şi un om la fel de uşor.

— Nimeni nu intră, dar despre plecări nu se spune nimic, vorbi Moiraine, pe un ton hotărât, care să pună capăt discuţiei. Vezi? Nu-ţi cerem să încalci poruncile.

Lan îndesă ceva în pumnul paznicului.

— Pentru osteneală, şopti el.

— Aşa o fi, zise încet paznicul, privind obiectul pe care-l avea în mână; înainte să-l îndese în buzunar, se zări sclipirea aurului. De fapt, despre plecări nu se spune nimic. Staţi o clipă, continuă el, şi-şi vârî capul îndărăt în căsuţa lui. Arin! Dar! Ieşiţi şi ajutaţi-mă să deschid poarta. Sunt nişte oameni aici care vor să plece. Hai, fără vorbă! Faceţi ce vă spun.

Dinăuntru apărură alţi doi paznici, care se opriră, somnoroşi şi uimiţi, să-i privească pe cei opt călători atât de grăbiţi să plece. Îmboldiţi de primul, se grăbiră să se înhame la roata uriaşă care făcea zăvorul imens să se ridice de pe poartă, apoi trecură la scripetele care deschidea porţile. Acesta se auzi clincănind uşor, iar porţile bine unse se deschiseră fără zgomot în afară. Totuşi, înainte să apuce să iasă, un glas neprietenos se auzi din întuneric.

— Ce-i asta? Nu s-a poruncit ca porţile să rămână închise până la răsărit?

Cinci bărbaţi în mantii albe păşiră în raza de lumină care se revărsa pe uşa clădirii paznicilor. Umblau cu glugile ridicate, pentru a-şi ascunde chipurile, dar fiecare dintre ei îşi ţinea mâna pe plăselele sabiei, iar soarele brodat pe partea stângă a pieptarului mantiilor era o dovadă limpede a identităţii lor. Mat murmură ceva neauzit. Paznicii se opriră din treabă şi schimbară între ei priviri îngrijorate.

— Asta nu e treaba Domniilor Voastre, spuse pe un ton războinic primul paznic şi continuă, cu un glas ceva mai puţin hotărât, după ce toţi cei cinci îşi întoarseră spre el capetele acoperite cu glugi: Copiii Luminii nu au autoritate aici. Guvernatorul…

— Copiii Luminii, spuse încet bărbatul care vorbise primul, sunt stăpânii în toate regiunile în care oamenii păşesc în Lumină. Numai acolo unde domneşte Cel Întunecat oamenii li se împotrivesc, da?

Îşi plimbă privirea de la paznic către Lan şi, dintr-odată, îi aruncă Străjerului o a doua ocheadă, ceva mai intensă. Acesta din urma nu se mişcase din loc; de fapt, părea cu totul în largul său. Dar nu mulţi oameni se puteau uita cu atâta calm la Copiii Luminii. Chipul lui Lan era ca de piatră, de parcă s-ar fi uitat la un om oarecare. Când Mantia Alba vorbi din nou, glasul său părea bănuitor:

— Ce soi de oameni vor să iasă dintre zidurile unui oraş la ceas de noapte, în vremuri ca acestea, când lupii rătăcesc prin întuneric, iar pe deasupra au fost zăriţi zburând slujitorii Celui Întunecat? Un om de la miazănoapte, da? continuă el, trăgând cu ochiul la fâşia de piele împletită care-i încingea fruntea lui Lan şi-i ţinea pe spate pletele lungi.

Rand se lăsă mai jos în şa. Un Draghkar. Asta trebuia să fie ceea ce bărbatul numise slujitorul Celui Întunecat, dacă nu cumva vorbise despre ceva ce el nu cunoştea. După apariţia Pieritului la Cerbul şi Leul trebuia să se fi aşteptat la un Draghkar, dar pe moment avea gânduri mai arzătoare în minte.

I se păruse că recunoaşte glasul bărbatului cu mantie albă.

— Călători, răspunse Lan, liniştit. Neînsemnaţi pentru dumneata sau oamenii dumitale.

— Copiilor Luminii le pasă de toţi.

Lan clatină uşor din cap.

— Chiar vreţi să aveţi alte necazuri cu Guvernatorul? V-a poruncit deja să nu mai apăreţi în oraş în număr prea mare, ba a pus chiar să fiţi urmăriţi. Ce-o să mai facă după ce află că vă legaţi de nişte cetăţeni de treabă, tocmai la porţile lui? De ce v-aţi oprit? întrebă el, întorcându-se spre paznici. Aceştia şovăiră o clipă, îşi puseră din nou mâinile pe scripete, apoi se opriră iar, auzind glasul bărbatului cu mantie.

— Guvernatorul habar n-are ce se întâmplă chiar sub nasul lui. Peste tot se întinde ticăloşia pe care el nici n-o vede, nici n-o simte. Dar Copiii Luminii văd totul.

Paznicii se priviră; pumnii li se închideau şi li se deschideau, de parcă duceau dorul suliţelor pe care le lăsaseră înăuntru.

— Copiii Luminii simt mirosul ticăloşiei, continua Mantia Albă, rotindu-şi privirile spre cei de pe cai. Îl simţim, şi tăiem ticăloşia din rădăcină, oriunde am afla-o.

Rand încercă să se facă şi mai mic, dar mişcarea îi atrase atenţia celuilalt.

— Şi aici cine e? Cineva care nu vrea să fie văzut? Ce…? Ah!

Bărbatul îşi dădu pe spate gluga cea albă, iar Rand se trezi privind un chip la care se aştepta. Bornhald dădu din cap cu o satisfacţie uşor de observat.

— Paznicule, te-am salvat fără îndoială de la un mare necaz. Erai pe punctul să ajuţi nişte Iscoade de ale Celui Întunecat să fugă de Lumină. Ar trebui să fii pârât Guvernatorului, pentru a-ţi primi pedeapsa, sau poate să fii dat pe mâna Inchizitorilor, care să descopere ce aveai de fapt de gând în noaptea asta.

Se opri, încercând să vadă dacă-l înfricoşase pe paznic, dar acesta nu părea afectat.

— Nu ţi-ai dori asta, nu? Atunci îi iau eu pe ticăloşii ăştia, în tabăra noastră, ca să poată fi cercetaţi în numele Luminii – în locul tău, da?

— Asta vrei, Mantie Albă? Să mă duci în tabăra ta? răsună dintr-odată glasul lui Moiraine, părând că vine din toate părţile; la apropierea celor cinci, ea se retrăsese în întuneric, pierzându-se printre umbre. Să mă cercetezi? continuă ea, făcând un pas înainte, învăluită în beznă; părea să fi crescut în înălţime. Să mă opreşti din drum?

Încă un pas, iar Rand ramase cu gura căscată. Era cu adevărat mai mare; capul ei era la aceeaşi înălţime cu al lui, deşi se afla în şa. Umbrele îi înconjurau chipul ca nişte nori de furtună.

— Aes Sedai! strigă Bornhald şi, pe dată, cinci săbii ieşiră sclipind din tecile lor. Mori!

Ceilalţi patru şovăiră, dar el dădu s-o străpungă cu sabia, de îndată ce o trase din teacă. Rand ţipă văzând toiagul lui Moiraine care se înalţă să blocheze lovitura. Lemnul cel delicat cioplit nu avea cum să oprească oţelul bine călit. Sabia întâlni toiagul şi în jur, ca dintr-o fântână, ţâşniră scântei; se auzi un zgomot, ca un şuierat răsunător, care-l trimise pe Bornhald îndărăt prin aer, făcându-l să se izbească de tovarăşii săi. Toţi cinci căzură grămadă la pământ. Din sabia lui Bornhald, care căzuse lângă el, îndoită în unghi drept şi cu lama aproape topită, se înălţară trâmbe de fum.

— Îndrăzneşti să mă ataci! tună ca o vijelie glasul lui Moiraine.

Umbrele se învălătuciră deasupra ei şi o îmbrăcară ca într-o mantie cu gluga. De acum, se înălţa la fel de mult ca zidul oraşului. Ochii ei sclipeau de la înălţime, ca un uriaş care privea insectele de la picioarele sale.

— La drum! strigă Lan şi, dintr-o mişcare, înşfăcă frâiele iepei lui Moiraine, sărind, la rândul său, în şa. Acum! porunci el.

Umerii lui atinseră porţile, când armăsarul său se strecură prin deschizătura îngustă, ca o piatră slobozita dintr-o praştie.

O clipă, Rand rămase împietrit în loc, cu ochii holbaţi. Capul şi umerii lui Moiraine continuau să se înalţe; de acum, trecuseră de înălţimea zidurilor. Şi paznicii, şi Copiii Luminii se trăgeau îndărăt din calea ei, înghesuindu-se cu spatele lipit de căsuţa de piatră. Chipul femeii Aes Sedai se pierduse în întuneric, dar ochii ei, mari cât discul lunii, sclipeau nerăbdători, dar şi mânioşi, atunci când se opriră asupra lui. Înghiţind în sec, el îl îmboldi pe Noruţ cu călcâiele în coaste şi o porni în galop după ceilalţi. După vreo cincizeci de paşi, Lan le făcu semn să se oprească, iar Rand privi în urmă. Silueta lui Moiraine se înălţa mult deasupra gardului din buşteni; capul şi umerii ei erau mai întunecaţi decât cerul nopţii; o aură argintie, izvorâtă din discul ascuns al lunii, o înconjura. În timp ce el se holba cu gura căscată, femeia Aes Sedai păşi peste zid. Porţile începură să se închidă grabnic. De îndată ce ajunse afară, reveni dintr-odată la mărimea sa obişnuită.

— Nu închideţi poarta! strigă un glas nesigur dincolo de zid; Rand avu impresia că era Bornhald. Trebuie să-i urmărim şi să-i prindem!

Dar paznicii îşi văzură de treabă fără să-l bage în seamă. Porţile se închiseră, iar câteva clipe mai târziu zăvorul se aşeză la locul lui, ferecându-le. „Poate că nu toate Mantiile Albe sunt la fel de dornice ca Bornhald să înfrunte o Aes Sedai.”

Moiraine se grăbi spre Aldieb, mângâind botul iepei o singură dată înainte să-şi ascundă toiagul sub curelele de la şa. De data asta, Rand nici nu mai trebui să verifice ca să-şi dea seama că toiagul nu avea nici o zgârietură.

— Erai uriaşă, şopti Egwene cu respiraţia întretăiată, foindu-se pe spinarea Belei. Nimeni nu mai spuse nimic, deşi Mat şi Perrin îşi traseră caii mai departe de Aes Sedai.

— Zău? rosti absentă Moiraine, în timp ce se urca în şa.

— Te-am văzut, protestă Egwene.

— Noaptea, mintea îţi joacă feste, şi ochiul vede ceea ce nu există.

— Nu-i vreme de jocuri, începu mânioasă Nynaeve, dar Moiraine o întrerupse.

— Chiar aşa – nu-i vreme. S-ar putea să fi pierdut aici tot ce am câştigat la Cerbul şi Leul. Măcar dac-aş putea fi sigură că Draghkarul nu e în văzduh, continuă ea, privind înspre poarta şi clătinând din cap, cu un suspin. Sau dacă Myrddraalul ar fi cu adevărat orb. dacă tot îmi pun dorinţe, măcar să-mi doresc ceva cu adevărat cu neputinţă. Dar să lăsăm. Ei ştiu încotro ne îndreptăm, dar, cu puţin noroc, n-o să ne ajungă. Lan!

Străjerul o apucă spre răsărit, pe drumul spre Caemlyn, iar ceilalţi îl urmară la mică distanţă; copitele cailor tropăiau ritmic pe pământul bătătorit. Mergeau uşor, la trap, într-un ritm pe care caii îl puteau ţine mai multe ceasuri, fără ajutor din partea femeii Aes Sedai. Totuşi, înainte să fi trecut mai mult de un ceas de când porniseră, Mat scoase un strigăt, arătându-le ceva în spate, de unde plecaseră.

— Ia uitaţi-vă!

Cu toţii traseră frâiele şi întoarseră capetele. Peste Baerlon se zărea întinzându-se un foc, ca şi cum cineva ar fi aprins un rug uriaş, cât o casă, care colora marginile norilor în roşu. Scânteile luate de vânt se înălţau în văzduh.

— L-am prevenit, strigă Moiraine, dar nu voia s-o ia în serios.

Aldieb se mişcă în lateral, ca un ecou al mâniei sale neputincioase.

— Pur şi simplu n-a vrut s-o ia în serios.

— Hanul? întreba Perrin. Cerbul şi Leul? Cum de eşti aşa de sigură?

— Cât de departe vrei să mergi cu potriveli? întrebă Thom. Ar putea fi casa Guvernatorului, dar nu e. Şi nu e nici vreun hambar, sau soba din cine ştie ce bucătărie, sau căpiţa de fân a bunică-tii.

— Poate că Lumina e de partea noastră astă noapte, rosti Lan, iar Egwene se întoarse mânioasă către el.

— Cum poţi să spui aşa ceva? Hanul bietului jupân Fitch arde! Ar putea să fie şi răniţi!

— Dacă au atacat hanul, replica Moiraine, s-ar putea ca plecarea noastră din oraş şi… demonstraţia mea de la poartă să fi trecut neobservate.

— Sau poate Myrddraalul vrea să ne facă să credem asta, adăugă Lan.

Moiraine încuviinţă din cap în întuneric.

— Poate. Oricum, trebuie să ne vedem de drum. În noaptea asta, nimeni nu o să aibă parte de prea multă odihnă.

— Ce liniştită eşti, Moiraine, exclamă Nynaeve. Dar oamenii de la han? Sigur sunt răniţi, iar hangiul şi-a pierdut toată avuţia, din pricina ta! În ciuda tuturor vorbelor tale despre Calea Luminii, eşti gata să mergi mai departe fără să te gândeşti nici o clipă la el. Necazurile lui sunt din pricina ta!

— Din pricina celor trei, izbucni mânios Lan. Focul, răniţii, tot ce se petrece – e din pricina lor. Faptul că preţul trebuie plătit e o dovadă că merită. Cel Întunecat îi vrea pe băieţii ăştia ai tăi, şi trebuie împiedicat să dobândească ceea ce vrea cu atâta îndârjire. Sau poate preferi să-i lăsăm pe mâna Pieritului?

— Linişteşte-te, Lan, vorbi Moiraine. Linişteşte-te. Meştereasă, crezi că eu îi pot ajuta pe jupân Fitch şi pe oamenii de la han? Pai, ai şi dreptate.

Nynaeve dădu să spună ceva, dar Moiraine îi făcu semn cu mâna şi continuă:

— Pot să mă întorc de una singură şi să dau o mână de ajutor. Nu prea mult, fireşte. Asta ar atrage atenţia asupra celor pe care i-am ajutat, lucru pentru care nu mi-ar mulţumi nimeni, mai ales câtă vreme Copiii Luminii se află în oraş. Şi aşa ar rămâne numai Lan cu voi, să vă apere. E foarte priceput, dar e nevoie de mai mult decât de forţa lui dacă vă găsesc Myrddraalul şi o ceată de troloci. Desigur, ne-am putea întoarce cu toţii, deşi mă îndoiesc că v-aş putea aduce pe toţi înapoi în Baerlon, neobservaţi. Iar asta v-ar lăsa pradă celui care a pus focul, ca să nu mai vorbim de Mantiile Albe. Dac ai fi în locul meu, Meştereasă, ce cale ai alege?

— Aş găsi eu ceva de făcut, mormăi Nynaeve, fără voia ei.

— Şi pesemne ca l-ai ajuta pe Cel Întunecat să câştige, răspunse Moiraine. Aminteşte-ţi ce – şi pe cine – vrea el. Suntem în război, la fel ca toţi oamenii din Ghealdan, deşi acolo se luptă cu miile, iar aici suntem doar opt. O să-i trimit nişte bani lui jupân Fitch, ca să poată reclădi hanul, bani care să nu-l ducă cu gândul la Tar Valon. Şi nişte ajutoare pentru răniţi. Orice altceva n-ar face decât să-i pună în primejdie. Vezi, lucrurile nu sunt nici pe departe simple. Lan.

Străjerul îşi întoarse calul şi o apucă iarăşi pe drum.

Din când în când, Rand privea înapoi. Până la urmă nu mai reuşi să vadă altceva decât strălucirea norilor, şi apoi până şi aceasta se pierdu în întuneric. Nădăjdui că Min era bine.

În jur era încă beznă când Străjerul îi conduse, în cele din urmă, afară de pe drum, şi descălecă. După socoteala lui Rand, nu rămăseseră mai mult de două ceasuri până în zori. Priponiră caii, fără să le scoată şeile, şi făcură tabăra, fără să aprindă focul.

— Un ceas, îi preveni Lan, pe când toţi, în afară de el, se înveleau cu păturile; el se pregătea să le vegheze somnul. Un ceas, apoi trebuie să ne vedem de drum.

Peste ei se lăsă liniştea. După câteva minute, Mat vorbi, într-o şoaptă care de-abia ajunse până la Rand.

— Mă întreb ce a făcut Dav cu castorul ăla.

Rand clătină din cap în tăcere, iar Mat şovăi, apoi spuse:

— Credeam că suntem în siguranţa, Rand, ştii. De când am trecut râul, niciun semn, apoi am ajuns în oraş, cu toate zidurile alea în jurul nostru. Credeam că suntem la adăpost. Apoi visul. Şi Pieritul. O să mai fim vreodată la adăpost?

— Numai după ce ajungem în Tar Valon, răspunse Rand. Aşa ne-a zis ea.

— Dar atunci ce-o să fie? întrebă Perrin cu glas scăzut, şi toţi trei priviră silueta întunecată a femeii Aes Sedai. Lan se topise în întuneric; putea fi oriunde. Dintr-odată, Rand căscă. Ceilalţi tresăriră nervoşi, auzind sunetul.

— Cred că ar fi mai bine să dormim un pic, spuse el. Oricum, şi dacă rămânem treji, nu rezolvăm nimic.

— Ar fi trebuit să facă totuşi ceva, vorbi încet Perrin, dar nimeni nu-i răspunse.

Rand se răsuci pe o parte, ca să scape de o rădăcină care-i intra în coaste, apoi se întoarse pe burtă, din pricina unei pietre şi a altei rădăcini. Locul în care se opriseră nu era bun de tabără, nu ca altele alese de Străjer pe drumul din Taren. Adormi, întrebându-se dacă avea să viseze ceva din pricina rădăcinilor, şi se trezi când Lan îl atinse pe umăr, simţind dureri la coaste şi mulţumit că, dacă visase ceva, nu-şi putea aminti.

Era încă întuneric, aşa cum se întâmplă chiar înaintea zorilor, dar, după ce şi strânseră păturile şi le prinseră la spatele şeilor, Lan îi conduse din nou către răsărit. Când apăru soarele, îmbucară cu ochii mijiţi puţină pâine, brânză şi apă, fără să coboare din şa, zgribulindu-se în mantii din pricina vântului. Cu toţii, în afară de Lan, care mâncă şi el, dar fără să-şi mijească ochii sau să se zgribulească. Se schimbase la loc în mantia sa multicoloră care îi flutura pe lângă corp, trecând de la gri la verde, fără ca el s-o bage în seamă decât atunci când îi incomoda braţul drept. Chipul său rămase fără expresie, dar ochii săi cercetau fără încetare împrejurimile, ca şi cum se aştepta din clipă în clipă la o ambuscadă.