Ochiul Lumii

1 Un drum pustiu

Roata Timpului se învârte mereu, iar Vremurile vin şi trec, lăsând în urmă amintiri care devin legendă. Legendele pălesc şi se transformă în mituri, şi până şi miturile sunt de mult uitate atunci când Vârsta care le-a dat viaţă se întoarce. Într-o Vârstă, căreia unii îi spuneau cea de a Treia, una ce încă urmează să vină, dar e de mult apusă, o pală de vânt izbucni în Munţii de Negură. Vântul nu era începutul începuturilor, căci mişcările Roţii Timpului nu cunosc începuturi şi sfârşituri. Era doar un început printre atâtea altele.

Iscat de sub piscurile mereu înconjurate de nori de pe urma cărora munţii îşi primiseră numele, vântul suflă spre răsărit, peste Dealurile Nisipoase – care cândva, înainte de Frângerea Lumii, fuseseră malul unui mare ocean. Apoi se prăvăli spre Ţinutul celor Două Râuri, străbătând pădurea încâlcită numita Pădurea de la Apus, şi se abătu asupra a doi bărbaţi care mergeau, cu o căruţă şi un cal, de a lungul drumului pietruit numit Calea Carierei. Cu toate că primăvara ar fi trebuit să înceapă de mai mult de o lună, vântul purta cu el un suflu de gheaţă, ca şi cum ar fi preferat să aducă nori de zăpadă.

Rafalele îi lipeau lui Rand al’Thor mantia de spate; îi încurcau bucata de lână de culoarea pământului printre picioare, apoi o făceau să fluture în spatele lui. Băiatul îşi dorea să fi avut un surtuc mai gros sau să-şi fi pus încă o cămaşă. Aproape de fiecare dată când încerca să-şi tragă mantia pe lângă corp, aceasta se prindea în tolba care-i atârna la şold. Oricum, nu prea îl ajuta dacă încerca să-şi ţină mantia cu o singură mână – în cealaltă avea arcul, cu o săgeată deja pregătită, gata să tragă.

După ce o rafală foarte puternică îi smulse mantia din mână, el aruncă o privire spre tatăl său, pe deasupra spinării iepei lăţoase, maronii. Se simţi cam ca un prostănac pentru faptul că voise să se asigure că Tam era încă acolo – dar era una din acele zile în care totul părea cu putinţă. Vântul vuia atunci când se înteţea, dar, în afară de asta, tot ţinutul era cufundat într-o tăcere grea. Prin comparaţie, scârţâitul uşor al osiei părea foarte zgomotos. În pădure nu cânta nici o pasăre, de pe nici o creangă nu se auzeau chiţăiturile veveriţelor. Nu că s-ar fi aşteptat să le audă – nu într-o aşa primăvară.

Numai copacii care nu-şi pierdeau frunzele sau acele în timpul iernii mai erau încă verzi. Mănunchiuri de crenguţe căzute din tufişurile rămase din anul care trecuse se întindeau, ca nişte pânze maronii de păianjen, peste ţancurile de stâncă de sub copaci. Şi buruienile erau puţine – cele mai numeroase printre ele erau urzicile, iar restul erau tot felul de soiuri cu ghimpi sau cu ace sau buruienile puturoase care-ţi lăsau un miros de mucegai pe încălţări dacă le călcai cumva, din greşeală. Pe jos, acolo unde copacii adunaţi laolaltă ţineau o umbră deasă, încă se mai vedeau petice de zăpadă. Nici acolo unde reuşea să ajungă, lumina soarelui nu avea nici putere, nici căldură. Soarele palid se înălţase deasupra copacilor, la răsărit, dar lumina lui era oarecum întunecată, ca şi cum s-ar fi amestecat cu umbra. Era o dimineaţă tulbure, numai bună pentru gânduri neplăcute.

Din instinct, băiatul atinse coada săgeţii; era pregătit să o ridice şi să şi-o lipească de obraz într-o clipă, aşa cum îl învăţase Tam. Iarna fusese destul de rea şi pe la ferme, mai rea decât oricare dintre cele de care-şi aminteau fie şi cei mai bătrâni din sat, dar pesemne că în munţi fusese şi mai cumplită, dacă era să se ia după numărul de lupi care fuseseră siliţi să năvălească în Ţinutul celor Două Râuri. Lupii atacau periodic ţarcurile de oi şi străpungeau cu colţii pereţii grajdurilor, ca să ajungă la vite şi la cai. Ba oile mai fuseseră atacate şi de urşi, deşi nimeni nu-i mai văzuse prin acele locuri de ani întregi. Dacă ieşeai din casă după lăsarea întunericului, nu mai erai în siguranţă. Oamenii cădeau pradă fiarelor la fel de des ca oile, şi asta nu întotdeauna după asfinţit.

Tam mergea cu paşi mari de cealaltă parte a Belei, sprijinindu-se în suliţă ca într-un toiag, nebăgând în seamă vântul care-i făcea mantia maronie să fluture ca o flamură. Din când în când, atingea uşor şoldul iepei, ca să-i amintească să-şi continue drumul. Cu pieptul sau puternic şi cu faţa lată, oferea concreteţe atmosferei acelei dimineţi, ca o stâncă nemişcată, în mijlocul unui vis vag. Deşi obrajii săi arşi de soare erau ridaţi, iar părul nu mai avea decât câteva şuviţe negre printre cele cărunte, era în el un sâmbure de duritate, de parcă nici măcar un potop nu l-ar fi putut culca la pământ. Acum păşea netulburat pe drum. Fie, părea să spună mersul sau, deci fiecare crescător de oi trebuie să se păzească de urşi şi de lupi, dar fiarele ar face bine să nu încerce să-l oprească pe Tam al’Thor din drumul spre Emond’s Field.

Tresărind cuprins de un sentiment de vinovăţie, Rand se întoarse cu ochii la partea sa de drum; calmul lui Tam îi adusese aminte de sarcina pe care o avea. Era cu un cap mai înalt decât tatăl său, mai înalt decât oricare alt bărbat din ţinut, şi nu prea semăna cu Tam, decât poate la lăţimea umerilor. Ochii săi cenuşii şi nuanţa roşiatică a părului erau o moştenire de la mama sa, din câte îi spusese Tam. Ea nu fusese dinspre partea locului, iar Rand nu prea îşi mai amintea decât de zâmbetul de pe chipul ei; totuşi, în fiecare an îi punea flori pe mormânt – şi primăvara, la sărbătoarea Bel Tine, şi vara, la Ziua Soarelui.

În căruţa care înainta legănat se aflau două butoiaşe cu rachiu de mere, făcut de Tam, şi opt butoaie ceva mai mari cu cidru, care, după o iarna întreagă de îngrijiri, de-abia prinsese puţină tărie. În fiecare an, Tam venea cu aceste produse la hanul Izvorul de Vin, dăruindu-le pentru sărbătoarea de Bel Tine; aşa că, după cum o declarase, nu avea de gând nici în această primăvară să se lase intimidat de lupi sau de vântul rece. Chiar şi aşa, nu mai fuseseră în sat de săptămâni întregi. Nici măcar lui Tam nu prea-i venea să călătorească mult zilele astea. Totuşi, el îşi dăduse cuvântul că va aduce rachiul şi cidrul, deşi întârziase chiar până în ajunul sărbătorii. Pentru Tam era important să-şi ţină cuvântul. Rand era pur şi simplu fericit să plece de la fermă, aproape la fel de fericit ca şi pentru faptul că venise ziua de Bel Tine.

În timp ce Rand supraveghea partea sa de drum, începu să-l încerce o senzaţie, din ce în ce mai intensă, că îl urmarea cineva. O vreme, încercă să n-o bage în seamă. Printre copaci nu se mişca nimic, şi nu se auzea decât zgomotul vântului. Dar senzaţia nu numai că persista, ci devenea şi mai puternica. Părul de pe braţe i se ridicase; pielea îl mânca, de parcă îl durea ceva pe dinăuntru.

Nervos, el îşi schimba poziţia arcului, ca să se poată scărpina, şi îşi spuse că ar fi cazul să nu-şi mai facă idei. Nu era nimic în pădure pe partea lui de drum, iar dacă ar fi fost ceva pe cealaltă parte, i-ar fi spus Tam. Aruncă o privire peste umăr… şi clipi surprins. Pe drum, la nu mai mult de douăzeci de lungimi în spate, o siluetă călare, învăluită în mantie, îi urmărea. Şi calul, şi călăreţul erau la fel de întunecaţi, de un negru mat şi fără strălucire.

Obişnuinţa, şi nimic altceva, îl împiedica să se oprească în loc în timp ce privea.

Mantia călăreţului îl învăluia din cap până în picioare; gluga îi venea mult peste faţă, aşa că nu se vedea nimic din el. Rand se gândi în treacăt că era ceva ciudat în înfăţişarea călăreţului; însă ceea ce-l fascina cu adevărat era deschizătura umbrita a glugii. Nu reuşea să zărească decât foarte vag con-tururile feţei, dar avea senzaţia că privea drept în ochii necunoscutului. Şi nu-şi putea lua privirea de la el. Stomacul i se strânse de nelinişte. De sub glugă nu se zărea decât o umbră, dar simţi un val de duşmănie care-l lovi atât de puternic, de parcă ar fi văzut limpede un chip schimonosit de ură faţă de toate făpturile vii, şi mai ales faţă de el. Faţa de el, mai presus de orice.

Dintr-odată lovi o piatră cu călcâiul şi se împiedică, luându-şi ochii de la Călăreţul cel Întunecat. Arcul îi căzu pe drum şi numai faptul că întinsese mâna şi se prinsese de frâul Belei îl opri să nu se prăvălească şi el pe spate. Sforăind surprinsă, iapa se opri, întorcându-şi capul să vadă cine o prinsese. Tam se încruntă la el peste spinarea Belei:

— Ei, băiete, ai păţit ceva?

— E un călăreţ, zise Rand gâfâind, în timp ce se îndrepta din şale. Un străin, care ne urmăreşte.

— Unde? întrebă bărbatul mai vârstnic, ridicându-şi suliţa cu vârful lat şi privind în urmă cu mare grija.

— Acolo, pe…

Dar Rand tăcu brusc, odată întors spre locul în care se uitase ceva mai devreme. Drumul din spatele lor era gol. Neîncrezător, el privi în pădure, pe ambele părţi ale drumului. Copacii cu crengi goale nu ofereau niciun loc bun pentru o ascunzătoare, şi totuşi nici urmă de cal sau călăreţ. Băiatul prinse privirea nedumerită a tatălui său.

— Era acolo. Un bărbat într-o mantie neagră, pe un cal negru.

— N-aş vrea să-ţi pun cuvântul la îndoială, băiete, dar atunci unde a dispărut?

— Nu ştiu. Dar era acolo.

Dintr-o mişcare, Rand îşi ridică arcul şi săgeata care-i căzuseră. Într-o clipă, cerceta penele din coada săgeţii, apoi o puse la loc în arc şi-l încordă pe jumătate. Apoi însă se opri. Nu avea în ce să ţintească.

— Zău că era.

Tam îşi clătină capul cărunt.

— Ei, dacă zici tu, băiete. Atunci hai să vedem. Un cal lasă urme de copite, chiar şi pe pământul ăsta bătătorit.

O apucă spre spatele căruţei, cu mantia fluturându-i în vânt.

— dacă le găsim, atunci ştim sigur că a fost. Dacă nu… mă rog, în zile ca asta orice om poate avea vedenii.

Brusc, Rand îşi dădu seama ce fusese în neregula cu călăreţul (pe lângă faptul că apăruse într-un chip atât de ciudat). Vântul care-i biciuia şi pe el, şi pe Tam nu-i mişcase acestuia nici măcar una dintre cutele mantiei. Dintr-odată, băiatului i se uscă gura. Pesemne că-i se păruse. Tatăl său avea dreptate. O dimineaţă ca asta putea să facă pe oricine să aibă vedenii. Numai că nu-i venea să creadă. Dar cum să facă să-i spună tatălui sau că bărbatul care părea să fi dispărut pur şi simplu în văzduh purta o mantie pe care vântul n-o putea atinge?

Cu o expresie îngrijorată, îşi miji ochii, cercetând pădurile care-i înconjurau. Arătau altfel decât de obicei. Era obişnuit să se plimbe liber prin pădure, aproape de când învăţase să meargă, învăţase să înoate în lacurile şi pâraiele din Pădurea de la Apus, dincolo de ultimele ferme aflate la apus de Emond’s Field. Cercetase şi Dealurile Nisipoase – ceea ce multă lume spunea că aducea ghinion iar odată, împreună cu prietenii săi cei mai apropiaţi, Mat Cauthon şi Perrin Aybara, ajunsese chiar până la poalele Munţilor de Negură – cu mult mai departe decât ajunseseră în viaţa lor cei mai mulţi oameni din Emond’s Field. Pentru ei, o călătorie în satul vecin, în sus, pe Dealul Străjii, sau în jos, până la Deven Ride, era o mare ocazie. Pe nicăieri, în toate aceste drumuri, Rand nu dăduse peste vreun loc care să-l înspăimânte. Cu toate acestea, azi, Pădurea de la Apus nu mai era locul pe care şi-l amintea. Un bărbat care putea dispărea atât de brusc putea să-şi reapară la fel, pe neaşteptate, poate chiar lângă ei.

— Nu, tată, nu-i nevoie.

Tam se opri surprins, iar Rand încercă să-şi ascundă fâstâceala jucându-se cu gluga mantiei.

— Cred că ai dreptate. N-are sens să căutăm ceva ce nu există, mai ales că avem lucruri mai bune de făcut – să ajungem în sat şi să scăpăm de vântul ăsta.

— Mi-ar prinde bine o pipă, zise Tam încet, şi o cană cu bere undeva la căldură. Apoi, zâmbind larg, adăugă dintr-odată: Şi pare-mi-se că eşti nerăbdător s-o vezi pe Egwene.

Rand reuşi să zâmbească slab. Avea o sumedenie de lucruri pe suflet, în momentul respectiv, iar fata Starostelui era undeva, în josul listei. Nu-i mai trebuia nici o altă tulburare. De un an încoace, de câte ori se întâlneau, ea îl făcea să se simtă din ce în ce mai nelalocul lui. Şi, mai rău, parcă nici nu-şi dădea seama. Nu, era limpede – nu voia să se mai gândească şi la Egwene.

Tocmai când spera ca tatăl său să nu-şi dea seama că era speriat, Tam spuse:

— Băiete, aminteşte-ţi: flacăra şi hăul.

Ciudat lucru – ce-l învăţase Tam: să se concentreze asupra unei flăcări, una singură, în care să-şi verse toate emoţiile – frică, ură, mânie – până ce mintea i se golea. Numai să devină una cu hăul rămas, apoi putea face orice voia – aşa îi spusese Tam. Nimeni din Emond’s Field nu mai vorbea aşa. Şi totuşi, tocmai Tam câştiga în fiecare an întrecerea de tras cu arcul de la Bel Tine, cu ajutorul flăcării şi al hăului. Rand credea că, anul acesta, avea şi el o şansă să ocupe un loc bun – dar numai să izbutească să rămână în hău. De vreme ce Tam adusese vorba despre asta, era limpede că-i observase tulburarea; dar nu mai pomeni nimic altceva.

Tam o îmboldi pe Bela să pornească din nou la drum şi îşi reluară mersul; bărbatul mai în vârstă umbla cu paşi mari, de parcă nu se întâmplase nimic ieşit din comun şi nici nu s-ar fi putut întâmpla vreodată. Rand îşi dorea să-i fi putut urma exemplul. Încercă să-şi golească mintea, dar hăul îi tot scăpa printre degete, înlocuit de imaginea călăreţului cu mantie neagră.

Voia să creadă că Tam avea dreptate, că nu existase niciun călăreţ decât în mintea lui, numai că amintirea senzaţiei de ură era mult prea vie. Era limpede că fusese cineva acolo. Iar acel cineva îi dorea răul. Băiatul se tot uită în urmă, până ce în jurul lor apărură acoperişurile ascuţite, de stuf, ale caselor din Emond’s Field.

Satul se afla la marginea Pădurii de la Apus, care se tot rărea, până ce ultimii copaci răzleţi se amestecau printre casele solid construite. Spre răsărit, pământul cobora într-o pantă uşoară. Deşi prin jur erau răspândite şi petice de pădure, împrejurimile satului, până la Codrul cu Bălţi, cu îngrămădeala lui de râuri şi lacuri, erau pline de ferme şi de câmpuri şi păşuni mărginite cu garduri vii. Spre apus, pământul era la fel de fertil, iar păşunile de acolo erau aproape în fiecare an verzi; dar în Pădurea de la Apus se găseau foarte puţine ferme. Iar pe măsură ce te apropiai de Dealurile Nisipoase, acestea dispăreau cu totul – ca să nu mai vorbim de ţinutul din jurul Munţilor de Negură, care se înălţau peste creştetele copacilor din Pădurea de la Apus, ceva mai departe de Emond’s Field, dar foarte vizibili. Unii spuneau că pe acolo pământul era prea stâncos – dar tot Ţinutul celor Două Râuri era plin de pietre.

Alţii spuneau că locul aducea ghinion. Câţiva mormăiau cum că n-avea rost să te apropii de munţi mai mult decât era nevoie. Oricum ar fi stat lucrurile, numai oamenii cei mai îndrăzneţi îşi aveau fermele în Pădurea de la Apus.

După ce căruţa trecu de primul rând de case, în jurul ei începură să roiască cete întregi de copilaşi şi de câini. Bela păşea răbdătoare, fără să bage de seamă plozii zgomotoşi care se împiedicau pe sub nasul ei, jucându-se de a prinselea sau cu cercul. În ultimele luni, jocurile şi râsul copiilor fuseseră destul de rare; chiar după ce vremea se mai îmblânzise, copiii rămâneau în case de frica lupilor. Pesemne că numai apropierea Sărbătorii îi convinsese să iasă iarăşi la joacă.

Dar Sărbătoarea îi influenţa şi pe cei mari. Obloanele late fuseseră trase şi, aproape în fiecare casă, gospodinele ieşiseră la geam, încinse cu şorţuri şi cu părul prins în basmale, scuturând cearşafurile sau scoţând saltele şi punându-le pe pervaz la aer. Deşi frunzele copacilor nu încolţiseră, nici o femeie nu era dispusa să o prindă Bel Tine înainte să-şi fi terminat curăţenia de primăvară. În fiecare curte se vedeau preşuri atârnate pe sfori, iar copiii care nu reuşiseră să scape afara, pe uliţe, îşi vărsau furia lovindu-le cu bătătoarele. Pe multe dintre acoperişuri se vedeau stăpânii caselor care se plimbau de colo-colo, verificând stuful, ca să observe dacă nu cumva stricăciunile iernii le cereau să-l cheme în ajutor pe meşterul Cenn Buie.

Tam se opri de câteva ori, pentru scurtă vreme, intrând în vorbă cu unul sau altul. De vreme ce nici el, nici Rand nu plecaseră de la fermă de mai multe săptămâni, fiecare voia să se pună la curent cu mersul lucrurilor de prin zona lor. Oamenii din Pădurea de la Apus nu apăruseră prea des în oraş. Tam le vorbi tuturor despre stricăciunile provocate de furtunile din timpul iernii, devenite din ce în ce mai rele, de mieii născuţi morţi, de câmpurile maronii pe care, în mod normal, ar fi trebuit să încolţească grânele şi să înverzească păşunile, de stolurile de corbi care soseau în locul păsărilor cântătoare. Erau poveşti destul de triste – în timp ce, de jur împrejurul lor, lumea se pregătea de Bel Tine, oamenii care-l ascultau pe Tam clătinau din cap cu îngrijorare. Era la fel peste tot.

Cei mai mulţi dintre ascultători ridicau din umeri şi spuneau:

— Ei, cu voia Luminii, o să trecem şi prin asta.

Iar alţi rânjeau şi adăugau:

— Şi chiar şi fără voia ei, tot o să scăpăm.

Aşa era felul celor mai mulţi oameni din Ţinutul celor Doua Râuri. Nişte oameni care erau siliţi să privească grindina care le strica recoltele sau lupii care le furau mieii, şi apoi s-o ia de la capăt, iar şi iar, indiferent de câte ori li se întâmpla, nu renunţau atât de uşor. Cei mai mulţi dintre cei care renunţau plecaseră de mult.

Tam nu s-ar fi oprit să stea de vorbă cu Wit Congar, dacă bărbatul nu ar fi ieşit în uliţă, forţându-i să se oprească, altminteri Bela ar fi drept peste el. Cei din neamurile Congar şi Coplin – membrii lor se căsătoriseră de atâtea ori între ei încât nimeni nu mai ştia unde se termina un neam şi începea celalalt – erau, cu toţii, bine cunoscuţi, de la Dealul Străjii până la Deven Ride, şi poate chiar până la Taren Ferry, drept cârcotaşi şi scandalagii.

— Trebuie să ajung cu astea la Bran al’Vere, Wit, zise Tam, arătând spre butoaiele din căruţă, dar bărbatul ciolănos rămase pe loc, cu o figură acră. Până la venirea lor stătuse întins pe treptele din faţa casei sale, nu urcat pe acoperiş, deşi stuful părea să aibă mare nevoie de îngrijirile lui Jupân Buie. Wit Congar nu părea niciodată dispus să se apuce de treabă sau să ducă la bun sfârşit ceea ce începuse. Aşa erau cei mai mulţi din neamurile Coplin şi Congar, dacă nu şi mai rău.

— Ce ne facem cu Nynaeve, al’Thor? întrebă Congar. N-avem ce face cu aşa o Meştereasă în Emond’s Field.

Tam oftă adânc.

— Nu-i treaba noastră, Wit. De Meştereasă se ocupe femeile.

— Păi, al’Thor, ar fi mai bine să luăm măsuri. Ne-a zis că o să avem o iarnă blândă. Şi o recoltă bună. Acum, numai s-o întrebi ce-i şopteşte vântul, că se şi încruntă la tine şi-ţi întoarce spatele.

— Dacă ai întrebat-o aşa cum faci tu de obicei, Wit, zise Tam răbdător, ai noroc că nu ţi-a tras şi una cu băţul pe spinare. Acuma, nu te supăra, băutura…

— Nynaeve al’Meara e pur şi simplu prea tânără pentru o Meştereasă, al’Thor. Dacă Soborul Femeilor nu face nimic, trebuie s-o facă Sfatul.

— Ce te priveşte pe tine Meştereasa, Wit Congar? tună un glas de femeie.

Wit clipi stingherit când nevastă-sa ieşi furioasă din casă. Daise Congar era de două ori cât bărbatu-său, o femeie cu chipul încruntat şi fără nici o uncie de grăsime pe trup. Îl privi urât, cu mâinile în şolduri.

— Încearcă tu să te amesteci în treburile Soborului, şi ai să vezi dacă-ţi place să n-ai ce mânca dacă nu-ţi găteşti singur. Ceea ce n-ai să faci în bucătăria mea. Şi hainele o să-ţi le speli singur şi o să-ţi faci şi patul. Dar nu sub acoperişul meu.

— Dar, Daise, scânci Wit, nu făceam decât să…

— Pe mine să mă iertaţi Daise, Wit, zise Tam. Lumina să vă scalde pe amândoi.

O îmboldi iarăşi pe Bela să pornească, ocolindu-l pe bărbatul cel slăbănog. Pe moment, atenţia lui Daise era îndreptată asupra bărbatului său, dar nu-i putea lua mult să-şi dea seama cu cine vorbise acesta.

Din acest motiv, tatăl şi fiul nu primiseră niciuna dintre invitaţiile de a se opri să îmbuce sau să bea ceva. De cum îl vedeau pe Tam, gospodinele din Emond’s Field treceau la atac, ca ogarii care au zărit un iepure. Absolut toate ştiau pe câte cineva care ar fi putut fi o nevastă numai bună pentru un văduv, stăpân peste o fermă bogată, chiar şi unul care locuia în Pădure.

Rand mergea la fel de repede ca Tam, şi poate chiar mai repede. Câteodată, când Tam nu era prin preajmă, era şi el încolţit şi nu avea cum scăpa fără grosolănie. Aşezat pe un scăunel lângă focul din bucătărie, i se ofereau pateuri, prăjituri cu miere sau plăcinte cu carne. Şi în tot timpul ăsta, ochii gospodinei îl cântăreau şi-l măsurau la fel de precis ca balanţa şi metrul unui neguţător, în timp ce îi povestea că mâncarea nu era nici pe departe la fel de bună ca aceea pe care o făcea sora ei, rămasă văduvă, sau verişoara ei mijlocie. „Că doar Tam nu întinereşte”, obişnuiau ele să zică. Era foarte bine că-şi iubise atâta soţia – asta suna bine pentru următoarea femeie din viaţa lui –, dar era în doliu de mult prea mult timp. Tam avea nevoie de o femeie bună. E limpede ca bună ziua, spuneau ele (sau ceva asemănător, în orice caz), că un bărbat pur şi simplu nu poate trăi fără o femeie care să-i poarte de grijă şi să-l scoată din necazuri. Şi mai rele erau cele care, ajunse în acel moment al discuţiei, se opreau gânditoare şi-l întrebau, cu o neglijenţă bine căutată: de fapt el, Rand, câţi ani împlinise?

Precum cei mai mulţi oameni din Ţinutul celor Două Râuri, Rand avea o fire foarte încăpăţânată. Străinii spuneau câteodată că aceasta era trăsătura dintâi a localnicilor, că le puteau da lecţii şi catârilor şi chiar şi pietrelor. De cele mai multe ori, gospodinele erau femei bune şi blânde, dar lui Rand nu-i plăcea să fie împins de la spate; iar ele îl făceau să se simtă mânat cu un băţ. Aşa că îşi continuă drumul cu paşi repezi, dorindu-şi ca Tam s-o mai grăbească şi pe Bela.

În scurtă vreme, uliţa se termină, drept în mijlocul Pajiştii – un spaţiu larg aflat chiar în mijlocul satului. De obicei, aceasta era acoperită cu iarbă deasă, dar în această primăvara nu se vedeau decât câteva petice proaspete, printre cele maro-gălbui, cu iarbă uscată, şi cele negre, acolo unde pământul rămăsese gol. Un cârd mare de gâşte umbla de colo-colo, uitându-se cu lăcomie pe jos, dar fără să găsească nimic de ciugulit; cineva îşi priponise şi o vacă gestantă, lăsând-o să pască cele câteva fire care crescuseră.

Spre capătul de apus al Pajiştii era chiar Izvorul de Vin, care ţâşnea dintr-o stâncă joasă. Şuvoiul nu seca niciodată, avea suficientă putere să culce un om la pământ şi era atât de dulce la gust, încât numele i se potrivea de minune. De acolo pornea şi râul cu acelaşi nume, care curgea cu repeziciune spre răsărit; malurile sale erau înţesate de sălcii până la moara lui jupân Thane şi chiar şi dincolo de ea, până ce se desfăcea în mai multe pârâiaşe care se afundau în adâncurile mlăştinoase ale Pădurii. În dreptul Pajiştii, râul era traversat de două punţi joase, cu balustrade din lemn, şi de un pod ceva mai lat şi îndeajuns de solid pentru a putea suporta greutatea căruţelor. Podul de căruţe însemna locul în care Calea Nordului, care cobora dinspre Taren Ferry şi Dealul Străjii, devenea Drumul Vechi, care ducea spre Deven Ride. Unora dintre străini li se părea caraghios că drumul avea un nume la miazănoapte şi altul la miazăzi, dar aşa fusese dintotdeauna, din câte ştiau cei din Emond’s Field, aşa că asta era situaţia. Pentru cei din Ţinutul celor Doua Râuri, era un motiv suficient.

De cealaltă parte a podurilor se înălţau deja rugurile pentru focurile de Bel Tine, trei grămezi bine clădite de buşteni, aproape cât o casă. Trebuia să fie ridicate pe pământ gol, fireşte, nu pe Pajişte, oricât ar fi fost ea de uscată. Pe Pajişte se desfăşurau, în schimb, acele momente ale Sărbătorii care nu aveau loc în jurul focurilor.

În apropierea Izvorului de Vin, vreo douăzeci de femei mai în vârstă cântau încetişor, în timp ce ridicau Stâlpul Primăverii. Trunchiul drept şi zvelt al unui brad, curăţat de crengi se înălţa la zece picioare în aer, chiar şi din groapa în care era înfipt. O ceată de fete, prea tinere ca să-şi poarte părul împletit, stăteau picior peste picior şi priveau cu jind; din când în când, îngânau şi ele frânturi din cântecul femeilor.

Tam o îmboldi pe Bela, ca pentru a o face să se grăbească, dar ea nu-l luă în seamă, iar Rand îşi feri cu grijă ochii de la ce făceau femeile. În dimineaţa următoare, urma ca bărbaţii să se prefacă surprinşi de apariţia Stâlpului; apoi, la prânz, femeile nemăritate aveau să danseze în jurul acestuia, împodobindu-l cu panglici lungi, colorate, în timp ce bărbaţii neînsuraţi cântau. Nimeni nu ştia de unde venea obiceiul sau ce raţiuni avea – încă un lucru care fusese aşa dintotdeauna; era însă o scuză pentru cântece şi dansuri, care-i atrăgeau foarte tare pe oamenii din Ţinutul celor Două Râuri.

Toată ziua de Bel Tine urma să fie ocupată cu cântece, dansuri şi ospeţe, cu câte o pauză pentru întreceri şi concursuri de tot felul. Se dădeau premii nu numai pentru cel mai bun arcaş, ci şi pentru trasul cu praştia sau lupta cu ghioaga. Erau concursuri de ghicitori şi şarade, întreceri la trasul de frânghie, la ridicarea sau aruncarea greutăţii, premii pentru cel mai bun cântăreţ, cel mai bun dansator şi cel mai bun scripcar, pentru cel mai rapid la tunsul oilor şi chiar pentru cel mai priceput la jocul cu bile sau la aruncarea la ţintă.

Bel Tine trebuia să sosească după ce primăvara începuse cu adevărat, se născuseră primii miei şi încolţiseră primele recolte. Totuşi, cu tot frigul care nu se dădea plecat, nimeni nu avea de gând să renunţe la Sărbătoare. Cu toţii aveau nevoie de puţină distracţie. Şi, lucrul cel mai grozav dintre toate, se zvonea că se plănuia un mare foc de artificii pe Pajişte – dacă primul neguţător din an apărea la vreme, fireşte. Despre asta se vorbise foarte mult; trecuseră zece ani de la ultimul foc de artificii, iar lumea încă îl pomenea.

Hanul Izvorul de Vin se înălţa la capătul dinspre răsărit al Pajiştii, chiar lângă Podul de Căruţe. Primul cat era din piatră de rău, deşi fundaţia era dintr-o piatră mai veche, despre care unii spuneau că fusese adusa din munţi. Catul al doilea, văruit în alb – unde, de douăzeci de ani încoace, locuia Brandelwyn al’Vere, hangiul şi starostele din Emond’s Field, împreună cu soţia şi fiicele sale – era, de jur împrejur, puţin mai larg decât primul. Acoperişul din ţiglă roşie, singurul de acest fel din sat, sclipea în lumina slabă a soarelui, iar pe trei dintre cele douăsprezece coşuri înalte ale hanului ieşea fum.

La miazăzi, de partea cealaltă a râului, se întindeau rămăşiţele unei alte fundaţii din piatră, mult mai mare, care – după câte se spunea – făcuse odată parte din han. Acum, în mijlocul ei creştea un stejar uriaş, cu un trunchi gros de treizeci de paşi şi cu crengi groase cât un trup de bărbat. Pe timp de vara, Bran al’Vere întindea mese şi bănci sub coroana stejarului, la umbră, unde oamenii se puteau aşeza pentru a bea un păhărel, bucurându-se de adierea vântului, şi pentru a sta de vorbă sau a întinde o tabla pentru jocul de pietre.

— Ei, băiete, am ajuns.

Tam se întinse să apuce frâul Belei, dar ea se opri în faţa hanului înainte ca mâna lui să atingă cureaua de piele.

— Ştie drumul mai bine ca mine, chicoti bărbatul.

De îndată ce scârţâitul osiei se opri, Bran al’Vere ieşi din han, părând, ca întotdeauna, să se mişte foarte sprinten pentru un om de mărimea lui – era aproape de două ori mai voluminos decât oricine altcineva din sat. Chipul său rotund, acoperit de păr cărunt şi puţin cam rar, se destinse într-un zâmbet. În ciuda frigului, hangiul era numai în cămaşă, încins cu un şorţ alb ca zăpada. Pe piept îi atârna un medalion de argint, care reprezenta o balanţă.

Medalionul, împreună cu balanţa cea adevărată, folosită pentru a cântări monedele aduse de neguţătorii care veneau din Baerlon să cumpere lână şi tutun, era însemnul Starostelui. Bran nu-l purta decât când avea de a face cu neguţătorii sau la sărbători, ospeţe şi nunţi. Acum şi-l pusese la gât cu o zi mai devreme, dar, fireşte, noaptea care urma era Noaptea Iernii, ajunul sărbătorii de Bel Tine, când toată lumea făcea vizite aproape toată noaptea, oferind şi primind mici daruri, îmbucând câte ceva şi bând câte un păhărel la aproape fiecare casă. „După iarna asta, se gândi Rand, pesemne că Noaptea Iernii i se pare o scuză suficientă să nu mai aştepte până mâine.”

— Tam, strigă Starostele, grăbindu-se spre ei. Să mă scalde Lumina, ce bine că te văd, în sfârşit. Şi pe tine, Rand. Ce mai faci, băiete?

— Bine, jupân al’Vere, zise Rand. Dar dumneavoastră?

Dar Bran îşi îndreptase deja atenţia din nou spre Tam.

— Începusem să cred că n-ai să mai vii anul ăsta cu băuturile. N-ai zăbovit niciodată atâta.

— Nu prea-mi vine să părăsesc ferma, Bran, răspunse Tam. Mai ales cu toţi lupii ăştia. Şi cu aşa o vreme…

Bran pufni.

— Ce mi-aş dori ca lumea să mai vorbească şi despre altceva decât despre vreme. Cu toţii se plâng, iar unii, care ar trebui să aibă capul pe umeri, se aşteaptă să fac eu ceva ca să se îndrepte. Tocmai mi-am petrecut douăzeci de minute cu jupâneasa al’Donel, explicându-i că n-am ce să fac în privinţa berzelor. Ce-o fi crezut că pot face eu…?

Clătină din cap.

— Semn rău, anunţă un glas răguşit, că nu sunt cuiburi de berze pe acoperişuri, când vine Bel Tine.

Cenn Buie, un bărbat noduros şi oacheş ca o rădăcină bătrână, veni spre Tam şi Bran şi se opri lângă ei, sprijinit într-un baston, aproape la fel de înalt ca el şi la fel de noduros. Încercă să-i privească pe amândoi bărbaţii deodată, cu ochii săi mici şi aprinşi.

— O să fie şi mai rău, ascultaţi-mă pe mine.

— Ce, te-ai făcut ghicitor, de te apuci să tălmăceşti semnele? întrebă Tam sec. Sau asculţi şi tu ce şopteşte vântul, ca Meşteresele? De fapt, vânt e din plin. Şi unele rafale se iscă nu departe de aici.

— Bate-ţi tu joc, mormăi Cenn, dar dacă în scurtă vreme nu se încălzeşte, ca să încolţească grânele, o să se golească multe pivniţe până să avem ce recolta. Până la iarna viitoare, se prea poate să nu mai rămână în viaţă decât corbii şi lupii, în tot Ţinutul celor Două Râuri. Asta dacă se poate numi iarna viitoare. Poate va fi tot iarna asta.

— Ei, ce vrei să spui cu asta? întrebă Bran, cu asprime.

Cenn îi privi acru.

— Ştiţi bine că n-am multe lucruri bune de spus despre Nynaeve al’Maera. Pe de o parte, e prea tânără pentru o… ei, dar n-are a face. Soborul Femeilor protestează, paremie-se, dacă Sfatul îndrăzneşte fie şi să vorbească despre treburile lor, deşi ele îşi vâră nasul într-ale noastre de câte ori le vine cheful, adică aproape tot timpul, sau aşa se pare…

— Cenn, îl întrerupse Tam, unde vrei să ajungi?

— Uite unde, al’Thor: dacă o întrebi pe Meştereasă când se sfârşeşte iarna, îţi întoarce spatele. Poate că nu vrea să ne spună ce-i şopteşte vântul. Poate că-i şopteşte că iarna nu se va mai sfârşi niciodată. Poate că de acum o să fie numai iarnă, până ce Roata se întoarce şi Vârsta asta se termină. Aici voiam să ajung.

— Poate o să zboare şi porcii, replica Tam, iar Bran îşi ridică braţele, exasperat.

— Lumina să mă păzească de proşti. Tocmai tu, Cenn, care faci parte din Sfat, să răspândeşti vorbele astea demne de un Coplin. Ia ascultă: avem şi aşa destule probleme, fără…

Atenţia lui Rand fu abătută de la discuţia bărbaţilor de cineva care-l scutură tare de mânecă şi-i şopti la ureche:

— Haide, Rand, cât stau ei la ceartă. Până nu te pun la treabă.

Rand privi în jos şi rânji fără voia lui. Mat Cauthon se ghemuise în spatele căruţei, pentru ca Tam, Bran şi Cenn să nu-l vadă, îndoindu-şi trupul deşirat ca o barză care încearcă să se facă mică. Ochii căprui ai lui Mat sclipeau răutăcios, ca de obicei.

— Eu şi Dav am prins un castor bătrân, foarte supărat că l-am scos din vizuina. O să-i dăm drumul pe Pajişte, să vedem ce o s-o mai ia fetele la fugă.

Zâmbetul lui Rand se făcu mai larg: lui nu-i se mai părea atât de amuzant ca în urmă cu un an sau doi, dar Mat părea să nu mai crească niciodată. Aruncă o privire spre tatăl său – bărbaţii stăteau tot cu capetele apropiate, vorbind toţi trei deodată –, apoi spuse, coborându-şi şi el vocea:

— Am promis să descarc cidrul din căruţă. Dar ne putem întâlni mai târziu.

Mat îşi dădu ochii peste cap.

— Să tragi de butoaie! Ardem-ar, mai bine aş juca pietre cu soră mea cea mică. Dar am şi lucruri mai importante decât castorul. Sunt nişte străini în Ţinutul celor Două Râuri. Seara trecută…

O clipă, Rand uită să mai respire.

— Un călăreţ? întrebă el cu sufletul la gură. Un bărbat într-o mantie neagră, pe un cal negru? A cărui mantie nu se mişcă în bătaia vântului?

Lui Mat i se şterse zâmbetul de pe chip şi răspunse într-o şoaptă şi mai înceată:

— L-ai văzut şi tu? Credeam că numai eu. Să nu râzi, Rand, dar m-a speriat.

— Nu râd. Şi pe mine m-a speriat. Puteam să jur că mă urăşte şi că vrea să mă omoare.

Pe Rand îl străbătu un fior. Până atunci nu avusese niciodată senzaţia că cineva ar fi vrut să-l omoare, cu adevărat. Lucruri de astea pur şi simplu nu se întâmplau în Ţinutul celor Două Râuri. O bătaie cu pumnii, hai, mai treacă meargă sau o trântă, dar nu omoruri.

— Nu ştiu ce să zic despre partea cu ura, Rand, dar tot era foarte înfricoşător. Nu făcea decât să stea pe cal, cu ochii la mine, chiar la intrarea în sat – dar nu mi-a fost niciodată aşa de frică. Şi pe urmă mi-am întors privirea, numai o clipa – şi să ştii că nu mi-a fost uşor –, şi, când m-am uitat iarăşi, dispăruse. Sânge şi cenuşă! Au trecut trei zile şi numai la asta mă gândesc. Îmi tot vine să mă uit peste umăr.

Mat încercă să râdă, dar îi ieşi un fel de croncănit.

— Ciudat, ce face frica din tine. Îţi vin tot felul de idei. Ştii că m-am gândit – numai pentru o clipă însă – că ar putea fi Cel Întunecat?

Încercă iar să râdă, dar de data asta nu se mai auzi nimic. Rand trase adânc aer în piept. Şi ca să-şi amintească, dar şi din alte motive, începu să turuie:

— Cel Întunecat şi cu toţi Rătăciţii sunt ferecaţi în Shayol Ghul, dincolo de Mana Pustiitoare, închişi de Creator încă din momentul Creaţiei, întemniţaţi până la sfârşitul zilelor. Mâna Creatorului apără lumea, iar Lumina străluceşte peste noi toţi.

Se opri o clipă, trase iar aer în piept şi continuă:

— În plus, chiar dacă ar fi liber, ce să caute Pastorul Nopţii în Ţinutul celor Doua Râuri, uitându-se după băieţii de la ferme?

— Nu ştiu. Dar ştiu că acel călăreţ era… pur şi simplu malefic. Să nu râzi. Pot să jur. Poate era Dragonul.

— Da’ văd că eşti plin de gânduri vesele, mormăi Rand. Eşti mai rău decât Cenn.

— Maică mea mi-a zis mereu că o să vină Rătăciţii după mine, dacă nu mă port frumos. Iar asta aducea nemaipomenit cu Ishamael sau cu Aginor.

— Toate mamele îşi sperie copiii, vorbindu-le de Rătăciţi, zise Rand sec, dar celor mai mulţi le trece, cu vârsta. Dacă tot veni vorba, poate era Baubaul.

Mat îl privi strâmb.

— Nu mi-a fost aşa frica de când… Nu, nu mi-a fost niciodată aşa frică şi nu-mi vine greu să recunosc.

— Nici mie. Tata a crezut că m-am speriat de umbrele de sub copaci.

Mat încuviinţă mohorât şi se sprijini de roata căruţei.

— Aşa şi taică-meu. I-am spus lui Dav şi lui Elam Dowtry, şi amândoi au stat de veghe ca nişte ulii, de când au auzit, dar n-au văzut nimic. Acum, Elam crede că am vrut să-l trag pe sfoară. Iar Dav zice că pesemne străinul e din Taren Ferry şi umblă să fure oi sau găini. Auzi, un hoţ de găini!

Insultat de idee, băiatul tăcu.

— Probabil că totul e o prostie, zise Rand în cele din urmă. Poate chiar umblă după furat oi.

Încercă să-şi închipuie asta, dar era ca şi cum ţi-ai fi imaginat un lup stând de pază în faţa găurii de şoarece, în locul pisicii.

— Ei, mie nu mi-a plăcut cum s-a uitat la mine. Şi nici ţie, dacă e să judec după felul în care ai sărit la mine. Ar trebui să spunem cuiva.

— Am şi făcut-o, Mat, amândoi, şi nu am fost crezuţi. Îţi dai seama cum ar fi să încercăm să-l convingem pe jupân al’Vere de povestea asta, fără ca el să-l fi văzut pe individ? Ne-ar trimite la Nynaeve, să vadă dacă suntem bolnavi.

— Acum suntem doi. N-o să creadă nimeni că ni s-a părut.

Rand se scărpină uşor în creştet, gândindu-se ce să spună. Mat era de pomină în tot satul. Puţină lume scăpase de farsele lui. Numele său era pomenit de câte ori sârma de rufe se rupea şi ajungea în noroi sau când vreunui fermier i se desfăcea cureaua de la şa şi cădea drept în mijlocul drumului. Nici nu era nevoie ca Mat să fie prin preajmă. Aşa un sprijin nu-i era de niciun folos.

După o clipă, spuse:

— Taică-tău ar crede că tu m-ai pus să spun ca tine, iar al meu…

Aruncă o privire pe deasupra căruţei, către locul în care discutaseră Tam, Bran şi Cenn, şi se trezi privind drept în ochii tatălui său. Starostele încă-l mai dojenea pe Cenn, care îl asculta într-o tăcere posomorâtă.

— Bună dimineaţa, Matrim, zise Tam voios, ridicând una din lăzi pe marginea căruţei. Văd c-ai venit să-l ajuţi pe Rand să descarce cidrul. Bravo ţie.

Mat sări în picioare de la primul cuvânt şi începu să dea înapoi:

— Bună dimineaţa, jupân al’Thor. Şi dumneavoastră, jupân al’Vere. Jupân Buie. Să vă scalde Lumina. Tata m-a trimis să…

— Fireşte, zise Tam. Şi, fireşte, dat fiind că un flăcău ca tine îşi face treaba pe dată, ai şi terminat ce aveai de făcut. Ei, băieţi, cu cât duceţi mai repede cidrul în pivniţa jupânului al’Vere, cu atât mai repede puteţi merge să-l vedeţi pe Menestrel.

— Menestrel! exclamă Mat, oprindu-se brusc locului, în aceeaşi clipă în care Rand întrebă:

— Şi când ajunge?

În toată viaţa lui, Rand văzuse numai doi Menestreli în Ţinutul celor Două Râuri. Când venise primul dintre ei era încă atât de mic, încât stătea şi-l privea de pe umerii lui Tam. Un Menestrel în sat, în timpul sărbătorii, cu harpa şi flautul, şi poveştile, şi toate cele, era… în Emond’s Field urma să se vorbească de Sărbătoarea asta încă zece ani, cu sau fără artificii.

— Ce prostie, mormăi Cenn, dar tăcu după ce Bran îi aruncă o privire care avea în ea toată autoritatea Starostelui.

Tam se sprijini de căruţă pe partea sa, cu braţul pe lădiţă.

— Da, un Menestrel, şi a ajuns deja. Jupân al’Vere mi-a spus că este chiar acum într-o cameră, la han.

— Da, da, şi a sosit în miez de noapte, zise hangiul clătinând dezaprobator din cap. A bocănit la uşa din faţă până ce mi-a trezit toată familia. Dacă nu era Sărbătoarea, i-aş fi spus să-şi ducă singur calul în grajd şi să doarmă acolo cu el, cât ar fi de Menestrel. Ce părere aveţi, să vină aşa, pe întuneric?!

Rand făcu ochii mari de mirare. Nimeni nu ieşea noaptea din sat, nu în vremuri ca acestea şi, oricum, nu singur. Meşterul de acoperişuri începu iar să mormăie ca pentru sine, de data aceasta cu glasul prea scăzut pentru ca Rand să înţeleagă mai mult de un cuvânt sau două: „nebun şi împotriva firii”.

— Nu poartă o mantie neagră, nu-i aşa? întrebă dintr-odată Mat.

Burta lui Bran se cutremură de râs.

— Neagră! Mantia lui e ca mantiile tuturor Menestrelilor pe care i-am văzut. Mai mult petice decât mantie, şi plină de culori.

Rand se surprinse chiar şi pe sine însuşi când izbucni în hohote de râs, izvorâte din senzaţia de uşurare. Ideea că ameninţătorul călăreţ în negru ar fi putut fi Menestrelul era caraghioasă, şi totuşi… Băiatul îşi puse o mână peste gură, stânjenit.

— Vezi, Tam, zise Bran. Nu prea s-a mai râs în sat de când a venit iarna. Acum, până şi mantia Menestrelului e motiv de râs. Numai pentru asta şi merită să-l aducem din Baerlon.

— Orice ai zice tu, spuse deodată Cenn, eu tot cred că e o risipă prostească de bani. Ca şi artificiile pe care ai stăruit să le cumperi.

— Deci sunt şi artificii, zise Mat, dar Cenn continuă, fără să-l bage în seamă.

— Ar fi trebuit să ajungă de o lună, cu primul neguţător din an, numai că n-a venit niciun neguţător, aşa-i? Şi dacă nu vine până mâine, ce facem cu ele? Mai ţinem o Sărbătoare, numai de dragul lor? Asta dacă le aduce, fireşte.

— Cenn, oftă Tam, eşti la fel de neîncrezător ca oamenii din Taren Ferry.

— Păi, unde-i neguţătorul? Ia zi, al’Thor.

— De ce nu ne-aţi spus? întrebă Mat cu durere în glas. Tot satul s-ar fi distrat, aşteptând, la fel de bine ca şi cu Menestrelul. Sau aproape. Vedeţi bine în ce stare sunt toţi, numai ce s-a zvonit că vor fi artificii.

— Da, văd, zise Bran, aruncând o privire spre meşterul de acoperişuri. Şi dacă aş şti sigur de unde a pornit zvonul… dacă aş crede, de pildă, că s-a plâns cineva de preţuri, într-un loc în care putea fi auzit, în condiţiile în care anumite lucruri ar trebui să rămână secrete…

Cenn îşi drese vocea.

— Oasele mele sunt prea bătrâne pentru vântul ăsta. Dacă-mi daţi voie, mă duc să văd dacă jupâneasa al’Vere are să-mi dea şi mie nişte vin fiert şi dres, ca să mă încălzesc. Jupâne Staroste, al’Thor…

Înainte să-şi fi terminat vorba, se şi îndreptă spre han; când uşa se închise în spatele lui, Bran oftă:

— Uneori mi se pare că Nynaeve are dreptate în legătură cu… Ei, acuma nu mai contează. Iar voi, tinerilor, ia gândiţi-vă o clipă. E drept că toată lumea e încântată de artificii, chiar dacă-i doar un zvon. Dar ce ar fi dacă neguţătorul nu ar ajunge la timp, după atâta aşteptare? Iar cu vremea asta, cine ştie când vine. Lumea o să fie de cincizeci de ori mai încântată de Menestrel.

— Şi s-ar fi simţit de cincizeci de ori mai tristă dacă el n-ar fi venit, rosti Rand încet. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, nici măcar Bel Tine nu ar fi putut să-i mai înveselească pe oameni.

— Ai capul pe umeri, numai să vrei să-l foloseşti, glăsui Bran. Într-o bună zi, o să-ţi ia locul în Sfat, Tam. Ascultă ce-ţi spun. Şi o să se descurce cel puţin la fel de bine ca anumite persoane la care mă gândesc eu acum.

— Vorbăria asta nu ajută la descărcat căruţa, zise Tam scurt, dându-i Starostelui prima lădiţă cu rachiu. Vreau să mă încălzesc la foc, o pipă şi o cană din berea ta cea bună.

Luând cea de a doua lădiţă pe umeri, adăugă:

— Rand o să-ţi fie recunoscător pentru ajutor, Matrim. Ţine minte, de cum aţi dus cidrul în pivniţă…

După ce Tam şi Bran dispărură în han, Rand îşi privi prietenul.

— Nu-i musai să m-ajuţi. Dav n-o să mai ţină castorul prea mult.

— Ei, ce mai? spuse Mat, resemnat. Cum a zis taică tău, cu cât îl ducem mai repede în pivniţă…

Luând un butoiaş cu cidru în ambele mâini, se grăbi spre han, cu paşi mari.

— Poate e şi Egwene pe aici. Când te vad cum te holbezi la ea ca viţelul, mă distrez mai bine decât cu orice castor.

Rand, care tocmai îşi aşeza arcul şi tolba în căruţă, se opri. Reuşise să nu se mai gândească deloc la Egwene, ceea ce era destul de ciudat. Dar era foarte probabil ca ea să fie pe undeva prin han. Nu prea avea cum s-o evite. Fireşte, trecuseră câteva săptămâni de când n-o mai văzuse.

— Ei? îi strigă Mat din faţa hanului. N-am zis c-o s-o fac singur. Vezi că n-ai ajuns încă în Sfat.

Tresărind, Rand luă un butoiaş şi-l urmă. Poate că, până la urmă, ea nu era acolo. Ciudat, dar asta nu-l făcea să se simtă mai bine.