Ochiul Lumii

34 Ultimul sat

Ajunseră în Carysford după lăsarea întunericului, mai târziu decât crezuse Rand, după cum le spusese jupân Kinch când coborâseră din căruţă. Se întrebă dacă nu cumva nu mai percepea timpul aşa cum trebuie. Trecuseră numai trei nopţi de la povestea din Patru Regi, cu Howal Gode, numai două de când Paitr îi surprinsese în târgul Sheran şi numai una, o singură zi, de când necunoscuta Iscoadă a Celui Întunecat încercase să-i omoare în grajdul de la Omul Reginei, dar până şi acest din urmă episod părea să se fi petrecut cu un an, ba chiar cu o viaţă în urmă.

Orice s-ar fi întâmplat cu timpul, Carysford era un sat destul de obişnuit, cel puţin aşa părea. Case de cărămidă, îngrijite, acoperite cu iederă, şi uliţe înguste, în afară de drumul spre Caemlyn, liniştite şi părând paşnice. „Dar dedesubt ce-o fi?” se întrebă el. Şi târgul Sheran avusese o înfăţişare liniştită, la fel ca şi satul în care femeia… Numele aceluia din urma nu-l aflase, şi nici nu voia să se gândească la el.

Lumina se revărsa pe ferestrele caselor în uliţele care erau aproape pustii. Asta îi era pe plac lui Rand. Furişându-se dintr-un colţ în altul, îi evită pe cei câţiva care erau afară. Mat nu se îndepărta de el, împietrind în loc atunci când trosnetul pietrişului îi anunţa că se apropia un localnic, apoi strecurându-se de la o umbră la alta, până ce silueta întunecată trecea de ei.

În acel loc, râul Cary nu avea mai mult de treizeci de paşi în lăţime, iar apa cea întunecată se mişca leneş, dar peste vad fusese, de multă vreme, construit un pod. Veacuri întregi de ploi şi vânturi erodaseră piatra, până ce aceasta ajunsese să nu mai pară clădită de mâna omului. Şi scândurile groase purtau pecetea atâtor ani în care trecuseră peste ele căruţe de toate felurile, încărcate cu mărfuri, săteni şi neguţători. Scândurile desprinse de la locurile lor se clătinau sub picioarele celor doi băieţi, scoţând un zgomot puternic, ca de tobă. O lungă bucată de vreme, până ce trecură de sat şi se pierdură printre câmpurile din partea cealaltă, Rand se tot aşteptase să audă un glas care să-i întrebe cine erau. Sau, şi mai rău, ştiind foarte bine cine erau…

Pe măsură ce mergeau mai departe, dădeau peste alte semne ale prezenţei oamenilor, din ce în ce mai multe. Peste tot se vedeau luminile de la ferme. Drumul şi ogoarele de dincolo de el erau mărginite de tufişuri cultivate şi de garduri de nuiele. Ogoarele erau peste tot; nu exista loc în care pădurea să se apropie de drum. Păreau să fie mereu lângă vreun sat, chiar şi când se aflau la mai multe ceasuri de mers de târgul cel mai apropiat. Locuri îngrijite şi paşnice. Nicăieri nu se vedea vreun semn că prin întuneric s-ar fi putut ascunde Iscoade ale Celui Întunecat sau făpturi şi mai rele decât acestea.

Fără veste, Mat se aşeză în mijlocul drumului. Acum că singura sursă de lumină rămăsese luna, el îşi ridicase eşarfa pe creştet.

— Doi paşi fac o lungime, mormăi el. O mie de lungimi fac o milă, patru mile fac o leghe… Nu mai fac nici zece paşi, dacă nu ştiu că la capătul drumului mă aşteaptă un loc de dormit. Şi n-ar strica nici ceva de mâncare. Nu cumva ai ascuns ceva prin buzunare? Poate vreun măr. Dacă-i pe-aşa, n-am să te ţin de rău. Măcar uită-te.

Rand se uită de-a lungul drumului, în ambele direcţii. În afară de ei, prin întuneric nu se mai mişca nimic. Trase cu ochiul la Mat, care-şi scosese una din încălţări şi-şi masa piciorul. De fapt, nici ei nu se mai mişcau. Şi pe el îl dureau picioarele. Se simţi străbătut de un fior, ca şi cum ar fi fost avertizat că nu-şi recăpătase puterile pe de-a-ntregul, aşa cum crezuse.

Pe un ogor aflat chiar în faţa lor se înălţau mai multe movile întunecate. Căpiţe de fin, destul de mici, din pricină că animalele trebuiseră hrănite pe timpul iernii.

Îl înghionti pe Mat cu vârful piciorului.

— Dormim acolo.

— Iar căpiţe… oftă Mat, dar se încălţă la loc şi se ridică.

Vântul se înteţea, iar noaptea devenea din ce în ce mai rece. Se căţărară peste scândurile netede din gard şi, în scurtă vreme, se afundară în fin. Prelata care apăra căpiţa de ploaie ţinea şi vântul la distanţă.

Rand se răsuci în scobitura în care se cuibărise până ce găsi o poziţie confortabilă. Fânul tot îl mai înţepa, prin haine, dar se obişnuise cu asta. Încercă să numere căpiţele în care dormise, de la plecarea din Whitebridge. Eroii din poveşti nu dormeau niciodată în fân sau pe sub tufişuri. Dar nu-i mai venea deloc uşor să pretindă că ar fi fost un astfel de erou, nici măcar pentru scurtă vreme. Oftând, îşi ridică gulerul, sperând ca fânul să nu-i intre pe sub veştminte.

— Rand? întreba încetişor Mat. Tu crezi că o să izbutim?

— Să ajungem în Tar Valon? E încă departe, dar…

— În Caemlyn. Crezi că o s-ajungem în Caemlyn?

Rand înălţă capul, dar în scobitura lor era întuneric; singurul lucru care-i spunea unde era Mat era glasul acestuia.

— Jupân Kinch a zis două zile. Poimâine, răspoimâine cel târziu, o să ajungem.

— Asta dacă nu ne aşteaptă pe drum vreo sută de Iscoade ale Celui Întunecat sau vreun Pierit sau doi, replică Mat; o vreme se lăsă tăcerea, apoi el continuă, părând speriat: Cred ca numai noi am rămas. Orice s-ar mai întâmpla, de acum suntem numai noi doi. Numai noi.

Rand clătină din cap; ştia că Mat nu-l putea observa, pe întuneric, dar oricum o făcea mai mult pentru sine.

— Culcă-te, Mat, şopti el, obosit. Dar şi el rămase multă vreme întins pe spate, înainte să adoarmă. „Numai noi.”

Îl trezi cântecul unui cocoş, iar el se ridică de îndată în lumina slabă de dinainte de revărsatul zorilor, scuturându-şi fânul de pe haine. În ciuda măsurilor pe care şi le luase, câteva i se strecuraseră pe sub guler şi i se aşezaseră pe omoplaţi, făcându-l să se scarpine. Îşi scoase surtucul şi cămaşa din pantaloni, ca să le poată ajunge. Tocmai când se afla în această poziţie, cu o mâna la ceafă şi cu alta răsucită la spate, zări mai multe siluete.

Soarele nu se ridicase încă de tot, dar deja pe drum se vedea un şir de oameni care mergeau spre Caemlyn, singuri sau câte doi, unii având în spate diverse boccele, alţii doar cu un toiag cu care să se ajute la mers, sau nici măcar atât. Cei mai mulţi erau băieţi tineri, dar ici şi colo mai era şi câte o fată sau vreo persoană mai în vârstă. Cu toţii păreau ponosiţi şi istoviţi, ca unii care veniseră de departe, pe jos. Unii mergeau cu capul plecat şi cu umerii căzuţi, deşi era atât de devreme; alţii însă îşi aţintiseră privirea pe ceva care se afla înaintea lor, ascuns vederii lui Rand, în direcţia din care se revărsau zorii.

Mat se rostogoli afară din căpiţă, scărpinându-se de mama focului. Se opri numai cât să-şi lege eşarfa pe frunte, nu atât de jos precum în zilele de dinainte.

— Crezi că azi am putea face rost de ceva de mâncare?

Stomacul lui Rand chiorăi, drept răspuns.

— Ne gândim la asta când ajungem pe drum, hotărî el. Aranjându-şi în grabă hainele, scoase din fân desagile pe care trebuia să le ducă.

Până să ajungă la gard, Mat îi observase şi el pe ceilalţi călători. Se încruntă, şi rămase nemişcat pe ogor, în timp ce Rand tocmai sărea gardul. Un tânăr, nu cu mult mai în vârstă decât ei, le aruncă o privire, în timp ce trecea pe lângă ei. Avea hainele pline de praf, la fel ca pătura pe care o ducea în spate, făcută sul.

— Încotro? strigă Mat.

— Păi, cum? Spre Caemlyn, să-l vad pe Dragon, strigă celălalt, drept răspuns, fără să se oprească; ridicând dintr-o sprânceană la vederea păturilor şi desagilor care le atârnau pe umeri, adăugă: La fel ca voi.

Şi plecă mai departe râzând; privirea sa scormonea deja depărtările, cu multă nerăbdare.

De mai multe ori în cursul zilei, Mat repetă întrebarea, iar singurii oameni care-i răspunseră altceva se dovediră a fi localnicii. Aceştia fie nu răspundeau deloc, fie scuipau pe jos şi se întorceau dezgustaţi pe călcâie. Şi tot îi mai urmăreau, cu mare grijă, privindu-i pe toţi călătorii în acelaşi fel, cu coada ochiului. Chipurile lor spuneau că străinii erau în stare de orice, dacă nu stăteai cu ochii pe ei.

Şi nu erau doar bănuitori cu străinii, ci păreau de-a dreptul deranjaţi de ei. Pe drum erau mulţi oameni, mergând destul de împrăştiaţi, astfel încât, după ce soarele se înălţase deasupra orizontului şi apăruseră primele căruţe de fermieri, acestea nu reuşeau să înainteze nici măcar în ritmul lent cu care o făceau de obicei. Niciunul dintre localnici nu era dispus să ia pasageri. Singurul răspuns la astfel de cereri era o strâmbătură amară, însoţită eventual de un blestem, din pricina faptului că întârziau de la diversele munci.

Căruţele cu coviltir ale neguţătorilor treceau pe lângă ei fără prea multe piedici, în timp ce călătorii le ameninţau cu pumnii, fie spre Caemlyn, fie în cealaltă direcţie. Foarte devreme, apăru primul alai care venea într-un trap iute, dinspre răsărit; soarele nici nu se ridicase bine la orizont. Pe dată, Rand ieşi de pe drum. Alaiul nu dădea semne că ar fi fost dispus să încetinească pentru nimic în lume, astfel că văzu şi alţi călători care-i urmau exemplul. Se trase cât putu mai aproape de margine, dar nu se opri.

Singurul avertisment pe care-l primi, pe când prima căruţă hurducăia pe lângă el, fu o umbră mişcându-se în aer. Pe dată, se întinse la pământ, în timp ce biciul căruţaşului şfichiuia aerul, în locul în care, cu câteva clipe mai înainte, fusese capul băiatului. De acolo, de jos, prinse privirea acestuia. Ochi neînduplecaţi, buzele strânse într-o strâmbătură aprigă. Nici nu-i păsa că l-ar fi putut răni sau i-ar fi putut scoate un ochi.

— Orbi-te-ar Lumina! striga Mat, în urma căruţei. Nu poţi să…

Dar un paznic călare îl lovi peste umăr cu mânerul suliţei, culcându-l la pământ peste Rand.

— Dă-te din drum, nespălatule, Iscoadă a Celui Întunecat ce eşti! mârâi acesta, fără să încetinească.

După acest episod, se ţinură la distanţă de căruţe. Erau destul de multe. De-abia ce se pierdea în depărtări scârţâitul roţilor uneia, că se şi auzea alta venind. Paznicii şi căruţaşii îi priveau, cu toţii, pe călătorii care se îndreptau spre Caemlyn ca pe nişte spurcăciuni pe două picioare.

Odată, Rand judecă greşit lungimea biciului unui căruţaş, numai cu câteva degete. Ducându-şi mâna la rana uşoară de deasupra sprâncenei, înghiţi în sec, ca să nu verse, la gândul că fusese atât de aproape să-i scoată ochiul. Căruţaşul îi rânji. Cu cealaltă mână, Rand îl prinse pe Mat, oprindu-l să-şi pună săgeata în arc.

— Lasă-l, spuse el, făcându-i semn cu capul spre paznicii care călăreau alături de căruţe; unii dintre ei râdeau, alţii se uitau urât la arcul din mâinile băiatului. Dacă avem noroc, scăpăm numai cu o bătaie. Dacă avem noroc…

Mat gemu nemulţumit, dar îl lăsă pe Rand să-l tragă din nou pe drum.

De două ori, escadroane compuse din Gărzile Reginei veniră la trap în josul drumului; panglicile din vârful lăncilor fluturau în vânt. Unii dintre fermieri strigau la ei, pretinzând să se ia măsuri împotriva călătorilor, iar Gărzile se opreau de fiecare dată pentru a-i asculta politicos. Aproape de amiază, Rand se opri şi el, ca să asculte o asemenea discuţie.

Chipul căpitanului Gărzilor era ascuns de un coif cu vizieră; în spatele acesteia, gura sa se vedea numai ca o dungă subţire.

— Dacă vreunul dintre ei fură ceva sau intră fără voie pe pământurile dumitale, mârâi el către fermierul ciolănos care stătea încruntat alături, am să-l duc pe sus în faţa unui magistrat. Însă cei care călătoresc pe Calea Mare a Reginei nu încalcă niciuna dintre Legile sale.

— Dar sunt peste tot, protestă fermierul. Nimeni nu ştie cine sunt, ce sunt. Şi toate zvonurile astea despre Dragon…

— Pe Lumină, omule! Aici sunt numai o mână de oameni. Gândeşte-te că în Caemlyn sunt peste tot, şi în fiecare zi se adună şi mai mulţi.

Căpitanul se încruntă şi mai tare, dând cu ochii de Rand şi de Mat, care stăteau pe drum, în apropierea lor. Le făcu semn să-şi continue drumul, cu mâna sa acoperită de o mănuşă de oţel.

— Hai, hai, la drum, sau vă popresc pentru că împiedicaţi lumea să treacă.

Nu le vorbea mai dur decât îi vorbise fermierului, dar tot îi făcu să se mişte şi-i urmări câtva timp din priviri. Rand îi simţea ochii, care-i sfredeleau ceafa. Bănuia că Gărzile nu prea aveau răbdare cu sătenii şi nici o milă pentru un hoţ înfometat. Se hotărî să-l oprească pe Mat, dacă-i mai propunea cumva să fure ouă.

Cu toate acestea, aglomeraţia de căruţe şi oameni de pe drum avea şi o parte bună, mai ales că erau atâţia tineri care se îndreptau spre Caemlyn. Dacă erau câteva Iscoade ale Celui Întunecat pe urmele lor, le-ar fi venit tot aşa de uşor să-i găsească precum ar fi căutat un ac în carul cu fân. Iar dacă Myrddraalul care venise peste ei în Noaptea Iernii nu ştiuse precis pe cine căuta, poate că nici tovarăşii lui de acum nu erau mai lămuriţi.

Stomacul îi chiorăia adesea, amintindu-i că nu mai aveau bani, oricum nu îndeajuns pentru o masă, la preţurile pe care oamenii le pretindeau atât de aproape de Caemlyn. La un moment dat, se trezi cu mâna pe cutia flautului, dar, dezmeticindu-se, şi-o potrivi în spate, cu un gest hotărât. Gode ştiuse tot ce era de ştiut despre flaut şi jonglerii. Era cu neputinţa să-şi dea seama cât de multe aflase Ba’alzamon de la acesta, înainte să-şi găsească sfârşitul – dacă, într-adevăr, ceea ce văzuse Rand fusese sfârşitul sau cât le împărtăşise celorlalte Iscoade.

Trecând pe lângă o fermă, se uită cu jind la ea. Văzu un bărbat care patrula pe lângă gard, cu doi câini care mârâiau şi smuceau de lanţurile cu care erau legaţi. Bărbatul părea să nu aştepte decât un prilej pentru a le da drumul. Nu toţi fermierii îşi scoseseră câinii la vedere, dar niciunul nu era dispus să le dea de lucru călătorilor.

Până la apusul soarelui, Rand şi Mat traversară încă două sate. Localnicii stăteau adunaţi în grupuri mici, vorbind între ei şi privindu-i pe călătorii care treceau prin apropiere, într-un ritm constant. Chipurile lor nu erau mai prietenoase decât cele ale fermierilor, ale căruţaşilor sau ale Gărzilor Reginei. Toţi străinii ăştia care mergeau să-l vadă pe falsul Dragon. Nişte proşti, care se băgau unde nu le fierbea oala. Poate că erau cu toţii slujitorii falsului Dragon. Poate chiar Iscoade ale Celui Întunecat. Şi cine ştie dacă nu cumva era acelaşi lucru?

La căderea serii, şirul de călători începu să se rărească, în cel de-al doilea sat. Puţinii care aveau bani dispărură în han, deşi părea că se iscase o mică dispută, pentru că hangiul nu era prea dornic să le dea drumul înăuntru. Alţii începură să caute tufişurile aflate mai la-ndemână sau ogoarele fără câini. Înainte de asfinţitul soarelui, numai ei doi mai rămăseseră pe drum. Mat începu să pomenească despre posibilitatea de a găsi o nouă căpiţă, dar Rand insistă să nu se oprească.

— Să mergem până ce nu mai vedem drumul, propuse el. Cu cât mergem mai mult fără să ne oprim, cu atât înaintăm mai mult. „Asta dacă mai e cineva pe urmele noastre. Şi de ce ar mai fi, acum, după ce-au aşteptat atât de mult şi ne-au dat atâta răgaz?”

Argumentul se dovedi îndeajuns de puternic pentru Mat. Aruncând priviri repezi peste umăr, el mări pasul. Rand trebui să se grăbească, pentru a nu rămâne în urmă.

Se făcu din ce în ce mai întuneric, şi numai lumina lunii mai străpungea uşor bezna. Elanul lui Mat se stinse, iar el începu din nou să se plângă. Rand simţea nişte noduri dureroase la glezne. Îşi spuse că fuseseră zile în care mersese şi mai mult, pe când trudea la fermă alături de Tam, dar, oricât şi ar fi repetat-o, nu se putea convinge. Scrâşnind din dinţi, se sili să uite de durere şi să nu se oprească.

Din pricină că Mat se plângea mereu, iar el se concentra asupra fiecărui pas făcut, nu observară luminile din satul aflat în faţa lor decât când aproape ajunseseră. Rand se opri, simţind dintr-odată o arsură care pornea de la tălpi şi i se urca până la coapse. I se păru că simte şi o bătătură, pe talpa piciorului drept. La vederea luminilor, Mat căzu în genunchi, scoţând un geamăt.

— Acum putem să ne oprim? gâfâi el. Sau vrei să găsim un han şi să atârnăm la intrare un semn pe care să-l vadă toate Iscoadele celui Întunecat? Sau vreun Pierit?

— Să trecem de sat, răspunse Rand, cu ochii la lumini. De la depărtare, cufundat în întuneric, satul semăna cu Emond’s Field. „Aici, oare ce ne aşteaptă?” Mai e o milă, doar atât.

— Doar atât? Nu mai fac niciun pas.

Pe Rand îl ardeau picioarele, dar se sili să mai înainteze puţin, încă puţin. Nu era deloc mai uşor, dar nu se opri, ci o luă încet. Înainte să fi apucat să facă zece paşi, îl auzi pe Mat, care se împleticea pe urmele lui, mormăind ceva pentru sine. Se simţi mulţumit ca nu putea auzi ce spunea prietenul lui.

Era îndeajuns de târziu pentru ca străzile să fie pustii, deşi cele mai multe case aveau cel puţin o fereastră luminată. Hanul aflat în mijlocul satului era plin de lumini, înconjurat de o strălucire aurie care alunga întunericul. Dinăuntru se auzeau muzică şi hohote de râs, înăbuşite de zidurile groase. Semnul de deasupra uşii scârţâia în bătaia vântului. La capătul apropiat al hanului, pe drumul spre Caemlyn, se aflau o căruţă şi un cal, împreună cu un bărbat care cerceta frâiele. La capătul îndepărtat stăteau în picioare alţi doi bărbaţi, aflaţi chiar la marginea porţiunii luminate.

Rand se opri în umbră, lângă o casă în care nu se vedea nici o lumină. Era prea obosit pentru a mai căuta prin împrejurimi o cale ocolită. Un minut de odihnă nu avea ce rău să-i facă. Doar un minut. Doar până plecau bărbaţii. Mat se sprijini de zid cu un oftat de mulţumire, lăsându-se pe spate, de parcă plănuia să adoarmă chiar acolo.

Era ceva în legătură cu cei doi bărbaţi care-l neliniştea pe Rand. Nu putea fi sigur, la început, dar apoi îşi dădu seama că şi cel cu căruţa era de aceeaşi părere. Ajungând la capătul curelei pe care o cerceta, el potrivi căpăstrul pe botul calului, apoi se întoarse şi luă totul de la început. În tot acest timp, nu-şi înălţă capul, ci rămase cu privirile aţintite asupra a ceea ce făcea, fără să se uite la cei doi. Era cu putinţă ca el să nu-şi fi dat seama, pur şi simplu, de prezenţa celorlalţi, deşi între ei nu erau nici cincizeci de picioare, numai că se mişca prea brusc şi, din când în când, se răsucea stângaci pe călcâie, ca nu cumva să se uite spre ei.

Unul dintre bărbaţii din umbră nu se distingea decât ca o siluetă întunecată, dar celălalt era ceva mai aproape de lumină, cu spatele spre Rand. Chiar şi aşa, era limpede că nu era prea mulţumit de discuţia pe care o purta. Îşi frângea mâinile şi stătea cu capul plecat, scuturându-l din când în când, ca şi cum ar fi aprobat ceea ce-i spunea cel de al doilea. Rand nu auzea nimic, dar rămase cu impresia că singurul care vorbea era cel din umbră, iar cel nervos nu făcea decât să asculte, să încuviinţeze şi să-şi frângă mâinile îngrijorat.

Până la urmă, cel învăluit în beznă se întoarse, iar celălalt înaintă până în bătaia luminii. În ciuda frigului, îşi ştergea faţa cu şorţul lung cu care era încins, ca şi cum ar fi fost scăldată în sudoare.

Simţind cum i se făcea părul măciucă, Rand privi silueta care păşea prin întuneric. Nu ştia de ce, dar, neliniştea care îl cuprinse părea să aibă legătură cu individul acela. Rand se simţea pradă unui vag presentiment, de parcă tocmai îşi dăduse seama că cineva se apropia pe furiş de el. Scuturând din cap, îşi frecă braţele, cu mişcări bruşte. „Doar nu te-ai prostit şi tu, ca Mat?”

În acea clipă, silueta trecu peste un petic luminat de sub o fereastră, iar Rand se înfioră. Firma hanului scârţâia în bătaia vântului, dar mantia cea neagră nici nu se mişca.

— Un Pierit, şopti el, iar Mat sări în picioare de parcă ar fi strigat în gura mare.

— Ce…?

Îi astupă gura cu mâna.

— Încet.

Silueta întunecată se pierdu în umbră. „Unde?”

— Cred că acum a plecat. Nădăjduiesc cel puţin.

Îşi dădu mâna la o parte, iar Mat nu scoase niciun zgomot, ci doar trase aer în piept, adânc şi răsunător. Bărbatul cel nervos ajunsese aproape de uşa hanului. Se opri şi-şi netezi şorţul, încercând în mod vizibil să se liniştească, înainte să intre.

— Ciudaţi prieteni mai ai, Raimun Holdwin, vorbi dintr-odată omul de lângă căruţă; era glasul unui bătrân, puternic însă. Vorbitorul se îndreptă de spate, clătinând din cap. Ciudaţi prieteni pentru un hangiu, după căderea nopţii.

Bărbatul cel nervos tresări auzind acestea şi privi în jur de parcă nu văzuse până atunci nici căruţa şi nici pe bătrân. Inspiră adânc şi îşi regăsi cumpătul, apoi întrebă scurt:

— Şi ce vrei să spui cu asta, Almen Bunt?

— Numai ce-am spus, Holdwin. Ciudaţi prieteni. Nu-i de prin partea locului, aşa-i? Mulţi ciudaţi au mai apărut în ultimele săptămâni. Tare mulţi.

— Ce să zici şi tu, răspunse Holdwin, ridicând dintr-o sprânceană în direcţia căruţei. Eu cunosc mulţi oameni, chiar şi unii din Caemlyn. Nu ca dumneata, care stai tot timpul închis în ferma aia a dumitale. Făcu o pauză, apoi continuă, ca şi cum simţea că mai are de dat lămuriri. Este din Patru Regi. Caută doi tâlhari. Băieţi tineri. I-au furat o sabie cu pecetea bâtlanului.

Lui Rand i se tăie răsuflarea, auzind de „Patru Regi”. Iar când hangiul pomeni de sabie, trase cu ochiul la Mat. Prietenul său se lipise de zid şi rămăsese cu ochii mari, aţintiţi în beznă, încât nici nu-i se mai vedeau pupilele. Rand şi-ar fi dorit să facă aidoma – Jumate-Omul putea fi oriunde –, numai că privirea i se întoarse către cei doi bărbaţi din faţa hanului.

— O sabie cu pecetea bâtlanului! exclamă Bunt. Nu mă mir c-o vrea înapoi.

Holdwin încuviinţă.

— Da, şi-i vrea şi pe ei. Prietenul meu e om bogat, e… neguţător, iar ei le-au făcut tot felul de necazuri celor aflaţi în slujba lui. Au răspândit tot soiul de poveşti şi i-au scos din fire pe toţi. Sunt Iscoade ale Celui Întunecat, şi ciraci de ai lui Logain pe deasupra.

— Şi Iscoade ale Celui Întunecat, şi tovarăşi de-ai falsului Dragon? Şi mai şi răspândesc poveşti? O groază de lucruri pentru doi tineri. Parcă aşa ai spus, că sunt tineri, nu?

În glasul lui Bunt se simţi deodată o undă de ironie, dar hangiul păru să n-o bage de seamă.

— Da. N-au nici douăzeci de ani. E şi o răsplată – o sută de coroane de aur – pentru amândoi. Dar sunt şmecheri, ăştia doi, continuă el după ce şovăi o clipă. Numai Lumina ştie ce soi de poveşti spun, încercând să-i stârnească pe oameni unii împotriva altora. Şi sunt şi periculoşi, deşi nu par. Stricaţi până-n măduva oaselor. Dacă ţi se pare că-i zăreşti pe undeva, mai bine stai deoparte. Doi băieţi, unul cu o sabie, amândoi foarte precauţi. Dacă sunt chiar ei… prietenul meu o să-i prindă, după ce-i dăm de ştire pe unde sunt.

— S-ar zice că ştii şi cum arată.

— O să ştiu când o să-i văd, spuse încrezător Holdwin. Numai să nu-ncerci să-i prinzi dumneata, de unul singur. Nu trebuie să păţească nimeni nimic. Numai vino să-mi spui dacă-i vezi. Prietenul meu se va… ocupa de ei. O sută de coroane pentru amândoi, dar numai dacă sunt împreună.

— O sută de coroane pentru amândoi, cugetă Bunt. Dar pentru sabia aia pe care o vrea atât de mult cât dă?

Brusc, Holdwin păru să-şi dea seama că bărbatul îşi bătea joc de el.

— Nici nu ştiu de ce mai stau de vorbă cu dumneata, se răsti el. Văd că tot n-ai renunţat la planul ăla prostesc.

— Nu-i aşa prostesc, răspunse liniştit Bunt. S-ar putea să nu mai am prilejul să văd un fals Dragon, înainte să mor – facă Lumina să fie aşa! –, şi sunt prea bătrân ca să mai înghit praful de pe urma cine ştie cărui neguţător, de aici şi până în Caemlyn. Aşa, o să fiu singur pe drum, şi o să ajung în Caemlyn mâine dimineaţă.

— Singur? se miră hangiul, cu glas răutăcios. N-ai de unde să ştii ce se ascunde în întuneric, Almen Bunt. Singur pe drum, în beznă. Chiar dacă te aude cineva zbierând, şi tot n-o să-şi deschidă uşa ca să-ţi dea o mână de ajutor. Parcă n-ai ştii cum sunt vremurile, Bunt. Nici măcar vecinul tău cel mai apropiat n-ar face-o.

Nimic din toate acestea nu părea să-l tulbure pe bătrânul fermier, care răspunse la fel de liniştit ca mai înainte:

— Dacă Gărzile Reginei nu pot menţine siguranţa pe drum, nici măcar atât de aproape de Caemlyn, atunci niciunul dintre noi nu este în siguranţă, nici chiar în dormitor. Şi zic eu că un lucru ar putea face şi Gărzile, ca să nu mai fie primejdii pe drum – anume să-l pună în fiare pe amicul acela al dumitale care se furişează pe întuneric, de parcă îi e frică să nu-l vadă cumva cineva. N-o să-mi spui acuma că nu-i pus pe rele.

— Frică! exclamă Holdwin. Prost bătrân ce eşti, dac-ai şti… Dar se întrerupse brusc, clănţănind din dinţi, şi se scutură din tot trupul. Nici nu ştiu de ce-mi pierd vremea cu dumneata. Hai, valea! Nu mai sta acolo, să nu poată lumea să intre în hanul meu.

Şi, cu asta, uşa hanului se închise în urma lui, cu un zgomot răsunător. Mormăind ca pentru sine, Bunt apucă marginea căruţei şi puse piciorul pe roată, dând să se urce. Rand şovăi numai o clipă. Mat îl apucă de braţ tocmai când dădea să se apropie.

— Ai înnebunit, Rand? O să ne recunoască precis!

— Şi preferi să rămâi aici? Cu Pieritul prin preajmă? Unde crezi c-o să putem ajunge pe jos, înainte să ne prindă?

Încerca să nu se gândească la faptul că nici cu căruţa nu puteau ajunge prea departe, dacă-i găsea. Se smulse din strânsoarea lui Mat şi ieşi în drum. Îşi ţinu mantia cu grijă, pentru ca sabia să rămână ascunsă. Nu era nimic bătător la ochi – vântul sufla puternic şi era destul de frig.

— Am auzit fără să vreau că mergeţi în Caemlyn, spuse el.

Bunt tresări, smulgând un toiag din căruţă. Faţa sa trasă era plină de zbârcituri, rămăsese fără jumătate din măsele, dar mâinile sale noduroase ţineau toiagul cu multă siguranţă. După o vreme, îl lăsă jos şi se sprijini în el.

— Deci voi doi mergeţi în Caemlyn. Să-l vedeţi pe Dragon, nu?

Rand nu-şi dăduse seama că Mat îl urmase. El se ţinea cu câţiva paşi mai în spate totuşi, în întuneric, privind hanul şi pe bătrân cu aceiaşi ochi bănuitori cu care cerceta şi împrejurimile.

— Pe falsul Dragon, îl corectă apăsat Rand.

Bunt încuviinţă.

— Sigur, sigur.

Aruncă o privire piezişă spre han, apoi, brusc, îndesă la loc toiagul sub capra căruţei.

— Ei, dacă vreţi, atunci urcaţi. Am pierdut şi aşa destulă vreme.

Şi se căţără pe capră. Rand se urcă şi el, în spate, când fermierul tocmai trăgea de frâie. Mat veni în fugă, după ce căruţa se urni. Rand îl prinse de braţ şi-l trase sus.

Bunt mergea destul de iute, astfel că satul dispăru în scurtă vreme în urma lor. Rand stătea întins pe scândurile goale, încercând să nu i se facă rău din pricina legănării roţilor. Mat îşi înăbuşea căscaturile cu pumnul, privind bănuitor locurile prin care treceau. Ogoarele şi fermele erau cufundate în întuneric; când şi când, se vedeau luminile de pe la ferme. Acestea însă păreau îndepărtate, de parcă se luptau în zadar cu noaptea. Se auzi bocetul îndurerat al unei bufniţe, iar vântul gemu ca nişte suflete pierdute în Umbră.

„Ar putea fi oriunde în jurul nostru”, se gândi Rand.

Bunt părea să resimtă şi el apăsarea nopţii, căci, pe neaşteptate, începu să vorbească.

— Aţi mai fost vreodată în Caemlyn? întrebă el, chicotind. Cred că n-aţi apucat. Ei, aşteptaţi să-l vedeţi. Oraşul cel mai mare din lume. Oh, am auzit şi eu de Illian, de Ebou Dar de Tear şi de altele – se găseşte mereu câte un prost care să creadă că un lucru e mai mare şi mai bun, numai pentru că se află undeva, în depărtare dar, după capul meu, Caemlyn e cel mai măreţ care există pe lume. Mai măreţ nici nu poate fi. Nu, nu poate. Decât dacă Regina Morgase, scălda-o-ar Lumina, ar scăpa de vrăjitoarea aia din Tar Valon.

Rand stătea întins, cu capul aşezat pe paturile făcute sul şi pe bocceaua lui Thom, privind întunericul care plutea pe lângă ei, fără să ia seama la vorbele fermierului. Glasul acestuia ţinea bezna la distanţă şi făcea să nu se mai audă bocetul vântului. Deodată însă, se răsuci şi se uita la spinarea întunecată a celui de pe capră.

— Aes Sedai, vreţi să spuneţi?

— Păi, ce altceva? Stă acolo în palat ca un păianjen. Eu unul îi sunt credincios Reginei – întrebaţi pe cine vreţi voi dar tot spun că nu-i bine. Nu sunt dintre cei care zic că Elaida are prea multă înrâurire asupra Reginei. Nu, nu. Cât despre proştii care pretind că Elaida e de fapt regină în toate privinţele, în afara titlului… uite ce părere am despre ei, sfârşi el, scuipând în întuneric. Morgase nu-i o marionetă, ca să danseze cum îi cântă cine ştie ce vrăjitoare din Tar Valon.

Altă Aes Sedai. Dacă… de fapt, nu dacă, ci când Moiraine ajungea în Caemlyn, putea foarte bine să se ducă s-o caute pe una din suratele sale. Dacă se întâmpla ceva rău, aceasta Elaida i-ar fi putut ajuta să ajungă în Tar Valon. Se uită la Mat, iar acesta, ca şi cum l-ar fi auzit, clătină din cap. Deşi nu-i putea vedea chipul, ştia că trebuie să fi avut aceeaşi expresie de refuz.

Bunt îşi continuă vorba, plesnind din bici de câte ori calul încetinea, dar în rest odihnindu-şi mâinile în poală.

— Sunt credincios Reginei, după cum am spus, dar până şi proştii spun vorbe înţelepte, din când în când. Până şi porcul orb mai găseşte o ghindă câteodată. Trebuie să se petreacă nişte schimbări. Vremea asta, recoltele care nu se mai fac, vacile rămase fără lapte, viţeii şi mieii care se nasc morţi sau cu două capete. Ticăloşii de corbi nici nu mai aşteaptă să-i vadă murind. Oamenii sunt speriaţi. Vor să dea vina pe cineva. Colţul Dragonului apare pe uşile lor. Făpturi care se furişează prin întuneric. Hambarele ard. Mai sunt şi unii ca amicul ala al lui Holdwin, de sperie lumea. Regina trebuie să facă ceva, înainte să fie prea târziu. Înţelegeţi şi voi, nu?

Rand scoase un sunet nedesluşit, gândindu-se că fuseseră încă şi mai norocoşi decât crezuse prima dată, găsindu-l pe bătrânul acesta cu căruţa lui. Dacă aşteptau zorii, era cu putinţă să nu fi ajuns mai departe de acel ultim sat. Făpturi care se furişează prin noapte. Se ridică să privească peste marginea căruţei, în întuneric. I se păru că vede umbre şi siluete care se zvârcoleau, şi se lăsă la loc, înainte ca închipuirea sa să-l convingă că era cine ştie ce pe acolo.

Bunt luă totul drept o încuviinţare.

— Aşa. Sunt credincios Reginei şi am să mă împotrivesc celor care vor să-i facă rău, dar am dreptate. Ia gândiţi-vă la Domniţa Elayne şi la Prinţul Gawyn. Acuma, e cu putinţă să nu li se-ntâmple nimic rău, ba chiar să fie bine. Sigur, ştiu că totdeauna s-a făcut aşa în Andor. Domniţa Moştenitoare să fie trimisă în Tar Valon ca să înveţe de la Aes Sedai, iar fiul cel mai mare să plece să înveţe de la Străjeri. Cred în tradiţii, zău că da, dar ia uitaţi-vă cu ce ne-am ales ultima dată. Luc a murit în ţinuturile atinse de Mană, înainte să fie măcar uns drept Dintâi Prinţ al Sabiei, iar Tigraine a dispărut – a fugit sau a murit – când a venit vremea să urce pe tron. Povestea asta încă ne mai tulbură. Sunt unii care spun că e încă în viaţa, ştiţi, şi că Morgase nu e Regină de drept. Nişte neghiobi de cea mai joasă speţă. Îmi amintesc ce s-a-ntâmplat. Îmi amintesc de parc-ar fi fost ieri. Nu mai era nici o Domniţă-moştenitoare care să urce pe tron când a murit bătrâna Regina, şi fiecare Casă din Andor complota şi se lupta pentru acel drept. Şi Taringail Damodred. Nici n-ai fi zis că-şi pierduse soţia… nu se gândea decât la Casa care va câştiga lupta, ca să se poată însura din nou şi să ajungă totuşi Prinţ Consort. Ei, a făcut-o şi p-asta, deşi nu ştiu de ce l-a ales Morgase pe… of, da’ niciun bărbat nu cunoaşte gândurile femeilor, iar o regină este de două ori femeie, măritată şi cu bărbatu-său, şi cu regatul. A obţinut ce-a vrut, până la urmă, chiar dacă nu cum a vrut. Aşadar, până ca el să piară, şi Cairhien a fost implicat în toate comploturile, şi ştiţi cum s-a sfârşit asta. Copacul a fost tăiat, iar Aielii, cu văluri negre pe faţă, au trecut Zidul Dragonului. Mă rog, după ce i-a făcut pe Elayne şi pe Gawyn, a avut bunul simţ să se lase omorât, şi aşa s-a isprăvit cu asta, cred. Dar de ce să-i trimită în Tar Valon? Ar cam fi timpul ca oamenii să nu se mai gândească la Aes Sedai, de câte ori le vine în minte tronul din Andor. Dacă trebuie să plece undeva la învăţătură, ce să zic, şi-n Illian sunt biblioteci la fel de bune ca în Tar Valon, iar cei de acolo ar putea s-o-nveţe pe Domniţa Elayne la fel de multe lucruri despre domnie şi despre intrigi ca şi vrăjitoarele. Nimeni nu ştie mai multe despre intrigi decât locuitorii din Illian. Iar dacă oamenii din Gardă nu-l pot învăţa pe Seniorul Gawyn îndeajuns de multe lucruri despre meşteşugul armelor, ce să zic, şi în Illian sunt soldaţi. Şi în Shienar, şi în Tear, că veni vorba. Eu îi sunt credincios Reginei, dar aş zice să cam terminăm odată toată povestea asta cu Tar Valon. Trei mii de ani înseamnă destul. Ba chiar prea mult. Regina Morgase poate să ne conducă şi să pună lucrurile la punct şi fără ajutor din Turnul Alb. Vă spun, femeia asta te face să fii mândru să îngenunchezi în faţa ei şi să-i ceri binecuvântarea. Păi, odată…

Rand se lupta cu somnul după care tânjea tot trupul său, dar scârţâitul ritmic şi legănatul căruţei îl făcură, în cele din urmă, să adoarmă, în timp ce Bunt încă mai vorbea, cu glasul său tărăgănat. Îl visă pe Tam. La început se aflau la masa cea mare de stejar de la fermă, bând ceai în timp ce Tam îi povestea despre Prinţi Consorţi, Domniţe Moştenitoare, despre Zidul Dragonului şi Aielii cu văluri negre. Sabia cu pecetea bâtlanului zăcea pe masă între ei, dar niciunul n-o privea. Brusc, se trezi în Pădurea de la Apus, trăgând după el targa improvizată, prin noaptea luminată de lună. Când privi peste umăr, văzu că pe targă nu era taică-său, ci Thom, care şedea picior peste picior şi jongla cu mingile, luminat de razele lunii.

— Regina e măritată cu regatul, spuse Thom, în timp ce mingile colorate dănţuiau în cerc, dar Dragonul… Dragonul e una cu lumea, iar lumea e una cu Dragonul.

Ceva mai în spate, Rand zări un Pierit, cu mantia sa nebătută de vânt, pe calul care se strecura în tăcere, ca un spectru, printre copaci. De şaua Myrddraalului atârnau două capete retezate, din care picura sângele care se scurgea în râuri întunecate pe spinarea armăsarului negru ca smoala. Erau Lan şi Moiraine, cu feţele schimonosite de durere. În timp ce călărea, Pieritul trăgea după sine mai multe laţuri, fiecare legat de încheieturile celor care fugeau în spatele lui, pe urmele copitelor tăcute ale calului, cu feţele albe de disperare. Mat şi Perrin. Şi Egwene.

— Nu ea! strigă Rand. Pârjoli-te-ar Lumina, pe mine mă vrei, nu pe ea!

Jumate-Omul făcu un gest, iar în jurul lui Egwene izbucniră flăcări care-i preschimbară tot trupul în cenuşă; oasele i se înnegriră şi se făcură praf.

— Dragonul e una cu lumea, rosti Thom, jonglând în continuare, nepăsător, iar lumea este una cu Dragonul.

Rand ţipă… şi deschise ochii.

Căruţa înainta scârţâind pe drumul spre Caemlyn, înconjurată de întuneric şi de mirosul dulce al fânului de mult dispărut; se simţea şi un uşor miros de cal. Pe pieptul lui se odihnea o siluetă mai întunecata ca noaptea, iar în ochii lui se pironiseră alţi ochi, mai negri ca moartea.

— Eşti al meu, şopti corbul, iar pliscul cel ascuţit i se înfipse în ochi. Rand ţipă, simţind cum pasărea îi scotea ochiul din orbită. Cu un urlet ascuţit, el se ridică, ducându-şi ambele mâini la faţă.

Căruţa era scăldata în lumina zorilor. Uimit, îşi privi palmele. Nu era nici o urma de sânge. Nu simţea durere. Restul visului îi pierea deja din minte, dar ultima parte… Cu mişcări gingaşe, îşi pipăi faţa şi se cutremură.

— Măcar… căscă Mat, de-i trosniră fălcile, măcar ai apucat să dormi.

În ochii lui tulburi nu se citea prea multă compasiune. Stătea ghemuit sub mantie, cu capul pe păturile făcute sul.

— Toată noaptea a vorbit, fir-ar să fie.

— Te-ai trezit de-a binelea? întrebă Bunt de pe capră. Ce m-ai mai speriat, când ai ţipat aşa. Ei, am ajuns, mai spuse, fluturându-şi braţul în faţa lor într-un gest grandios. Caemlyn, cel mai măreţ oraş din lume.