Ochiul Lumii

11 Drumul spre Taren Ferry

Caii goneau pe Calea Nordului, îndreptându-se cu iuţeală spre miazănoapte, cu coamele şi cozile fluturând în lumina lunii, lovind ritmic cu copitele pământul bătătorit. Lan era în frunte – calul negru şi călăreţul învăluit în umbră abia se desluşeau în noaptea rece. Iapa albă a lui Moiraine, care mergea în pas cu armăsarul, părea o săgeată palidă ţâşnind în întuneric. Ceilalţi formau un şir în spatele lor, ca şi cum ar fi fost toţi legaţi de o funie nevăzută al cărei capăt se afla în mâna Străjerului.

Rand era ultimul din şir, exact în spatele lui Thom Merrilin; ceilalţi erau undeva mai în faţă. Menestrelul nu întorcea deloc capul, mulţumindu-se să vadă încotro aleargă şi nu de ce anume fuge. Dacă din spate ar fi apărut cumva trolocii, sau Pieritul pe calul său tăcut, sau fiinţa aceea zburătoare, Draghkarul, Rand era cel care ar fi trebuit să dea alarma.

La fiecare câteva minute apuca frâiele şi coama lui Noruţ cu străşnicie şi îşi întindea gâtul ca să vadă mai bine ce se petrece în urma lui. Draghkarul… „Mai primejdios decât trolocii şi Pieritul”, spusese Thom. Dar cerul era pustiu, iar pământul era cufundat în beznă şi umbre. Umbre care ar fi putut ascunde o armată întreagă.

Acum că putea alerga după pofta inimii, surul se năpusti în noapte ca un strigoi, ţinând cu uşurinţă pasul cu armăsarul lui Lan. Dar Noruţ voia să meargă şi mai repede. Voia să îl prindă din urmă pe calul cel negru, se sforţa să îl ajungă. Rand trebuia să strângă cu putere frâiele ca să îl mai domolească. Noruţ se împotrivea din toate forţele, ca şi cum ar fi fost vorba despre o întrecere şi încerca, la fiecare pas, să devină el stăpânul. Rand se agăţă de şa şi de hăţuri, încordându-şi toţi muşchii. Spera din tot sufletul că Noruţ nu o să simtă cât de neliniştit este. Dacă ar fi simţit, de bună seamă l-ar fi aruncat din şa.

Cu trupul lipit de spatele lui Noruţ, Rand se uita îngrijorat la Bela şi la călăreaţa sa. Când spusese că iapa cea flocoasă putea ţine pasul cu ceilalţi cai, nu se gândise că vor galopa fără oprire. Acum Bela alerga cum nu o crezuse niciodată în stare. Lan nu fusese de acord ca Egwene să îi însoţească. Ar încetini oare de dragul ei dacă pe Bela ar lăsa-o puterile? Sau ar încerca să o lase să se descurce singură? Moiraine şi Străjerul erau de părere că Rand şi prietenii săi erau oarecum importanţi, dar, cu toate că Moiraine vorbise despre Pânză, Rand nu credea că o considerau şi pe Egwene importantă.

Dacă Bela rămânea în urmă, nu avea de gând să o abandoneze, indiferent ce ar fi spus Moiraine şi Lan. Dar din urmă veneau trolocii şi Pieritul. Din urmă venea Draghkarul. Cu toată puterea disperării, îi strigă în tăcere Belei să alerge ca vântul, încercă în tăcere să îi dea curaj. „Fugi!” I se făcu pielea de găină, iar oasele parcă îi îngheţaseră, gata să se crape. „Lumina să te-ajute, fugi!” Iar Bela alergă.

Goneau tot înainte, spre miazănoapte, iar timpul nu mai exista. Din când în când zăreau luminile de la vreo fermă, dar numai pentru o clipită. Lătraturile câinilor se pierdeau în întuneric sau conteneau brusc când animalele credeau că i-au izgonit. Alergau prin bezna străpunsă doar de lumina palidă şi apoasă a lunii; fără de veste, copacii de pe marginea drumului se înălţau ameninţători deasupra lor, apoi piereau fără urmă. Erau învăluiţi în negură, iar zgomotul ritmic al copitelor nu era tulburat decât de ţipătul stingher şi trist al vreunei păsări de noapte.

Lan încetini pe neaşteptate, apoi opri întregul şir de cai. Rand nu ştia prea sigur de cât timp călăreau, dar simţea o durere surdă în picioare de la şa. În faţa lor scânteiau luminiţe, ca şi cum un întreg roi de licurici şi-ar fi făcut sălaş printre copaci.

Rand se uită nedumerit la mulţimea de luminiţe, apoi rămase cu gura căscată de mirare. Licuricii erau de fapt ferestre, ferestrele caselor risipite pe coastele şi vârful unui deal. Era Dealul Străjii. Nu îi venea să creadă că ajunseseră atât de departe. Pesemne că nimeni nu mai străbătuse drumul acesta cu atâta iuţeală. Urmând exemplul lui Lan, Rand şi Thom Merrilin descălecară. Noruţ stătea cu capul în jos, răsuflând greu. Pe gât şi pe umeri i se zăreau urme de spumă, aproape confundându-se cu pielea lui cenuşie. Rand îşi spuse că Noruţ nu ar mai putea purta pe nimeni în şa în noaptea aceea.

— Oricât aş vrea să las toate satele astea în urmă, grăi Thom, câteva ore de odihnă ne-ar prinde foarte bine. Cred că avem destul avans ca să ne putem permite să zăbovim puţin, nu?

Rand se întinse, frecându-şi şalele.

— Dacă tot ne oprim în Dealul Străjii până în zori, mai bine am urca până în vârf.

O pala răzleaţă de vânt aduse cu sine o frântură de cântec din sat şi un miros îmbietor de mâncare care îi lăsă gura apă. În Dealul Străjii oamenii încă mai sărbătoreau. Trolocii nu le stricaseră sărbătoarea de Bel Tine. Se uită după Egwene. Se prăbuşise de oboseală şi stătea sprijinită de Bela. Şi ceilalţi descălecau, oftând şi întinzându-se, să-şi mai aline durerea din trup. Doar Străjerul şi femeia Aes Sedai nu păreau a fi istoviţi.

— N-aş zice nu la nişte cântece, intră Mat în vorbă, cu un glas ostenit. Şi poate şi o bucată de plăcintă de oaie la Mistreţul Alb. Făcu o pauză, apoi adăugă: N-am fost niciodată dincolo de Dealul Străjii. Mistreţul Alb nu e nici pe departe la fel de bun ca hanul Izvorul de vin.

— Nu-i chiar aşa de rău la Mistreţul Alb, spuse Perrin. Aş vrea şi eu o plăcintă de oaie. Şi nişte ceai fierbinte, să îmi scoată frigul din oase.

— Nu ne putem opri până nu traversăm Tarenul, anunţă Lan tăios. Putem poposi cel mult câteva minute.

— Dar caii, protestă Rand. O să-i omorâm dacă mergem mai departe în noaptea asta. Moiraine Sedai, de bună seamă…

O zărise mergând printre cai, dar nu băgase de seamă ce făcea. Acum îl dădu la o parte şi îşi puse mâinile pe gâtul lui Noruţ. Rand tăcu. Dintr-odată, calul îşi ridică puţin capul, nechezând uşor, aproape smulgând hăţurile din mâna lui Rand. Surul făcu un pas în lături. Era la fel de odihnit ca şi cum ar fi petrecut o săptămână întreagă în grajd. fără să scoată o vorbă, Moiraine se îndreptă spre Bela.

— Nu ştiam că poate face aşa ceva, îi şopti Rand lui Lan, cu obrajii în flăcări.

— Ar fi trebuit să bănuieşti, răspunse Străjerul. Ai văzut cum l-a îngrijit pe tatăl tău. O să facă să dispară toată oboseala. Mai întâi a cailor, apoi a voastră.

— A noastră. Şi voi?

— Eu nu am nevoie, păstorule. Nu încă. Şi nici ea. Ce face pentru ceilalţi nu poate face şi pentru ea. Numai unul dintre noi va face drumul ăsta obosit. Mai bine ai spera că nu va obosi prea tare înainte să ajungem în Tar Valon.

— Şi ce se va întâmpla dacă oboseşte? îl întrebă Rand pe Străjer.

— Ai avut dreptate în privinţa Belei, Rand, îi spuse Moiraine de acolo de lângă iapă. E puternică şi la fel de încăpăţânată ca voi toţi cei din Ţinutul celor Două Râuri. Oricât de ciudat ar părea, este cea mai puţin obosită.

Un ţipăt sfâşie întunericul, parcă scos de un om străpuns de o mie de cuţite, şi o pereche de aripi se abătu deasupra capetelor lor. Umbra care îi învăluia deveni şi mai întunecoasă. Caii se dădură înapoi, înfricoşaţi.

Draghkarul bătu din aripi, iar lui Rand i se păru că aerul devine vâscos şi lipicios, ca şi cum s-ar fi trezit în mijlocul unui coşmar. Nici nu apucă să-i se facă teamă, că Noruţ şi sări în aer, scoţând la rândul lui ţipete puternice, răsucindu-se în toate părţile, ca şi cum ar fi vrut să dea jos de pe el ceva care-i se agăţase de piele. Rand, care ţinea hăţurile, fu izbit de pământ şi târât pe jos. Noruţ necheza ca şi cum ar fi fost atacat de o haită de lupi.

Reuşi cumva să nu dea drumul la hăţuri; se ajută de cealaltă mână şi de picioare ca să se ridice la loc. Sărea şi se clătina, tot încercând să nu se mai lase doborât la pământ. Respira întretăiat. Nu îl putea lăsa pe Noruţ să scape. Disperat, întinse mâna, de-abia atingând căpăstrul. Noruţ se dădu înapoi, ridicându-l în aer; Rand nu putu decât să încerce să se ţină, sperând că totuşi calul se va linişti.

Rand căzu, zdruncinându-se din toate încheieturile; surul se potoli dintr-odată, şi acum tremura, cu nările fremătând, ochii privind în gol şi picioarele înţepenite. Şi Rand tremura, agăţat de căpăstru. „O fi fost şi dobitocul ăsta zguduit”, îşi spuse el. Respiră adânc, dar cu greutate, de câteva ori. Abia după aceea avu curaj să se uite în jur să vadă ce se întâmplase cu ceilalţi.

Peste tot domnea haosul. Tovarăşii săi de drum strângeau cu străşnicie hăţurile cailor zbuciumaţi, încercând, fără prea mare succes, să domolească animalele care se tot dădeau înapoi, călcându-se în picioare. Doar doi călăreţi păreau a nu avea nici o grija. Moiraine stătea dreaptă în şa, iar iapa cea albă se îndepărta cu paşi delicaţi de harababura de nedescris, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobişnuit. Lan era în picioare, privind scrutător cerul, cu sabia într-o mână şi hăţurile în cealaltă; armăsarul negru şi zvelt stătea liniştit lângă el.

În Dealul Străjii veselia contenise. Pesemne că şi cei din sat auziseră ţipătul. Rand ştia că vor rămâne o vreme tăcuţi, şi poate vor încerca să afle ce s-a întâmplat, apoi se vor întoarce la treburile lor. Nu va trece mult şi totul se va şterge; vor rămâne doar cântecele, mâncarea, dansurile şi voia bună. Poate că atunci când vor auzi ce s-a petrecut în Emond’s Field, unii îşi vor mai aduce aminte şi îşi vor pune întrebări. Se auzi o scripcă, iar după o clipă şi un flaut. În sat sărbătoarea continua.

— Încălecaţi! le porunci Lan tăios.

Îşi vârî sabia în teacă şi urcă pe armăsar.

— Draghkarul nu s-ar fi arătat dacă nu i-ar fi spus deja Myrddraalului unde suntem.

Un alt ţipăt ascuţit se auzi de undeva de sus, mai slab, dar tot atât de strident. În Dealul Străjii muzica se opri brusc încă o dată.

— Acum e pe urmele noastre şi o să îi arate lui Jumate-Om drumul. Cred că e pe aproape.

Caii, acum odihniţi, dar înspăimântaţi, se ridicau în două picioare şi se fereau din calea celor care voiau să încalece. Suduind, Thom Merrilin fu primul care reuşi să urce în şa, şi nu mai dură mult până izbutiră şi ceilalţi. Toţi în afară de unul.

— Grăbeşte-te, Rand, strigă Egwene.

Draghkarul scoase din nou un ţipat ascuţit, iar Bela apucă să facă vreo câţiva paşi înainte ca fata să reuşească să o strunească.

— Grăbeşte-te!

Rand tresări şi îşi dădu seama că, în loc să încerce să urce pe Noruţ, rămăsese pe loc, uitându-se la cer şi străduindu-se în zadar să vadă de unde veneau ţipetele acelea înfiorătoare. Mai mult, fără să bage de seamă, scosese sabia lui Tam din teacă, de parcă ar fi vrut să se lupte cu creatura înaripată.

Se înroşi, dar din fericire întunericul îi ascundea chipul. Ţinând cu o mână frâiele, vârî cu stângăcie sabia la loc în teacă, uitându-se pe furiş la ceilalţi. Moiraine, Lan şi Egwene îl priveau, dar nu ştia sigur cât vedeau cu adevărat la lumina lunii. Restul păreau prea preocupaţi să îşi ţină caii în frâu ca să se mai sinchisească şi de el. Puse o mână pe oblânc şi sări în şa, ca şi cum ar fi făcut asta dintotdeauna. Avea cu siguranţă să afle mai târziu dacă vreunul dintre prietenii săi văzuse sabia – nu era momentul să se îngrijoreze din pricina asta.

De îndată ce urcă în şa, porniră din nou în galop, tot înainte, pe lângă dealul în formă de dom. Câinii din sat lătrau; nu treceau cu totul neobservaţi. „Sau poate că, de fapt, câinii simt mirosul trolocilor”, îşi spuse Rand. Curând, lătratul câinilor şi luminile satului pieriră în urma lor.

Galopau unul lângă celălalt, iar caii aproape că se loveau în timp ce fugeau. Lan le spuse să se împrăştie din nou, dar nimeni nu voia să rămână nici măcar o clipă singur în noapte. Din depărtare, de deasupra capetelor lor, se auzi un ţipăt. Străjerul renunţă şi îi lăsă să alerge la un loc.

Rand era chiar în spatele lui Moiraine şi al lui Lan, iar surul se căznea să îşi facă loc între calul negru al Străjerului şi iapa zveltă a femeii Aes Sedai. Egwene şi Menestrelul galopau pe lângă el, iar prietenii lui se înghesuiau în spate. Noruţ, îmboldit de ţipetele Draghkarului, alerga atât de repede, încât Rand nu l-ar fi putut potoli nici dacă ar fi încercat, dar tot nu reuşea să îi prindă din urma pe cei doi cai din faţă.

Ţipătul Draghkarului era mai înspăimântător decât întunericul. Bela cea voinică alerga în pas cu ceilalţi cai, cu gâtul întins, iar coada şi coama îi fluturau în vânt. „Moiraine nu a scăpat-o doar de oboseală – a mai făcut ceva.”

O vedea pe Egwene la lumina lunii, zâmbind de încântare. Părul îi flutura în vânt precum coamele cailor, iar strălucirea din privirea ei nu era doar răsfrângerea luminii lunii, Rand era sigur de asta. Rămase cu gura căscată de uimire până când înghiţi ceva şi începu să tuşească.

Pesemne că Lan întrebase ceva, căci Moiraine strigă deodată, cu o voce puternică, acoperind zgomotul vântului şi al copitelor:

— Nu pot! Cu atât mai puţin de pe un cal în galop. Nu pot fi ucişi cu uşurinţa, nici măcar atunci când îi vezi. Trebuie să fugim şi să nădăjduim.

Galopară printr-un petic de ceaţă subţire, care nu ajungea decât până la genunchii cailor. Noruţ trecu dincolo din două salturi, iar Rand clipi, întrebându-se dacă nu cumva i se păruse. Era prea frig ca să fie ceaţă. Alt petic de ceaţă trecu pe lângă ei, mai mare decât primul. Creştea, ca şi cum pâcla ar fi izvorât din pământ. Deasupra lor, se auzeau ţipetele furioase ale Draghkarului. Ceaţa îi învălătuci o clipă pe călăreţi, apoi se mistui, apăru din nou şi se făcu după aceea nevăzută în spatele lor.

Pâcla ca de gheaţă lăsa o umezeală rece pe faţa şi pe mâinile lui Rand. Apoi un zid de un cenuşiu deschis se ivi ameninţător în faţa lor şi deodată se treziră învăluiţi. Ceaţa groasă înăbuşea zgomotul copitelor, iar ţipetele de deasupra lor păreau îndepărtate, ca şi cum ar fi trecut printr-un zid. Acum Rand de-abia mai putea desluşi silueta lui Egwene şi a lui Thom Merrilin, care călăreau lângă el.

Lan nu încetini.

— Nu e decât un singur loc unde putem merge, strigă el, iar vocea îi era spartă şi părea ca nu se adresează nimănui.

— Myrddraalii sunt vicleni, răspunse Moiraine. O să folosesc acelaşi vicleşug împotriva lui.

Continuară să galopeze în tăcere.

Ceaţa plumburie întuneca pământul şi cerul, iar călăreţii, transformaţi la rândul lor în umbre, păreau că plutesc printre nori. Parcă dispăruseră până şi picioarele cailor.

Rand se foi în şa, încercând să se apere de ceaţa ca de gheaţă. Una era să ştie că Moiraine putea face tot felul de lucruri, şi cu totul altceva – să aibă pielea umedă şi rece din pricina acestor lucruri. Îşi dădu seama că îşi ţinea răsuflarea şi se blestemă în gând. Nu putea ajunge până la Taren Ferry fără să respire. Moiraine folosise Puterea Supremă asupra lui Tam, iar Tam părea că se simte bine. Totuşi, trebuia să înceapă să respire. Aerul era înăbuşitor, dar nu era deloc diferit de orice altă noapte cu ceaţă – poate doar ceva mai rece. Încercă să îşi spună toate astea, dar nu era sigur că reuşea să le şi creadă.

Acum Lan îi încuraja să nu se îndepărteze, fiecare să rămână acolo unde să poată vedea siluetele celorlalţi în cenuşiul umed şi îngheţat. Cu toate acestea, Străjerul nu încetini fuga nebunească a armăsarului său. Lan şi Moiraine, unul lângă celălalt, îi conduceau prin ceaţă, ca şi cum ar fi văzut clar ce este în faţă. Cei din spate trebuiau să aibă încredere şi să îi urmeze. Şi să spere.

Ţipetele ascuţite care îi urmăriseră se auzeau din ce în ce mai stins pe măsură ce galopau, apoi dispărură cu totul, dar asta nu îi linişti prea mult. Pădurea şi fermele, luna şi drumul erau învăluite în ceaţă, ascunse. Câinii încă mai lătrau când treceau pe lângă ferme, dar acum lătratul se auzea spart şi îndepărtat prin pâcla cenuşie; singurul zgomot era tropăitul înăbuşit al copitelor cailor. Nimic nu se schimba în ceaţa aceea fumurie, fără formă. Doar durerea crescândă din picioare şi spate trăda trecerea timpului.

Rand era sigur că trecuseră câteva ceasuri bune. Apucase atât de strâns frâiele, încât nu ştia dacă o să le mai poată da drumul, şi se întrebă dacă va mai putea vreodată să meargă cum trebuie. O singură dată aruncă o privire în urmă. Văzu umbre alergând prin ceaţă în spatele lui, dar nici măcar nu îşi putea da seama câţi erau. Sau cel puţin dacă erau într-adevăr prietenii lui. Frigul şi umezeala îi pătrundeau prin mantie, surtuc şi cămaşă, îi pătrundeau în oase – aşa i se părea. Doar rafalele de vânt şi felul în care calul de sub el îşi arcuia trupul îi spuneau că se mişcă. Negreşit trecuseră câteva ceasuri.

— Încetiniţi, strigă deodată Lan. Strângeţi hăţurile.

Rand fu atât de surprins, încât, până să apuce să-l oprească, Noruţ îşi făcu loc printre Lan şi Moiraine, ţâşnind câţiva paşi înainte. De jur împrejur se zăreau case, nişte case ciudat de înalte, după părerea lui Rand. Nu mai văzuse niciodată acest loc, dar auzise poveşti despre el. Înălţimea neobişnuită se datora temeliilor înalte din piatră roşie moale, care se dovedeau de folos atunci când izvorul ascuns din Munţii de Negură făcea ca râul Taren să se reverse. Ajunseseră în Taren Ferry.

Lan trecu pe lângă el pe calul său negru.

— Nu fi atât de nerăbdător, păstorule.

Încurcat, Rand reveni la locul său fără să îi dea nici o lămurire; ceilalţi intrau şi mai adânc în sat. Faţa îi ardea, şi pentru moment ceaţa era bine venită. Un câine singuratic, care nu se vedea din pricina ceţii reci, îi lătră furios, apoi fugi. Din când în când, pe măsură ce oamenii începeau să se trezească, se mai lumina câte o fereastră. În afară de câine şi de tropăitul înăbuşit al copitelor cailor, niciun alt zgomot nu tulbura liniştea ultimului ceas din noapte.

Rand cunoscuse câţiva oameni din Taren Ferry. Încercă să îşi aducă aminte puţinele lucruri pe care le ştia despre ei. Se aventurau arareori în ceea ce numeau „satele de jos”, ţinându-şi nasul în vânt, ca şi cum ar fi simţit un miros neplăcut. Puţinii oameni pe care îi întâlnise aveau nume ciudate, precum Vârfdedeal sau Barcădepiatră. Toţi cei din Taren Ferry erau cunoscuţi pentru viclenia şi şmecheria lor. Se spunea că, dacă dai mâna cu cineva din Taren Ferry, după aceea trebuie să îţi numeri degetele.

Lan şi Moiraine se opriră în dreptul unei case înalte şi întunecate care arăta ca toate celelalte case din sat. Ceaţa se încolăci în jurul Străjerului ca un fum când acesta sări din şa şi urcă scările care duceau la uşa din faţă, aflată la nivelul capetelor lor. Ajuns sus, Lan bătu puternic cu pumnul în uşă.

— Parcă voia să nu facem zgomot, murmură Mat.

Lan continuă să bată cu putere. Fereastra casei de alături se lumină şi cineva începu să strige furios, dar Străjerul nu se opri din bocănit.

Deodată uşa fu deschisa larg de un bărbat într-o cămaşă de noapte care îi flutura în jurul gleznelor goale. La lumina lămpii de gaz pe care o ţinea în mână se vedea o faţă îngustă cu trăsături colţuroase. Deschise gura mânios, dar rămase cu ea deschisă; capul i se învârti, încercând să cuprindă cu privirea ceaţa, iar ochii îi ieşiră din orbite.

— Ce e asta? întrebă. Ce e asta?

Cârcei gri şi reci se strecurau prin uşă, iar el se trase grăbit înapoi, încercând să se ferească de ei.

— Jupân Turnînalt, rosti Lan. Tocmai omul de care am nevoie. Vrem să trecem de partea cealaltă cu bacul dumitale.

— Pur pariu că n-a văzut în viaţa lui un turn înalt, chicoti Mat.

Rand îi făcu semn să tacă. Bărbatul cu faţă colţuroasă ridică lampa puţin mai sus şi se uită bănuitor la ei. După câteva clipe, jupân Turnînalt spuse arţăgos:

— Bacul trece dincolo doar ziua. Nu noaptea. Niciodată noaptea. Şi cu atât mai puţin pe ceaţa asta. Veniţi după ce răsare soarele şi dispare ceaţa.

Dădu să se întoarcă şi să plece, dar Lan îl apucă de încheietură. Luntraşul deschise gura, furios. Străjerul începu să îi numere monede în palmă, una câte una, iar aurul scânteia în lumina lămpii. Turnînalt îşi lingea buzele auzind zornăitul monedelor şi, încetul cu încetul, îşi apleca tot mai mult capul spre mână, ca şi cum nu îi venea să creadă ce vedea.

— Şi o să primeşti tot pe atât când ajungem teferi pe malul celălalt, îi făgădui Lan. Dar plecăm neîntârziat.

— Acum? Cugetă puţin, se muta de pe un picior pe altul şi privi iscoditor la noaptea ceţoasă, apoi dădu repezit din cap. Acum pornim. Dar dă-mi drumul la mână. Trebuie să-mi scol oamenii. Doar nu crezi că pot să trec singur bacul pe malul celălalt.

— O să aştept la bac, răspunse Lan sec. Dar nu mult timp.

Dădu drumul încheieturii luntraşului.

Jupân Turnînalt strânse la piept pumnul de monede şi, dând din cap a încuviinţare, închise uşa în spatele lui, împingând-o cu şoldul.