Ochiul Lumii

9 Istorisirile Roţii

Inima lui Rand bătea spărgându-i pieptul în timp ce fugea; se uită abătut la dealurile golaşe din jur. Nu era doar un loc unde primăvara întârzia să vină; aici primăvara nu venise niciodată şi nici nu avea să mai vina vreodată. Nu creştea nimic în pământul rece care îi trosnea sub picioare, nici măcar o bucată de muşchi. Înainta anevoie printre stâncile de două ori mai înalte decât el; pietrele erau acoperite de praf, ca şi cum nu le-ar fi atins niciodată niciun strop de ploaie. Soarele era ca o minge umflată, de culoare sângerie, mai dogoritor decât în cele mai toride zile de vară şi atât de strălucitor, încât îi ardea ochii; stătea nemişcat în căldarea plumburie a cerului, tulburata, cât cuprindeai cu privirea, de spumegarea norilor argintii şi negru intens. Însă, cu tot vârtejul de nori, nici o adiere de vânt nu atingea pământul şi, în pofida soarelui dezolant, aerul încins era tăios, de parcă ar fi fost mijlocul iernii.

Rand se uită de mai multe ori peste umăr în timp ce fugea, dar nu îşi văzu urmăritorii. Numai dealuri sterpe şi crestele întunecate ale munţilor, multe având în vârf fuioare de fum negru, care se ridicau spre cer, contopindu-se cu norii zdrenţuiţi. Cu toate că nu-şi vedea urmăritorii, îi auzea, le auzea urletele, voci guturale ţipând de bucuria vânătorii, urlând de fericire la gândul sângelui care avea să curgă. Troloci. Se apropiau, iar el era la capătul puterilor.

Cu repeziciunea născuta din disperare, se caţără până în vârful unei creste ca o lamă de cuţit, apoi se lăsă în genunchi cu un geamăt. Sub picioarele lui era un perete de stâncă, o coastă abruptă, de o mie de picioare, care ajungea jos într-un mare canion. Pământul era acoperit de o pânză de pâclă fumegândă, iar suprafaţa ei cenuşie şi compactă se rostogolea în valuri întunecate, se rostogolea şi se izbea de peretele de stâncă de sub picioarele lui, dar mai încet decât se mişcă vreodată valurile unui ocean. Petice de ceaţă luceau roşu o clipă, ca şi cum dedesubt ar fi izbucnit deodată focuri vii, apoi s-ar fi stins. Tunetul bubuia în străfundurile văii şi fulgere brăzdau pâcla cenuşie, ridicându-se câteodată spre cer.

Dar nu valea era cea care îi secătuia puterile şi îl făcea neputincios. Din mijlocul aburilor agitaţi ţâşnea un munte, un munte mai înalt decât cei pe care îi văzuse el până atunci în Munţii de Negură, un munte la fel de sumbru ca pierderea oricărei speranţe. Vârful acela pleşuv de stâncă, un pumnal care străpungea înaltul cerului, era izvorul deznădejdii lui. Nu-l mai văzuse, dar îl ştia. Amintirea dispăru cu iuţeala argintului viu când încerca să ajungă la ea, dar era încă acolo. Ştia că era acolo.

Degete nevăzute îl atingeau, îl trăgeau de mâini şi de picioare, încercând să-l ademenească spre munte. Corpul i se chirci, gata să se supună. Mâinile şi picioarele îi înţepeniră, ca şi cum ar fi avut de gând să-şi înfigă degetele în stâncă. Sfori fantomatice i se încolăceau în jurul inimii, trăgându-l, chemându-l spre vârful de munte. Lacrimi începură să îi curgă pe obraji şi se prăbuşi la pământ. Simţea cum îl părăseşte voinţa, ca apa care se scurge dintr-o găleată sparta. Încă puţin şi va merge acolo unde era chemat. Se va supune, va face ceea ce i se va porunci. Deodată descoperi în el un alt sentiment: furia. Să-l împingă, să-l tragă, doar nu era o oaie care trebuia îmboldită să intre în ţarc. Furia i se strânse într-un nod gros şi Rand se agăţă de el aşa cum s-ar fi agăţat de o plută dacă ar fi fost luat de ape.

„Slujeşte-mă”, şopti o voce în liniştea minţii lui. O voce familiară. Era sigur că ar recunoaşte-o dacă ar asculta cu atenţie. „Slujeşte-mă.” Scutură din cap, încercând să scape de vocea din capul lui. „Slujeşte-mă!” Ridică un pumn ameninţător spre munte:

— Să te mistuie Lumina, Shai’tan!

Deodată, în jurul lui se lăsă un miros greu de moarte. O siluetă înspăimântătoare se desena deasupra lui, îmbrăcată într-o mantie de culoarea sângelui uscat, o siluetă cu un chip… Nu voia să vadă chipul care se uita înspre el. Nu voia să se gândească la acel chip. Îi făcea rău să se gândească la el, gândurile i se preschimbau în tăciuni aprinşi. O mână se întinse spre el. fără să îi pese dacă o să cadă peste margine, se aruncă în gol.

Trebuia să fuga. Departe. Cădea, bătând aerul cu mâinile, încercând să ţipe, dar nu mai avea glas; rămăsese fără suflare.

Dintr-odată nu mai era în ţinutul acela arid, nu mai cădea. Calea pe iarba veştejită ca pe flori. Aproape că îi veni să râdă văzând copacii şi tufişurile risipite ici şi colo, aşa desfrunzite cum erau, pe câmpia uşor vălurită care îl înconjura acum. În depărtare se înălţa un singur munte, cu vârful ciobit şi despicat, dar acest munte nu îi stârnea nici teamă, nici deznădejde. Nu era decât un munte, deşi cumva nelalocul lui acolo, fără niciun alt munte în preajmă.

Un râu lat curgea pe lângă munte şi pe o insulă în mijlocul râului era un oraş aşa cum puteai întâlni în poveştile Menestrelului, un oraş înconjurat de ziduri înalte care sclipeau alb argintiu în lumina soarelui. Porni spre zidurile oraşului, deopotrivă uşurat şi bucuros, pentru că ştia cumva că în spatele lor va găsi adăpost şi tihnă.

Când se apropie, desluşi turnurile care se avântau spre cer, iar între ele – pasaje minunate care se ridicau arcuindu-se deasupra văzduhului. Poduri înalte şi boltite legau ambele maluri ale râului de oraşul de pe insulă. Chiar şi de la distanţa se desluşea zidăria dantelată a acestor bolţi, la prima vedere prea delicată ca să ţină piept apelor repezi care treceau năvalnic pe sub ele. Dincolo de aceste poduri era adăpostul. Sanctuarul.

Pe neaşteptate, simţi fiori pe şira spinării; o umezeala lipicioasă, rece ca gheaţa, îi acoperi pielea, iar aerul din jur deveni reavăn şi fetid. O luă la fugă fără să se uite în spate, fugi de urmăritorul ale cărui degete îngheţate îi atingeau spinarea şi îl trăgeau de mantie, fugi de silueta care devora lumina şi al cărei chip… Nu-şi aducea aminte cum arăta acel chip, ţinea minte doar impresia de groază. Nu voia să-şi amintească vreodată chipul. Gonea, dar pământul îi fugea de sub picioare, făcând să se rostogolească dealurile şi câmpia netedă ca-n palmă… şi îi venea să urle ca un câine turbat. Oraşul se retrăgea din faţa lui. Cu cât alerga mai repede, cu atât zidurile albe şi strălucitoare, limanul, se îndepărtau mai mult. Se făcură din ce în ce mai mici, până ce nu mai rămase decât un punct palid la orizont. Mâna rece a urmăritorului său îl înhaţă de guler. Ştia că va înnebuni dacă va fi atins de acele degete. Sau va fi chiar mai rău. Mult mai rău. Chiar în clipa în care avu aceasta certitudine, se împiedica şi căzu…

— Nu! ţipă…

… Şi gemu când se izbi de pietrele de caldarâm, rămânând fără suflare. Uimit, se ridică în picioare. Se afla aproape de unul dintre minunatele poduri pe care le văzuse ridicându-se peste râu. Oameni zâmbitori treceau pe lângă el, îmbrăcaţi în atâtea culori, încât avea impresia că se găseşte într-un câmp de flori sălbatice. Unii dintre ei îi vorbeau, dar el nu îi înţelegea, deşi, după cum sunau cuvintele, ar fi trebuit să priceapă. Dar chipurile erau prietenoase şi oamenii îi făceau semn să o ia înainte, să treacă podul cu zidăria lui complicata, să meargă tot înainte spre zidurile strălucitoare cu striaţii argintii şi spre turnurile de dincolo de ele. Spre adăpostul care ştia că îl aşteaptă acolo.

Se alătură mulţimii care se scurgea peste pod şi intră în oraş prin porţile masive tăiate în zidurile înalte, maiestuoase, înăuntru era un tărâm minunat, unde şi cea mai neînsemnată construcţie părea un palat. Parcă li se spusese constructorilor să ia piatră, şi cărămidă, şi ţiglă şi să făurească frumuseţi care să taie respiraţia oamenilor. Nu era nici o clădire, niciun monument care să nu îl facă să se zgâiască. Muzica se revărsa pe străzi, o sută de cântece diferite, dar toate contopindu-se cu larma mulţimii într-o grandioasă şi veselă armonie. Dulceaţa parfumurilor, mirosul înţepător al mirodeniilor şi cel îmbietor al mâncărurilor, mireasma a nenumărate flori, toate pluteau în aer, ca şi cum toate aromele din lume s-ar fi adunat în acel loc.

Strada pe care intrase în oraş, lată şi pavată cu piatră netedă, de culoare cenuşie, se întindea drept înainte spre centrul urbei. La capătul ei se zărea nedesluşit un turn, mai mare şi mai înalt decât oricare alt turn din oraş, un turn de albeaţa zăpezii proaspete. Turnul era locul unde avea să fie la adăpost şi unde avea să afle lucrurile pe care voia să le ştie. Nici măcar nu visase vreodată să vadă un asemenea oraş. Probabil că nu ar avea prea mare importanţă dacă nu s-ar duce chiar imediat la turn. Coti spre o stradă mai îngustă, unde scamatorii umblau printre neguţătorii de fructe ciudate.

În josul străzii, chiar în faţa lui, era un turn alb ca zăpada. Acelaşi turn. „Încă puţin”, îşi zise, şi o luă pe altă stradă. Dar şi în capătul îndepărtat al acesteia se vedea turnul cel alb. Încăpăţânându-se, o luă pe altă stradă, apoi pe încă una, dar de fiecare dată dădea cu ochii de turnul de alabastru. Se întoarse, încercând să fugă de el… şi se opri brusc. În faţa lui se înălţa turnul cel alb. Îi era frică să se uite peste umăr, se temea că îl va vedea şi în spate.

Chipurile din jurul lui erau încă prietenoase, însă pline de speranţă spulberată, speranţă pe care el o năruise. Totuşi, oamenii îi făceau semn să meargă înainte, iar gesturile le erau rugătoare. Spre turn. Vedea o nevoie disperată în ochii lor, pe care doar el o putea satisface; doar el îi putea salva.

„Foarte bine”, îşi spuse. La urma urmelor, nu voia să meargă altundeva decât la turn.

Chiar în clipa în care făcu primul pas înainte, deznădejdea de pe chipurile celor din jur dispăru; feţele le erau acum luminate de zâmbete. Mergeau şi ei odată cu el, şi copilaşii îi presărau calea cu petale de flori. Se uită peste umăr, nedumerit, întrebându-se cui îi erau menite acele flori, dar în spatele lui nu văzu decât alţi oameni zâmbitori care îi făceau semn să meargă tot înainte. „Trebuie că florile sunt pentru mine”, îşi zise el şi se întrebă de ce, deodată, asta nu-i se mai părea ciudat. Dar mirarea nu ţinu decât o clipită, apoi pieri; totul era aşa cum se cuvenea.

Oamenii începură să cânte: mai întâi unul, apoi alţii, până când toate glasurile se ridicară într-un imn de slavă. Tot nu înţelegea cuvintele, dar din cele douăsprezece armonii întreţesute ţâşnea veselia şi izbăvirea. Muzicanţii dănţuiau printre oamenii care mergeau tot înainte; flaute, harfe şi tobe se alăturară imnului şi toate cântecele pe care le auzise înainte se contopiră într-unul singur. Fete dansau în jurul lui, punându-i ghirlande de flori frumos mirositoare pe umeri, înfăşurându-i-le în jurul gâtului. Îi surâdeau, iar desfătarea lor creştea cu fiecare pas pe care îl făcea. Nu se putea opri să nu le răspundă prin zâmbete. Simţea o dorinţa arzătoare să danseze şi el, şi, chiar în clipa în care acest gând îi trecu prin minte, începu să danseze ca şi cum ar fi ştiut paşii de mic copil. Îşi dădu capul pe spate şi râse; picioarele îi erau mai uşoare decât fuseseră vreodată pe vremea când dansa cu… Nu şi aducea aminte numele, dar părea lipsit de însemnătate.

„Aceasta îţi este ursita”, murmură o voce în mintea lui, iar şoapta nu era decât o fărâmă din imn.

Purtându-l ca o rămurică pe creasta unui val, mulţimea se revărsă într-o piaţă uriaşă din mijlocul oraşului; îşi dădu seama pentru prima oara ca turnul se ridica dintr-un imens palat de marmură palidă, mai degrabă sculptat decât clădit. Zidurile arcuite, domurile umflate şi turnurile înalte şi graţioase aproape că atingeau cerul. Rămase cu gura căscată de uimire. Trepte late de piatră neatinsa de vreme urcau din piaţă, şi mulţimea se opri la piciorul scărilor, iar cântecul se înălţă şi mai puternic. Vocile care deveneau din ce în ce mai viguroase îl îmbărbătară. „Aceasta îţi este ursita”, murmură din nou vocea, insistentă şi nerăbdătoare.

Nu mai dansa, dar nu se opri locului. Urcă treptele fără şovăială. Aici îi era locul.

Porţile masive din vârful scărilor erau acoperite de volute, de sculpturi atât de complicate şi de delicate, încât nu-şi putea închipui cât de fină trebuia să fi fost lama cuţitului care le făurise. Porţile se deschiseră brusc şi păşi înăuntru. Se închiseră în urma lui cu un bubuit ca de tunet.

— Te aşteptam, şuieră Myrddraalul.

Rand se ridică ţeapăn în scaun, încercând să-şi recapete suflul; tremura şi se uita fix. Tam încă mai dormea în pat. Treptat începu să respire mai uşor. Lemnele pe jumătate mistuite ardeau cu flacără vie în cămin şi lângă vătraie se înălţa un morman de cărbuni; cineva venise să aibă grija de foc în timp ce el dormea. Pătura care căzuse de pe el când se trezise îi zăcea la picioare. Targa improvizată dispăruse, iar mantia lui şi a lui Tam erau agăţate lângă uşă.

Îşi şterse sudoarea rece de pe frunte cu o mână nesigură şi se întrebă dacă, rostind numele Celui Întunecat într-un vis, îi atrăgea atenţia ca şi când l-ar fi rostit cu glas tare.

Amurgise; luna era sus pe cer, rotundă şi umflata, iar stelele scânteiau deasupra Munţilor de Negură. Dormise toată ziua. Îşi frecă un loc dureros dintr-o parte. Se pare că dormise cu plăselele sabiei intrându-i în coaste. În plus, nu mâncase nimic, şi după noaptea de dinainte nu era de mirare ca avusese coşmaruri.

Era lihnit; se ridică înţepenit şi se îndreptă spre masa unde jupâneasa al’Vere lăsase tava. Dădu la o parte ştergarul alb. În ciuda faptului că dormise aşa de mult, fiertura de vacă era calda încă; la fel şi pâinea rumenită. Era limpede că jupâneasa al’Vere adusese altă tavă în loc. Odată ce jupâneasa hotăra că ai nevoie de o masă caldă, nu se lăsa până ce n-o mâncai.

Înfulecă nişte fiertura şi nu făcu decât să pună nişte carne şi nişte brânză între două bucăţi de pâine înainte să le bage în gură. Luând înghiţituri mari, se întoarse din nou spre pat.

Jupâneasa al’Vere se îngrijise şi de Tam. Tam fusese dezbrăcat, iar hainele îi fuseseră curăţate şi stăteau acum frumos împăturite pe măsuţa de la capul patului; era învelit cu o pătură care îl acoperea până la bărbie. Când Rand îi puse mâna pe frunte, Tam deschise ochii.

— Iată-te, băiete. Marin mi-a spus ca eşti aici, dar nici măcar nu mă puteam ridica în capul oaselor ca să te văd. Spunea că eşti prea obosit ca să te trezească doar ca să mă uit eu la tine. Nici Bran nu poate să o înduplece când îşi pune ceva în cap.

Vocea lui Tam era stinsă, dar privirea îi era limpede şi hotărâtă. „Moiraine Sedai avea dreptate”, îşi spuse Rand. Dacă se odihneşte, o să fie ca mai înainte.

— Vrei ceva de mâncare? Jupâneasa al’Vere a lăsat o tavă aici.

— Mi-a dat deja de mâncare… mă rog, dacă-i poţi spune aşa. Nu m-a lăsat decât să beau nişte fiertură. Cum poate cineva să nu viseze urât când nu are decât fiertură în…

Tam scoase stângaci o mână de sub pătură şi pipăi sabia de la brâul lui Rand.

— Deci n-am visat. Când Marin mi-a zis că sunt bolnav, am crezut că… Dar tu eşti bine, asta-i tot ce contează. Ce s-a întâmplat cu ferma?

Rand trase adânc aer în piept.

— Trolocii au omorât oile. Cred că au luat şi vaca, iar casa trebuie să fie curăţată cum se cuvine. Reuşi să zâmbească slab. Am fost mai norocoşi decât alţii. Jumătate din sat a ars.

Îi povesti lui Tam tot ce se întâmplase, sau cel puţin cea mai mare parte. Tam ascultă atent şi puse întrebări iscoditoare, aşa că Rand se văzu silit să îi povestească şi cum se întorsese la fermă din pădure, şi aşa veni vorba şi despre trolocul pe care îl ucisese. Trebui să îi spună că Nynaeve fusese de părere că e pe moarte, ca să îi poată explica de ce îl îngrijise Moiraine Sedai şi nu Meştereasa. Tam făcu ochii mari de uimire, când auzi că era o femeie Aes Sedai în Emond’s Field. Dar Rand nu găsi de cuviinţă să îi povestească despre călătoria de la fermă până în sat, sau despre temerile lui, sau despre Myrddraalul de pe drum. Cu siguranţă nu voia să sufle vreun cuvânt despre coşmarurile pe care le avusese cât dormise lângă pat. Mai ales nu vedea de ce i-ar repeta vorbele fără şir pe care Tam le spusese când avusese fierbinţeală. Nu era încă timpul. Însă nu fu chip să ocolească povestea lui Moiraine.

— Asta e o poveste cu care s-ar mândri şi un Menestrel, murmură Tam după ce Rand isprăvi de istorisit. Ce ar putea vrea trolocii de la voi? Sau Cel Întunecat, în numele Luminii?

— Crezi că minţea? Jupân al’Vere zicea că Moiraine Sedai a avut dreptate când a spus că numai două ferme au fost atacate. Şi când a vorbit despre casa lui jupân Luhhan şi despre cea a jupânului Cauthon.

Tam tăcu o clipă înainte să răspundă.

— Spune-mi ce a zis Moiraine. Dar vezi să păstrezi întocmai vorbele ei.

Rand se strădui. Cine îşi putea aminti întocmai ceea ce auzea? Îşi muşcă mărunt buzele, se scărpină în cap şi, încetul cu încetul, îi repetă lui Tam ce spusese Moiraine, cât de bine îşi mai aducea aminte.

— Cred că asta-i tot, încheie el. Sunt unele lucruri pe care cred că le-a spus puţin altfel, dar oricum…

— E destul de bine. Aşa şi trebuie, nu-i aşa? Vezi tu, băiete, femeile Aes Sedai sunt înşelătoare. Nu mint, cel puţin nu de la început, dar adevărul spus de ele nu e întotdeauna adevărul pe care îl crezi tu. Fii cu băgare de seamă în preajma ei.

— Am auzit şi eu poveştile, ripostă Rand. Nu sunt copil.

— Într-adevăr, nu mai eşti copil. Tam oftă adânc, apoi ridică din umeri, nemulţumit. Dar tot ar trebui să merg şi eu cu tine. Lumea de dincolo de Ţinutul celor Două Râuri nu se asemuieşte cu Emond’s Field.

Era o ocazie să îl întrebe pe Tam despre cum ieşise din ţinut şi tot restul, dar Rand nu profită de ea. Rămase însă cu gura deschisă de mirare.

— Pur şi simplu? Credeam că o să încerci să mă convingi să nu plec. Credeam că o să ai o sută de motive să nu plec.

Îşi dădu seama că sperase ca Tam să aibă o sută de motive, şi încă unele întemeiate.

— Poate că nu o sută, răspunse Tam, pufnind, dar măcar câteva tot mi-au venit în cap. Doar că n-au prea mare importanţă. Dacă trolocii sunt pe urmele tale, vei fi mai în siguranţă în Tar Valon decât ai putea fi vreodată aici. Doar să nu uiţi să fii prevăzător. Femeile Aes Sedai fac tot felul de lucruri din pricini numai de ele ştiute, care nu sunt întotdeauna cele pe care le crezi tu.

— Şi Menestrelul a spus ceva de soiul ăsta, zise Rand încetişor.

— Atunci înseamnă că ştie despre ce vorbeşte. Ascultă cu atenţie, chibzuieşte bine şi ai grijă ce spui. Astea sunt sfaturi bune indiferent ce ai face dincolo de Ţinutul celor Două Râuri, dar mai ales în preajma femeilor Aes Sedai. Şi a Străjerilor. Dacă i-ai spus ceva lui Lan, e ca şi cum i-ai fi spus lui Moiraine. Dacă este Străjer, atunci e neîndoielnic legat de ea şi nu o să-i tăinuiască multe lucruri, probabil nimic.

Rand nu ştia prea multe despre legătura dintre femeile Aes Sedai şi Străjeri, deşi juca un rol însemnat în toate poveştile despre Străjeri pe care le auzise vreodată. Era ceva ce avea de a face cu Puterea, un har dat Străjerilor, sau poate un fel de schimb. Potrivit poveştilor, Străjerii trăgeau tot felul de foloase de pe urma acestei legături. Se vindecau mai repede decât restul oamenilor şi puteau rezista mai mult timp fără să mănânce, să bea sau să doarmă. Se părea că pot simţi prezenţa trolocilor, dacă se aflau destul de aproape, şi a altor creaturi ale Celui Întunecat, ceea ce explica de ce Lan şi Moiraine încercaseră să îi prevină pe oamenii din sat înaintea atacului. Poveştile nu spuneau nimic despre ce foloase trăgeau femeile Aes Sedai de pe urma acestei legături, însă nu îi venea să creadă că ele nu câştigau nimic.

— O să fiu cu băgare de seamă, făgădui Rand. Aş vrea doar să ştiu de ce se întâmplă toate astea. De ce eu? De ce noi?

— Şi eu aş vrea să ştiu, băiete. Sânge şi cenuşă, cât aş vrea să aflu. Tam oftă adânc. Ei, n-are rost să ne mai gândim la ce a fost. Când trebuie să pleci? O să fiu din nou pe picioare într-o zi sau două şi o să mă îngrijesc să avem o altă turmă de oi. Oren Dautry are nişte oi bune de care poate se va învoi să se despartă, acum că nu mai sunt păşuni, iar Jon Thane, la fel.

— Moiraine… Moiraine Sedai spunea că trebuie să stai în pat. Zicea ceva de câteva săptămâni.

Tam deschise gura să vorbească, dar Rand continuă:

— Şi a vorbit şi cu jupâneasa al’Vere.

— Oh. Poate că o să izbutesc să o înduplec pe Marin. Dar Tam nu părea prea încrezător. Se uită cu atenţie la Rand. După felul în care ai ocolit răspunsul s-ar zice că trebuie să pleci curând. Când? Mâine? Sau astă seară?

— Astă seară, răspunse Rand încetişor, iar Tam dădu din cap cu tristeţe.

— Da. Ei, dacă tot trebuie să faci asta, e mai bine să nu mai zăboveşti. Dar o să mai vedem noi cum stau lucrurile cu acele „săptămâni” despre care vorbea Moiraine. Trase de pătură, mai mult cu enervare decât cu putere. Poate că o să vin şi eu după voi peste câteva zile. O să vă prind din urmă. O să vedem noi dacă Marin poate să mă ţină în pat când eu vreau să mă scol.

Se auzi o bătaie uşoară în uşă, şi Lan îşi vârî capul în cameră.

— Ia-ţi rămas bun repede, pastorale, şi vino. S-ar putea să avem necazuri.

— Necazuri? repetă Rand, dar Străjerul se răsti la el, nerăbdător:

— Fă bine şi grăbeşte-te!

Rand îşi înşfacă iute mantia. Începu să-şi desfacă sabia de la cingătoare.

— Păstreaz-o, spuse Tam. Probabil că o să ai mai multă nevoie de ea decât mine, deşi, dacă ne ajută Lumina, nu îi va fi de trebuinţa nici unuia din noi. Ai grijă, băiete, auzi?

Neluând în seamă mormăiturile lui Lan, Rand se aplecă să-l îmbrăţişeze pe Tam.

— O să mă întorc. Îţi făgăduiesc că o să mă-ntorc.

— Fireşte că o să te-ntorci. Tam râse. Îl îmbrăţişa şi el fără vlagă, apoi îl mângâie pe spate. Ştiu. Şi o să avem de două ori mai multe oi de care să îngrijeşti când vii înapoi. Acum du-te, înainte ca ăla de acolo să se înfurie de tot.

Rand încercă să mai tragă de timp, încercă să găsească vorbele potrivite pentru întrebarea pe care nu voia s-o rostească, dar Lan intră în cameră, îl apucă de braţ şi îl scoase afară. Străjerul purta o tunică închisă la culoare, de un verde cenuşiu, făcută din solzi de metal.

— Trebuie să ne grăbim, se răsti el, scrâşnind din dinţi de furie. Nu pricepi ce sunt alea „necazuri”?

În faţa camerei aştepta Mat, cu surtucul şi mantia pe el şi ţinând un arc în mână. La brâu îi atârna o tolbă cu săgeţi. Se muta de pe un picior pe altul de neastâmpăr şi tot arunca priviri spre scara, nerăbdător şi temător deopotrivă.

— Nu prea seamănă cu poveştile, nu-i aşa, Rand? întrebă el cu glas răguşit.

— Ce fel de necazuri? insista Rand, dar, în loc să răspundă, Străjerul o luă la fugă în faţa lui, coborând treptele două câte Două. Mat se repezi după el, făcându-i semne agitate lui Rand să vină şi el.

Se acoperi cu mantia şi îi prinse din urmă jos. Sala cea mare era luminată slab; jumătate din lumânări se stinseseră şi mare parte dintre celelalte se topeau. Nu era nimeni altcineva acolo în afară de ei trei. Mat stătea lângă una dintre ferestrele din faţa, privind pe furiş afară, ca şi cum ar fi vrut să nu fie văzut. Lan ţinea uşa puţin întredeschisă şi se uita iscoditor în curtea hanului.

Întrebându-se la ce se uitau cei doi, Rand merse să li se alăture. Străjerul îi murmură să fie cu grijă, dar întredeschise uşa puţin mai mult ca să poată şi Rand vedea ce se petrece.

La început nu desluşea ce anume vedea. O mulţime de săteni, vreo treizeci patruzeci, se adunaseră lângă rămăşiţele carbonizate ale căruţei neguţătorului ambulant, iar torţele purtate de unii dintre ei risipeau întunericul. Moiraine stătea cu faţa la ei şi cu spatele la han, sprijinindu-se în toiag, aparent nepăsătoare. În faţa mulţimii stăteau Hari Coplin, fratele său, Darl, şi Bili Congar. Cenn Buie era şi el acolo, părând stingherit. Rand fu uimit să-l vadă pe Hari agitând pumnul către Moiraine.

— Pleacă din Emond’s Field! striga fermierul, ursuz. Fu susţinut de alte câteva voci din mulţime, şi acelea şovăitoare, şi nimeni nu făcu vreun pas înainte. Erau gata să înfrunte o Aes Sedai, dar numai la adăpostul mulţimii; nimeni nu voia să iasă în evidenţă. Nu când venea vorba despre o femeie Aes Sedai care avea toate motivele să se simtă jignită.

— Tu ai adus monştrii! urla Darl. Agita o torţă deasupra capului, şi vărul său Bili dădu tonul unor ţipete precum:

— Tu i-ai adus!

— E vina ta!

Hari îl înghionti cu cotul pe Cenn Buie, şi bătrânul meşter îşi ţuguie buzele şi îi aruncă o privire chiorâşă.

— Creaturile alea… trolocii n-au apărut decât după ce ai venit dumneata, murmura Cenn, într-atât de slab încât de-abia putea fi auzit. Se uită în stânga şi în dreapta, posomorât, ca şi cum ar fi vrut să fie în altă parte şi încerca să găsească o cale să ajungă acolo. Eşti o Aes Sedai. Nu avem nevoie de aşa ceva în Ţinutul celor Două Râuri. Femeile Aes Sedai nu aduc decât necazuri. Dacă rămâi, o să fie şi mai rău.

Cuvântarea lui nu stârni nici o reacţie printre săteni; Hari se încruntă, nemulţumit. Deodată înşfăcă torţa lui Darl şi o agită înspre Moiraine.

— Pleacă de aici! strigă el. Sau o să te ardem de vie!

Se lăsă o tăcere de mormânt; nu se auzea decât târşâitul picioarelor celor care se trăgeau înapoi. Oamenii din Ţinutul celor Două Râuri se apărau dacă erau atacaţi, dar violenţa era ceva foarte neobişnuit pentru ei; nu ameninţau oamenii, cel mult le arătau câteodată pumnul. Cenn Buie, Bili Congar şi Coplinii rămaseră singuri în faţa. Bili părea că vrea să dea şi el înapoi.

Hari tresări neliniştit văzându-se lipsit de sprijin, dar îşi reveni repede.

— Pleacă de aici! strigă el din nou, susţinut de Darl şi, cu mai puţină tragere de inimă, de Bili.

Hari se uită furios la ceilalţi, dar cei mai mulţi îi ocoliră privirea.

Deodată Bran al’Vere şi Haral Luhhan ieşiră din întuneric şi se opriră între Moiraine Sedai şi mulţime. Starostele ţinea nepăsător într-o mână ciocanul mare de lemn de care se servea ca să îndese cepurile în butoaie.

— A zis cineva că vrea să dea foc la han? întrebă el pe un ton liniştit.

Cei doi Coplini făcură un pas înapoi, iar Cenn Buie se îndepărtă pe furiş de ei. Bili Congar se pierdu în mulţime.

— Nu, nu, se grăbi să răspundă Darl. N-am zis niciodată aşa ceva, Bran… vreau să zic, Staroste.

Bran dădu din cap.

— Atunci poate că v-am auzit ameninţând să faceţi rău unuia dintre oaspeţii mei de la han?

— Este o Aes Sedai, începu Hari mânios, dar se întrerupse când Haral Luhhan se mişcă.

Fierarul nu făcu decât să îşi întindă braţele groase deasupra capului, încleştându-şi pumnii zdraveni până îi trosniră degetele, dar Hari se uită la bărbatul cel mătăhălos ca şi cum şi ar fi agitat un pumn sub nasul lui. Haral îşi încrucişă mâinile pe piept.

— Iertare, Hari. Nu voiam să-ţi curm vorba. Spuneai că?

Dar Hari, cu umerii lăsaţi, de parcă ar fi vrut să se facă mic şi să dispară, părea că nu mai avea nimic de adăugat.

— Sunt uluit, tună Bran. Paet al’Caar, băiatul tău şi-a rupt piciorul aseară, dar azi nu mai avea nimic – datorita ei. Eward Candwin, tu ai zăcut pe burtă cu spatele spintecat, ca un peşte care urmează să fie curăţat, până şi-a pus ea mâinile pe tine. Acum pare că toate astea s-au petrecut în urmă cu o lună şi, dacă nu mă înşel, nici n-o să se vadă cicatricea. Şi tu, Cenn.

Meşterul încercă să se piardă în mulţime, dar se opri, ţintuit de privirea lui Bran.

— Sunt uimit să găsesc pe cineva din Sfatul Satului aici, Cenn, cu atât mai puţin pe tine. Braţul ţi-ar atârna încă fără vlagă pe lângă trup, numai arsuri şi vânătăi, dacă n-ar fi fost ea. Nu îi eşti recunoscător, dar nici ruşine n-ai?

Cenn îşi ridică pe jumătate braţul drept, apoi îşi luă ochii de la el, mânios.

— Nu pot tăgădui ce a făcut, murmură el, şi într-adevăr părea că îi este ruşine. M-a ajutat şi pe mine, i-a ajutat şi pe alţii, continuă el stăruitor, dar este o Aes Sedai, Bran. De ce au venit trolocii, dacă nu din pricina ei? Nu vrem să avem parte de femei Aes Sedai în Ţinutul celor Două Râuri. Să se ţină departe de noi.

Câţiva, aflaţi la adăpostul mulţimii, începură să strige:

— Nu vrem necazuri de la Aes Sedai!

— Trimite-o de-aici!

— Scoate-o de-aici!

— De ce au venit, dacă nu din pricina ei?

Chipul lui Bran căpătă o expresie încruntata, dar, înainte să apuce să spună ceva, Moiraine îşi roti toiagul deasupra capului, învârtindu-l cu ambele mâini. Rand rămase cu gura căscata de uimire, ca şi sătenii, căci de la fiecare capăt al toiagului izbucni cu un şuierat o flacără albă, dreaptă ca un vârf de lance în pofida răsucirii toiagului. Chiar şi Bran şi Haral se îndepărtară de ea. Îşi lăsă mâinile în jos, ţinându-le drept în faţa ei; toiagul era paralel cu pământul, dar încă mai ţâşnea din el o flacără palidă, însă mai puternică decât lumina torţelor. Oamenii săriră în lături şi îşi puseră mâinile la ochi ca să se ferească de durerea pricinuita de strălucirea flăcării.

— Asta a mai rămas din sângele lui Aemon? Moiraine Sedai nu vorbea tare, dar glasul ei acoperea orice alt sunet. Nişte omuleţi neînsemnaţi care se dondănesc pentru a avea dreptul să se ascundă precum iepurii? Aţi uitat cine aţi fost, aţi uitat ce aţi fost, dar nădăjduiam că a mai rămas ceva, vreo amintire în sângele şi oasele voastre. Vreo fărâmă care să va dea puteri pentru lunga noapte care va să vie.

Nimeni nu scoase nici o vorbă. Coplinii arătau de parcă nu ar mai fi vrut să deschidă gura niciodată.

— Am uitat ce-am fost? întrebă Bran. Suntem ce am fost dintotdeauna. Fermieri cinstiţi, pastori, meşteşugari. Oameni din Ţinutul celor Două Râuri.

— La miazăzi, continua Moiraine, e râul pe care voi îl numiţi Râul Alb, dar la răsărit, departe de aici, oamenii îi spun încă pe numele lui adevărat: Manetherendrelle. În Limba Veche, Apele din Sălaşul Înalt. Ape înspumate, care altădată curgeau printr-un ţinut al neînfricării şi al frumuseţii. Cu două mii de ani în urmă, Manetherendrelle curgea pe lângă zidurile unui oraş atât de falnic la înfăţişare, încât pietrarii Ogier veneau să îl privească, cuprinşi de uimire. Ferme şi sate erau răsfirate în întregul ţinut, în ceea ce voi numiţi Pădurea Umbrelor şi dincolo de ea. Dar toţi spuneau despre ei că sunt oamenii din Sălaşul Înalt, oamenii din Manetheren. Rege le era Aemon al Caar al Thorin, Aemon, fiul lui Caar, fiul lui Thorin. Regina lui era Eldrene ay Ellan ay Carlan. Aemon, un bărbat atât de neînfricat încât cea mai mare laudă pe care o puteai aduce cuiva, chiar şi din rândul duşmanilor lui, pentru curajul său, era să îi spui că are vitejia lui Aemon. Eldrene, atât de frumoasă încât se spunea că florile înfloresc numai ca să o facă pe ea să zâmbească. Bărbăţie, frumuseţe, înţelepciune şi o dragoste pe care moartea nu o putea nimici. Plângeţi, dacă mai aveţi suflet, pieirea lor, pieirea ultimului crâmpei de amintire despre ei. Plângeţi pieirea sângelui lor.

Tăcu apoi, dar nimeni nu spuse nimic. Rand, ca şi ceilalţi, era cu totul sub puterea vrăjii ei. Când Moiraine vorbi din nou, Rand îi sorbi cuvintele cu nesaţ, şi la fel făcură şi ceilalţi.

— Timp de aproape două veacuri Războaiele Troloce au pustiit lumea în lung şi-n lat şi, în toiul bătăliilor, flamura ţinutului Manetheren, Vulturul Roşu, era în primele rânduri. Bărbaţii din Manetheren erau ca un ghimpe în coasta Celui Întunecat, un mărăcine care îi îngreuia mişcările. Slăviţi-i pe cei din Manetheren, care nu au îngenuncheat niciodată în faţa Umbrei. Slăviţi-i pe cei din Manetheren, sabia care nu a fost niciodată înfrântă.

Oamenii din Manetheren erau departe, pe câmpul de la Dekkar, numit şi Câmpul de Sânge, când sosi vestea că o armată de troloci se îndreptă spre ţinutul lor. Erau prea departe ca să poată face altceva decât să aştepte să audă de pustiirea pământului lor, căci forţele Celui Întunecat plănuiau să îi nimicească, să distrugă stejarul cel puternic tăindu-i rădăcinile. Erau prea departe ca să poată face altceva decât să jelească. Dar ei erau bărbaţii din Sălaşul Înalt.

Fără să şovăie, fără să se gândească la drumul pe care îl aveau de străbătut, părăsiră câmpul victoriei şi porniră spre casă, încă plini de praf, de sudoare şi de sânge. Merseră zi şi noapte, fără oprire, căci văzuseră grozăvia lăsată în urmă de armatele troloce şi nimeni nu putea dormi când o astfel de primejdie ameninţa ţinutul Manetheren. Mergeau ca şi cum picioarele lor ar fi avut aripi, înaintau mai repede decât s-ar fi temut duşmanii lor sau decât ar fi sperat tovarăşii lor. Altădată drumul acesta ar fi inspirat cântece. Când oştirile Celui Întunecat s-au năpustit asupra ţinutului Manetheren, bărbaţii din Sălaşul Înalt îi înfruntară, cu spatele la Tarendrelle.

Un sătean scoase un mic strigăt de bucurie, dar Moiraine continua ca şi cum nu l-ar fi auzit.

— Vederea oştirii care stătea în faţa bărbaţilor din Manetheren era de ajuns ca să-i înspăimânte şi pe cei mai neînfricaţi. Cerul era negru de corbi; pământul era negru de troloci. De troloci şi de oamenii lor. Sute de mii de troloci şi de iscoade ale Celui Întunecat, sub căpetenia Stăpânilor Spaimei. Noaptea, focurile aprinse de ei întreceau stelele în număr, iar când s-a crăpat de ziuă, s-a văzut că purtau flamura lui Ba’alzamon. Ba’alzamon, Inima Întunericului. Un nume vechi pentru Părintele Minciunii. Cel Întunecat nu putea să fi scăpat din temniţa de la Shayol Ghul, căci, dacă ar fi fost aşa, omenirea întreagă nu l-ar fi putut înfrunta, dar era multa oştire acolo. Stăpânii Spaimei şi o forţă a răului care făcea ca flamura care alunga lumina să pară că se găseşte la locul potrivit şi care îi umplea de teamă pe cei care o înfruntau.

Cu toate acestea, ştiau ce au de făcut. Ţinutul lor se găsea de partea cealaltă a râului. Trebuiau să ţină oştirea şi, odată cu ea, şi toată puterea aceea, departe de Sălaşul Înalt. Aemon trimise soli. I se promise ajutor, dar trebuiau să reziste trei zile lângă Tarendrelle. Să reziste trei zile împotriva unei armate care ar fi putut să-i înfrângă în mai puţin de un ceas. Totuşi, cumva, prin asalturi sângeroase şi apărându-se cu disperare, au rezistat un ceas, şi apoi încă unul, şi încă unul. Trei zile s-au luptat şi, în ciuda măcelului din jur, nu le-au îngăduit duşmanilor să treacă râul. Dar nici în a treia seară nu sosi niciun ajutor şi niciun sol; continuară să lupte singuri. Şase zile. Nouă. Iar în a zecea zi Aemon cunoscu gustul amar al trădării. Nu avea să primească niciun ajutor şi nu se mai puteau împotrivi trecerii râului.

— Ce au făcut? întrebă Hari. Flacăra torţelor tremura în adierea vântului rece al nopţii, dar nimeni nu se înfăşură mai bine în mantie.

— Aemon trecu râul, vorbi Moiraine mai departe, distrugând podurile în urma lui. Şi trimise vorbă prin tot ţinutul, pentru ca oamenii să poată fugi, căci ştia că oştirea care lupta alături de hoarda de troloci va găsi un mijloc de a trece peste râu. Chiar când vestea începea să se răspândească, trolocii prinseră să traverseze râul, iar oştenii din Manetheren reluară lupta, ca să câştige cu vieţile lor câteva ceasuri, astfel încât neamul lor să poată scăpa. Din oraşul din Manetheren, Eldrene rândui fuga oamenilor ei în adâncul pădurilor şi în străfundul munţilor.

Dar unii nu au fugit. Mai întâi câţiva, apoi râuri, puhoaie de oameni merseră nu înspre adăpost, ci ca să se alăture oştirii care lupta pentru pământul lor. Păstori cu arcuri, fermieri cu furci, spărgători de lemne cu topoare. Şi femeile îi însoţiră, ducând fiecare pe umăr ce armă găsise şi mărşăluind cot la cot cu bărbaţii lor. Toţi care porniră pe acel drum ştiau că nu se vor mai întoarce. Dar era vorba despre pământul lor. Fusese pământul părinţilor lor şi avea să fie al copiilor lor. Mergeau să plătească preţul cuvenit pentru acest pământ. Nici o palmă de pământ nu a fost cedată fără să fie înecată în sânge, însă, în cele din urmă, oştirea din Manetheren a fost făcută să se retragă până aici, în locul căruia îi spuneţi acum Emond’s Field. Şi aici au fost înconjuraţi de armatele de troloci.

Avea lacrimi în glas. Erau mormane de troloci morţi şi de trupuri ale celor renegaţi, dar alţii şi alţii întregeau acele grămezi de carne, valuri de morţi fără de sfârşit. Lucrurile nu se puteau încheia decât într-un singur fel. La căderea nopţii, niciun bărbat, nici o femeie care stătuse sub flamura Vulturului Roşu la răsăritul soarelui nu mai trăia. Sabia care nu putea fi frântă fusese zdrobită.

În Munţii de Negură, singura în oraşul pustiu din Manetheren, Eldrene simţea cum Aemon se stinge şi inima ei muri odată cu el. Şi în locul inimii ei nu mai ramase decât setea de răzbunare a dragostei ei pierdute, răzbunare pentru oamenii ei, pentru pământul ei. Mânată de durere, se folosi de Adevăratul Izvor şi îndreptă Puterea Suprema asupra trolocilor. Iar Stăpânii Spaimei muriră pe loc, în timp ce ţineau sfaturi secrete sau îşi îndemnau oştenii la lupta. Într-o clipită, Stăpânii Spaimei şi generalii oştirii Celui Întunecat fură acoperiţi de flăcări. Focul le mistui trupurile, iar groaza nimici armata care tocmai ieşise victorioasa.

Acum fugeau ca nişte animale din faţa focului care se întindea în pădure, gândindu-se numai cum să scape. Au fugit spre miazănoapte, au fugit spre miazăzi. Mii s-au înecat încercând să treacă râul Tarendrelle fără ajutorul Stăpânilor Spaimei, şi la Manetherendrelle au dărâmat podurile de teama a ceea ce putea veni în urma lor. Unde au dat peste oameni, au ucis şi au pârjolit, dar fuga era singurul lor ţel. Până când, în cele din urmă, nu a mai rămas niciunul în Manetheren. S-au risipit ca praful în bătaia vântului. Răzbunarea finală a venit mai greu, dar a venit într-un sfârşit, când au fost urmăriţi de alte neamuri, de alte oştiri din alte ţinuturi şi au fost omorâţi. Niciunul dintre cei care uciseseră la Aemon’s Field nu a mai rămas în viaţă.

Dar Manetheren a trebuit să plătească scump. Eldrene se servise de Puterea Suprema mult peste puterile unei fiinţe omeneşti. Când generalii oştirii duşmane muriră, muri şi ea, iar flăcările care o mistuiră pe ea mistuiră şi oraşul pustiu din Manetheren, până la temelii, până nu mai rămaseră decât stâncile muntelui. Dar oamenii fuseseră salvaţi.

Nu mai rămăsese nimic din ferme, din sate, din oraş. Unii ar spune că nu le mai rămânea nimic de făcut, afară doar să plece spre alte ţinuturi, unde să o ia de la început. Dar ei au spus altceva. Plătiseră un preţ nemaiauzit pentru pământul lor, plătiseră cu sânge şi speranţă, iar acum erau legaţi de acel ţinut cu legături mai tari decât oţelul. Alte războaie le-au pustiit ţinutul în anii ce au urmat, până când, în cele din urmă, acel colţ de lume a fost uitat şi au uitat şi ei de războaie şi de cum se poartă războaiele. Oraşul din Manetheren nu s-a mai înălţat niciodată. Turnurile lui avântându-se spre înaltul cerului şi fântânile care împroşcau cu apă s-au preschimbat într-un vis care a dispărut încetul cu încetul din minţile oamenilor. Dar şi ei, şi copiii lor, şi copiii copiilor lor au rămas pe pământul care era al lor. Au rămas, însă lungile veacuri care au trecut i-au făcut să nu mai ştie de ce. Au rămas aici până azi; acum voi sunteţi aici. Plângeţi pentru Manetheren. Plângeţi ceea ce s-a pierdut pentru totdeauna.

Flăcările de la capetele toiagului lui Moiraine se stinseră, şi ea îl lăsă anevoie în jos, ca şi cum ar fi cântărit o sută de livre. Multă vreme nu se auzi decât şuieratul vântului. Apoi Paet al’Caar îşi făcu loc pe lângă cei doi Coplini.

— Nu ştiu ce să spun despre povestea dumitale, zise fermierul cu faţă prelungă. Nu sunt un ghimpe în coasta Celui Întunecat şi nici n-o să fiu vreodată. Dar Wil al meu merge datorită dumitale, şi din pricina asta mi-e ruşine că sunt aici. Nu ştiu dacă o să mă poţi ierta, dar, chiar dacă n-o s-o faci, eu tot o să plec. Şi din partea mea poţi să rămâi cât vrei în Emond’s Field.

Înclinând scurt din cap, aproape făcând o plecăciune, îşi croi drum prin mulţime. Şi alţii începură să murmure, pocăindu-se ruşinaţi înainte de a se face nevăzuţi, unul câte unul. Coplinii, ursuzi şi încruntându-se încă o dată, se uitară la chipurile din jurul lor şi dispărură în noapte fără niciun cuvânt. Bili Congar plecase înaintea verilor lui.

Lan îl trase înapoi pe Rand şi închise uşa.

— Să mergem, băiete. Străjerul porni spre spatele hanului. Veniţi, amândoi. Hai, repede!

Rand şovăi, schimbând o privire întrebătoare cu Mat. Câtă vreme Moiraine spusese povestea, nici măcar armăsarii Dhurran ai lui jupân al’Vere nu l-ar fi putut smulge de acolo, dar acum altceva îl ţinea pe loc. Acum urma să plece cu adevărat: urma să părăsească hanul şi să meargă după Străjer în noapte. Se scutură şi încerca să îşi întărească hotărârea. Nu avea de ales, trebuia să plece, dar avea să se întoarcă la Emond’s Field, oricât de lungă ar fi călătoria, oricât de departe va ajunge.

— Ce mai aşteptaţi? întreba Lan din uşa care ducea spre spatele sălii hanului. Tresărind, Mat se grăbi spre el.

Încercând să se convingă că porneşte într-o mare aventură, Rand îi urmă, trecând prin bucătăria cufundată în întuneric şi ieşind în curtea grajdului.