Ochiul Lumii

35 Caemlyn

Rand se răsuci, pentru a ajunge în spatele bărbatului de pe capră, ridicându-se în genunchi. Nu se mai putu abţine şi izbucni într-un hohot de râs uşurat.

— Am ajuns, Mat! Ţi-am zis că o să…

Dar cuvintele i se opriră în gât, când dădu cu ochii de Caemlyn. După trecerea prin Baerlon şi, încă şi mai mult, după ruinele din Shadar Logoth, crezuse că ştia cum arăta un mare oraş, dar acesta… îi întrecea toate aşteptările.

În afara măreţelor ziduri, clădirile se înghesuiau laolaltă, ca şi cum toate oraşele prin care trecuseră fuseseră mutate de la locurile lor şi aduse aici, strânse unul într-altul. Caturile de sus ale hanurilor se înălţau deasupra acoperişurilor de ţigla ale caselor, iar depozitele pitice, largi şi fără ferestre se iţeau de peste tot. Clădiri de cărămidă roşie, de piatră cenuşie sau văruite în alb, amestecate unele printre altele, se răspândeau în depărtări, cât vedeai cu ochii. Baerlon ar fi putut dispărea fără urmă pe acolo, iar Whitebridge putea fi înghiţit de douăzeci de ori, fără nici o greutate.

Cât despre ziduri… înălţimile netede, de cincizeci de picioare, din piatră cenuşie, vârstate cu argintiu şi alb, se întindeau într-un cerc imens, rotunjindu-se spre miazănoapte şi miazăzi, făcându-l pe Rand să se întrebe cât de departe ajungeau. Pe toată lungimea lor se înălţau turnuri rotunde, cu mult mai mari decât zidul în sine. În vârful fiecărui turn fâlfâiau steaguri roşu cu alb. De dincolo de zid se zăreau şi alte turnuri zvelte, mai înalte chiar decât cele de pe ziduri, şi cupole care sclipeau în soare, albe şi aurii. Miile de poveşti pe care le auzise îl făcuseră să-şi imagineze felurite oraşe, măreţele reşedinţe ale regilor şi ale reginelor, ale tronurilor, ale puterilor şi ale legendelor, iar Caemlyn se potrivea perfect cu toate acele imagini.

Căruţa scârţâia, îndreptându-se înspre oraş, pe drumul cel lat, către porţile încadrate de turnuri. Pe porţi tocmai ieşea alaiul de căruţe al unui neguţător, pe sub o arcadă rotundă, tăiată în piatră, pe unde ar fi putut pătrunde şi un uriaş, sau zece uriaşi unul lângă altul. Pieţe neîngrădite se înşirau de-a lungul drumului, pe ambele părţi; acoperişurile de ţiglă ale tarabelor sclipeau în roşu şi violet, având între ele despărţituri şi felurite lăcaşuri pentru animale. Viţeii mugeau mai subţire, vitele, mai gros, gâştele gâgâiau, găinile cotcodăceau, caprele şi oile behăiau, iar oamenii se tocmeau, ţipând din toţi rărunchii. Prin porţile oraşului, un val de zgomot se revărsa spre ei.

— Ce v-am spus? zise Bunt, trebuind să ridice glasul ca să poată fi auzit. Cel mai măreţ oraş din lume. Ştiaţi c-a fost construit de Ogieri? Cel puţin Oraşul Interior şi Palatul. Aşa-i de vechi acest Caemlyn al nostru, unde buna Regina Morgase, scălda-o-ar Lumina, face legea şi menţine pacea în Andor. Cel mai măreţ oraş din lume.

Rand era dispus s-o creadă. Rămăsese cu gura deschisă, şi ar fi vrut să-şi astupe urechile cu palmele, pentru a se feri de zgomot. Drumul era plin de oameni, înghesuindu-se precum cei din Emond’s Field pe Pajişte, la Bel Tine. Îşi aminti cum se gândise că erau mult prea mulţi oameni în Baerlon, şi aproape că-i veni să râdă. Se uită la Mat şi rânji. Prietenul lui chiar îşi astupase urechile cu palmele şi lăsase umerii în jos, de parcă ar fi vrut să-şi ascundă capul cu totul.

— Cum să ne ascundem aici? întreba el cu glas tare, văzând că Rand îl privea. Cum să ne dăm seama în cine putem avea încredere, când sunt atât de mulţi oameni? Atât de mulţi, lua-i-ar naiba! Pe Lumină, şi ce zgomot!

Înainte să răspundă, Rand îl privi pe Bunt. Fermierul era cufundat încă în contemplarea oraşului; cu toată harmalaia din jur, oricum era cu putinţă să nu fi auzit nimic. Cu toate acestea, când îi răspunse lui Mat, îşi apropie buzele de urechea lui.

— Cum crezi că o să ne găsească, printre atâţia oameni? Nu-ţi dai seama, cap pătrat ce eşti? Suntem în siguranţă, dacă înveţi şi tu să-ţi pui lacăt la gura aia blestemată.

Ridică un braţ şi îi arătă celuilalt împrejurimile, pieţele şi zidurile oraşului la care încă nu ajunseseră.

— Ia uită-te, Mat! Aici se poate întâmpla orice! Orice! S-ar putea chiar s-o găsim pe Moiraine aşteptându-ne, şi pe Egwene, şi pe toţi ceilalţi.

— Dacă sunt în viaţă. Eu zic că au murit şi ei, ca şi Menestrelul.

Rânjetul dispăru de pe faţa lui Rand, iar el se întoarse să privească porţile apropiindu-se. Într-un oraş cum era Caemlyn se putea întâmpla orice. Se agăţa cu încăpăţânare de acel gând.

Calul nu se putea mişca mai repede, oricât ar fi tras Bunt de frâie; cu cât se apropiau mai mult de porţi, cu atât mulţimea devenea mai deasă. Oamenii se înghesuiau umăr la umăr, împiedicând şi căruţele care dădeau să intre. Rand observă cu bucurie că mulţi erau tineri plini de praf, mergând pe jos şi fără prea multe desagi. Dar, orice vârstă ar fi avut, mulţi dintre călătorii care se înghesuiau spre porţi aveau o înfăţişare ponosită, căruţe hodorogite şi cai obosiţi, veştminte mototolite din pricina atâtor nopţi în care dormiseră pe unde apucau, mersul ostenit şi ochii tulburi. Dar, tulburi sau nu, ochii lor erau aţintiţi asupra porţilor, ca şi cum, odată ajunşi înăuntru, ar fi scăpat de toată oboseala.

La poartă se aflau şase dintre Gărzile Reginei, ale căror tunici curate roşu cu alb şi cămăşi sclipitoare de zale se deosebeau puternic de veştmintele celor mai mulţi dintre oamenii care se revărsau pe sub arcada de piatră. Cu trupul foarte rigid şi capul sus, ei îi priveau pe călători cu neîncredere şi dispreţ. Era limpede că ar fi preferat să-i împiedice să intre pe cei mai mulţi dintre ei. Cu toate acestea, nu făceau probleme nimănui, ci încercau doar să menţină drumul liber pentru căruţele care ieşeau şi se răsteau la cei care împingeau prea tare.

— Mergeţi în şir. Nu împingeţi! Nu împingeţi, orbi-v-ar Lumina! E loc pentru toţi, cu puţin noroc. Mergeţi în şir.

Când îi veni rândul, căruţa lui Bunt trecu şi ea de porţi, încet, încet, şi pătrunse în Caemlyn. Oraşul era clădit pe nişte dealuri joase, ca nişte trepte care urcau spre centru. Locul respectiv era înconjurat de alte ziduri, sclipitor de albe, care se întindeau peste dealuri. Înăuntru se vedeau alte turnuri şi cupole, albe, aurii şi violete, care, înălţate cum erau pe culmile dealurilor, păreau să domine restul oraşului. Rand se gândi că acela trebuia să fie Oraşul Interior, despre care vorbise Bunt.

Şi drumul se preschimbase, de îndată ce ajunsese în oraş, devenind un bulevard lat, despărţit la mijloc de fâşii întinse cu iarbă şi copaci. Iarba era brună la culoare, iar copacii desfrunziţi, dar oamenii se mişcau în grabă pe lângă ele, ca şi cum n-ar fi văzut nimic neobişnuit, râzând, vorbind, certându-se, comportându-se ca de obicei. Ca şi cum n-ar fi ştiut că primăvara nu venise încă şi era cu putinţă să nu vină deloc. Fie nu-şi dădeau seama, fie nu voiau, fie nu puteau s-o facă, îşi zise Rand. Privirile lor se îndepărtau de crengile desfrunzite, iar ei păşeau pe iarba uscată fără să privească în jos măcar o dată. Dacă nu vedeau, puteau uita; ceea ce nu vedeau nu se află, de fapt, acolo.

Rămas cu gura căscată la priveliştea din faţa lui, Rand tresări surprins când căruţa o apucă pe o stradă laterală, mai îngustă decât bulevardul, dar tot de două ori mai lată decât orice uliţă din Emond’s Field. Bunt trase de hăţuri, opri căruţa şi se întoarse să-i privească şovăielnic. În locul acela erau mai puţin călători; lumea ocolea căruţa fără prea mare greutate.

— Lucrul ăla pe care-l ascunzi sub mantie este chiar ce-a spus Holdwin?

Rand tocmai se pregătea să-şi ia desagile în spinare. Nici măcar nu tresări.

— Ce vreţi să spuneţi?

Reuşi să vorbească fără să-i tremure vocea. Stomacul i se strânsese, dar vocea îi era liniştită. Mat îşi înăbuşi un căscat cu mâna, dar pe cealaltă şi-o strecură pe sub surtuc – înşfăcând pumnalul din Shadar Logoth, aşa cum Rand ştia foarte bine –, iar în ochi îi apăru o expresie dură, ca de fiară încolţită, pe sub eşarfa care-i înconjura fruntea. Bunt se feri să-l privească, parcă ştiind că în mâna ascunsă se afla o armă.

— Ce să vreau? Nimic, pare-mi-se. Ia ascultaţi, de vreme ce aţi auzit că mergeam la Caemlyn, înseamnă că aţi stat acolo destul timp ca s-auziţi şi restul. Dacă voiam răsplata, găseam eu o scuză să intru la Gâsca şi Coroana şi să vorbesc cu Holdwin. Numai că omul ăla nu prea îmi place, şi nici tovarăşul lui, câtuşi de puţin. S-ar zice că voia să pună mâna pe voi doi mai mult decât… orice altceva.

— Nu ştiu ce vrea, îi răspunse Rand. Nu l-am mai văzut niciodată.

Putea să fie chiar adevărat; el, unul, nu putea deosebi un Pierit de altul.

— Mda. Ei, cum v-am spus, eu nu ştiu nimic şi pare-mi-se că nici nu vreau să ştiu. Necazuri sunt îndeajuns pentru toţi, nu face să mai caut şi eu altele cu lumânarea.

Mat îşi adună lucrurile cu mişcări ceva mai încete, aşa că Rand era deja în stradă înainte ca prietenul lui să fi apucat să coboare. Rand îl aşteptă nerăbdător. Mat se îndepărtă de căruţă cu mişcări bruşte, ţinându-şi strâns la piept arcul, tolba şi păturile şi mormăind ceva cu glas scăzut. Sub ochi avea cearcăne mari şi negre.

Stomacul lui Rand chiorăi, iar el făcu o strâmbătură. Foamea şi nodul amar pe care-l simţea în burtă îl făceau să se teamă că era pe punctul să verse. Acum, Mat era cel care-l privea nerăbdător. „Încotro să mergem? Ce să facem acum?”

Bunt se aplecă peste marginea căruţei şi-i făcu semn. Se apropie, sperând să primească nişte sfaturi despre Caemlyn.

— Eu, unul, aş ascunde… lucrul ăla, începu bătrânul fermier, apoi se întrerupse şi privi bănuitor în jur; oamenii ocoleau căruţa pe ambele părţi, dar în afară de câteva blesteme aruncate din fugă, pentru că blocau drumul, nimeni nu le acorda nici o atenţie. Nu-l mai purta cu tine, continuă Bunt, ascunde-l, vinde-l. Dă-l de pomană. Eu asta zic. Un lucru ca ăsta o să sară în ochi, şi pare-mi-se că nu vreţi asta.

Apoi, brusc, el se ridică pe capră, îşi îmboldi calul şi o porni încet în josul străzii aglomerate, fără altă vorbă şi fără să privească înapoi. O căruţă cu coviltir, plină cu butoaie, hodorogi spre ei. Rand sări la o parte din cale, se împiedică, iar când ridică iarăşi ochii, Bunt şi căruţa lui se pierduseră deja din vedere.

— Şi acum ce facem? întrebă Mat, umezindu-şi buzele cu limba şi privind cu ochii mari la oamenii care se înghesuiau pe lângă ei şi la clădirile înalte, unele chiar cu şase caturi, care dominau strada. În Caemlyn am ajuns, dar acum ce facem?

Nu-şi mai ţinea palmele la urechi, dar mâinile îi tremurau, de parcă ar fi vrut să le ducă la loc. Peste oraş plutea un ecou surd, murmurul încet şi constant al sutelor de prăvălii deschise, al miilor de oameni care vorbeau. Lui Rand i se părea că intrase într-un stup uriaş, în care răsuna fără încetare bâzâitul albinelor.

— Chiar dacă sunt şi ceilalţi aici, Rand, cum o să facem să-i găsim?

— O să ne găsească Moiraine pe noi, rosti încet Rand.

Oraşul imens îl apăsa ca o povară pe umeri; voia să scape, să se ascundă din calea oamenilor şi să fugă de zgomot. În ciuda învăţăturilor lui Tam, nu putea atinge hăul; vederea oraşului îl împiedica să se concentreze. Renunţând, îşi îndreptă atenţia asupra împrejurimilor, fără să mai ia în seamă ce se întindea în depărtare. Privind numai strada pe care se aflau, aproape că i se părea că se afla în Baerlon. Baerlon, ultimul loc în care cu toţii se crezuseră în siguranţă. „De-acum, nimeni nu e în siguranţă. Poate că într-adevăr au murit cu toţii. Şi atunci ce faci?”

— Sunt în viaţă! Egwene e în viaţă! vorbi el, aproape strigând. Mai mulţi trecători îi aruncară priviri întrebătoare.

— Poate, oftă Mat. Poate. Dar dacă Moiraine nu ne găseşte? Dacă nu ne găseşte nimeni decât…

Dar se întrerupse şi se cutremură, fiindu-i cu neputinţă să rostească numele.

— La asta o să ne gândim la momentul potrivit, îi răspunse Rand, cu un glas hotărât. Dacă-i cazul.

Varianta cea mai rea dintre toate era s-o caute pe Elaida, femeia Aes Sedai aflată la Palat. Ar fi preferat să ajungă întâi în Tar Valon. Poate că Mat nu-şi mai amintea ce spusese Thom despre Ajah cea Roşie – şi cea Neagră –, dar el îşi amintea totul. Stomacul i se strânse din nou.

— Thom a zis să găsim un han pe nume Binecuvântarea Reginei. O să mergem întâi acolo.

— Cum? Nu mai avem bani nici măcar pentru o masă.

— Măcar putem începe de-acolo. Din ce a spus Thom, s-ar părea că putem găsi pe cineva care să ne ajute.

— Nu pot… Rand, sunt peste tot.

Mat îşi lăsă capul în pământ şi păru să se ghemuiască, de parcă încerca să se ferească de oamenii care se găseau peste tot în jurul lor.

— Oriunde mergem, ei sunt chiar în spatele nostru, sau ne aşteaptă. O să fie şi la hanul ăsta. Nu pot… Nu… Nimic nu poate opri un Pierit din drumul lui.

Rand îl apucă de guler, încercând din răsputeri să nu-i tremure mâna. Avea nevoie de Mat. Poate că restul nu muriseră – „Lumină, te implor!” dar în clipa aceea erau singuri, el şi cu Mat. Gândul de a merge mai departe de unul singur… înghiţi în sec, simţind un gust amar.

Privi iute în jur, dar nimeni nu părea să fi auzit când Mat vorbise despre Pierit; mulţimea îşi vedea de drum, fiecare cufundat în propriile gânduri. Apropiindu-şi chipul de chipul celuilalt, îi şopti răguşit:

— Am ajuns până aici, nu? Încă nu ne-au prins. Putem ajunge până la capăt, dacă nu ne lăsăm. N-am de gând să cedez şi să stau să-i aştept, ca o oaie dusă la tăiere. Nu! Ce zici? Ai de gând să rămâi aici până mori de foame? Sau până vin să te ia şi să te bage într-un sac?

Îi dădu drumul la guler şi se răsuci pe călcâie. Avea unghiile înfipte în palmă, dar braţele tot îi tremurau. Dintr-odată, Mat apăru lângă el, tot cu privirile în pământ, iar Rand trase adânc aer în piept.

— Îmi pare rău, Rand, îngână Mat.

— Las-o baltă, răspunse el.

Mat stătea cu capul în pământ şi vorbea cu glas mai stins:

— Nu-mi iese din minte că s-ar putea să nu-mi mai văd niciodată casa. Vreau acasă. Poţi să râzi, nu-mi pasă. Ce n-aş da s-o aud pe maică-mea dojenindu-mă şi bombănindu-mă pentru cine ştie ce. E ca şi cum aş avea capul plin de pietre; pietre încinse. Peste tot străini, şi nici o cale de a şti în cine să ai încredere, sau dacă există măcar cineva în care poţi avea. Pe lumină, Ţinutul celor Două Râuri este atât de departe, încât s-ar zice că-i la capătul lumii. Suntem singuri şi n-o să mai ajungem niciodată acasă. O să murim, Rand.

— Încă nu, replică Rand. Toată lumea moare, până la urmă. Roata se învârte. Dar n-am de gând să mă las şi să aştept moartea să vină.

— Parc-ai fi jupân al’Vere, mormăi Mat, cu un glas ceva mai însufleţit.

— Bine, atunci, spuse Rand. Bine. „Lumină, fă ca restul lumii să fie în viaţă. Te implor, fă să nu fim singuri.”

Începu să întrebe în jur despre hanul Binecuvântarea Reginei. Răspunsurile pe care le primi erau foarte diferite; cel mai adesea se alegea cu un blestem la adresa celor care nu stăteau unde le era locul sau cu o ridicare din umeri şi o privire nedumerită. Unii nici măcar nu se opreau să vorbească, ci doar se uitau la ei şi treceau mai departe.

Un bărbat cu faţa lată, aproape la fel de masiv ca Perrin, îşi lăsă capul pe o parte şi spuse:

— Binecuvântarea Reginei, da? Pe acolo pe la ţară, de unde veniţi, sunteţi oamenii Reginei?

El purta la pălăria cu boruri largi o cocardă albă, iar pe braţul hainei lungi cu care era îmbrăcat, o panglică de aceeaşi culoare.

— Ei, aţi ajuns prea târziu.

Şi plecă mai departe, râzând în hohote, lăsându-i cu gura căscată. Rand ridică din umeri: erau o groază de oameni ciudaţi în Caemlyn, aşa cum nu mai văzuse niciodată în viaţa lui. Unii dintre ei stăteau în grupuri, cu pielea prea întunecată sau prea albă, îmbrăcaţi în haine cu croieli ciudate sau în culori vii, cu pălării cu vârful ascuţit sau împodobite cu pene lungi. Erau şi femei cu chipurile acoperite de valuri, altele cu rochii ţepene, late pe cât erau de lungi, şi femei cu haine care lăsau să se vadă o bună parte a trupului, mai îndrăzneţe decât fetele care serveau prin hanuri. Din când în când, pe străzile aglomerate îşi făcea loc câte o trăsură, pictată în culori vii sau aurită, trasă de un atelaj cu şase sau patru cai, cu căpestrele împodobite cu pene. Peste tot erau lectici, ai căror purtători îşi croiau drum fără să le pese pe cine îmbrânceau.

Rand văzu şi o bătaie care începu cu o grămadă de bărbaţi care se ameninţau unii pe alţii cu pumnii, în timp ce altul, cu pielea foarte albă, îmbrăcat într-o haină cu dungi roşii, ieşea cu greu din lectica răsturnată pe-o parte. Doi bărbaţi în haine grosolane, care păruseră la început nişte trecători nevinovaţi, săriră pe el până să apuce să se ridice. Lumea care se oprise să se uite începu să mormăie şi să ameninţe cu pumnul. Rand îl trase pe Mat de mânecă şi iuţi pasul. Iar Mat nu avu nevoie de niciun alt imbold. Ţipetele mulţimii îi urmăriră ceva timp, în josul străzii. De mai multe ori, se treziră abordaţi de alţii. Hainele lor pline de praf arătau că sunt călători, şi păreau să-i atragă ca un magnet pe anumiţi indivizi misterioşi, care le ofereau să cumpere relicve de ale lui Logain, aruncând însă priviri piezişe în toate părţile şi părând gata s-o ia la fugă. După socoteala lui Rand, din toate fâşiile de mantie şi bucăţile de sabie de la falsul Dragon care-i fuseseră oferite se puteau face două săbii şi vreo două duzini de mantii. Chipul lui Mat se luminase de încântare, cel puţin prima dată, dar Rand le răspundea tuturor cu un „nu” scurt, iar ei se retrăgeau, cu o mică plecăciune şi îngânând: „Fie ca Lumina s-o scalde pe Regină, om bun”, apoi dispăreau. Cele mai multe prăvălii aveau platouri şi pocale pe care erau pictate fel de fel de scene în care apărea falsul Dragon, adus înlănţuit în faţa Reginei. Şi mai erau pe străzi şi Mantii Albe. Fiecare dintre aceştia mergea nestingherit, căci oamenii se dădeau la o parte din calea lor, la fel ca în Baerlon.

Rand se strădui din răsputeri să rămână neobservat. Îşi ţinea sabia ascunsă sub mantie, dar ştia că nu putea s-o duca aşa la nesfârşit. Mai devreme sau mai târziu, cineva avea să se întrebe ce ascundea acolo. Nu avea de gând – nu putea – să urmeze sfatul lui Bunt şi să n-o mai poarte. Era legătura lui cu Tam. Cu tatăl său.

Prin mulţime se vedeau mulţi bărbaţi care purtau săbii, dar niciuna nu avea pecetea bâtlanului, care să atragă atenţia. Cu toate acestea, toţi bărbaţii din Caemlyn, şi chiar unii dintre străini, îşi purtau săbiile legate cu bucăţi de pânză, şi teaca şi mânerul, învelite fie în bucăţi de pânză roşie, legată cu fir alb, fie în bucăţi albe, dar legate cu roşu. Sub pânza aceea se puteau ascunde sute de peceţi, şi nimeni nu avea cum să le vadă. Mai mult, dacă respectau tradiţia locului, puteau să pară mai de-ai casei.

Erau pe acolo multe prăvălii în faţa cărora se vedeau mese la care se vindeau astfel de apărători, iar Rand se opri în faţa uneia dintre ele. Pânza roşie era mai ieftina decât cea albă, deşi nu se deosebeau decât prin culoare, aşa că îşi cumpără şi el una, împreuna cu firul alb cu care s-o lege, în ciuda protestelor lui Mat, care se plângea că nu le mai rămăseseră bani aproape deloc. Vânzătorul cu buze subţiri îi cerceta amănunţit din priviri, în timp ce îşi lua banii de la Rand, şi-i blestemă cu sete când acesta îl întrebă dacă le îngăduia să intre până-şi învelea sabia.

— N-am venit să-l vedem pe Logain, îi explică răbdător Rand. Am venit numai pentru Caemlyn. Cel mai măreţ oraş din lume, adăugă el, amintindu-şi de Bunt, dar vânzătorul nu-şi schimbă expresia. Fie ca Lumina s-o scalde pe buna Regină Morgase, mai spuse Rand, plin de speranţă.

— Dacă-mi faceţi vreun necaz, răspunse acru vânzătorul, să ştiţi că sunt prin împrejurimi vreo sută de oameni care pot să vină de îndată ce m-aud strigând şi să aibă grija de voi, chiar dacă n-o fac cei din Gardă.

Se întrerupse ca să scuipe chiar lângă piciorul lui Rand, apoi încheie:

— Hai, vedeţi-vă de treburile voastre ticăloase.

Rand încuviinţă, de parcă omul îşi luase rămas bun cu multă voioşie, şi-l trase pe Mat după el. Acesta se tot uita peste umăr către prăvălie, bombănind cu glas scăzut, până ce intrară pe o alee pustie. Cu spatele la stradă, pentru ca niciun trecător să nu vadă ce făcea, Rand îşi scoase sabia şi începu s-o învelească.

— Pun rămăşag că ţi-a cerut pe mizeria aia de două ori mai mult decât făcea, zise Mat. Sau de trei ori.

Nu era chiar aşa uşor cum părea să legi bucata de pânză cu firul, suficient de bine ca să nu cadă.

— Rand, cu toţii o să încerce să ne-nşele. Li se pare că am venit să-l vedem pe falsul Dragon, ca restul lumii. Avem noroc dacă nu ne dă cineva în cap peste noapte, când dormim. Nu-i de stat aici. Sunt prea mulţi oameni. Hai să plecăm în Tar Valon chiar acum. Sau spre miazăzi, spre Illian. Mi-ar plăcea să văd alaiul adunat pentru Căutarea Cornului. Dacă tot nu putem merge acasă, măcar să nu stăm aici.

— Eu, unul, rămân, hotărî Rand. Ceilalţi, chiar dacă nu-s aici, o să ajungă mai devreme sau mai târziu şi o să ne caute.

Nu era convins că-şi învelise sabia în acelaşi chip în care o făcea toată lumea, dar bâtlanii de pe teacă şi mâner nu se mai vedeau, ceea ce-l făcu să se creadă în siguranţă. Ieşind din nou în stradă, era sigur că avea un motiv mai puţin să-şi facă griji pentru necazurile pe care le putea provoca. Mat se ţinea pe urmele lui fără nici o tragere de inimă, de parcă ar fi fost legat cu o funie.

Încet, încet, Rand obţinu indicaţiile pe care le căuta. La început foarte vagi, de felul „undeva încolo” şi “apucaţi-o pe strada aia”, dar, cu cât se apropiau, cu atât acestea deveniseră mai precise, până ce, în sfârşit, ajunseră în faţa unei clădiri mari de piatră, cu o firmă deasupra uşii care scârţâia în bătaia vântului. Tăbliţa înfăţişa un bărbat îngenuncheat înaintea unei femei cu părul roşu auriu şi o coroană pe cap, care-şi pusese o mână pe capul lui plecat. Binecuvântarea Reginei.

— Eşti sigur că facem bine? întrebă Mat.

— Fireşte, zise Rand, inspirând adânc şi intrând.

Sala cea mare era destul de întinsă, împodobită cu lambriuri din lemn închis la culoare şi încălzită de focurile care dogoreau în cele două căminuri. O slujnică mătura podeaua, deşi era curat, iar alta şedea într-un colţ, lustruind sfeşnicele. Ambele le zâmbiră celor doi băieţi, apoi se întoarseră la treaba lor.

Erau numai câteva mese ocupate, dar până şi o duzină de oameni era mult, fiind încă foarte devreme, şi chiar dacă niciunul dintre clienţi nu păru cu adevărat fericit să-i vadă pe Rand şi pe Mat, măcar păreau cu toţii curaţi şi treji. Din bucătărie venea miros de friptură de vacă şi de pâine tocmai pusă la cuptor, care-l făcea pe Rand să-i lase gura apă.

Constată cu mulţumire că hangiul era un om gras, cu faţa rozalie şi cu un şorţ alb apretat, cu părul cărunt şi pieptănat spre spate peste un început de chelie pe care nu prea reuşea să-l ascundă. Privirea ageră îi cântări pe amândoi din cap până în picioare, aşa cum erau, cu hainele pline de praf, cu boccelele în spate şi cu încălţările ponosite. Dar hangiul avea şi un zâmbet plăcut şi sincer. Se numea Basel Gill.

— Jupâne Gill, începu Rand, un prieten de-al nostru ne-a îndrumat încoace. Thom Merrilin. Ne-a…

Zâmbetul de pe faţa hangiului pieri. Rand îl privi pe Mat, dar acesta era prea ocupat să adulmece mirosurile din bucătărie, pentru a mai fi atent la altceva.

— S-a-ntâmplat ceva? Îl cunoaşteţi pe Thom, nu-i aşa?

— Îl cunosc, răspunse scurt Gill, părând acum mai interesat de cutia flautului, pe care Rand o ducea cu sine, decât de orice altceva. Veniţi cu mine.

Şi le făcu un semn din cap spre încăperile din spate. Rand îl înghionti pe Mat ca să-l urnească din loc, apoi se luă după hangiu, întrebându-se ce avea să urmeze.

În bucătărie, jupân Gill se opri puţin pentru a vorbi cu bucătăreasa, o femeie corpolentă cu părul strâns într-un coc la ceafă, care era aproape la fel de grasă ca el. În timp ce jupân Gill vorbea, ea mesteca fără încetare în oale. Mirosea atât de bine – două zile de post puteau face ca totul să i se pară apetisant, dar adevărul era că aici mirosea la fel de bine ca în bucătăria jupânesei al’Vere –, încât maţele lui Rand chiorăiră. Mat se aplecă spre oale, cu nasul înainte. Rand îl înghionti, iar Mat se şterse la repezeală pe bărbie, unde începuse să-i curgă saliva.

Apoi hangiul îi luă pe sus şi-i conduse iute pe uşa din spate. Ajuns în curtea grajdurilor, privi în jur ca să se asigure că nu era nimeni prin apropiere, apoi îi luă la rost.

— Ce-i în cutie, băiete? îl întrebă pe Rand.

— Flautul lui Thom, răspunse acesta, cu voce înceată. Deschise cutia, ca şi cum l-ar fi ajutat cu ceva să-i arate hangiului că era, într-adevăr, flautul incrustat cu aur şi argint. Mâna lui Mat se strecurase deja sub surtuc.

Jupân Gill nu-şi luă ochii de la Rand.

— Mda, îl recunosc. L-am văzut adesea cântând, şi nu cred să existe două instrumente aidoma, în afara curţilor regale.

Zâmbetul binevoitor dispăruse, iar privirile sale agere deveniseră dintr-odată tăioase ca nişte cuţite.

— Cum de-a ajuns la voi? Thom ar prefera să rămână fără un braţ decât să se despartă de flautul ăla.

— El mi l-a dat, mărturisi Rand, desfăcându-şi bocceaua şi aşezând-o pe jos, apoi desfăcând-o puţin pentru a se putea zări peticele colorate şi un capăt din cutia harpei. Thom a murit, jupân Gill. Dacă îi eraţi prieten, îmi pare rău. Şi eu îi eram.

— Zici c-a murit. Cum?

— Un… un bărbat a încercat să ne omoare. Thom mi-a dat astea şi ne-a spus să fugim.

Peticele fluturau în bătaia vântului ca nişte fluturi. Rand simţi un nod în gât; strânse cu grijă bocceaua la loc.

— Fără el, am fi murit şi noi. Mergeam împreună spre Caemlyn. El ne-a spus să venim aici, la hanul dumneavoastră.

— O să cred că e mort, rosti rar hangiul, când o să-i văd trupul fără viaţă.

Împinse uşor bocceaua cu vârful piciorului şi-şi drese glasul cu asprime.

— Să ştiţi că vă cred. Cred că aţi văzut ce-aţi văzut. Numai că nu cred ca Thom să fie mort. E mai greu de omorât decât s-ar putea crede, bătrânul Thom Merrilin.

Rand îşi puse o mână pe umărul lui Mat.

— Mat, e în ordine. Ne e prieten.

Jupân Gill trase cu ochiul la Mat, apoi oftă.

— Păi, pare-mi-se că aşa-i.

Mat se îndreptă încet de spate, încrucişându-şi braţele pe piept. Cu toate acestea, continua să-l privească bănuitor pe hangiu, iar unul din muşchii obrazului îi zvâcnea.

— Ziceţi că veneaţi înspre Caemlyn? continuă Gill, clătinând din cap. E ultimul loc din lume în care m-aş aştepta să-l văd pe Thom… poate în afară de Tar Valon.

Un băiat de la grajduri apăru lângă ei, ducând un cal de căpăstru, iar hangiul îl aşteptă să treacă şi continuă, coborându-şi glasul:

— Aveţi necazuri cu Aes Sedai, înţeleg.

— Da, mormăi Mat, în acelaşi timp cu Rand, care spuse:

— Ce vă face să credeţi asta?

Jupân Gill chicoti amar:

— Eh, îmi cunosc eu omul. Thom este exact persoana potrivită ca să-şi bage nasul în necazuri de soiul ăsta, mai ales ca să ajute doi flăcăi de vârsta voastră…

În ochi îi apăru o undă de nostalgie, dar se stinse repede, iar el îşi trase umerii înapoi şi se uita aspru la cei doi.

— Acuma… hmmm… să nu credeţi că vreau să vă acuz de ceva necurat, dar… hmmm… sper că niciunul dintre voi nu poate… hmmm…. vreau să spun că… hmmm… de fapt, ce soi de necazuri aveţi cu Tar Valon, dacă nu vă e cu supărare?

Pe Rand începu să-l mănânce pielea, când îşi dădu seama la ce făcea aluzie hangiul. Puterea.

— Nu, nu, nimic de soiul ăsta. Vă jur. Ba chiar era cu noi şi o femeie Aes Sedai care ne ajuta. Se numea Moiraine…

Dându-şi seama că vorbise prea mult, îşi muşcă limba, dar expresia de pe chipul hangiului rămase neschimbată.

— Ei, mă bucur s-aud. Nu le iubesc eu prea tare pe Aes Sedai, dar mai bine cu ele decât cu… partea cealaltă. Acum se vorbeşte mult prea mult despre lucruri de soiul ăsta, de când Logain a fost adus încoace, continuă el clătinând din cap. Sper că nu mi-o luaţi în nume de rău dar… mă rog, trebuia să aflu, nu?

— Nu-i nici o problemă, îl linişti Rand. Murmurul lui Mat putea însemna orice, dar hangiul păru să creadă că şi celălalt fusese de acord.

— Voi doi păreţi nişte băieţi de treabă şi… aşa cum se cuvine, şi vă cred că aţi fost… că sunteţi prieteni cu Thom, dar vremurile-s tare grele. Pare-mi-se că n-aveţi cu ce plăti, nu? Ei, mă gândeam eu. Nimic nu ajunge, să ştiţi, şi ceea ce se găseşte costă de te usucă, aşa că am să vă dau nişte paturi – nu cele mai bune, să ştiţi, dar oricum călduroase şi uscate – şi ceva de mâncare, însă nu va pot făgădui mai mult, oricât mi-aş dori.

— Vă mulţumim, se bucură Rand, aruncându-i o privire întrebătoare lui Mat. E mai mult decât speram. „De ce-o fi adăugat că nu ne poate făgădui mai mult? Şi ce-o fi însemnând aşa cum se cuvine?”

— Păi, ce să zic, Thom îmi e bun prieten. Şi vechi. O fi el aprig la mânie şi gata mereu să spună lucrurile cele mai nepotrivite, tocmai faţă de cei care n-ar trebui să le audă, dar totuşi îmi e prieten foarte bun. Dacă nu apare… mă rog, o să vedem atunci ce facem. Mai bine nu mai pomeniţi nimic de ajutorul dat de Aes Sedai. Eu sunt credincios Reginei, dar există multă lume acum în Caemlyn cărora e cu putinţă să nu le pice bine, şi nu mă refer numai la Mantiile Albe.

Mat pufni dispreţuitor:

— Din partea mea, toate femeile Aes Sedai pot să se ducă învârtindu-se tocmai în Shayol Ghul!

— Ia ţine-ţi gura, se răsti jupân Gill. Am zis că nu le iubesc prea tare; n-am zis că-s aşa de îngust la minte încât să cred că numai din cauza lor merg lucrurile prost. Regina e de partea Elaidei, iar Gărzile o slujesc şi o apără. Facă Lumina să nu se-ntâmple ceva rău, care să schimbe starea de fapt. Mă rog, în ultima vreme s-a mai întâmplat ca nişte oameni din Gardă să se piardă cu firea într-atât încât să-i scuture pe cei pe care-i aud vorbindu-le de rău pe femeile Aes Sedai. Slavă Luminii, nu în timp ce-şi făceau rondul, dar tot s-a-ntâmplat. Iar mie nu-mi trebuie soldaţi, de-abia ieşiţi din gardă, care să-mi distrugă hanul pentru a vă da vouă vreo lecţie, şi nici Mantii Albe care să-mi vopsească pe uşă Colţul Dragonului, aşa că, dacă vreţi ajutor de la mine, ţineţi-vă gândurile despre Aes Sedai, bune sau rele, numai pentru voi. După ce se gândi o clipă, adăugă: Şi mai bine nu pomeniţi nici de numele lui Thom, decât faţă de mine. Unii oameni din Gardă au o bună ţinere de minte, iar Regina la fel. N-are rost să riscăm.

— Thom a avut probleme cu Regina? întrebă Rand, nevenindu-i să creadă, iar hangiul râse.

— Ei, deci nu v-a povestit chiar totul. De fapt, poate că nici nu trebuia, dar eu, unul, nu văd de ce v-aş ascunde-o. Nu-i chiar o taină. Credeţi că fiecare Menestrel are o părere aşa de bună despre sine ca Thom? Ei, dacă stau să mă gândesc, poate că da, dar mie mi s-a părut întotdeauna că el are ceva mai multe aere decât alţii. Să ştiţi că nu a fost dintotdeauna un Menestrel amărât, care să umble din sat în sat şi să doarmă adesea sub cerul liber. Era o vreme când Thom Merrilin era Bard la curte, chiar aici, în Caemlyn, şi vestit la toate curţile regilor din Tear până în Maradon.

— Thom? întrebă Mat.

Rand încuviinţă gânditor. Nu-i venea greu să şi-l imagineze pe Thom, cu purtarea sa trufaşă şi gesturile sale măreţe, la curtea Reginei.

— Chiar aşa, întări jupân Gill. Iar… necazurile sale cu Aes Sedai au început la scurtă vreme după moartea lui Taringail Damodred. Unii spuneau că Thom era, cum să zic, mai apropiat de Regină decât se cuvenea. Dar Morgase era tânără, şi de-abia rămasă văduvă, iar Thom era pe atunci în floarea vârstei, şi eu zic că o Regina poate să facă tot ce pofteşte. Numai că buna noastră Morgase a fost dintotdeauna iute din fire, iar el a plecat fără veste când a aflat ce se-ntâmplase cu nepotul lui. Reginei nu prea i-a picat bine. Nu i-a convenit nici ca el să se amestece în treburile femeilor Aes Sedai. Şi, orice ar fi păţit nepotu-său, nu pot să zic că Thom a procedat bine. Oricum, când s-a-ntors, l-a cam luat gura pe dinainte, şi a zis nişte lucruri care nu se cuvin spuse în faţa unei Regine. Şi nici în faţa unei femei iuţi la mânie, aşa ca Morgase. Elaida era pornită împotriva lui pentru ca încercase să se amestece în povestea cu nepotu-său, aşa că, prins între mânia Reginei şi duşmănia Elaidei, Thom a plecat din Caemlyn tocmai la timp, înainte să fie aruncat în temniţă, dacă nu cumva trimis de-a dreptul la moarte. Din câte ştiu, edictul este încă în picioare.

— A trecut multă vreme, observă Rand, poate că nimeni nu-şi mai aminteşte.

Jupân Gill clatină din cap.

— Gareth Bryne este Comandantul Suprem al Gărzilor Reginei. El personal a fost în fruntea celor trimişi de Morgase pentru a-l aduce pe Thom înapoi, în lanţuri, iar eu, unul, mă îndoiesc că va uita vreodată cum s-a întors cu mâna goală, ca să afle că Thom fusese deja la Palat şi plecase iarăşi. Iar Regina nu uită absolut nimic. Aţi văzut voi vreodată o femeie uitucă? Pe cinstea mea, Morgase îşi ieşise din fire cu totul. Pot să jur că toţi locuitorii din oraş au mers în vârful picioarelor şi au vorbit în şoaptă vreme de o lună. Şi mai sunt mulţi soldaţi din Gardă îndeajuns de vârstnici ca să-şi amintească. Una peste alta, e mai bine să nu pomeniţi nici de Thom, nici de femeia Aes Sedai aia a voastră. Haideţi să mâncaţi ceva. Păreţi hămesiţi.