Ochiul Lumii

45 Urmăritorul din umbră

Lumina lămpilor se întindea tocmai cât era nevoie pentru a atinge porţiunea cealaltă, care se vedea prin întuneric ca dintele spart al unui uriaş. Calul lui Loial bătu nervos din copită, iar o piatră desprinsă din podea căzu în hăul întunecat de dedesubtul lor. Rand nu auzi niciun zgomot care să arate că ar fi atins fundul.

Îndemnându-l pe Roşcat, se apropie de margine. În jos, atâta cât putea să vadă, coborându-şi lampa din vârful băţului, nu era nimic. Şi sus, şi jos, numai beznă, care înghiţea lumina. Dacă exista un fund, putea să fie la o mie de picioare sub ei. Sau putea să nu existe deloc. În schimb, pe partea cealaltă, văzu cu uimire că podul nu era sprijinit pe nimic. Era foarte subţire, iar dedesubt nu se afla absolut nimic.

Dintr-odată, stânca de sub picioare i se păru subţire ca o foaie de hârtie, iar abisul de dincolo de margine începu să-l tragă în jos. Lampa şi băţul păreau îndeajuns de grele pentru a-l răsturna din şa. Ameţit, se trase înapoi de la margine cu grijă, aşa cum se şi apropiase.

— La asta ne-ai adus, Aes Sedai? întrebă Nynaeve. Toate astea numai ca să aflăm că, până la urmă, trebuie să ne-ntoarcem în Caemlyn?

— Nu trebuie să ne-ntoarcem, răspunse Moiraine. Cel puţin nu până în Caemlyn. Pentru fiecare destinaţie, există multe Căi. Trebuie să ne-ntoarcem numai până ce Loial găseşte alt drum spre Fal Dara. Loial? Loial!

Ogierul îşi mută privirile dintre abis cu un efort vizibil.

— Ce? O, da, Aes Sedai, pot găsi alt drum. Nu…

Ochii i se îndreptară din nou spre hău, fără voia lui, iar urechile îi tresăltară.

— Nu crezusem că totul se putea degrada atât de mult. Dacă până şi podurile se sfărâmă, s-ar putea să nu găsesc drumul pe care-l doresc. S-ar putea să nu găsesc niciun drum de întoarcere. Poate că podurile se prăbuşesc chiar acum în urma noastră.

— Trebuie să existe un drum, spuse Perrin, cu glasul lipsit de expresie; ochii lui păreau să atragă toată lumina, sclipind auriu. „Un lup încolţit, se gândi Rand, uimit. Cu asta seamănă.”

— O să fie după cum ţese Roata, grăi Moiraine, dar eu, una, nu cred că podurile se prăbuşesc atât de repede precum crezi dumneata. Priveşte piatra, Loial. Până şi eu îmi pot da seama că asta s-a petrecut demult.

— Da, rosti rar Loial. Da, Aes Sedai, văd şi eu. Aici nu plouă şi nu e niciun pic de vânt, dar podul ăsta s-a prăbuşit de cel puţin zece ani.

El dădu din cap, zâmbind uşurat, atât de fericit de ceea ce descoperise, încât, preţ de o clipă, păru să uite de teamă. Apoi, privi în jur şi ridică stingherit din umeri.

— Aş putea să găsesc alte drumuri cu mai mare uşurinţă decât cel spre Mafal Dadaranell. Tar Valon, de exemplu? Sau steddingul Shangtai. De la ultima Insulă, mai erau numai trei poduri până acolo. Presupun că de acuma Fruntaşii ar dori să-mi vorbească.

— Fal Dara, Loial, spuse ferm Moiraine. Ochiul Lumii se află dincolo de Fal Dara, şi acolo trebuie să ajungem.

— Fal Dara, încuviinţă fără entuziasm Ogierul.

Ajunşi înapoi la Insulă, Loial cercetă amănunţit lespedea acoperită de inscripţii, cu sprâncenele lăsate foarte jos şi murmurând ca pentru sine. În curând, nimeni nu mai reuşi să-l înţeleagă, căci o dădu pe limba sa, care suna precum ciripitul unor păsări pe tonuri foarte joase. Lui Rand i se păru ciudat că un neam atât de mare avea o limbă atât de muzicală. În cele din urmă, Ogierul dădu din cap. Conducându-i spre podul pe care-l alesese, se întoarse ca să tragă trist cu ochiul la semnul aflat alături de un altul.

— Trei poduri până la stedding Shangtai, oftă el, dar trecu de locul respectiv fără să se oprească şi o apucă pe cel de-al treilea pod care le ieşi în cale. Apoi privi din nou în urmă, plin de regrete, deşi podul care ducea spre casa lui era cufundat în beznă. Rand îşi apropie calul de al lui.

— Când se termină totul, Loial, tu ai să-mi araţi steddingul tău, iar eu, Emond’s Field. Dar nu pe Căile de Taină. O să mergem pe jos sau călare, chiar dacă durează o vară întreagă.

— Dar crezi că se va sfârşi vreodată, Rand?

El se încruntă.

— Ai spus că vom ajunge în Fal Dara în două zile.

— Nu-i vorba despre Căi, Rand. Despre tot restul, răspunse Loial, privind în spate la femeia Aes Sedai, care vorbea încetişor cu Lan, călărind umăr la umăr. Ce te face să crezi că se va termina vreodată?

Podurile şi rampele îi purtară în sus, în jos şi în toate direcţiile. Câteodată dădeau de cărări albe care plecau din dreptul unei Călăuziri, la fel ca aceea pe care o urmaseră la plecarea din Caemlyn. Rand observă că nu era singurul care privea cărările curios şi uşor nostalgic. Nynaeve, Perrin, Mat şi chiar şi Egwene le lăsau în urmă cu mare părere de rău. La capătul fiecăreia se afla o Poartă, o cale de a ieşi din nou în lume, unde era cer, soare şi vânt. Până şi vântul ar fi fost bine venit. Urmăriţi de privirile vigilente ale lui Moiraine, nu se opreau în dreptul nici unei cărări, dar Rand nu era singurul care să privească înapoi, chiar şi după ce Insula, Călăuzirea şi dunga cea albă se pierdeau în întuneric.

Când Moiraine îi anunţă că aveau să înnopteze pe una din Insule, Rand căscă de mama focului. Mat privi bezna care se întindea de jur împrejur şi pufni zgomotos, dar coborî din şa la fel de repede ca restul. Lan şi băieţii dădură şeile jos de pe cai şi-i priponiră, în timp ce Nynaeve şi Egwene pregătiră o sobiţă cu ulei, ca să fiarbă ceaiul. Sobiţa, care arăta ca fundul unei lămpi, era folosită de Străjerii care pătrundeau în Mana Pustiitoare, din câte le spuse Lan, acolo unde ar fi fost primejdios de făcut un foc cu lemne. Străjerul scoase din coşurile de provizii nişte trepiede, în care lămpile puteau fi aşezate de jur împrejurul taberei.

Loial cercetă o vreme Călăuzirea, apoi se aşeză în faţa ei cu picioarele încrucişate şi pipăi piatra plină de praf şi de găuri.

— Odinioară, pe Insule creşteau diverse plante, povesti el cu tristeţe. Aşa se spune în toate cărţile. Exista iarbă verde pe care puteai dormi, moale ca un pat de puf, şi pomi încărcaţi cu fructe, ca să-ţi închei masa cu un măr, o pară sau o gutuie, dulci, coapte şi zemoase, indiferent de vremea de afară.

— Nu-i nimic de vânat, mârâi Perrin, apoi păru surprins de ceea ce rostise.

Egwene îi întinse lui Loial o cană cu ceai, dar el o ţinu în mână fără să bea, privind-o fix, de parcă în adâncurile ei îşi regăsea pomii încărcaţi cu fructe.

— N-ai de gând să iei nici o măsură de apărare? o întrebă Nynaeve pe Moiraine. Sunt convinsă că pe aici umblă făpturi mai rele decât şobolanii. Chiar dacă n-am văzut nimic, o simt.

Femeia Aes Sedai îşi frecă dezgustată palmele.

— Ceea ce simţi este Mana, Puterea cu ajutorul căreia au fost făurite Căile. Nu vreau să folosesc Puterea aici, înăuntru, decât dacă n-am de ales. Mana este atât de puternică, încât, orice aş încerca să fac, n-ar ieşi bine.

Şi, cu asta, îi reduse pe toţi la tăcere, inclusiv pe Loial. Lan se aşeză să mănânce liniştit, ca şi cum punea lemne pe foc; nu conta ce mânca, ci doar să-şi hrănească trupul. Moiraine mâncă şi ea din belşug, cu maniere alese, de parcă nu se aflau pe o stâncă pierdută în mijlocul unei pustietăţi. Rand, în schimb, nu luă decât câteva îmbucături. Flăcăruia sobiţei ajungea numai pentru a fierbe apa, dar Rand se aplecă spre ea, ca şi cum îi putea absorbi căldura, atingându-i cu umerii pe Mat şi pe Perrin. Cu toţii se aşezară înghesuiţi în jurul sobiţei. Mat uitase de pâinea, brânza şi carnea pe care le ţinea în mână, iar Perrin îşi pusese jos farfuria de tinichea după numai câteva îmbucături. Atmosfera deveni din ce în ce mai mohorâtă; cu toţii stăteau cu capul plecat, speriaţi de bezna dimprejur.

Moiraine îi cerceta cu privirea în timp ce mânca. În cele din urmă, îşi puse jos farfuria şi-şi şterse buzele cu un şervet.

— Pot să vă spun un lucru care să vă înveselească. Nu cred că Thom Merrilin a murit.

Rand o sfredeli cu privirea.

— Dar… Pieritul…

— Mat mi-a spus ce s-a petrecut în Whitebridge, continuă femeia Aes Sedai. Oamenii de acolo au pomenit de un Menestrel, dar nu au spus şi c-ar fi murit. Dacă ar fi fost ucis, mi-ar fi spus-o precis. Whitebridge nu e un oraş atât de mare pentru ca un Menestrel să treacă neobservat. Iar Thom face parte din Pânza care se ţese în jurul vostru. Are un rol mult prea important pentru a dispărea aşa de repede.

„Prea important? se gândi Rand. Dar de unde ştie Moiraine…?”

— A văzut Min ceva legat de Thom?

— A văzut multe, răspunse Moiraine pe un ton misterios. Legat de voi toţi. Aş vrea să pot înţelege măcar jumătate din câte a văzut, dar nici măcar ea nu e în stare să înţeleagă. Vechile stavile se prăbuşesc. Dar, indiferent ce ar face Min, ea vede adevărul. Sorţile voastre sunt unite. A lui Thom, la fel.

Nynaeve pufni dispreţuitoare şi-şi mai turnă o cană cu ceai.

— Nu înţeleg cum de-a putut vedea ceva legat de noi, râse Mat. Din câte-mi amintesc, nu şi-a luat nici o clipă ochii de la Rand.

Egwene ridică dintr-o sprânceană.

— Da? Asta nu mi-ai spus, Moiraine Sedai.

Rand trase cu ochiul la ea. Nu-l privea, dar tonul pe care vorbise fusese prea liniştit.

— I-am vorbit o singură dată, răspunse el. Se îmbracă în haine băieţeşti şi are părul la fel de scurt ca al meu.

— I-ai vorbit. O dată, îngână Egwene, dând încet din cap; tot fără să-l privească, îşi duse cana la buze.

— Min e doar o fată care lucra la hanul din Baerlon, interveni Perrin. Nu ca Aram.

Egwene se înecă dintr-odată cu ceaiul.

— Prea fierbinte, murmură ea.

— Cine-i Aram? întrebă Rand.

Perrin zâmbi, aşa cum făcea Mat pe vremuri, când pregătea vreo şotie, şi coborî ochii.

— Un Pribeag, răspunse Egwene, nepăsătoare, dar cu obrajii roşii ca focul.

— Un Pribeag, repetă şi Perrin, liniştit. Unul care dansează. Ca o pasăre. Nu aşa ai spus, Egwene? Că era ca şi cum ai fi zburat pe aripile unei pasări?

Egwene îşi puse cana jos cu mişcări ferme.

— Nu ştiu dacă şi voi sunteţi obosiţi, dar eu, una, mă duc să mă culc.

Când ea se înfăşură în paturi, Perrin se întinse spre Rand, îi dădu un ghiont în coaste şi-i făcu şmechereşte cu ochiul. Rand se trezi că-i răspunde cu un rânjet. „Arde-m-ar focul, ce bine a ieşit de data asta. Aş vrea să ştiu şi eu aşa de multe lucruri despre femei ca Perrin.”

— Rand, începu Mat cu un glas viclean, poate c-ar trebui să-i povesteşti lui Egwene despre Else, fiica fermierului Grinwell.

Egwene înălţă capul, uitându-se mai întâi la Mat, apoi la Rand, iar el se ridică iute ca să-şi ia paturile.

— Ce somn mi s-a făcut…

Atunci, toţi cei din Emond’s Field începură să-şi caute păturile, împreuna cu Loial. Moiraine rămase pe loc, sorbind din ceai. Lan făcu la fel. Străjerul nu părea să vrea vreodată să doarmă, şi nici să aibă nevoie.

Nici măcar când se culcară nu se îndepărtară prea mult unii de alţii. În jurul sobiţei apărură astfel mai multe moviliţe acoperite cu pături, aproape atingându-se.

— Rand, şopti Mat, a fost ceva între tine şi Min asta? Nici n-am văzut-o prea bine. Era drăguţă, dar trebuie să fie cam de vârsta lui Nynaeve.

— Şi cu Else cum e? se auzi şi Perrin, din partea cealaltă. Drăguţă?

— Sânge şi cenuşă, mormăi Rand, nici nu mai pot să vorbesc cu o fată? Parc-aţi fi Egwene.

— Ia vezi cum vorbeşti, după cum ar zice Meştereasa, îl dojeni în batjocura Mat. Dar, dacă nu vrei să-mi spui, eu mă culc.

— Bravo, bodogăni Rand. Ai spus şi tu un lucru cumsecade.

Cu toate acestea, somnul nu veni cu uşurinţă. Piatra era tare, în orice poziţie s-ar fi aşezat, iar scobiturile se simţeau şi prin pătură. N-avea cum să-şi închipuie că s-ar fi aflat altundeva decât înăuntrul Căilor, făurite de bărbaţii care frânseseră lumea, atinşi de către Cel Întunecat. În minte îi revenea mereu imaginea podului prăbuşit, sub care nu se găsea nimic.

Întorcându-se pe o parte, îl văzu pe Mat care se uita la el sau, mai bine zis, prin el. Pesemne că-şi amintise de bezna care-i înconjura, uitând de orice glumă. Rand se întoarse pe cealaltă parte şi-l văzu pe Perrin, care avea şi el ochii deschişi. Îi părea mai puţin speriat decât Mat, dar avea mâinile împreunate pe piept şi-şi lovea nervos degetele unul de altul.

Moiraine le dădu ocol, îngenunchind alături de fiecare şi aplecându-se să le vorbească încet. Rand nu auzi ce-i spusese lui Perrin, dar acesta îşi luă mâinile de pe piept. Când ajunse şi la el, cu chipul aproape lipit de al lui, îi spuse în şoaptă, încurajator:

— Chiar şi aici, soarta ta te apără. Nici măcar Cel Întunecat nu poate schimba cu totul Pânza. Câtă vreme eşti în preajma mea, nu-ţi poate face rău. Visele tale sunt în siguranţă. Măcar pentru o vreme.

Când ea trecu la Mat, Rand se întreba dacă într-adevăr credea că era aşa de uşor, că nu trebuia decât să-i spună că era în siguranţă, iar el avea s-o şi creadă. Totuşi, se simţi cumva mai bine – oricum, un pic mai sigur pe el. Gândindu-se la asta, adormi şi nu visă nimic.

Lan îi trezi. Rand se întrebă dacă Străjerul se odihnise şi el puţin; nu arăta obosit, nici măcar ca ei, care zăcuseră câteva ceasuri pe piatra tare. Moiraine le dădu răgazul să facă un ceai, dar numai câte o singură cană de fiecare. Masa de dimineaţă o mâncară în şa. Loial şi Străjerul erau în frunte. Mâncară acelaşi lucru ca şi în ziua precedentă, pâine, brânză şi carne uscată. Rand se gândi că pesemne se săturaseră cu toţii de felul ăsta de mâncare.

La scurtă vreme după ce terminară, Lan îi anunţă liniştit:

— Ne urmăreşte cineva. Sau ceva.

Se aflau la mijlocul unui pod şi nu vedeau niciunul din capete. Mat scoase o săgeată din tolbă şi, înainte să-l poată opri cineva, o slobozi în bezna din spatele lor.

— Ştiam eu că nu trebuia să fac asta, mormăi Loial. Niciodată să n-ai de-a face cu o Aes Sedai, decât în stedding.

Înainte ca Mat să apuce să mai tragă o dată, Lan îi smuci arcul.

— Opreşte, ţăran nătâng. N-ai de unde să ştii cine e.

— Numai acolo nu-ţi pot face nimic, continuă Ogierul.

— Ce-ar mai putea fi pe aici, în afară de nişte făpturi rele? întrebă Mat.

— Aşa spuneau Fruntaşii, şi ar fi trebuit să-i ascult.

— Noi, de exemplu, spuse sec Străjerul.

— Poate că-i un alt călător, sugeră încrezătoare Egwene. Poate vreun Ogier.

— Ogierii au mai mult bun simţ şi nu folosesc Căile, mârâi Loial. Cu toţii, în afară de Loial, care n-are bun simţ deloc. Aşa spunea mereu Fruntaşul Haman, şi e adevărat.

— Ce simţi, Lan? întrebă Moiraine. E cineva care-l slujeşte pe Cel Întunecat?

Străjerul clătină încet din cap.

— Nu ştiu, răspunse, de parcă era el însuşi surprins. Nu-mi dau seama. Poate e din pricina Căilor şi a Manei. Totul pare ciudat, însă, orice ar fi, nu încearcă să ne ajungă din urmă. La ultima Insulă, aproape că a dat peste noi, şi s-a retras pe dată dincolo de pod. Cu toate astea, dacă rămân puţin în urmă, poate reuşesc să-l iau prin surprindere şi să văd cine sau ce e.

— Dacă rămâi în urmă, Străjerule, spuse ferm Loial, o să-ţi petreci restul zilelor aici, înăuntru. Chiar dacă ştii să citeşti în limba Ogierilor, n-am auzit şi n-am citit niciodată de vreun om care să poată găsi drumul mai departe de prima Insulă, fără un Ogier care să-l călăuzească. Spune, chiar ştii să citeşti în limba mea?

Lan clătină iarăşi din cap, iar Moiraine zise:

— Câtă vreme acest urmăritor nu ne face necazuri, o să-l lăsăm în pace şi noi. Nu avem vreme de pierdut.

În timp ce străbăteau podul către următoarea Insulă, Loial spuse:

— Dacă-mi aduc aminte bine de ultima Călăuzire, există aici un drum care duce în Tar Valon. Facem până acolo cel mult jumătate de zi. Până în Mafal Dadaranell o să ne ia mai mult. Sunt convins că…

Dar se întrerupse când lumina lămpilor atinse lespedea Călăuzirii. Aproape de vârful acesteia, piatra era plina de semne incrustate adânc, cu linii ferme şi ascuţite. Dintr-odată, Lan se încordă vizibil. Rămase nemişcat în şa, dar lui Rand i se păru că putea să simtă totul în jur, chiar şi cum respirau ceilalţi. Străjerul începu să dea ocol lespezii de piatră, îndepărtându-se încet de ea. Călărea de parcă era pregătit să fie atacat sau să atace el însuşi.

— Asta explică multe, spuse încet Moiraine, şi mă sperie. Atât de multe. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Mana, stricăciunile. Ar fi trebuit să-mi dau seama.

— Ce anume? întrebă Nynaeve, în acelaşi timp cu Loial, care izbucni:

— Ce e? Cine a făcut asta? N-am văzut şi n-am auzit niciodată de aşa ceva.

Femeia Aes Sedai se uită liniştită la ei.

— Trolocii, răspunse ea, fără să bage în seamă exclamaţiile lor de teamă. Sau Pieriţii. Aceste rune sunt din cele folosite de troloci. Pesemne că au descoperit cum să deschidă Căile şi aşa au ajuns neobservaţi până în Ţinutul celor Două Râuri – prin Poarta de la Manetheren. Există cel puţin o Poartă în mijlocul Manei Pustiitoare.

Înainte să continue, privi spre Lan; Străjerul se îndepărtase destul de mult, astfel încât nu i se mai zărea decât strălucirea slabă a lămpii.

— Manetheren a fost distrus, dar aproape nimic pe lume nu poate distruge o Poartă. Aşa au reuşit Pieriţii să treacă de Caemlyn cu o întreagă armată, fără ştirea celor de pe drumul de la Mana şi până în Andor. Oprindu-se puţin, ea îşi atinse gânditoare buzele. Totuşi, pesemne că încă nu ştiu toate drumurile, altfel ar fi dat năvală în Caemlyn pe poarta pe care am intrat noi. Da.

Rand se cutremură la gândul că se strecurau prin Căile de Taină, când în orice clipă puteau să dea peste sute sau poate mii de troloci care-i aşteptau în întuneric, făpturi uriaşe şi pocite, cu chip de fiară, care mârâiau năpustindu-se prin beznă ca să-i omoare. Sau chiar mai rău.

— Nu le vine uşor să străbată Căile, strigă Lan. Nu se îndepărtase prea mult, dar cei din jurul Călăuzirii aproape că nu mai puteau vedea globul palid de lumină aruncat de lampa lui. Moiraine îi conduse spre el. Văzând ce găsise Străjerul, Rand îşi dori să nu fi apucat să mănânce nimic.

La piciorul unuia dintre poduri se înălţau mai multe trupuri împietrite de troloci. Pieriseră tocmai când îşi fluturau de jur împrejur securile încovoiate şi săbiile ca nişte coase. Cenuşii, pline de găuri ca piatra Căilor, trupurile uriaşe erau pe jumătate scufundate în stânca revărsată şi plină de umflături. Unele dintre acestea plesniseră, dând la iveală alte chipuri ca de fiară, ale căror urlete de teamă le îngheţaseră pentru vecie pe buze. Rand auzi pe cineva vărsându-şi maţele în spatele său şi înghiţi în sec pentru a nu i se alătura. Era o moarte oribilă, chiar şi pentru troloci.

La câţiva paşi în spatele lor, podul se termina. Semnul care marca drumul zăcea sfărâmat în mii de bucăţi. Loial coborî uşor de pe cal, trăgând cu ochiul la troloci, ca şi cum s-ar fi temut să nu învie deodată. El cercetă în grabă rămăşiţele semnului, căutând liniile de metal incrustate în piatră, apoi se căţără la loc în şa.

— Acesta era primul pod din drumul spre Tar Valon, îi anunţă el.

Mat, cu capul întors în direcţia opusă trolocilor, tocmai se ştergea la gură cu dosul mâinii. Egwene îşi ascunsese faţa în palme. Rand veni lângă ea şi o atinse pe umăr, iar fata se întoarse şi-l îmbrăţişă, tremurând. Şi lui îi venea să tremure; numai îmbrăţişarea ei îl împiedica.

— E bine măcar că nu mergem încă în Tar Valon, spuse Moiraine.

Nynaeve se năpusti spre ea.

— Cum poţi să fii atât de liniştită? Am putea să păţim şi noi acelaşi lucru!

— Poate, răspunse calmă Moiraine, iar Nynaeve scrâşni din dinţi atât de puternic, încât Rand o şi auzi. Totuşi, e mai probabil ca bărbaţii Aes Sedai care au făurit Căile să se fi gândit să le protejeze cu ajutorul unor capcane întinse făpturilor Celui Întunecat. Pesemne că tocmai de asta se temeau pe vremea aceea, înainte ca Jumate-Oamenii şi trolocii să fi fost alungaţi în mijlocul Manei Pustiitoare. Oricum, nu putem să pierdem vremea pe aici, şi orice drum am alege, fie îndărăt, fie înainte, ne poate duce într-o capcană. Loial, ştii care este podul următor?

— Da. Da, partea aceea din Călăuzire era nevătămată, slavă Luminii.

Pentru prima dată, Loial părea la fel de dornic să plece ca Moiraine. Nici nu terminase bine de vorbit, că îşi şi îndemnase calul la drum.

Egwene rămase agăţată de braţul lui Rand până ce trecură de încă două poduri, iar când, în cele din urmă, îi dădu drumul, cerându-şi în şoaptă scuze şi râzând silit, îi păru rău, şi nu doar pentru că îi plăcuse să o simtă ţinându-se de el, ci pentru că descoperise că era mai uşor să fii curajos când cineva avea nevoie de sprijinul tău.

Chiar dacă Moiraine nu credea că ar fi fost cu putinţă să cadă şi ei într-o capcană, şi în ciuda faptului că le spunea mereu să nu zăbovească, îi sili să meargă mai încet decât până atunci, oprindu-i înainte de fiecare pod şi de fiecare Insulă şi mergând singură câţiva paşi, pipăind văzduhul cu braţul întins. Nici măcar Loial şi Lan nu aveau voie să treacă mai departe fără acordul ei.

Neavând de ales, Rand trebuia să se încreadă în ceea ce le spusese despre capcane. Cu toate acestea, el îşi ţinea privirile aţintite în bezna care-i înconjura, de parcă ar fi putut vedea ceva mai departe de zece paşi, şi-şi încordă auzul. Dacă şi trolocii puteau folosi Căile, atunci făptura care-i urmărea putea fi tot în slujba Celui Întunecat. Sau poate că erau mai multe. Lan le spusese că nu-şi putea da seama limpede. Trecură pod după pod, mâncară fără să coboare din şa, apoi străbătură alte poduri, dar el nu izbuti să audă nimic altceva decât scârţâitul şeilor, copitele cailor şi, din când în când, pe vreunul din grup care tuşea sau bombănea ceva. Apoi, undeva în depărtare, începu să se audă şi şuierul vântului, dar Rand nu-şi dădea seama de unde venea. La început crezu că i se părea, dar cu timpul se convinse că nu era nici o închipuire.

„Ar fi bine să simt iar vântul, chiar dacă-i îngheţat.”

Dintr-odată, clipi speriat.

— Loial, n-ai spus tu că înăuntrul Căilor nu exista vânt?

Loial se opri la câţiva paşi de Insula următoare şi-şi lăsă capul pe o parte ca să asculte. Chipul i se albi încet, iar el îşi umezi buzele cu limba.

— Machin Shin, şopti răguşit Ogierul. Vântul cel Negru. Să ne scalde şi să ne apere Lumina. E Vântul Negru.

— Câte poduri mai avem de străbătut? întrebă Moiraine. Câte poduri, Loial?

— Două, cred. Două.

— Atunci haideţi, iute, spuse ea, îndemnând-o pe Aldieb să păşească pe Insulă. Găseşte repede drumul.

În timp ce privea inscripţiile, Loial vorbea cu sine însuşi sau cu oricine era dispus să-l asculte.

— Au ieşit de acolo cu minţile rătăcite, strigând ceva despre Machin Shin. Lumina să ne ajute! Până şi cei pe care Aes Sedai au reuşit să-i vindece, până şi ei…

El cercetă în grabă lespedea şi o apucă în galop spre podul ales, strigându-le:

— Pe aici!

De data aceasta, Moiraine nu mai aşteptă să verifice, ci-i îndemnă pe toţi să pornească în galop, făcând podul să se cutremure sub copitele cailor, cu lămpile clătinându-se puternic deasupra capetelor lor. Loial cercetă din priviri următoarea Călăuzire şi-şi îndemnă calul cel uriaş ca şi cum ar fi participat la o cursă, înainte ca animalul să se fi oprit din fugă. Vuietul vântului se făcu mai puternic. De acum, întrecea chiar şi tropotul copitelor pe piatră. Era în urma lor, şi se apropia.

La ultima Călăuzire nici nu se mai opriră. De îndată ce lumina lămpilor dădu la iveală cărarea cea albă care pleca de lângă ea, o apucară în direcţia respectivă, tot la galop. Insula dispăru în urma lor, lăsând în urmă doar stânca cenuşie şi plină de găuri şi cărarea cea albă. Rand gâfâia atât de tare, încât nici nu mai era sigur dacă se mai auzea vântul.

Din întuneric apărură şi porţile, împodobite cu tot felul de frunze, singuratice, ca un zid mic, pierdut în noapte. Moiraine se aplecă în şa, întinzând braţul spre sculptură, şi se trase brusc înapoi.

— Frunza de Avendesora nu-i aici! spuse ea. Cheia a dispărut!

— Pe Lumină! strigă Mat. Arde-ne-ar focul pe toţi!

Loial îşi dădu capul pe spate şi scoase un strigăt jalnic, ca un urlet de moarte.

Egwene atinse braţul lui Rand. Buzele îi tremurau, dar nu putea vorbi. El îşi puse mâna peste a ei, nădăjduind că nu arăta mai speriat decât ea, deşi aşa se simţea. Vântul vuia în urma lor, în direcţia în care se afla lespedea Călăuzirii. I se părea că distinge şi nişte glasuri care le strigau nişte vorbe atât de urâte, încât, chiar dacă nu le înţelegea pe de-a-ntregul, se simţea îngreţoşat.

Moiraine ridică toiagul, iar din capătul acestuia ţâşniră flăcări. Nu erau albe şi curate, precum cele pe care Rand şi le amintea din Emond’s Field sau din bătălia de dinainte de Shadar Logoth, ci erau străbătute de vârtejuri de un galben murdar, iar prin ele pluteau fărâme negre, ca de cenuşă. Se înălţă şi un fum subţire şi acru, care-l făcu pe Loial să tuşească, iar caii să se foiască nervoşi. Cu toate astea, Moiraine îndreptă toiagul spre porţi. Rand simţi cum fumul îi ardea nările şi gâtul.

Piatra se topi ca untul, frunzele şi corzile de iederă contorsionându-se şi dispărând în flăcări. Femeia Aes Sedai se grăbea din răsputeri, dar nu era uşor să facă o deschizătură îndeajuns de mare pentru toţi. Lui Rand i se părea că linia subţire de piatră topită de-abia se mişca. Mantia sa flutură, parcă bătută de vânt, iar inima îi îngheţă în piept.

— Îl simt, striga Mat, cu glasul tremurat. Pe Lumină, chiar îl simt!

Flacăra se stinse, iar Moiraine lăsă toiagul în jos.

— Gata, spuse ea. Aproape am terminat.

Pe suprafaţa de piatră se vedea o dungă subţire prin care Rand îşi imagina că se întrezărea o rază de lumină – foarte slabă, dar totuşi o lumină. În ciuda faptului că fuseseră desprinse de poartă, cele două bucăţi mari şi rotunde de piatră rămăseseră la locurile lor. Deschizătura ar fi fost îndeajuns de mare pentru ca toţi să reuşească să treacă, deşi pesemne că Loial trebuia să se culce pe spinarea calului. După ce bucăţile se desprindeau, puteau trece cu toţii. Rand se întrebă cât erau de grele. Ca nişte pietre de moară? Mai mult? „Poate dacă ne dăm jos cu toţii şi împingem… Poate izbutim să dăm una jos, înainte să ne ajungă vântul.” O rafală bruscă îi făcu mantia să fluture. Încercă să nu audă ce-i strigau vocile.

Când Moiraine se trase înapoi, Mandarb se năpusti, în fugă, drept către porţi. Lan şedea ghemuit în şa. În ultimul moment, armăsarul se răsuci, izbind piatra cu umărul, aşa cum fusese învăţat să atace alţi cai, în bătălie. Cu un zgomot puternic, bucăţile se prăvăliră în afară, iar Străjerul şi calul, în avântul lor, străbătură oglinda fumurie a Porţii aflate de cealaltă parte. Lumina dimineţii ajunse până la ei, slabă şi palidă, dar lui Rand i se păru că faţa îi era scăldată de soarele unei amiezi de vară.

Trecând de poartă, Lan şi Mandarb încetiniră. Cu mişcări lente, Străjerul trase de hăţuri şi se întoarse spre ei. Rand nu mai pierdu vremea. Îndreptând-o pe Bela spre deschizătură, o lovi puternic cu palma pe crupă. Egwene nu mai avu timp decât să-i arunce o privire uimită peste umăr, înainte ca Bela să se năpustească prin Poartă.

— Haideţi, afară cu toţii, îi îndemnă Moiraine. Iute! Nu zăboviţi!

În timp ce vorbea, femeia Aes Sedai întinse braţul în care ţinea toiagul şi-l îndreptă spre locul din care veniseră. Din capătul lui ţâşni ceva, ca un şuvoi de lumină lichidă, îngroşat ca un sirop de foc, o ţepuşă scânteietoare, albă, roşie şi galbenă, care se înfipse în beznă, explodând şi fulgerând ca o ploaie de diamante. Vântul urlă de durere şi de mânie. Miile de şoapte care se ascundeau în el răsunară ca un tunet, scoţând răcnete demente, hohote sparte de râs şi ameninţări de-abia auzite care-l înnebuneau pe Rand atât din pricina a ceea ce i se părea că desluşeşte, cât şi a bucuriei răutăcioase care se ghicea îndărătul lor.

Îndemnându-l pe Roşcat cu călcâiele, el se grăbi spre deschizătură, înghesuindu-se după ceilalţi; cu toţii se chinuiau să iasă prin oglinda fumurie în acelaşi timp. Fiorii de gheaţă îl străbătură din nou, împreună cu senzaţia că era coborât cu faţa în jos într-un iaz la vreme de iarnă şi că apa îi acoperea pielea încetul cu încetul. La fel ca la intrare, i se păru că totul ţine o veşnicie; se întrebă înfrigurat dacă vântul avea să-i prindă în timp ce zăceau aşa, prinşi în capcană.

Senzaţia de frig dispăru brusc, ca şi cum s-ar fi spart un balon, iar el se trezi afară. Calul, care preţ de o clipă zbura ca gândul, se poticni şi aproape că-l răsturnă la pământ. Îşi petrecu ambele braţe pe după grumazul animalului şi se agăţă de el din toate puterile. În timp ce se aşeza mai bine în şa, Roşcatul se scutură, apoi se duse lângă ceilalţi la fel de liniştit ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Afară era frig, dar nu răcoarea dinăuntrul Căilor, ci frigul bine venit şi obişnuit al unei zile de iarnă care-i pătrundea în oase, încet, dar sigur.

Îşi trase mantia pe lângă trup, cu ochii la strălucirea slabă a Porţii de Taină. Lan, aflat lângă el, se aplecă în şa, cu o mână pe mânerul sabiei; şi omul şi calul erau încordaţi, gata să dea navală înapoi, dacă Moiraine nu apărea la vreme.

Poarta se afla în mijlocul unei aglomerări de stânci, la poalele unui deal, ascunsă de tufişuri, în afara locurilor în care bucăţile prăvălite rupseseră crengile negre şi desfrunzite. Tufişurile păreau şi mai moarte decât piatra care mai rămăsese la locul ei, acoperită cu inscripţii.

Încet, încet, oglinda sclipitoare se umflă ca şi cum o bulă uriaşă de aer ar fi urcat la suprafaţa unui iaz. Spatele lui Moiraine apăru dinăuntru, apoi, pas cu pas, femeia Aes Sedai se îndepărtă de imaginea care se reflecta. Ea ţinea în continuare toiagul întins în faţă, şi nu-l coborî nici acum, în timp ce o trăgea pe Aldieb de căpăstru, scoţând-o la iveală. Iapa cea albă fremăta de teamă şi-şi dădea ochii peste cap. Moiraine se trase înapoi, fără să-şi ia ochii de la Poartă.

Aceasta se întunecă. Strălucirea slabă se tulbură, trecând de la cenuşiu la negru strălucitor, până ce se cufundă într-o beznă precum cea de dinăuntru. Vântul vui spre ei, ca de la o mare depărtare. Vocile fără trup erau pline de o poftă nemăsurată de a înghiţi tot ce era viu, de a se hrăni cu durere, erau pline de mânie şi de neputinţă. Vorbele păreau să răsune drept în urechile lui Rand, de-abia înţelese. „Carne dulce, smulsă de pe oase, piele străpunsă; piele jupuită, împletită, ce dulce e să împleteşti fâşii de piele, ce dulci, ce roşii sunt stropii ce cad; sânge roşu, roşu şi dulce; ţipete dulci, ce frumos răsună, cum mai cântă; cântă şi urlă, urlă şi cântă…”

Şoaptele amuţiră, bezna se risipi, iar Poarta de Taină redeveni o oglindă fumurie, întrezărită prin arcadele de piatră sculptată.

Rand răsuflă adânc, tremurând. Nu era singurul; auzi şi alte oftaturi de uşurare. Egwene era lângă Nynaeve, iar cele două femei se îmbrăţişaseră, lăsându-şi fiecare capul pe umărul celeilalte. Până şi Lan părea uşurat. Deşi chipul său ca de piatră nu lăsa să se vadă nimic, gândurile i se ghiceau din felul în care se aşezase în şa, cu umerii mai puţin încordaţi, privind-o pe Moiraine cu capul uşor plecat.

— N-a putut să treacă, vorbi Moiraine. Aşa am crezut de la bun început, aşa am sperat. Îîîh!

Ea îşi aruncă toiagul la pământ şi-şi frecă palma de mantie. Toiagul era acoperit de un strat gros şi negru de funingine, mai mult de jumătate.

— Mana murdăreşte totul acolo, înăuntru.

— Ce-a fost asta? întreba Nynaeve. Ce-a fost?

Loial păru tulburat.

— Păi, Machin Shin, fireşte. Vântul Negru care fură sufletele.

— Da, dar ce este, de fapt? insistă Nynaeve. Chiar şi pe un troloc poţi să-l priveşti, să-l atingi, dacă rezişti. Dar asta… sfârşi ea tremurând din toate încheieturile.

— E ceva ce dăinuie din Vremea Nebuniei, cred, răspunse Moiraine. Sau chiar din timpul Războiului Umbrei, Războiul cel Mare. Ceva care a rămas atâta vreme ascuns în Căile de Taină încât nu mai poate ieşi. Nimeni nu ştie, nici măcar Ogierii, cât de departe se întind Căile sau cât de adânc pătrund în pământ. Ar putea să fie ceva care s-a născut chiar din ele. Aşa cum spunea Loial, Căile sunt vii, şi orice făptură vie are paraziţi. Poate că e ceva născut din stricăciune, din mizerie. Ceva ce urăşte viaţa şi lumina.

— Opreşte! strigă Egwene. Nu mai vreau s-aud nimic. Când mă gândesc la ce auzeam şoptindu-se…

Fata se cutremură şi tăcu.

— Mai avem lucruri şi mai rele de înfruntat, spuse încet Moiraine. Lui Rand i se păru că nici nu voia să fie auzită.

Femeia Aes Sedai se urcă ostenită în şa şi se aşeză cu un oftat de mulţumire.

— E primejdios să rămână aşa, murmură ea, privind porţile sfărâmate, dar fără să arunce mai mult de o privire spre toiagul ars. Făptura nu poate ieşi, dar oricine poate pătrunde acolo din întâmplare. Agelmar trebuie să trimită oameni să zidească intrarea, după ce ajungem în Fal Dara.

Şi le arătă drumul spre miazănoapte, către turnurile care se zăreau în negurile din depărtare, peste vârfurile copacilor.