Ochiul Lumii

5 Noaptea Iernii

Când căruţa ajunse la fermă, soarele coborâse deja pe jumătate spre asfinţit. Nu era o casă mare, nici pe departe tot atât de încăpătoare precum unele dintre fermele care se întindeau spre răsărit, locuinţe care se măriseră de a lungul anilor ca să poată adăposti familii întregi. În Ţinutul celor Două Râuri, aceasta însemna trei sau patru generaţii sub acelaşi acoperiş, cu tot cu mătuşi, unchi, veri şi nepoţi. Tam şi Rand erau consideraţi altfel decât restul lumii, atât pentru că locuiau singuri, cât şi pentru că lucrau pământul în Pădurea de la Apus.

Aici majoritatea camerelor se aflau la acelaşi nivel, un dreptunghi perfect, fără aripi sau alte dependinţe. Sub acoperişul foarte înclinat, din stuf, încăpeau două camere de dormit şi un pod. Chiar dacă varul de pe pereţii groşi de lemn se cam dusese, casa era încă bine îngrijită, cu acoperişul reparat temeinic, cu uşile şi obloanele bine fixate şi închise.

Casa, şura şi ţarcul de oi formau vârfurile unui triunghi în jurul ogrăzii, unde câţiva pui se aventuraseră să scurme în pământul îngheţat. Lângă ţarcul de oi era un şopron deschis pentru tunsul oilor şi o troacă din piatră pentru înmuiat. Lângă câmpurile dintre ogradă şi copaci se vedea nedesluşit vârful înalt şi ascuţit al unei magazii pentru păstrarea tutunului, cu ziduri groase. Puţini fermieri din Ţinutul celor Doua Râuri puteau să se descurce fără să vândă lână şi tutun când veneau neguţătorii.

Când Rand aruncă o privire în ţarcul de oi, berbecul turmei, cu coarne puternice, se uită la el, dar cea mai mare parte a oilor negre rămaseră netulburate, cu capul în mâncare. Lâna oilor era groasă şi creaţă, dar era încă prea frig pentru a le tunde.

— Nu cred că omul cu mantie neagră a venit aici, strigă Rand către tatăl său, care se plimba agale în jurul casei, cu suliţa la îndemână, uitându-se cu atenţie pe jos. Oile n-ar fi atât de liniştite dacă ar fi trecut cineva pe aici.

Tam încuviinţă, dar nu se opri. După ce făcu turul complet al casei, înconjură şura şi ţarcul de oi, cercetând în continuare pământul. Verifică până şi afumătoarea şi magazia pentru păstrarea tutunului. Scoase o găleată de apa din fântână, îşi umplu căuşul palmei, o mirosi şi apoi o atinse precaut cu vârful limbii. Izbucni într-un râs răguşit, apoi dădu apa pe gât dintr-o înghiţitură.

— Cred că n-a venit, îi spuse lui Rand, ştergându-se pe mână de pieptul surtucului. Toată povestea asta despre oameni şi cai pe care nu-i văd şi nu-i aud mă face să mă uit bănuitor la orice. Vărsă apa de fântână în altă găleată şi porni spre casă, cu găleata într-o mână şi cu suliţa în cealaltă. O să pun de o tocană pentru cină. Şi, dacă tot suntem aici, ne-am putea apuca şi de nişte treburi.

Rand se strâmbă, regretând Noaptea Iernii din Emond’s Field. Dar Tam avea dreptate. La fermă treaba nu se termina niciodată; de îndată ce isprăveai de făcut un lucru, se mai iveau alte două. Şovăi, dar îşi păstră arcul şi tolba la îndemână. În caz că apărea călăreţul negru, nu avea deloc intenţia să-l înfrunte înarmat doar cu o săpăligă.

Mai întâi trebuia să o ducă în grajd pe Bela. După ce o deshămă şi o lăsă într-o despărţitură în şură, lângă vacă, îşi scoase mantia şi buşumă iapa cu şomoioage de paie uscate, apoi o ţesălă cu două perii. Se căţără pe scara îngustă până în pod şi dădu jos nişte fân ca să-i dea de mâncare. Îi aduse şi un căuş de ovăz, deşi nu mai era decât puţin, şi dacă vremea nu se încălzea curând, mult timp de aici încolo nici nu aveau să aibă mai mult. Vaca fusese mulsă în dimineaţa aceea înainte de zori, şi dăduse un sfert din cât dădea de obicei; părea că, pe măsură ce iarna continua, avea din ce în ce mai puţin lapte.

Rămăsese destulă mâncare ca să le ajungă oilor pentru două zile – ar fi trebuit ca acum să fie deja la păşune, dar nu exista niciun loc demn de acest nume –, dar le mai puse apă. Trebuiau adunate şi ouăle. Nu erau decât trei. Găinile păreau că devin din ce în ce mai iscusite în a le ascunde.

Tocmai se îndreptă cu o săpăligă în mână spre gradina de legume din spatele casei, când Tam ieşi şi se aşeză pe o băncuţă în faţa şurei ca să repare un ham, rezemând suliţa în spatele lui. Aceasta îl făcu pe Rand să se simtă mai puţin stânjenit de arcul pus pe mantie, la un pas de el.

Nu ieşise mare lucru din pământ, şi mai mult buruieni decât orice altceva. Varza era sfrijită, doar câte un vrej de fasole sau de mazăre se vedea pe ici, pe colo, şi nu era nici o urmă de sfeclă. Nu plantaseră tot, bineînţeles; doar o parte, în speranţa că frigul va înceta la timp şi se va face o oarecare recoltă înainte ca pivniţa să se golească. Săpatul nu îi luă mult timp, ceea ce în anii dinainte i-ar fi convenit, dar acum se întreba ce va fi dacă nu se va face nimic anul acesta. Un gând nu foarte plăcut. Şi mai trebuiau sparte şi lemnele de foc.

Lui Rand i se părea ca trecuseră ani de zile de când tot trebuia să spargă lemne de foc. Dar nemulţumirea nu avea să încălzească în casă, aşa că luă toporul, îşi rezemă arcul şi tolba în spatele butucului şi se apucă de treabă. Pin pentru un foc iute şi fierbinte, stejar pentru ardere îndelungată. Peste puţin timp se încălzise destul cât să-şi scoată surtucul. Când grămada de lemne tăiate se făcu suficient de mare, le stivui lângă o latură a casei, lângă alte stive care erau deja acolo. Unele ajungeau până la streaşină. De obicei, în această perioadă a anului, stivele de lemne erau mici şi puţine la număr, dar nu şi anul acesta. Tot tăind şi stivuind, tăind şi stivuind, Rand se pierdu în ritmul toporului şi al deplasării lemnului care se aduna. Mâna lui Tam pe umărul lui îl aduse înapoi la realitate, şi în primul moment clipi surprins.

Amurgise cât lucrase el şi deja se făcea noapte. Luna plină se ridica deasupra vârfurilor copacilor, lucind palid şi umflată de parcă urma să le cadă în cap. Şi vântul se răcise fără ca el să-şi fi dat seama, iar nori zdrenţuiţi goneau pe cerul întunecat.

— Hai să ne spălăm, băiete, şi să mâncăm ceva. Am dus deja apă să facem o baie fierbinte înainte de culcare.

— Sună bine ceva fierbinte, zise Rand, apucându-şi repede mantia şi punându-şi-o în jurul umerilor. Cămaşa îi era udă leoarcă de sudoare şi vântul, de care uitase în toiul mişcărilor toporului, părea că încearcă să o îngheţe, acum că terminase lucrul. Îşi înăbuşi un căscat, tremurând de frig în timp ce îşi aduna restul lucrurilor.

— Şi de-abia aştept şi să mă culc. Cred că aş putea dormi până se termină Sărbătoarea.

— Vrei să punem rămăşag? întreba Tam cu un zâmbet, iar Rand rânji.

Nu ar fi pierdut Bel Tine nici dacă n-ar fi dormit o săptămână întreagă. Nimeni n-ar fi făcut asta.

Tam făcuse risipă de lumânări, iar focul trosnea în căminul mare de piatră, aşa încât camera principală părea caldă şi veselă. În afară de cămin, în cameră mai era o masă mare de stejar, destul de lungă cât să încapă la ea doisprezece oameni sau chiar mai mulţi, deşi rar fusese atâta lume în jurul ei de când murise mama lui Rand. De-a lungul pereţilor erau câteva scrinuri şi cufere, cele mai multe meşteşugit făcute chiar de Tam, iar în jurul mesei stăteau scaune cu spătarul înalt. Scaunul cu perniţă pe care Tam îl numea scaunul lui de citit era pus pieziş în faţa focului. Rand prefera să citească lungit pe scoarţa din faţa căminului. Raftul de cărţi de lângă uşă nu era nici pe departe aşa de mare precum cel de la hanul Izvorul de Vin, dar cărţile se găseau greu. Puţini neguţători ambulanţi aduceau mai mult de o mână de cărţi, iar cele care erau trebuiau să ajungă la toată lumea.

Chiar dacă încăperea nu arăta proaspăt frecată cu peria, aşa cum îşi ţineau casele cele mai multe neveste de fermier – suportul de pipă al lui Tam şi Călătoriile lui Jain Neopritul erau pe masă, în timp ce altă carte cu legătură de lemn se găsea pe perniţa de pe scaunul lui de citit; o bucată de ham care trebuia reparată zăcea pe băncuţa de lângă cămin, iar nişte cămăşi de cârpit stăteau grămadă pe un scaun – chiar dacă nu era aşa de imaculată, era totuşi curată şi în bună rânduială, având acel aer de locuit, la fel de cald şi de mângâietor ca focul. Aici puteai să uiţi de frigul de afară. Aici nu era niciun fals Dragon. Nici războaie, nici femei Aes Sedai. Nici bărbaţi în mantii negre. Mirosul de la ceaunul cu tocană agăţat deasupra focului umplea camera şi îi stârni lui Rand o foame de lup.

Tatăl sau opri legănatul ceaunului cu tocană cu o lingură de lemn cu coadă lungă, apoi gustă.

— Încă puţin.

Rand se grăbi să se spele pe faţă şi pe mâini; erau un urcior şi un lighean pe poliţa de lângă uşă. Îşi dorea să facă o baie fierbinte, să îndepărteze sudoarea şi frigul, dar asta nu se va putea decât după ce apa din cazanul cel mare din camera din dos va fi avut timp să se încălzească.

Tam scotoci într-un scrin şi scoase o cheie lungă cât mâna. O răsuci în încuietoarea mare, de fier, de la uşă. La privirea întrebătoare a lui Rand, îl lămuri:

— E mai bine să fii cu băgare de seamă. Poate e doar o închipuire sau poate că vremea mă face să văd lucrurile mai în negru, dar… Oftă şi jucă cheia în palmă. Mă duc să mă ocup de uşa din dos, spuse, şi dispăru în spatele casei.

Rand nu-şi amintea ca vreuna din uşi să fi fost vreodată încuiată. Nimeni din Ţinutul celor Două Râuri nu încuia uşile. Nu era nevoie. Cel puţin, nu până acum.

De deasupra, din camera lui Tam, se auzi un hârşâit, ca şi cum ceva era târât pe podea. Rand se încruntă. Afară de cazul în care Tam se hotărâse brusc să mute mobilele din cameră, însemna că scotea cufărul vechi pe care îl ţinea sub pat. Alt lucru care nu se mai întâmplase niciodată, din câte îşi amintea Rand.

Umplu un ceainic mic cu apă pentru ceai şi îl agaţă într-un cârlig deasupra focului, apoi puse masa. Lucrase el însuşi străchinile şi lingurile. Obloanele din faţă nu fuseseră încă închise, şi din când în când privea cercetător afară, dar era întuneric beznă şi nu se vedeau decât umbrele făcute de lună. Călăreţul negru ar fi putut cu uşurinţa să fie prin preajmă, dar Rand încercă să nu se gândească la asta.

Când Tam se întoarse, Rand îl privi surprins. Avea o cingătoare groasă în jurul mijlocului, şi de cingătoare atârna o sabie, cu un bâtlan de bronz pe teaca neagră şi un altul pe plăselele lungi. Singurii bărbaţi pe care îi văzuse vreodată Rand purtând săbii erau gărzile neguţătorilor. Şi Lan, fireşte. Nu-i trecuse niciodată prin cap că şi tatăl lui ar putea avea o sabie. Cu excepţia bâtlanilor, semăna foarte mult cu sabia lui Lan.

— De unde o ai? întrebă el. Ai cumpărat-o de la un neguţător ambulant? Cât ai dat pe ea?

Tam scoase încet arma; lumina focului jucă pe tăişul scânteietor. Nu semăna deloc cu lamele simple, grosolane pe care le văzuse Rand în mâinile gărzilor neguţătorilor. Nu era împodobită cu pietre preţioase sau cu aur; totuşi, în ochii lui părea impunătoare. Pe lama foarte uşor curbată şi ascuţită numai pe o parte era un alt bâtlan gravat în oţel. La marginea plăselelor, garda era astfel lucrată încât să semene cu un firet. Părea aproape fragilă pe lângă săbiile gărzilor neguţătorilor; acelea aveau de cele mai multe ori două tăişuri şi erau suficient de groase încât să dobori cu ele un copac.

— Am cumpărat-o cu mult timp în urmă, răspunse Tam, departe de aici. Şi a fost mult prea scumpă; doi gologani e prea mult pentru o sabie ca asta. Maică-ta nu a fost de acord, dar ea era întotdeauna mai chibzuită decât mine. Eram tânăr pe atunci, şi la vremea aceea mi s-a părut că face toţi banii. Maică-ta a vrut întotdeauna să scap de ea, şi de câteva ori m-am gândit că avea dreptate, că ar trebui pur şi simplu s-o dau de pomană.

Răsfrângerea focului făcea ca lama să pară în flăcări. Rand tresări. Îşi imaginase adesea cum ar fi să aibă o sabie.

— S-o dai de pomană? Cum ai putea să dai o sabie ca asta de pomană?

Tam zise cu dispreţ:

— Nu prea e de folos când duci oile la păscut, nu-i aşa? Şi nici nu poţi să ari sau să culegi cu ea.

Se uită o vreme ţintă la sabie, ca şi cum s-ar fi întrebat ce făcea cu aşa ceva. În cele din urmă oftă din greu.

— Dar dacă nu e doar închipuirea mea, dacă ni se schimbă norocul, poate că în următoarele zile o să-mi pară bine că am păstrat-o totuşi în cufărul ăla vechi.

Vârî încetişor sabia la loc în teacă şi îşi şterse mâna de cămaşă cu o strâmbătură.

— Cred că tocana s-a făcut. O s-o pun în străchini cât faci tu ceaiul.

Rand încuviinţă şi luă cutia de ceai, dar voia să afle totul. Ce îl făcuse pe Tam să cumpere o sabie? Nu-şi putea da seama. Şi unde o găsise? Cât de departe? Nimeni nu pleca vreodată din Ţinutul celor Două Râuri; sau foarte puţini, în orice caz. Avusese întotdeauna o vagă bănuială că tatăl său ieşise din ţinut – mama lui nu fusese din partea locului –, dar o sabie? Avea o mulţime de întrebări de pus după ce se vor fi aşezat la masă.

Apa pentru ceai clocotea şi trebui să apuce toarta ceainicului cu o cârpă ca să-l dea jos din cârlig. Fierbinţeala îi ajunse imediat la mână. În timp ce se îndepărtă de foc, îndreptându-şi spatele, o bătaie puternică în uşă făcu să zăngăne încuietoarea. Nu se mai gândi nici la sabie, nici la ceainicul fierbinte pe care îl ţinea în mână.

— Vreun vecin, şopti şovăitor. Jupânul Dautry care vine să ceară…

Dar până la ferma lui Dautry, cel mai apropiat vecin, era cale de un ceas chiar şi la lumina zilei, iar Oren Dautry, chiar dacă venea mereu cu neruşinare să ia cu împrumut, nu ar fi plecat noaptea din casă.

Tam aşeză încet străchinile cu tocană. Se îndepărtă încet de masă. Stătea cu ambele mâini pe plăselele sabiei.

— Nu cred, începu el, şi uşa se deschise brusc, iar bucăţi din încuietoarea de fier se rostogoliră pe podea.

O siluetă umplea cadrul uşii, mai mare decât orice om pe care îl văzuse vreodată Rand, o siluetă în zale negre care îi atârnau până la genunchi, cu ţepi la încheieturi, coate şi umeri. O mână ţinea strâns o sabie grea, în formă de coasă; cealaltă mână şi o pusese peste ochi, ca şi cum ar fi vrut să se apere de lumină.

Rand simţi cum îl cuprinde o uşurare ciudată. Oricine ar fi fost, nu era călăreţul cu mantie neagră. Apoi văzu coarnele răsucite de berbec pe capul care atingea pragul de sus al uşii, iar unde ar fi trebuit să se afle gura şi nasul era un bot păros. Îşi dădu seama de toate acestea în răstimpul unei răsuflări adânci, ce se transformă într-un răcnet înfricoşat şi, fără să se gândească, azvârli ceainicul fierbinte spre capul pe jumătate omenesc.

Când apa clocotită îi împroşcă faţa, creatura urlă, pe jumătate strigăt de durere, pe jumătate mârâit de animal. Chiar în clipa în care ceainicul îşi atinse ţinta, sabia lui Tam luci. Urletul deveni brusc un gâlgâit şi silueta uriaşă se răsturnă pe spate. Înainte să fi atins pământul, o alta încercă să-şi facă loc cu ghearele pe lângă ea. Până ca Tam să lovească din nou, Rand întrezări un cap diform, cu coarne ca nişte ţepi, şi două trupuri uriaşe blocau acum uşa. Îşi dădu seama că tatăl său striga la el.

— Fugi, băiete! Ascunde-te în pădure!

Trupurile din cadrul uşii se smuciră când altele de afară încercară să le scoată de acolo. Tam îşi vârî umărul sub masa masivă; o săltă cu greu, gâfâind, peste grămadă.

— Sunt prea mulţi ca să le ţinem piept! Ieşi prin spate! Du-te, du-te, vin şi eu!

În clipa în care se îndepărtă, Rand se simţi cuprins de ruşine pentru că îi dăduse ascultare atât de repede tatălui său. Ar fi vrut să stea şi să-l ajute, deşi nu ştia cum ar fi putut face asta, dar frica pusese stăpânire pe el, iar picioarele i se mişcau singure. Se năpusti afară din cameră, îndreptându-se spre partea din spate a casei, alergând mai repede ca niciodată. În urma lui, dinspre uşa din faţă, se auzeau trosnete şi strigăte.

Ajunsese cu mâna pe bara pusă de-a curmezişul uşii din dos, când privirea îi căzu pe încuietoarea de fier care nu era niciodată ferecată. Doar că astă seară Tam făcuse exact acest lucru. Lăsând bara la locul ei, se repezi la o fereastră din lateral, o ridică şi deschise obloanele. Era întuneric beznă. Luna plină şi norii mânaţi de vânt făceau ca umbre pestriţe să se fugărească prin curte.

„Umbre”, îşi spuse. Doar umbre. Uşa din dos scârţâi când cineva de afară, sau ceva, încerca să o deschidă. I se uscă gura. Un trosnet zgâlţâi uşa şi îl făcu să se grăbească; se strecură pe fereastră ca un iepure care intră în vizuină şi se ghemui lângă casă. În cameră, lemnul zbura în aşchii cu un zgomot de tunet.

Se forţă să se ridice puţin, să privească înăuntru, doar cu un ochi, doar pe la colţul ferestrei. Nu putea distinge prea multe în întuneric, dar şi aşa era mai mult decât ar fi vrut să vadă. Uşa stătea întredeschisă, iar siluete întunecate intrau cu luare aminte în cameră, vorbind cu glasuri scăzute şi guturale.

Rand nu înţelegea nimic din ce spuneau; vorbele sunau aspru, nepotrivite cu limba omenească. Topoare, şi suliţe, şi obiecte cu vârfuri de metal reflectau slab razele răzleţe ale lunii. Se auzea târşâit de cizme pe podea, dar şi un ţăcănit ritmic, de copite.

Încercă să-şi umezească gura. Trase puternic aer în piept şi strigă cât de tare putu:

— Vin şi prin spate!

Bolborosise mai degrabă aceste cuvinte, dar măcar reuşise să le spună. Nu fusese sigur că o să izbutească.

— Sunt afară! Fugi, tată!

Şi o rupse la fugă, îndepărtându-se de fermă.

Din camera din dos răsunau urlete răguşite în acea limba ciudată. Sticla se făcea ţăndări, cu un sunet puternic şi sfredelitor, şi ceva căzu cu un zgomot surd în spatele lui. Bănui că unul dintre ei spărsese fereastra ca să iasă în loc să încerce să-şi croiască drum prin deschizătură, dar nu se uită înapoi ca să vadă dacă avea dreptate. Ca o vulpe care fuge de ogari, se năpusti spre umbrele cele mai apropiate făcute de lună, ca şi cum s-ar fi îndreptat spre pădure, apoi se lăsă pe burtă şi se târî spre şură şi spre umbrele ei mai mari şi mai întunecate. Ceva îi căzu pe umeri şi se zvârcoli, neştiind prea bine dacă încerca să se bată sau să se elibereze, până când îşi dădu seama ca se lupta cu noua coadă de săpăligă la care lucrase Tam.

„Prostule!” Rămase o clipă întins acolo, încercând să-şi recapete suflul. „Coplin prost!” În cele din urmă, începu iar să se târască de a lungul părţii din spate a şurei, trăgând după el coada de săpăligă. Nu era mare lucru, dar tot era mai bine decât nimic. Se uită cu băgare de seamă de după colţul şurei la curte şi la casă.

Nu se vedea nici urmă de creatura care sărise afară după el. Putea fi oriunde. Vânându-l, neîndoielnic. Poate că se furişa înspre el chiar în clipa aceasta.

Ţarcul de oi din stânga lui vuia de behăituri speriate; turma se mişca în cerc, ca şi cum ar fi încercat să găsească o ieşire. Forme întunecate licăreau în ferestrele luminate din partea din faţă a casei, şi zângănitul oţelului pe oţel răsuna în întuneric. Deodată, Tam sări cu tot cu una dintre ferestre, într-o ploaie de sticlă şi lemn, ţinând încă sabia în mână. Căzu în picioare, dar, în loc să se îndepărteze de casă, se năpusti spre partea din spate, neluând în seama creaturile monstruoase care se buluceau după el prin fereastra spartă şi pe uşă.

Lui Rand nu îi venea să creadă. De ce nu încerca să scape? Apoi înţelese. Tam îi auzise ultima dată vocea venind dinspre spatele casei.

— Tată! strigă. Sunt aici!

Tam se răsuci în plin mers, dar nu fugi spre Rand, ci pieziş faţă de el.

— Fugi, băiete, strigă el, gesticulând cu sabia ca şi cum ar fi fost cineva în faţa lui. Ascunde-te!

Vreo douăsprezece forme gigantice se repeziră după el, iar văzduhul vuia de strigăte înverşunate şi de urlete ascuţite.

Rand se trase înapoi în umbrele din spatele şurei. Dacă stătea acolo nu putea fi văzut din casă, în caz că vreuna dintre creaturi mai era înăuntru. Cel puţin pentru moment era în siguranţă. Dar nu şi Tam. Tam, care încerca să le îndepărteze pe creaturi de el. Mâinile i se încleştară pe coada de săpăligă, şi trebui să strângă din dinţi ca să-şi înăbuşe un hohot de râs. O coadă de săpăligă. Să-ţi măsori puterile cu una dintre acele creaturi cu o coadă de săpăligă nu semăna nici pe departe cu jocul cu ghioaga împreună cu Perrin. Dar nu-l putea lăsa pe Tam să le înfrunte singur.

— Dacă mă mişc ca şi cum aş vâna un iepure, îşi şopti, n-o să mă audă şi nici n-o să mă vadă.

Ţipete lugubre răsunau în întuneric, şi Rand încercă să scape de nodul care-i se pusese în gât.

— Seamănă mai degrabă cu o haită de lupi înfometaţi.

Se îndepărtă pe furiş de şură, luând o spre pădure, ţinând atât de strâns coada de săpăligă încât îl dureau mâinile. La început, cât era înconjurat de copaci, se simţise liniştit. Îl ajutau să se ascundă de creaturile care atacaseră ferma, orice ar fi fost ele. Totuşi, în timp ce se strecura prin pădure, umbrele făcute de lună se deplasau, dând impresia că întunericul pădurii se schimba şi se mişca şi el. Copacii se desenau ameninţător; crengile se încârligau spre el. Dar erau doar copaci şi crengi? Aproape că auzea mârâitul chicotelilor pe care şi le înăbuşeau în gâtlej în vreme ce-l aşteptau. Urletele urmăritorilor lui Tam nu mai răsunau în noapte; dar, în liniştea care le luase locul, se cutremura de fiecare dată când vântul făcea să-i se atingă membrele unul de celălalt. Se ghemuia din ce în ce mai mult, se mişca din ce în ce mai încet. de-abia îndrăznea să mai respire, de teamă să nu fie auzit.

Deodată o mână îi acoperi gura pe la spate şi o strânsoare de fier îi prinse încheietura. Înnebunit, încercă să-l apuce pe atacator cu mâna liberă, peste umăr, zgâriindu-l cu unghiile.

— Nu-mi rupe gâtul, băiete, se auzi şoapta răguşită a lui Tam.

Îl copleşise o senzaţie de uşurare, care îi înmuie muşchii. Când tatăl lui îi dădu drumul, căzu în genunchi, gâfâind de parcă ar fi alergat întruna. Tam se lăsă jos lângă el, sprijinindu-se într-un cot.

— Nu aş fi încercat să fac asta dacă aş fi ştiut cât de mult ai crescut în ultimii ani, spuse Tam încetişor. Ochii i se mişcau necontenit în timp ce vorbea, pândind atent în întuneric. Dar trebuia să mă asigur că nu o să vorbeşti tare. Unii troloci aud precum câinii. Poate chiar mai bine.

— Dar trolocii nu sunt decât…

Rand lăsă cuvintele să se stingă. Nu numai o poveste, nu după seara aceasta. După câte ştia el, puteau fi troloci, sau chiar Cel Întunecat.

— Eşti sigur? şopti el. Vreau să zic… chiar troloci?

— Sunt sigur. Deşi ceea ce i-a făcut să vină în Ţinutul celor Două Râuri… N-am văzut niciunul înainte de seara asta, dar am vorbit cu oameni care au văzut, aşa că mai ştiu câte ceva. Poate că destul cât să scăpăm cu viaţă. Ascultă cu atenţie. Trolocii văd mai bine decât oamenii în întuneric, dar lumina puternică îi orbeşte, cel puţin pentru o vreme. Poate că ăsta e singurul motiv pentru care am scăpat de atâţia. Unii te pot urmări după miros sau după zgomot, dar se spune că sunt leneşi. Dacă reuşim să ne ţinem departe de ei destul de mult timp, ar trebui să renunţe.

Toate acestea nu-l liniştiră decât foarte puţin pe Rand.

— În poveşti, trolocii îi urăsc pe oameni şi îl slujesc pe Cel Întunecat.

— Băiete, dacă aparţine ceva turmelor Păstorului Nopţii, aceia sunt trolocii. Ucid din plăcerea de a ucide, aşa mi s-a spus. Dar asta e tot ce ştiu, afară de faptul că nu te poţi încrede în ei decât dacă se tem de tine, şi nici atunci prea mult.

Rand se înfioră. Nu credea ca ar vrea să întâlnească pe cineva de care i-ar fi teamă unui troloc.

— Crezi ca încă sunt pe urmele noastre?

— Poate că da, poate că nu. Nu par foarte inteligenţi. Odată ce am intrat în pădure, i-am trimis spre munţi pe cei care mă urmăreau, fără mare greutate. Tam îşi pipăi partea dreaptă, apoi îşi duse mâna la faţă. E mai bine totuşi să ne purtăm ca şi cum ne-ar pândi încă.

— Eşti rănit.

— Nu vorbi tare. E doar o zgârietură, şi oricum nu putem face nimic acum. Cel puţin se pare că vremea se încălzeşte. Se lăsă pe spate suspinând adânc. Poate că n-o să fie prea rău dacă ne petrecem noaptea afară.

În sinea lui, Rand jinduia la surtuc şi la mantie. Copacii domoleau mult puterea vântului, dar rafalele care răzbeau erau tăioase ca un cuţit îngheţat. Atinse şovăielnic faţa lui Tam şi se crispă.

— Arzi. Trebuie să te duc la Nynaeve.

— Mai aşteaptă niţel, băiete.

— Nu avem timp de pierdut. E drum lung pe întuneric.

Îşi înfipse bine picioarele în pământ şi încercă să-l ridice pe tatăl său. Un geamăt de-abia înăbuşit de dinţii încleştaţi ai lui Tam îl făcu să-l pună repede din nou jos.

— Lasă-mă să mă odihnesc puţin, băiete. Sunt obosit.

Rand se izbi puternic cu pumnul în coapsă. Dacă s-ar fi aflat în casă, la adăpost, unde ar fi avut foc şi pături, multă apă şi scoarţă de copac, poate că ar fi fost de acord să aştepte zorile înainte să o înhame pe Bela şi să pornească cu Tam spre sat. Aici nu avea nici foc, nici pături, nici căruţă şi nici cal. Dar toate acestea se aflau încă la fermă. dacă nu îl putea duce pe Tam până acolo, ar fi putut încerca să aducă cel puţin câte ceva la Tam. Dacă trolocii plecaseră. Trebuiau să plece, mai devreme sau mai târziu.

Se uită la coada de săpăligă, apoi o azvârli. Scoase în schimb sabia lui Tam. Lama lucea stins în lumina palidă a lunii. Avea o senzaţie ciudată ţinând plăselele lungi în mână; greutatea şi mărimea erau neobişnuite. Spintecă de câteva ori aerul cu sabia, după care se opri, oftând. Era uşor să spinteci aerul. Dar dacă era să înfrunte un troloc, cu siguranţă s-ar fi putut întâmpla să o ia la fugă sau să încremenească pe loc şi să nu se mai poată deloc mişca până când trolocul ar flutura una din săbiile acelea ciudate şi… „Încetează! Nu ajută la nimic!”

Pe când se scula în picioare, Tam îl prinse de braţ.

— Unde te duci?

— Avem nevoie de căruţă, rosti blând. Şi de pături.

Fu surprins de uşurinţa cu care desprinse mâna lui Tam de pe mâneca lui.

— Odihneşte-te, o să mă întorc.

— Ai grijă, murmură Tam.

Nu vedea faţa lui Tam la lumina lunii, dar simţea că are privirea aţintita asupra lui.

— O să am.

„O să fiu cu băgare de seamă, ca un şoarece care cercetează cuibul unui şoim”, îşi spuse.

Se furişă în întuneric, tăcut ca o umbră. Se gândea la toate dăţile când jucase leapşa în pădure cu prietenii lui, pe vremea când erau copii, pândindu-se unul pe altul şi silindu-se să nu fie auziţi până când nu puneau mâna pe umărul cuiva. Nu ştia de ce, dar acum nu reuşea să facă să pară totul un joc.

Înaintând tiptil din copac în copac, încercă să-şi facă un plan, iar până ajunse la marginea pădurii, făcuse zece şi renunţase la toate. Totul se învârtea în jurul întrebării dacă trolocii mai erau încă acolo. Dacă plecaseră, putea pur şi simplu să meargă până la fermă şi să ia lucrurile de care avea nevoie. Dacă însă mai erau încă acolo… în acest caz nu îi mai rămânea decât să se întoarcă la Tam. Nu îi plăcea acest gând, dar, dacă era ucis, nu i-ar mai fi fost de niciun folos lui Tam.

Se uită iscoditor spre fermă. Şura şi ţarcul de oi erau doar nişte contururi întunecate în lumina lunii. Totuşi, lumina se revărsa prin ferestrele din faţă ale casei şi prin uşa deschisă. „Sunt doar lumânările pe care le-a aprins tata sau trolocii care aşteaptă?”

Tresări spasmodic la auzul ţipatului ascuţit al unei cucuvele, apoi se prăbuşi lângă un copac, tremurând. Aşa nu avea să ajungă nicăieri. Lăsându-se pe burtă, începu să se târască, ţinând anevoie sabia în faţa lui. Merse cu bărbia în ţărână până în spatele ţarcului de oi. Chircit lângă zidul de piatră, ascultă. Niciun sunet nu tulbura noaptea. Se ridică cu grijă, cât să se uite peste zid. Nu mişca nimic în curte. Nu se zărea nici o umbră prin ferestrele luminate ale casei sau în cadrul uşii. „Bela şi căruţa mai întâi, sau păturile şi celelalte lucruri?” Lumina îl făcu să se hotărască. Şura era cufundată în întuneric. Înăuntru putea fi orice şi nu avea cum să afle înainte de a fi prea târziu. Cel puţin avea să vadă ce era prin casă.

Pe când se ghemuia din nou, se opri brusc. Nu se auzea niciun sunet. Poate că multe dintre oi se liniştiseră deja şi se culcaseră din nou, deşi nu părea foarte verosimil, dar întotdeauna erau câteva treze chiar şi în miez de noapte, foindu-se de colo până colo, behăind când şi când. de-abia putea distinge moviliţele întunecate ale trupurile oilor de pe pământ. Una se afla aproape sub el.

Încercând să nu facă niciun zgomot, se ridică pe zid până reuşi să întindă mâna spre forma nedesluşită. Dădu cu degetele de lână creaţă, apoi de ceva umed; oaia nu se mişcă. Se dădu înapoi, fără suflare, aproape lăsând să îi scape sabia când căzu pe pământ, lângă ţarc. „Ucid din plăcere.” Cu, o mână tremurătoare, se şterse de sânge în ţărână.

Îşi spuse cu asprime că nimic nu se schimbase. Trolocii făcuseră măcel, apoi plecaseră. Continuă să-şi repete asta cât timp traversă curtea târâş, ţinându-se cât mai aproape de pământ, dar încercând şi să se uite în toate părţile. Nu crezuse vreodată că va ajunge să invidieze râmele.

În faţa casei se lipi de zid, sub fereastra spartă, şi ascultă. Nu se auzea decât sângele care îi zvâcnea surd în urechi. Se ridică încetişor şi privi înăuntru.

Ceaunul de tocană zăcea răsturnat în cenuşa din vatră. Camera era plină de aşchii şi de bucăţi mari de lemn, răspândite peste tot; nici o mobilă nu mai era întreagă. Până şi masa stătea strâmb, din doua picioare nu mai rămăseseră decât nişte cioturi grosolane. Fiecare sertar fusese scos şi făcut bucăţi; toate dulapurile şi scrinurile erau deschise şi multe uşi se mai ţineau doar într-o balama. Lucrurile erau împrăştiate peste dărâmături şi totul era presărat cu alb. Făină şi sare, dacă era să judece după sacii spintecaţi, prăbuşiţi de pe cămin. Patru trupuri contorsionate zăceau grămadă printre dărâmături. Troloci.

Rand îl recunoscu pe unul dintre ei după coarnele de berbec. Ceilalţi arătau la fel, un amestec respingător de chipuri umane distorsionate de boturi, coarne, pene şi blană. Mâinile lor, aproape omeneşti, îi făceau şi mai monstruoşi. Doi dintre ei purtau cizme; ceilalţi aveau copite. Se uită fără să clipească până când începură să-i ardă ochii. Niciunul dintre troloci nu se mişcă. Pesemne erau morţi. Iar Tam aşteptă.

Intră în fugă prin uşa din faţă şi se opri, nemaiputând respira din cauza putorii. Duhnea mai rău ca într-un grajd nerănit de luni de zile. Pereţii erau mânjiţi cu dâre scârboase. Încercând să respire pe gură, se repezi să scormonească prin talmeş-balmeşul de pe podea. În unul dintre dulapuri fusese un burduf de apă.

Un hârşâit în spatele lui îl făcu să se cutremure şi se întoarse, cât pe ce să cadă peste ce mai rămăsese din masă. Îşi recăpătă echilibrul şi scoase un geamăt, încleştându-şi dinţii, ca să nu-i clănţăne, până când îl durură maxilarele.

Unul dintre troloci se ridică în picioare. Un bot de lup ieşea în afară de sub ochii înfundaţi în orbite. Ochi fără expresie, insensibili, dar cu toate acestea atât de omeneşti. Urechile i păroase şi ascuţite se mişcau necontenit. Păşi cu copitele lui ascuţite de capră peste unul dintre tovarăşii săi morţi. Aceleaşi zale negre pe care le purtau şi ceilalţi se frecau de pantalonii lui de piele şi avea o sabie uriaşă, în formă de coasă, atârnată la brâu.

Mormăi ceva, gutural şi ascuţit, apoi spuse:

— Ceilalţi plecat. Narg stat. Narg deştept.

Cuvintele erau stâlcite şi greu de înţeles, articulate de o gură care nu fusese făcută pentru rostirea omenească. Tonul se voia liniştitor, dar Rand nu-şi putea dezlipi privirea de la dinţii lui pătaţi, lungi şi ascuţiţi, care străluceau de fiecare dată când creatura vorbea.

— Narg ştie unii câteodată întorc. Narg aşteptat. Nu nevoie de sabie. Pune sabie jos.

Până în clipa în care trolocul vorbi, Rand nu îşi dăduse seama că ţinea tremurând sabia lui Tam în faţa lui, cu ambele mâini, cu vârful îndreptat spre creatura uriaşă. Se înălţă deasupra lui, depăşindu-l cu mult în înălţime, iar pieptul şi braţele l-ar fi făcut până şi pe jupânul Luhhan să pară un pitic pe lângă el.

— Narg nu vrea rău.

Mai făcu un pas spre el, gesticulând.

— Pune sabie jos.

Părul negru de pe dosul mâinilor trolocului era des, ca o blană.

— Nu te apropia! strigă Rand. Ar fi vrut ca vocea să îi fie mai fermă. De ce ai făcut asta? De ce?

— Vlja daeg roghda! Mârâitul se transformă repede într-un rânjet. Pune sabie jos. Narg nu vrea rău. Myrddraal vrea vorbeşte tine. O licărire de emoţie străbătu chipul diform. Teamă. Alţii vin, tu vorbeşti Myrddraal. Mai făcu un pas şi puse una din mâinile lui mari pe plăselele sabiei. Pune sabie jos.

Rand îşi umezi buzele. Myrddraal! Cea mai înfricoşătoare parte a poveştii devenise astă seară realitate. Dacă urma să se întâlnească cu Pieritul, trolocii păleau prin comparaţie. Trebuia să scape. Dar dacă trolocul ar fi scos lama masivă din teacă, nu ar fi avut nici o şansă. Se forţă să zâmbească, tremurător.

— Bine.

Cum trolocul strângea şi mai puternic sabia, îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă corp.

— O să vorbesc.

Rânjetul de lup deveni mârâit, şi trolocul se aruncă asupra lui. Rand nu-şi imaginase că o creatură atât de masivă se putea mişca cu atâta agilitate. Disperat, ridică sabia. Trupul monstruos se izbi de el, lipindu-l de perete. Într-o clipă, plămânii i se goliră de aer. Căută să-şi recapete suflul în timp ce se prăbuşeau amândoi pe podea, trolocul deasupra lui. Înnebunit, se zbătu sub greutatea zdrobitoare, încercând să se ferească de mâinile groase care bâjbâiau după el şi de fălcile care încercau să-l apuce.

Deodată trolocul se zvârcoli, apoi rămase nemişcat. O vreme, strivit şi învineţit, pe jumătate sufocat de trupul de deasupra lui, Rand nu făcu decât să rămână întins, fără să îi vină să creadă. Îşi reveni însă repede, cel puţin cât să se smulgă de sub trupul ţeapăn. Ţeapăn pentru vecie. Lama însângerată a sabiei lui Tam ieşea din spatele trolocului. Până la urmă se pare că o ridicase la timp. Şi Rand avea mâinile acoperite de sânge şi o pată mare, închisă la culoare, pe pieptul cămăşii. Avea o senzaţie intensă de greaţă şi înghiţi în sec, încercând să nu verse. Tremura la fel de tare ca atunci când îi fusese cel mai teamă, dar de data asta de uşurare că era încă în viaţă.

„O să se întoarcă şi alţii”, spusese trolocul. Ceilalţi troloci se vor întoarce la fermă. Şi un Myrddraal, Pieritul. Poveştile spuneau că Pieriţii aveau douăzeci de picioare înălţime, ochi de foc şi călăreau pe umbre în loc de cai. Când Pieritul se întorcea într-o parte, dispărea şi niciun zid nu îl mai putea opri. Trebuia să facă lucrurile pentru care venise şi să plece repede.

Dădu trupul trolocului la o parte ca să ajungă la sabie, gâfâind din pricina efortului, şi aproape că o luă la fugă când văzu ochii deschişi privindu-l fix. Îi trebuiră câteva clipe ca să-şi dea seama că aveau acea privire sticloasă pe care o dă moartea.

Îşi şterse mâinile de o zdreanţă flenduroasă – de dimineaţă fusese o cămaşă de a lui Tam – şi scoase lama din trupul trolocului.

Începu să cureţe sabia, dar apoi dădu drumul zdrenţei pe podea, cu părere de rău. „Nu e momentul pentru curăţenie”, îşi spuse cu un râset pe care reuşi să-l înăbuşe doar încleştându-şi dinţii. Nu vedea cum ar mai putea vreodată să cureţe destul de bine casa încât să poată locui din nou în ea. Pesemne că duhoarea năprasnică intrase până şi în lemnărie. Dar nu avea vreme să se gândească la asta. Nu avea timp pentru curăţenie. Poate că nu mai avea timp pentru nimic.

Era sigur că nu-şi amintea toate lucrurile de care vor avea nevoie, dar Tam aştepta, iar trolocii urmau să se întoarcă. Adună ce îşi aduse aminte pe fugă. Pături din camerele de la etaj şi cârpe curate ca să îi bandajeze rana lui Tam. Mantiile şi surtucele. Un burduf de apă pe care îl luă cu el când mergea cu oile la păşune. O cămaşă curată. Nu ştia când o să aibă timp să se schimbe, dar voia să scape de cămaşa pătată de sânge cu prima ocazie. Punguţele cu scoarţă de salcie şi alte leacuri erau într-un morman întunecat, cu aspect noroios, pe care nu se putea convinge să-l atingă.

Una dintre găleţile cu apa pe care le adusese Tam încă mai era lângă cămin, rămasă în mod miraculos întreagă şi neatinsă, îşi umplu burduful, îşi spălă în grabă mâinile şi se mai uită o dată în jur să vadă dacă nu uitase ceva. Îşi găsi arcul printre dărâmături, frânt în două exact acolo unde era mai gros. Lăsă bucăţile să cadă, înspăimântat. Hotărî că va trebui să se mulţumească cu ce adunase deja. Stivui grăbit totul afară.

Înainte să plece din casă dezgropă un felinar din harababura de pe podea. Încă mai era gaz în el. Îl aprinse de la una dintre lumânări, închise obloanele – ca să nu intre vântul, dar mai ales ca să nu atragă atenţia – şi se repezi afară, cu felinarul într-o mână şi cu sabia în cealaltă. Nu ştia ce o să găsească în şură. După ce văzuse ce se întâmplase în ţarcul de oi, nu mai era prea încrezător. Dar avea nevoie de căruţă ca să-l ducă pe Tam la Emond’s Field şi avea nevoie de Bela pentru căruţă. Nevoia îl făcu să spere puţin.

Uşile şurei erau deschise, una scârţâind din balamale în bătaia vântului. La prima vedere înăuntru totul părea neschimbat. Dar apoi văzu despărţiturile goale, cu uşile scoase din balamale. Bela şi vaca dispăruseră. Se îndreptă iute spre spatele şurei. Căruţa era răsturnată pe o parte, iar jumătate din spiţe erau rupte. Dintr-o osie nu mai rămăsese decât o cioată lungă de un cot.

Disperarea căreia îi ţinuse piept până acum puse stăpânire pe el. Nu era sigur că îl va putea duce pe Tam până în sat, chiar dacă tatăl său ar suporta să fie cărat. Suferinţa pricinuită de drum l-ar putea ucide pe Tam mai grabnic decât fierbinţeala. Cu toate acestea, era singura şansă. Aici făcuse tot ce se putea. Când dădu să plece, privirea îi căzu pe osia ruptă care zăcea pe pământul acoperit cu paie. Deodată zâmbi.

Puse în grabă felinarul şi sabia pe jos şi în clipa următoare se lupta cu căruţa, aplecând-o în spate ca să o facă apoi să cadă drept, cu un trosnet de spiţe rupte, după care îşi vârî umărul sub ea ca să o răstoarne pe partea cealaltă. Osia nevătămată se vedea desluşit. Înşfăcând sabia, începu să spargă resturile de lemn uscat. Spre plăcuta lui surpriză, loviturile făceau să sară aşchii din lemn şi termină de tăiat la fel de repede ca şi cu o secure bună.

După ce scoase osia, se uită uimit la lama sabiei. Chiar şi cea mai ascuţită secure s-ar fi tocit dacă ar fi tăiat cu ea lemnul acela vechi şi tare, dar sabia arăta la fel de bine ascuţită ca mai înainte. Atinse tăişul cu degetul mare şi îl vârî îndată în gură. Lama era încă tăioasă ca briciul.

Dar nu avea timp să se mire. Stinse felinarul – nu era nevoie să mai dea şi foc la şură –, apucă osiile şi fugi înapoi spre casă să ia ce lăsase acolo.

Una peste alta, era o povară incomodă. Nu grea, dar dificil de ţinut şi de mânuit, osiile de căruţă mişcându-i-se şi răsucindu-i-se în braţe în timp ce înainta poticnindu-se peste câmpul arat. După ce intră în pădure, îl stânjeniră şi mai mult, agăţându-se de copaci şi câteodată aproape doborându-l la pământ. I-ar fi fost mai uşor să le târască după el, dar ar fi însemnat să lase o dâră adâncă în urma lui. Intenţiona să aştepte cât mai mult până să facă asta.

Tam era exact acolo unde îl lăsase, din câte se părea adormit. Rand spera că dormea. Devenit dintr-odată temător, lăsă jos povara şi puse mâna pe faţa tatălui său. Tam încă mai respira, dar febra crescuse.

Atingerea îl deşteptă pe Tam, dar îl aduse într-o stare de trezie tulbure.

— Tu eşti, băiete? şopti el. Îmi făceam griji pentru tine. Vise despre vremurile apuse. Coşmaruri.

Adormi din nou, murmurând încetişor.

— Nu-ţi face griji, spuse Rand. Îl acoperi cu surtucul şi cu mantia ca să-l apere de vânt. O să te duc la Nynaeve cât de repede pot.

În timp ce continua să vorbească, îşi scoase cămaşa pătată de sânge, ca să se liniştească şi pe el, dar şi spre binele lui Tam, aproape fără să bage de seamă frigul în graba lui de a scăpa de ea, şi o puse de îndată pe cea curată. Aruncând cămaşa cea veche, se simţi ca şi cum tocmai ar fi făcut baie.

— O să ajungem numaidecât în sat, iar Meştereasa o să le orânduiască pe toate. O să vezi. O să fie totul bine.

Acest gând îl călăuzi în timp ce îşi puse surtucul şi se aplecă să se îngrijească de rana lui Tam. Vor fi în siguranţă de îndată ce vor ajunge în sat, iar Nynaeve îl va vindeca pe Tam. Trebuia doar să îl ducă până acolo.