Ochiul Lumii

PROLOG Piscul Dragonului

Palatul încă se mai cutremura din când în când, pe măsură ce pământul huruia din adâncuri, amintindu-şi de ceea ce se petrecuse, şi gemea de parca nu-i venea să creadă. Razele de soare care pătrundeau prin fisurile din pereţi făceau să sclipească fuioarele de praf care tot mai pluteau în aer. Peste tot, pe pereţi, pe podele, pe tavane, se vedeau urmele pârjolului. Dungi negre şi late străbăteau vopseaua scorojită şi luciul frescelor ale căror culori fuseseră cândva vii şi vesele; funinginea acoperea dărâmăturile frizelor de oameni şi animale, care păreau că încercaseră să plece până ce avea să se liniştească haosul. Morţii zăceau peste tot, bărbaţi, femei şi copii, culcaţi la pământ, în timp ce încercau să fugă, de fulgerele care luminaseră fiecare coridor, sau cuprinşi de flăcările care izbucniseră de pe urma acestora, sau rămaşi prizonieri în piatra care se revărsase peste tot, ca şi cum ar fi fost vie, înainte să se lase iarăşi liniştea. Printr-un ciudat contrast, tapiseriile colorate şi tablourile, toate nişte capodopere, atârnau încă la locul lor, neatinse, cu excepţia porţiunilor în care pereţii umflaţi le strâmbaseră poziţia. Mobilele meşteşugit lucrate, încrustate cu fildeş şi aur, rămăseseră pe loc; se dărâmaseră doar cele care fuseseră atinse de podeaua care se vălurise. Mintea care provocase distrugerea lovise drept la ţintă, fără să bage în seamă lucrurile neimportante.

Lews Therin Telamon rătăcea prin palat, ţinându-şi cu iscusinţă echilibrul atunci când pământul se clătina.

— Ilyena! Iubito, unde eşti?

Poala mantiei sale, de culoare cenuşiu deschis, se umezi de sânge, atunci când păşi peste cadavrul unei femei care zăcea cu ochii încă deschişi, încremeniţi a neîncredere; frumuseţea ei bălaie fusese distrusă de groaza ultimelor clipe.

— Iubita mea soţie, unde eşti? Unde se ascund cu toţii?

Privirile îi căzură asupra propriei imagini, reflectate într-o oglindă care atârna strâmb pe un perete de marmură, umflat din loc în loc. Cândva, veştmintele sale fuseseră de o eleganţă regală, colorate în cenuşiu, stacojiu şi aur; acum, stofa frumos ţesută, adusă de neguţători de dincolo de Marea cea Mare, era ruptă şi murdară, plină de praf, acelaşi praf care-i năclăia părul şi pielea. Pipăi o clipă simbolul cusut pe mantie, un cerc pe jumătate alb şi pe jumătate negru, culorile fiind separate de o linie şerpuită. Simbolul acela însemna ceva. Dar cercul brodat nu-i putea ţine atenţia trează pentru prea multă vreme. La fel de mirat, se privi în oglindă. Văzu un bărbat înalt, de-abia ajuns la vârsta mijlocie, chipeş cândva, dar acum cu părul mai mult alb decât castaniu şi cu chipul ridat din cauza încordării şi a grijilor, cu ochi întunecaţi, care fuseseră martori la prea multe grozavii. Lews Therin chicoti, apoi îşi dădu capul pe spate. Râsul său răsună prin sălile lipsite de viaţă.

— Ilyena, iubito! Vino încoace, dragă soţie. Trebuie să vezi şi tu asta.

În spatele său văzduhul se văluri, sclipi, apoi se închegă, dând la iveală silueta unui bărbat care privi în jur şi se strâmbă o clipă, dezgustat. Nu era la fel de înalt ca Lews Therin şi era îmbrăcat numai în negru, cu excepţia dantelei albe ca zăpada de la guler şi a modelelor argintii care împodobeau vârfurile răsucite ale cizmelor sale înalte până la glezne. Păşi atent, ţinându-şi cu grijă mantia ca să nu atingă morţii. Podeaua încă tremura de pe urma cataclismului, dar atenţia bărbatului era îndreptată asupra celui care se privea în oglindă şi râdea.

— Prinţ al Dimineţii, rosti el. Am venit să te iau.

Râsul încetă brusc, iar Lews Therin se întoarse, fără să pară surprins.

— Aha, un oaspete. Ai Glas, străine? În curând va fi vremea pentru Cântare, iar pe aici sunt cu toţii bine veniţi să ia parte. Ilyena, iubito, avem un oaspete. Ilyena, unde eşti?

Bărbatul în negru făcu ochii mari de uimire, se repezi spre cadavrul femeii cu părul auriu, apoi se înapoie la Lews Therin.

— Lua te-ar Shai’tan, oare mâna te-a atins deja atât de adânc?

— Numele ăsta, Shai…, murmură Lews Therin, tremurând şi ridicând o mână ca şi cum încerca să ţină ceva la distanţă. Nu trebuie să-l rosteşti. E primejdios.

— Deci măcar atâta îţi aminteşti. Primejdios pentru tine, prostule, nu pentru mine. Ce-ţi mai aminteşti? Trezeşte-te, idiot orbit de Lumină! N-am să te las să sfârşeşti aşa, nepăsător, cu mintea rătăcită! Aminteşte-ţi!

O clipă, Lews Therin rămase cu ochii holbaţi la mâna sa ridicată, fascinat de dârele de negreală. Apoi se şterse pe haina încă şi mai murdară şi îşi îndreptă atenţia către celălalt.

— Cine eşti şi ce vrei?

Bărbatul în negru îşi îndreptă umerii, arogant.

— Cândva, mi se zicea Elan Morin Tedronai, dar acum…

— Distrugătorul Speranţei, se auzi şoapta lui Lews Therin; o amintire îi zvâcni în minte, dar el întoarse capul, ferindu-se.

— Deci tot îţi mai aminteşti câte ceva. Da, Distrugătorul Speranţei. Aşa mi-au spus oamenii, după cum şi ţie ţi-au spus Dragonul, dar, spre deosebire de tine, eu îmi port numele cu bucurie. Mi l-au dat ca să mă facă de ruşine, dar mai am încă vreme să-i fac să îngenuncheze şi să-l adore. Tu ce ai să faci cu numele tău? După ziua de azi ţi se va spune Ucigaşul de Neam. Ce-ai de gând să faci?

Lews Therin se încruntă, privind în lungul sălii distruse.

— Ar trebui ca Ilyena să fie aici, să întâmpine oaspetele, murmură el absent, apoi ridica glasul. Ilyena, unde eşti?

Pământul se cutremură; corpul femeii cu părul auriu tresăltă, ca şi cum i-ar fi răspuns, dar ochii lui nu îl zăriră.

Elan Morin făcu o grimasă.

— Uită-te la tine, zise el cu dispreţ. Cândva, erai primul dintre Slujitori. Cândva purtai Inelul de Tamyrlin şi şedeai pe Tronul Înalt. Cândva stăpâneai cele Noua Sceptre de Putere. Şi acum, uită-te la tine! O zdreanţă de om, jalnic, distrus. Dar nu-i de ajuns. M-ai umilit în Sala Slujitorilor. M-ai înfrânt la Porţile din Paaran Disen. Dar acum eu sunt cel mai mare. N-am să te las să mori până ce nu-ţi dai seama de asta. Iar când vei muri, ultimul tău gând va fi întruchiparea deplină a înfrângerii tale, şi vei vedea că este desăvârşită. Sau, poate, nici nu te las să mori…

— Nu înţeleg de ce nu apare Ilyena. Ce-o să mă mai certe dacă i se va părea că i-am ascuns un oaspete. Sper că îţi place conversaţia, ea e înnebunită după asta. Ai grijă. Ilyena îţi va pune atâtea întrebări, că s-ar putea să ajungi să-i spui tot ce ştii.

Dându-şi mantia cea neagră pe spate, Elan Morin îşi arcui palmele.

— Păcat de tine, murmură el, că nu e aici vreuna dintre Surorile tale. Eu niciodată nu m-am priceput la Vindecare, iar acum urmez calea unei alte puteri. Dar chiar şi una dintre ele ţi-ar fi putut oferi câteva clipe de trezie, dacă nu apucai s-o distrugi mai întâi. Eu pot să fac ceva la fel de potrivit pentru ceea ce vreau să obţin.

Zâmbetul care-i apăru brusc pe faţă exprima cruzime.

— Numai că mi-e teamă că vindecarea lui Shai’tan e diferită de cea pe care o cunoşti tu. Vino-ţi în fire, Lews Therin!

Întinse mâinile, iar lumina se micşoră, de parcă o umbră acoperise soarele.

Lews Therin fu cuprins de durere şi ţipă, un ţipăt care venea din adâncurile fiinţei lui, un ţipăt căruia nu-i putea pune capăt. Pe şira spinării i se întinseră flăcări; prin vene i se scurse acid. Se prăvăli pe spate, căzând pe podeaua de marmură; capul său se lovi de piatra şi zvâcni. Inima începu să-i bată de-i spărgea pieptul; fiecare bătaie îi trimitea prin trup o nouă flacără. Neajutorat, el începu să se zvârcolească. În loc de craniu avea un glob care se zvârcolea, pe punctul să crape. Strigătele sale răguşite răsunară prin tot palatul.

Încet, foarte încet, durerea se domoli. Trecură parcă mii de ani înainte să se oprească de tot, iar el încă mai tresărea slab, trăgând cu greu aer în piept prin gâtlejul rănit. Mii de ani se scurseră, parcă, înainte să izbutească să se întoarcă pe o parte, cu muşchii moi şi fleşcăiţi, apoi să se ridice pe mâini şi pe genunchi. Privirea i se opri pe trupul femeii cu păr auriu, iar ţipatul care izbucni din el le întrecu pe toate cele scoase mai devreme. Împleticindu-se, de-abia ţinându-se pe picioare, el se târî cu greu pe podea până la ea. Adunându-şi toate puterile pe care le mai avea, o luă în braţe. Mâinile îi tremurau în timp ce-i dădea părul pe spate, descoperindu-i chipul cu ochii larg deschişi.

— Ilyena! Lumina să m-ajute, Ilyena!

Trupul i se lăsă protector peste al ei; suspinele lui erau ţipetele adânci ale unui bărbat care nu mai avea pentru ce să trăiască.

— Nu, Ilyena, nu!

— O poţi avea la loc, Ucigaşule de Neam. Marele Stăpân al Întunericului o poate readuce la viaţă, dacă primeşti să-l slujeşti. Să mă slujeşti pe mine.

Lews Therin îşi ridică ochii, iar bărbatul în negru, fără să vrea, făcu un pas înapoi, ferindu-se de privirea lui.

— De zece ani, Distrugătorule, spuse încet Lews Therin, ca şoapta unei lame de oţel scoase din teaca ei, de zece ani stăpânul tău ticălos a distrus lumea. Şi acum asta. Îţi făgăduiesc că…

— Zece ani! Neghiob jalnic! Războiul ăsta nu ţine de zece ani, ci de la începutul vremii. Noi doi ne-am luptat de o mie de ori pe măsură ce Roata se învârtea, de o mie de mii de ori, şi o să ne mai luptam până ce timpul moare şi Umbra iese învingătoare!

Bărbatul în negru îşi sfârşi vorba cu un strigăt, cu pumnul ridicat, şi veni rândul lui Lews Therin să se tragă înapoi, cu răsuflarea tăiată, din faţa strălucirii din ochii Distrugătorului.

Cu mare grijă, el o lăsă pe Ilyena jos, trecându-i cu blândeţe degetele prin păr. Se ridică. Avea ochii înecaţi în lacrimi, dar glasul îi era de oţel:

— Nu există iertare pentru toate celelalte fapte pe care le-ai făcut, Distrugătorule, dar pentru moartea Ilyenei îţi făgăduiesc că te voi lovi în aşa fel încât stăpânul tău nu te va mai putea face la loc. Pregăteşte-te să…

— Aminteşte-ţi, neghiobule! Aminteşte-ţi de asaltul tău zadarnic asupra Marelui Stăpân al Întunericului! Aminteşte-ţi de riposta lui! Aminteşte-ţi! Chiar în clipa asta, cei O Suta de Tovarăşi fărâmă lumea în bucăţi şi, cu fiecare zi, alţi o sută li se alătură. Ce braţ a ucis o pe Ilyena cea cu păr de aur, Ucigaşule de Neam? Nu al meu. Nu al meu. Ce braţ i-a culcat la pământ pe toţi cei cărora le curgea prin vene un strop din sângele tău, pe toţi cei pe care-i iubeai, care te iubeau? Nu al meu, Ucigaşule de Neam. Nu al meu. Aminteşte-ţi şi află care e preţul de plătit dacă i te împotriveşti lui Shai’tan!

Lews Therin începu brusc să transpire. Sudoarea îi lăsă dâre umede prin praful şi murdăria de pe chip. Îşi aminti, ca prin ceaţa, ca visul unui vis, dar ştia că totul era adevărat.

Geamătul său se izbi de ziduri, geamătul unui om care tocmai descoperise că-şi atrăsese blestemul asupra sufletului său cu propria mână; el îşi brăzdă faţa cu unghiile, ca pentru a smulge de acolo imaginea a ceea ce făcuse. Pe unde se uita, ochii săi dădeau de morţi. Erau rupţi în bucăţi, sau fărâmaţi, sau arşi, sau dispăruţi pe jumătate în piatră. Peste tot zăceau chipuri fără viaţă pe care le cunoştea şi le iubea. Bătrâni slujitori şi prieteni din copilărie, tovarăşi credincioşi de a lungul anilor lungi de luptă. Şi copiii săi. Fiii şi fiicele sale, culcaţi la pământ ca nişte păpuşi sfărâmate, ale căror jocuri se curmaseră pentru totdeauna. Cu toţii, ucişi de mâna sa. Chipurile copiilor îl acuzau, ochii goi îl întrebau de ce o făcuse, iar lacrimile lui nu ajungeau să le răspundă. Râsul Distrugătorului îl biciuia şi-i îneca gemetele. Nu mai putea suporta chipurile, durerea. Nu mai putea îndura să mai rămână nici o clipă în acel loc. Cu disperare, se întinse spre Adevăratul Izvor, spre Saidin cel Pătat, şi Pluti.

Pământul din jurul său era plat şi gol. Prin apropiere curgea un râu, drept şi lat, dar Lews Therin simţea că, de jur împrejur, cale de o sută de leghe, nu era niciun om. Era singur, atât de singur pe cât putea fi un bărbat aflat încă în viaţă, dar nu putea scăpa de amintire. Ochii îl urmăreau prin nesfârşitele caverne ale minţii sale. Nu se putea ascunde din calea lor. Ochii copiilor. Ochii Ilyenei. Îşi întoarse chipul către cer, cu lacrimile sclipindu-i pe obraji.

— Iartă-mă, Lumină!

Dar nu credea că iertarea putea veni vreodată. Pentru ceea ce făcuse, nu exista iertare. Şi totuşi strigă spre cer şi cerşi ceea ce nu credea că ar fi putut primi.

— Iartă-mă, Lumină!

Era încă în contact cu Saidin, jumătatea bărbătească a Puterii care conducea universul, care făcea să se învârtească Roata Timpului, şi simţea mâna uleioasă care-i întina suprafaţa, rămasă de pe urma ripostei Umbrei, murdăria care osândise lumea. Din pricina lui. Din pricină că, în trufia sa, crezuse că oamenii puteau fi pe potriva Creatorului şi puteau face la loc ceea ce Creatorul făurise, iar ei stricaseră. Asta crezuse, în trufia sa.

Sorbi adânc din Adevăratul Izvor, şi apoi şi mai adânc, ca un om care murea de sete. În scurtă vreme, adunase mai mult din Puterea Supremă decât putea conduce fără ajutorul altcuiva; se simţea de parcă pielea îi luase foc. Încordându-se, se forţă să mai adune, încercă să o soarbă pe toată.

— Iartă-mă, Lumină! Ilyena!

Aerul se transformă în foc, iar focul, în lumină lichidă. Fulgerul care căzu din ceruri ar fi străpuns şi ar fi orbit orice ochi care l-ar fi zărit, fie şi pentru o clipă. Se prăbuşi din văzduh, îl străbătu înflăcărat pe Lews Therin Telamon şi se scurse în măruntaiele pământului. Piatra se făcu abur la contactul cu el. Pământul se zvârcoli şi tremură ca o făptură vie aflată în ghearele morţii. Dunga sclipitoare dăinui numai pentru o clipă, legând cerul de pământ, dar şi după ce dispăru pământul tot tremura, ca marea pe timp de furtună. Piatra topită erupse cinci sute de picioare în aer, iar solul care gemea se înălţă, aruncând şuvoiul arzător din ce în ce mai sus. De la miazănoapte şi de la miazăzi, de la răsărit şi de la apus, vântul începu să sufle, rupând copacii ca pe nişte beţişoare, strigând ascuţit şi năpustindu-se ca pentru a ajuta muntele să crească din ce în ce mai sus spre cer. Mereu spre cer.

În sfârşit, vântul se potoli; pământul încă mai tremura uşor, de parcă ar fi murmurat ceva. Din Lews Therin Telamon nu mai rămăsese niciun semn. Pe locul în care se aflase era acum un munte, care se înălţa mai multe mile către cer, cu lava topită care încă se scurgea din vârful său neregulat. Râul cel lat şi drept fusese împins mai departe de munte şi silit să facă un cot, iar apoi să se despartă pentru a forma la mijloc o insulă lungă. Umbra muntelui aproape că atingea insula; se întindea întunecată peste pământ, ca braţul rău prevestitor al profeţiei. O vreme, nu se mai auziră decât murmurele înfundate, ca de protest, ale pământului.

Pe insulă, văzduhul sclipi şi se închegă. Apăru bărbatul în negru, care rămase cu ochii aţintiţi la muntele de foc ce se înălţa din câmpie. Chipul i se schimonosi de furie şi dispreţ.

— Nu poţi scăpa aşa uşor, Dragonule. Între noi doi, povestea nu s-a terminat. Nu se va termina până la sfârşitul veacurilor.

Apoi el dispăru, iar muntele şi insula rămaseră pustii. Aşteptând.