Rama II

7. RELAȚII CU PUBLICUL

Scăldat în primele raze de lumină ale dimineții, vulturul solitar se ridica sus deasupra mlaștinilor. O rafală de vânt venită dinspre ocean îl determină să facă un viraj, întorcându-se spre nord de-a lungul coastei. Undeva jos sub vultur, începând de la dunele albe și cafeniu deschis de lângă ocean și întinzându-se printre nenumărate le insule, râuri și golfulețe, acoperind mile întregi spre vest până spre orizont, pășunile și mlaștinile erau tăiate de un complex de construcții, întrerupt la rândul său de drumuri pavate. Cu șaptezeci și cinci de ani în urmă, Complexul Spațial Kennedy fusese unul din cele aproximativ zece astfel de locuri de pe Pământ, unde călătorii coborau din trenurile de mare viteză sau din avioane, ca să se urce într-o navetă a cărei destinație o reprezenta una din stațiile spațiale OTJ (Orbită Terestră Joasă). Dar Marele Haos transformase cosmodromul într-un memento fantomatic al unei culturi odinioară înfloritoare. Intrările și pasajele de legătură fuseseră abandonate de ani de zile ierbii, păsărilor de apă, aligatorilor și omniprezentelor insecte din zona centrală a Floridei.

După vreo douăzeci de ani de părăsire totală, cosmodromul începuse să fie treptat repus în funcțiune prin anii 2160. Întâi fu utilizat ca aeroport, redevenind apoi un centru general de transport deservind coasta atlantică a Floridei. Când lansările spațiale reîncepură la mijlocul anilor 2170, era normal să i se redea vechiul statut. În decembrie 2199, aproape jumătate din vechiul cosmodrom redevenise operațional, deservind traficul într-o continuă creștere dintre Pământ și spațiu.

De la o fereastră a biroului său temporar, Valerii Borzov urmărea magnificul vultur, ce se întorcea planând la cuibul său din unul dintre cei mai înalți copaci de lângă clădiri. Generalul iubea păsările; îl fascinau de ani de zile, încă din copilăria petrecută în China. Într-un vis ce se repeta mereu, Borzov trăia pe o uimitoare planetă al cărei cer era năpădit de creaturi înaripate. Își aducea încă aminte cum își întreba tatăl dacă în interiorul primei nave spațiale ramane existase vreun biot zburător — și cât de dezamăgit fusese de răspunsul negativ primit.

Auzind zgomotul scos de un masiv vehicul de transport, generalul Borzov privi pe fereastra vestică. De cealaltă parte a drumului, în fața clădirii adăpostind laboratoarele de test, modulul care avea să fie folosit de misiunea Newton ieșea încet din complex, transportat pe o uriașă platformă pe șine multiple. Modulul — trimis înapoi spre testare datorită unor probleme apărute la dispozitivul de control — urma să fie plasat în acea după amiază la bordul unei navete, pentru a fi expediat pe stația spațială OTJ-2, unde trebuia pregătit pentru testul final dinaintea Crăciunului. Ambele nave ale misiunii Newton erau supuse unor verificări finale pe OTJ-2. Totuși, exercițiile simulate ale astronauților se desfășurau pe echipamentele de rezervă ale stației OTJ-3. Sistemele reale de zbor aveau să fie utilizate doar cu o săptămână înainte de lansare.

Câțiva pasageri coborâră dintr-un autobuz electric oprit în fața birourilor, pe latura sudică a clădirii. Unul dintre ei era o blondă într-o bluză galbenă, cu mâneci lungi și dungi verticale, cu o pereche de pantaloni din mătase neagră. Se îndreptă spre intrarea clădirii cu o grație înnăscută. Generalul Borzov o admiră de la distanță, amintindu-și că Francesca fusese un model renumit înainte de a deveni reporter de televiziune. Se întreba ce anume dorea și de ce insistase să-l vadă între patru ochi înainte de briefing-ul medical din dimineața respectivă.

După numai un minut o întâmpina la ușa biroului.

— Bună dimineața, Signora Sabatini, spuse el.

— Tot oficial, generale? replică ea râzând. Chiar și atunci când suntem numai noi doi? Dumneata și japonezii sunteți singurii din echipaj care refuză să-mi spună Francesca. Realiză că bărbatul o privea ciudat. Se uită în jos, cercetându-și hainele să vadă daca era ceva în neregulă. Ce s-a întâmplat? întrebă după o scurtă ezitare.

— Probabil bluza dumitale, răspunse tresărind generalul Borzov. Pentru o clipă am avut impresia certă că ești o tigroaică, pe punct să te arunci asupra unei nenorocite de antilope sau gazele. Poate că am îmbătrânit. Ori poate că mintea îmi joacă feste. O invită să intre în birou.

— Bărbații mi-au mai spus că semăn cu o pisică. Niciodată însă cu o tigroaică. Francesca se așeză pe scaunul de lângă biroul generalului. Zâmbi ștrengar și zise cu o voce miorlăită: Sunt doar o pisicuță tărcată de casă, complet lipsită de ajutor.

— Nu te cred nici un moment, surâse Borzov. Multe adjective te pot descrie, dar «neajutorată» nu va fi niciodată unul dintre ele. Brusc, deveni practic. Și acum, ce pot face pentru dumneata? Ai spus că ai de discutat ceva extrem de important — ceva ce nu comportă amânare.

Francesca extrase din servietă o foaie mare de hârtie și o înmână generalului Borzov.

— Graficul de presă pentru proiect. L-am revizuit în detaliu ieri, împreună cu biroul de relații cu publicul și cu rețelele mondiale de televiziune. Este de notat că din interviurile personale cu astronauții s-au realizat până acum doar cinci. Inițial, pentru această lună au fost programate patru. Dar când ai adăugat cele trei zile de simulări exercițiilor deja planificate, ai tăiat timpul afectat interviurilor cu Wakefield și Turgheniev.

Făcu o pauză, asigurându-se că este urmărită.

— Putem încă să îl programăm pe Takagishi sâmbăta viitoare și pe O’Toole de Crăciun, în Boston. În schimb, atât Richard, cât și Irina declară acum că n-au timp de interviuri. În plus, rămâne vechea problemă: nici dumneata și nici Nicole nu sunteți programați…

— Ai insistat pentru această întâlnire la orele 7:30 ca să discuți graficul de presă? o întrerupse Borzov cu o voce care îi exprima extrem de clar opinia asupra unor astfel de activități.

— Printre alte lucruri, răspunse impasibilă Francesca, ignorând evidenta nuanță critică din glasul interlocutorului. Dintre toți cei implicați în misiune, sondajele arată că publicul se interesează în cel mai înalt grad de dumneata, de mine, de Nicole des Jardins și David Brown. Până în prezent am fost incapabilă să fixez o dată pentru interviul dumitale exclusiv, iar Madame des Jardins declară că «nici n-are intenția» să-mi acorde vreodată unul. Rețelele sunt nemulțumite. Reportajul premergător lansării va fi deci incomplet. Am nevoie de ajutorul dumitale.

Francesca îl privi în față pe generalul Borzov.

— Vreau să amâni exercițiile suplimentare, să stabilești o dată pentru interviul personal și să vorbești cu Nicole în numele meu.

Generalul se încruntă. Era mânios, dar și deranjat de impertinența Francescăi. Tocmai voia să-i spună că programarea interviurilor personale nu se afla pe lista sa de priorități, când un anume lucru îl determină să se oprească. Cel de-al șaselea simț al său, cât și experiența de o viață în relațiile cu oamenii îl determinară să ezite; simți că mai exista ceva în această întrevedere, care nu fusese încă spus. Căută să câștige timp, schimbând subiectul.

— În altă ordine de idei, trebuie să-ți spun că sunt din ce în ce mai preocupat de anvergura petrecerii de Anul Nou dată de prietenii dumitale din guvernul italian și coaliția oamenilor de afaceri. Știu că la începutul pregătirii noastre am fost de acord să participăm — ca un grup bine închegat, însă habar n-aveam că va fi etichetată drept «petrecerea secolului», așa cum a fost numită săptămâna trecută de o revistă americană. Dumneata îî cunoști pe indivizii ăștia, nu poți face ceva să temperezi puțin lucrurile?

— Gala constituia un alt punct pe agenda mea de lucru, replică Francesca, parând cu grijă lovitura. Și acolo am nevoie de sprijinul dumitale. Patru din membrii misiunii Newton afirmă că nu intenționează să ia parte, în timp ce alți doi sau trei insinuează că au deja alte angajamente — deși în martie trecut, toți am fost de acord să paticipăm. Takagishi și Yamanaka doresc să petreacă sărbătorile cu familiile în Japonia, în timp ce Richard Wakefield îmi transmite că și-a făcut deja rezervarea pentru câteva zile de scufundări la adâncime în Insulele Cayman. Și din nou franțuzoaica asta care pur și simplu spune că nu merge, fără a-mi da vreo explicație.

Borzov nu se putu abține să nu rânjească.

— De ce ai asemenea dificultăți cu Nicole des Jardins? Bănuiesc că de vreme ce sunteți amândouă femei, ar trebui să-ți fie mai ușor să tratezi cu ea.

— E total refractară la rolul presei în această misiune. Mi-a și spus-o de câteva ori. Și devine foarte încăpățânată când se pune chestiunea vieții ei particulare. Francesca ridică din umeri. Publicul în schimb e absolut fascinat de ea. La urma urmei, nu numai că e medic, lingvistă și fostă campioană olimpică, dar mai e și fiica unui celebru romancier, și mama unei fete de paisprezece ani, cu toate că n-a fost niciodată căsătorită…

Valerii Borzov își privi ceasul.

— Pentru cultura mea generală, o întrerupse el, câte puncte mai ai pe agenda dumitale de lucru — parcă așa ai denumit-o? Suntem așteptați în sala de conferințe peste zece minute, îi zâmbi el. Și sunt constrâns să-ți reamintesc că doamna des Jardins s-a întrecut pe sine astăzi, acceptându-ți cererea de a relata în presă desfășurarea briefing-ului.

Francesca îl studie timp de câteva secunde. Cred că e îndeajuns de pregătit, reflectă ea. Și dacă nu cumva l-am judecat greșit, va înțelege imediat. Scoase din servietă un mic obiect de formă cubică și i-l întinse peste birou.

— Iată și ultimul punct de pe agenda mea.

Comandantul șef al misiunii Newton păru uluit. Răsuci în mână cubul.

— Ne-a fost vândut de un jurnalist independent. Tonul ei deveni serios. Am fost asigurați că e singura copie existentă.

Făcu o pauză, în vreme ce Borzov introducea cubul în computerul de pe birou. Când prima imagine video apăru pe monitor se îngălbeni vizibil. Urmări vreo cincisprezece secunde zvârcolirile teribile ale Natașei, fiica sa.

— N-am vrut să cadă în mâinile presei de scandal, adăugă Francesca cu o voce moale.

— Cât durează banda? întrebă calm generalul Borzov.

— Aproape jumatate de oră, răspunse ea. Sunt singura care am văzut-o în întregime.

Generalul Borzov oftă adânc. Sosise clipa pe care soția sa, Petra, îl așteptase cu groază din momentul când fusese anunțată oficial numirea lui în postul de comandant al misiunii Newton. Directorul institutului din Sverdlovsk promisese că nici un reporter nu va avea acces la fiica sa. Iată că acum apăruse o înregistrare video a unui interviu de o jumătate de oră cu ea. Petra avea să fie complet dărâmată.

Privi fix pe fereastră. Evalua în minte ce s-ar fi întâmplat cu misiunea dacă schizofrenia acută a fiicei sale avea să fie adusă la cunoștința publicului. Admise că situația ar fi fost jenantă, dar misiunea nu va fi pusă în pericol serios… Generalul Borzov o privi pe Francesca. Ura tranzacțiile. Și nici nu era sigur dacă nu cumva însăși Francesca pusese la cale interviul cu Natașa. Cu toate astea…

Borzov se relaxă și izbuti să zâmbească.

— Probabil trebuie să-ți mulțumesc, deși nu mi se pare lucrul cel mai potrivit. Făcu o pauză. Presupun că se cade să-mi exprim recunoștința în vreun fel anume.

Până acum, toate bune, socoti Francesca. Știa că nu trebuie să spună încă nimic.

— În regulă, continuă generalul după o tăcere prelungită. Voi anula simulările suplimentare. S-au plâns și alții de ele. Răsuci în mână cubul. Iar eu și Petra vom veni cât mai curând la Roma pentru interviu, așa cum ai sugerat dumneata odată. Mâine voi reaminti tuturor despre petrecerea de Anul Nou și voi adăuga că e de datoria lor să participe. Dar nici eu și nici altcineva nu-i poate cere lui Nicole des Jardins să-ți vorbească despre altceva decât propria-i muncă. Se ridică brusc în picioare. E timpul să mergem la consfătuirea de biometrie.

Francesca se aplecă înainte și-l sărută pe obraz.

— Mulțumesc, Valerii, rosti ea.