Rama II

60. ÎNTOARCERE PE RAMA

Nu-mi vine să cred că fac așa ceva, își spuse Nicole în vreme ce transporta ultima încărcătură de provizii spre ascensorul greu din vârful scării Beta. Pe Rama coborâse noaptea. Fasciculul lanternei sale era înghițit de întuneric.

Visul fusese atât de viu, încât rămăsese complet dezorientată mai bine de zece minute după ce se trezise. Chiar și acum, aproape două ore mai târziu, dacă închidea ochii vedea perfect chipul lui Omeh, și-i auzea vocea intonând cuvintele magice. Sper ca Richard să mi se trezească înainte ca eu să fi plecat, medită Nicole. În nici un caz nu ar putea să înțeleagă.

Se întoarse la transportor, străbătând pentru ultima dată învelișul cilindrului spre Newton. De treizeci de minute se gândea la cuvintele de rămas bun, dar acum când momentul sosise, era nesigură pe sine. «Dragă Michael și iubitul meu Richard», avea să înceapă, «noaptea trecută am avut cel mai pătrunzător vis al vieții mele. Bătrâna căpetenie a tribului Senoufo, Omeh, mi-a apărut în față și mi-a destăinuit că destinul meu e legat de Rama.»

Nicole trecu de ecluză și intră în centrul de control. Se așeză în fața camerei video și-și drese glasul. E ridicol, își spuse chiar înainte de a aprinde luminile. Trebuie să fiu nebună. Însă forța imaginii lui Omeh îi risipi ultimele îndoieli. Câteva minute mai târziu, își continuă mesajul adresat prietenilor ei.

— Nu există nici o modalitate de a sintetiza, în acest scurt mesaj de rămas bun, importanța lui Omeh și a ascendenței mele africane. Michael, Richard îți poate povesti câteva dintre miturile Senoufo pe durata zborului vostru spre Pământ. E de ajuns să afirm că n-am fost niciodată indusă în eroare de bătrânul șaman. Știu bine că vocile auzite în vis nu au substanță, fiind mai degrabă creații ale propriului meu subconștient, dar cu toate acestea m-am hotărât să urmez sfatul lui Omeh.

Intenționez să fac tot ce stă în puterea mea ca să-i transmit lui Rama că rachete nucleare se îndreaptă spre el. Nu știu cum voi realiza acest lucru, dar am la dispoziție câteva ore de gândire, cât timp voi asambla barca cu pânze pentru a traversa Oceanul Cilindric. Îmi mai aduc aminte, Richard, de discuția noastră despre comenzile de pe tastatură care ar face legătura cu un nivel ierarhic superior…

Îmi vine extrem de greu să-mi iau astfel rămas bun, și sunt perfect conștientă că vorbele nu țin loc de îmbrățișări. Dar dacă voi doi ați fi treji, nu m-ați lăsa niciodată să mă întorc pe Rama… Te iubesc, Richard, să nu te îndoiești de asta nici o clipă. Știu că e puțin probabil, dar poate cândva, cumva, ne vom regăsi împreună în alt loc. Îți promit că dacă voi supraviețui, dând naștere copilului nostru, nu voi înceta niciodată să-i povestesc despre inteligența, discernământul și sensibilitatea tatălui său.

Am o ultimă rugăminte. Dacă veți ajunge teferi pe Pământ, vă rog să-i explicați Genevievei ce s-a întâmplat cu mine. Spuneți-i întreaga poveste, despre vis, despre sticluța verde și viziunea mea, despre ceremonialul Poro din copilărie. Și spuneți-i că am iubit-o din tot sufletul.

Lacrimile curgeau pe obrajii lui Nicole în clipa când sfârși. Se ridică și derulă caseta. Ascultă un minut pentru a se asigura că era bine înregistrată, apoi se îndreptă spre ecluză. Doamne Sfinte, reflectă punându-și casca, chiar am de gând s-o fac.

În timpul straniei coborâri cu liftul în întuneric, Nicole fu cuprinsă de îndoieli în privința deciziei de a se întoarce înăuntru. Doar puternica disciplină de sine îi permise să-și alunge termerile. Urcând în rover și pornind spre ocean, Nicole începu să se gândească cura putea să comunice cu inteligența aflată la cârma lui Rama. E clar că voi folosi imagini, își spuse în sine, și de câte ori va fi posibil limbajul precis al științei. Măcar atâta am învățat și eu de la Richard.

Amintirea lui îi trezi iarăși neliniști. Va crede că l-am abandonat, se îngrijoră. Și cum să mă aștept să gândească altfel? Nicole își aduse aminte de primele zile deprimante după ce descoperise că era însărcinată cu Genevieve, și cât de singură fusese, neavând pe nimeni care să-i împărtășească sentimentele. Din nou simți un impuls puternic de a se întoarce și de a părăsi Rama. Introspecția îi fu întreruptă de spectaculoasa revenire a luminii. Zorile răsăriseră iarăși. Ca și altădată, peisajul înconjurător o fascină. Nicăieri în univers nu mai există ceva asemănător.

Ajunsă în tabăra Beta, mai întâi găsi și apoi începu să asambleze barca cu pânze. Fusese împachetată pe fundul unui container voluminos și se afla în stare bună. Lucrul o ajută să nu se mai gândească la decizia de a pleca de pe Newton. Activitățile mecanice nu constituiau punctul ei forte. Aproape că disperă văzându-se nevoită să demonteze un întreg subansamblu care-i luase zece minute, pentru a-l monta de la început. Exercițiul îi aminti de câteva ajunuri de Crăciun petrecute acasă în Beauvois, când ea și Pierre lucraseră aproape toată noaptea ca să-i ofere Genevievei jucării noi. Ar trebui să se dea o lege care să impună magazinelor să vândă numai jucării gata asamblate, murmură râzând Nicole, în vreme ce se chinuia cu direcția bărcii.

Nicole transportă carena bărcii în josul treptelor și o așeză lângă apă. Toate structurile majore le asamblase sus pe faleză, unde lumina era mai puternică. Munca o absorbise într-atât, că nu auzi pașii decât prea târziu. Când se răsuci spre dreapta și zări ceva apropiindu-se de ea de foarte aproape, fu cât pe ce să leșine de frică.

Câteva momente mai târziu, ea și Richard se îmbrățișau și se sărutau.

— Vine și O’Toole, îi spuse el așezându-se alături și începând fără întârziere să lucreze la barcă.

— La început, când i-am explicat că nu pot pleca fără tine, că viața pe Pământ nu ar mai fi însemnat nimic, mi-a declarat că suntem amândoi nebuni. Dar după ce am stat de vorbă și i-am explicat că avem o șansă reală de a-i avertiza pe ramani, a hotărât că mai degrabă și-ar petrece ultimele ore cu noi, decât să riște o moarte singuratecă și dureroasă în capsulă.

— Dar parcă ai zis că pentru un singur pasager călătoria n-ar pune probleme.

— Nu e foarte limpede. Programul încărcat în navetă îți dă pur și simplu coșmaruri. Se vede că a fost alcătuit în grabă. Și dealtminteri, când să fie corect verificat? O’Toole singur ar fi avut poate o șansă mai bună decât noi împreună… Dar adu-ți aminte, la sosirea pe Pământ îl așteptau probleme serioase. Curtea Marțială nu a fost o vorbă aruncată în vânt.

— Nu cred că Michael se teme de Curtea Marțială. Poate ar fi dorit să-și scutească familia, dar―

Un strigăt de la distanță o întrerupse. Generalul O’Toole le făcea semne din rover.

— Nu înțeleg. Cum de a ajuns atât de repede? Nu ați mers pe jos, nu-i așa?

Richard râse.

— Bineînțeles că nu. Am lăsat o baliză la baza liftului. După ce am ajuns la Beta și am văzut că luaseși componentele bărcii, am trimis roverul înapoi pe pilot automat.

— Minunat. Și ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi ridicat pânzele în timpul suplimentar care ți-a trebuit ca să ajungi aici pe jos?

Richard privi cercetător peste marginea stâncii la carena bărcii de lângă apă.

— De fapt, ai lucrat mai bine decât mă așteptam, o tachină el. La fel de bine ai fi putut să termini peste un ceas sau două.

O apucă de mâini, în vreme ce ea încerca să-l lovească.

Generalul O’Toole era singurul marinar cu experiență dintre ei. Curând după ce atinseră jumătatea traseului, îi ceru lui Richard să aibă pregătită o vâslă, ca armă pentru situația în care perechea de rechini bioți care-i urmărea s-ar fi decis să îi atace.

— Nu e cursa de la Marblehead sau Cape, declară el privind țintă spre New York, dar în mod cert este un voiaj interesant.

Pe parcursul călătoriei, Richard încercă fără succes să o convingă pe Nicole că era improbabil ca rechinii să atace.

— La urma urmei, nu s-au sinchisit câtuși de puțin de bărcile primei expediții ramane. De mine s-au luat din cauza vreunui element special din designul noilor noastre bărci cu motor.

— Cum de ești așa de sigur? întrebă Nicole, privind neliniștită umbrele gri din apă. Și dacă n-au de gând să ne atace, atunci de ce ne urmăresc?

— Suntem o curiozitate, asta-i tot, replică Richard. Cu toate acestea, se încordă în momentul în care una dintre umbre se îndreptă brusc spre barcă. Creatura dispăru sub ei și se alătură tovarășului său de drum, pe cealaltă parte a ambarcațiunii.

— Vezi, reluă el slăbind strânsoarea vâslei. Ți-am spus că nu avem motive de neliniște.

Amarară barca pe coasta New York-ului înainte de a urca scara cea mai apropiată. Având în vedere că O’Toole nu mai pusese niciodată piciorul în oraș și că era normal să fie curios în legătură cu tot ce vedea în jur, Richard o luă înainte să lucreze pe computer, în vreme ce Nicole îi prezenta generalului pe scurt lucrurile cele mai interesante.

Până să ajungă Nicole și O’Toole în Camera Albă, Richard făcuse deja unele progrese.

— Ipoteza mea a fost corectă, spuse el la câteva secunde după ce ceilalți doi i se alăturară. Sunt destul de sigur că am acum acces la întreaga listă a senzorilor. La bord trebuie să existe un radar, ori echivalentul lui. Cât timp încerc eu să-l localizez, ce-ar fi ca voi să alcătuiți o diagramă pentru transmiterea avertismentului nostru. Țineți minte, să fie simplu. Probabil nu dispunem de mai mult de douăzeci și patru de ore până la sosirea primelor rachete.

Douăzeci și patru de ore, cugetă Nicole. Încă o zi. Se uită la Richard, adâncit în lucru în fața tastaturii, și la generalul O’Toole, care analiza câteva dintre obiectele negre încă împrăștiate într-unul din colțuri. Sentimentele ei de afecțiune pentru cei doi bărbați fură repede înlocuite de un fior de teamă. Realitatea precarei lor situații o copleși. Vom muri oare mâine cu toții? își puse întrebarea.