Rama II

24. SUNETE ÎN ÎNTUNERIC

La început, Takagishi nu reuși să vadă absolut nimic. Era ca și când ar fi orbit pe neașteptate. Clipi din ochi de câteva ori și rămase nemișcat în bezna înconjurătoare. Tăcerea din căști fu spulberată brusc de un potop de cuvinte, în clipa în care astronauții începură să vorbească toți odată. Calm, încercând să-și domine frica ce-l cuprindea tot mai tare, Takagishi se strădui să-și reamintească scena avută în fața ochilor în momentul stingerii luminilor.

Se aflase pe zidul din jurul New York-ului, cam la un metru de marginea periculoasă. În ultima secundă de lumină privise spre stânga, zărind astfel la vreo două sute de metri o scară care cobora în oraș. Apoi totul dispăruse…

— Takagishi, îl auzi pe Wakefield, ești teafăr?

Răsucindu-se să îi răspundă, descoperi că-i tremurau genunchii. Își pierduse simțul de orientare. Oare cu câte grade se răsucise? Clădirile se mai aflau sau nu în fața lui? Apelă din nou la ultima imagine mentală. Zidul se înălța la vreo douăzeci sau treizeci de metri peste nivelul orașului. O cădere ar fi fost fatală.

— Da, sunt însă prea aproape de margine. Se lăsă în patru labe și simți metalul rece sub palme.

— Venim, rosti Francesca. Încerc să aprind lumina de la cameră.

Takagishi reduse volumul din cască și încercă să audă pașii camarazilor. Peste câteva secunde, o lumină se zări în depărtare. Siluetele celorlalți abia se distingeau.

— Unde ești, Shigeru? întrebă Francesca. Lumina camerei video risipea bezna doar în jurul reporterei.

— Aici sus. Sus. Flutură din mâini înainte de a-și da seama că oricum nu îl vedeau.

— Vreau tăcere deplină, până ce toată lumea răspunde la apel, bubui în căști vocea lui David Brown. După câteva secunde se instală liniștea. Ei bine, reluă el, ce se întâmplă acolo, Francesca?

— David, urcăm scările de pe zid, cam la o sută de metri de locul unde am parcat ice-mobilul. Doctorul Takagishi se găsește în fața noastră, aproape sus deja. Nu avem decât becul de la camera video. Mergem să-l găsim.

— Janos, se auzi iarăși vocea lui Brown, unde ești cu roverul numărul doi?

— La circa trei kilometri de tabără. Totu-i OK. Ne întoarcem în zece minute.

— Du-te acolo și supraveghează instrumentele de navigație. Noi rămânem în aer până verifici dacă sistemul de radioghidaj este operațional… Francesca, ai grijă și reveniți în tabără cât mai repede. Raportați din două în două minute.

— Recepționat, David, încuviință ea și întrerupse legătura.

Alături de Richard porni spre Takagishi dar, deși acesta se afla la numai treizeci de metri, le trebui mai mult de un minut pentru a-l localiza în întuneric.

Simțindu-și colegii lângă el, Takagishi se simți ușurat.

Așezați cu toții pe zid, ascultară discuțiile din căști. O’Toole și des Jardins verificau dacă se petrecuseră și alte schimbări notabile în interiorul lui Rama în momentul întreruperii luminii. Cele aproape douăsprezece stații portabile răspândite în întreaga navă nu înregistraseră perturbații. Temperatura, viteza și direcția vântului, datele seismice, măsurătorile spectroscopice erau complet nemodificate.

— Deci s-au stins luminile, începu Wakefield. Mărturisesc că a fost groaznic, însă în fapt nu-i mare scofală. Probabil…

— Sstttt, îl întrerupse brusc Takagishi. Tăie volumul sunetului din căști, apoi întinzându-se, procedă la fel cu receptorul lui Wakefield. Auzi?

Lui Wakefield, tăcerea bruscă i se păru la fel de enervantă ca și întunericul în care fuseseră cufundați cu câteva minute în urmă.

— Nu, răspunse șoptit, după ce ascultă preț de câteva clipe, dar urechile mele nu-s foarte―

— Ssstt, șopti de astă dată Francesca. Te referi la sunetul ăla îndepărtat și scârțâitor?

— Da, replică excitat Takagishi. E ca și cum ceva se freacă de o suprafață metalică. Sugerează mișcare.

Wakefield ascultă din nou. Poate că auzea și el ceva, ori poate numai își imagina.

— Haideți să ne întoarcem la ice-mobil, îi îndemnă el în cele din urmă pe ceilalți doi.

— Așteptați, rosti Takagishi când Richard se ridică în picioare. Mi se pare că a încetat când ai vorbit. Se aplecă către Francesca. Stinge lumina. Rămânem în întuneric să vedem dacă-l mai auzim sau nu.

Wakefield se așeză iarăși lângă coechipierii săi. Fără lumina camerei, în jur domnea un întuneric total. Singurul sunet provenea de la respirațiile lor precipitate. Așteptară un minut. Nu remarcară nimic. Dar când Wakefield vru să insiste să părăsească locul, din direcția orașului se auzi un zgomot. Suna ca și cum niște tufișuri erau târâte pe o suprafață metalică, însă cu el se împletea și un vuiet de înaltă frecvență, de parcă o voce subțire ar fi cântat foarte repede, punctându-și performanța cu scrâșnituri. Zgomotul era cu certitudine mai puternic. Și sinistru. Wakefield simți furnicături pe șira spinării.

— Ai un casetofon? șopti Takagishi în urechea Francescăi.

Scrâșniturile se opriră la sunetul vocii japonezului. Cei trei așteptară încă cincisprezece secunde.

— Atenție, izbucni vocea lui David Brown pe canalul de urgență. Toată lumea-i teafără? Ați întârziat să raportați situația.

— Da, David, replică Francesca. Suntem încă aici. Am auzit un sunet neobișnuit venind din direcția orașului.

— Acuma n-avem timp de fleacuri. Ne aflăm în plină criză. Toate planurile noastre s-au bazat pe ipoteza că Rama va fi mereu iluminat. În prezent trebuie să le schimbăm.

— În regulă, răspunse Wakefield. Părăsim zidul. Dacă totul merge bine, vom ajunge în tabără în mai puțin de un ceas.

Doctorul Shigeru Takagishi n-avea nici un chef să părăsească New York-ul fără a fi dezlegat misterul acelui sunet. Înțelese totuși că timpul nu era tocmai potrivit pentru o expediție științifică în oraș. În vreme ce vehiculul se avânta pe întinsul înghețat al Oceanului Cilindric, savantul japonez zâmbea în sinea sa. Era fericit. Știa că auzise un sunet nou, ceva complet diferit de oricare altul catalogat de prima expediție umană pe Rama. Constituia un început promițător.

Tabori și Wakefield fură ultimii care urcară cu ajutorul scaunului-lift de lângă scara Alfa.

— Intervenția doctorului Brown l-a iritat bine de tot pe Takagishi, nu-i așa? constată Richard ajutându-l pe micul ungur să coboare din scaun. Ambii alunecară de-a lungul rampei către transportor.

— Nu l-am văzut niciodată atât de furios, replică Janos, Shig e un profesionist adevărat și se mândrește cu cunoștințele sale despre Rama. Desconsiderarea zgomotului auzit de voi sugerează lipsa celui mai mic respect al doctorului Brown pentru Takagishi. Nu-l învinuiesc pe Shig că era atât de nervos.

Se urcară în transportor și activară comenzile. Întunericul lui Rama rămânea încet în spate, pe măsură ce avansau pe coridorul luminat spre Newton.

— Era un sunet foarte bizar, care te tăcea să te înfiori, spuse Richard. Habar n-am dacă e un sunet nou sau dacă Norton și, echipajul său l-au auzit și ei acum șaptezeci de ani. Ce știu e că am fost extrem de neliniștit acolo sus pe zid.

— Chiar și pe Francesca a supărat-o la început decizia lui Brown. Avusese intenția să realizeze un lung interviu cu Shig pentru buletinul ei de noapte; Brown a determinat-o să se răzgândească, dar nu sunt deloc sigur că a convins-o că sunetele acelea nu înseamnă știri deosebite. Din fericire, stingerea luminilor îi oferise deja material destul.

Bărbații coborâră din transportor și se apropiară de ecluză.

— Pfuii, exclamă Janos. Sunt terminat. Au fost câteva zile lungi și agitate.

— Da, fu de acord Richard. Credeam că vom petrece următoarele două nopți în tabără. În schimb, iată-ne întorși aici. Mă întreb ce surprize ne așteaptă mâine.

Janos îi zâmbi prietenește.

— Știi ce-i caraghios în treaba asta? Nu așteptă răspunsul lui Wakefield. Brown chiar se crede conducătorul misiunii. Ai văzut cum a reacționat la sugestia lui Takagishi de a explora New York-ul în întuneric? Brown consideră că decizia lui ne-a făcut să ne întoarcem pe Newton, punând punct înainte de vreme primei ieșiri.

Richard îl privi cu o figură întrebătoare.

— Bineînțeles că nu-i așa, continuă Janos. Rama a luat hotărârea să plecăm. Și tot Rama va decide care va fi următorul nostru pas.