Rama II

55. VOCEA SFÂNTULUI MICHAEL

Generalul O’Toole petrecu după amiaza în cabina sa, privind la televizor cum Tabori și Yamanaka verificau armele nucleare. Fusese scutit de verificarea subsistemelor datorită pretinsei sale indispoziții stomacale. Procedura era surprinzător de simplă; nimeni n-ar fi bănuit că era destinată să distrugă cea mai fascinantă creație inginerească văzută vreodată de omenire.

O’Toole își sună soția înainte de prânz. Newton se apropiase mult de Pământ, așa încât decalajul dintre transmisie și recepție se redusese sub trei minute. Demodatele conversații duplex deveniseră din nou posibile. Convorbirea cu cu Kathleen se desfășură cordial și obișnuit. Generalul se gândi pe moment să-i împărtășească dilema, însă își aduse aminte că linia nu era sigură și renunță. Amândoi își exprimară bucuria de a fi din nou împreună într-un viitor apropiat.

Masa o luă împreună cu echipajul. Janos se găsea într-una din stările sale excesiv de vesele, întreținându-i pe ceilalți cu povești despre după amiaza petrecută în compania ’«gloanțelor», termenul pe care insista să-l folosească pentru a desemna bombele nucleare.

— La un moment dat, îi spuse Francescăi care râdea necontenit de la începutul narațiunii, fixasem ușor «gloanțele» pe podea, dispunându-le în șir, ca piesele de domino. L-am speriat de moarte pe Yamanaka când am lovit-o pe cea dintâi și toate au căzut care încotro, bang, bing, bong. Hiro era convins că vor exploda.

— Nu te-ai gândit că ai fi putut avaria vreo componentă critică? întrebă David Brown.

— Nu. Manualele date de Otto specifică faptul că nu poți să le strici nici dacă le dai drumul din vârful lui Trump Tower. În plus, n-au fost încă armate. Am dreptate, Herr Amiral?

Heilmann încuviință din cap și Janos se lansă în altă povestire. Mintea generalului O’Toole făcea însă în acest timp legături imposibil de evitat între obiectele metalice din nava militară și norul în formă de ciupercă, de deasupra Oceanului Pacific…

Francesca îl întrerupse din reverie.

— Michael, ai o convorbire urgentă pe linia personală. Președintele Bothwell îți va vorbi peste cinci minute.

Conversația de la masă încetă brusc.

— Ia te uită, rânji Janos, înseamnă că ești cineva. Nu oricine primește telefon de la Bothwell Stângaciul.

Generalul O’Toole se scuză politicos și reveni în cabină. Trebuie să fiela curent, medită el în timp ce aștepta cu nerăbdare legătura. Firește că da. Doar e Președintele Statelor Unite.

O’Toole fusese întotdeauna fan al baseball-ului, iar echipa lui favorită era Boston Red Sox. În timpul Marelui Haos, în 2141, baseball-ul falimentase, dar un grup de întreprinzători repuseseră echipele în funcție patru ani mai târziu. Când Michael avea șase ani, în 2148, tatăl său îl luase pe stadionul Fenway ca să asiste la meciul dintre Red Sox și Havana Hurricanes. Astfel începuse o dragoste de o viață pentru O’Toole.

Stângaciul Sherman Bothwell fusese lovitorul de forță al lui Red Sox între 2172 și 2187, un jucător extrem de popular. Născut în Missouri, modestia și tenacitatea sa se dovediseră la fel de rare ca și cele 527 de lovituri reușite în cei șaisprezece ani de prezență în prima liga. În ultimul an ca jucător de baseball, soția îi murise într-un teribil accident nautic. De atunci se dedicase aproape exclusiv creșterii copiilor, lucru de apreciat de toată lumea.

Trei ani mai târziu, după ce se recăsătorise cu Linda Black, frumoasa fiică a guvernatorului statului Texas, pentru mulți deveni limpede că Sherman avea în minte o carieră politică. Avansase cu repeziciune. Întâi locțiitor ai guvernatorului, apoi guvernator și candidat la președinție. În 2196 ajunsese în Casa Albă ca de pe un topogan și se anticipa că-l va înfrânge fără probleme pe candidatul Partidului Creștin Conservator, în alegerile generale programate pentru anul 2200.

— Salut, generale O’Toole, spuse bărbatul în costum albastru, zâmbind călduros. Aici e Sherman Bothwell, președintele dumitale.

Președintele nu se folosea de notițe. Stătea înclinat înainte pe un scaun obișnuit, cu coatele sprijinite de coapse și mâinile încrucișate în față. Vorbea ca și cum ar fi stat lângă generalul O’Toole într-o cameră de zi oarecare.

— Urmăresc misiunea Newton cu mare interes, chiar de la lansare — ca dealtfel și ceilalți din familie, Linda și cei patru copii. Dar am fost mai cu seamă atent în aceste ultime săptămâni, când tragediile s-au abătut una după alta asupra dumitale și a colegilor din echipaj. Dumnezeule! Cine și-ar fi imaginat existența unei asemenea nave cum e Rama. De-a dreptul uluitor…

În orice caz, înțeleg că s-a primit din partea COG ordinul de a distruge Rama. Acuma, știu că asemenea decizii nu se iau ușor și că ele implică o mare responsabilitate asupra unor oameni ca dumneata. Cu toate astea, sunt sigur că este decizia corectă.

Da, domnule! Știu că e corectă. Păi fiică-mea, Courtney — nu are decât opt ani — se trezește aproape în fiecare noapte din coșmaruri. Am urmărit încercarea voastră de a captura biotul acela asemănător cu un crab, și Dumnezeule, a fost îngrozitor. În prezent Courtney știe — s-a anunțat la televizor — că Rama se îndreaptă direct spre Pământ și e teribil de speriată. Îngrozită! Crede că întreaga țară va fi invadată de crabii aceia și că ea și toți prietenii ei vor fi ciopârțiți precum reporterul Wilson.

Îți spun aceste lucruri, generale, deoarece știu că te găsești în fața unei decizii cruciale. Și deoarece am auzit niște zvonuri cum că ai ezita să distrugi vehiculul extraterestru și minunile din interiorul său. Dar, generale, i-am povestit lui Courtney despre dumneata. I-am spus că împreună cu restul echipajului veți face Rama țăndări, cu mult înainte să atingă Pământul.

De asta ți-am telefonat. Să-ți spun că mă bazez pe dumneata. La fel face și Courtney.

Generalul O’Toole sperase, înainte de a-l asculta pe Președinte, că ar fi putut profita de prilej pentru a-și expune dilema înaintea conducătorului nației americane. Își închipuise chiar că va avea ocazia să-l întrebe pe Bothwell Stângaciul despre caracterul speciei care distrage pentru a se proteja de un risc improbabil. Dar în urma scurtului discurs, practic perfect, al fostului jucător de baseball, O’Toole nu mai avea ce să spună. Cum să refuze o asemenea rugăminte? Toate fetițele Courtney Bothwell de pe întreaga planetă contau pe el.

O’Toole se trezi după un.somn de cinci ore. Era conștient că îl aștepta cea mai importantă acțiune din viața lui. I se părea că tot ce facuse până atunci, cariera, studiile religioase, chiar și activitățile familiale, îl pregătiseră doar în vederea acestei clipe. Dumnezeu îi încredințase o hotărâre de mare însemnătate. Dar ce aștepta de la el? Fruntea i se îmbroboni de sudoare în vreme ce îngenunchea în fața Christului de pe crucea aflată în spatele biroului.

Sfinte Dumnezeule, se rugă el împletindu-și degetele, ora mea se apropie și eu încă nu văd clar dorința Ta. Ar fi atât de simplu pentru mine să mă supun ordinelor si să fac ceea ce toată lumea dorește. Asta este și dorința Ta? Cum pot să știu cu precizie?

Michael O’Toole închise ochii și se rugă pentru călăuzire, cu o fervoare ce depășise orice alt sentiment trăit până atunci. Rugându-se, își reaminti un alt moment, cu ani în urmă, când fusese angajat ca tânăr pilot într-o forță de menținere a păcii în Guatemala. O’Toole și oamenii săi se treziseră într-o dimineață, în mica lor bază aeriană din junglă, complet înconjurați de teroriștii de dreapta care încercau să îngenuncheze firavul guvern democratic. Rebelii doreau să obțină avioanele. În schimb, garantau liberă trecere lui O’Toole și subordonaților săi.

Maiorului O’Toole îi trebuiseră cincisprezece minute de deliberare și rugăciune înainte de a se hotărî să lupte. În bătălia ulterioară, avioanele fuseseră distruse și aproape jumătate din oamenii săi uciși, dar rezistența lui simbolică împotriva terorismului impulsionase atât proaspătul guvern al Guatemalei, cât și multe altele din întreaga Americă Centrală, într-un moment când toate aceste țări sărace luptau disperate pentru a depăși ravagiile celor două decenii de criză. Lui O’Toole i se decernase Ordinul de Merit, cea mai înaltă decorație militară COG, pentru faptele vitejești din Guatemala.

Peste ani, la bordul lui Newton, procesul de decizie se dovedea mult mai puțin direct. În Guatemala, tânărul maior nu se îndoise de moralitatea acțiunilor sale. Dar ordinul de a distruge Rama reprezenta cu totul altceva. După părerea lui O’Toole, nava extraterestră nu întreprinsese nici o acțiune războinică. În plus, știa că ordinul primit se baza în principal pe doi factori: frica de ceea ce ar fi putut întreprinde Rama și strigătul xenofob al opiniei publice. Din punct de vedere istoric, atât frica cât și opinia publică nu fuseseră niciodată preocupate de moralitate. Dacă cumva ar fi reușit să determine adevăratul scop al lui Rama, atunci poate…

Sub portretul lui Isus, pe birou se afla o mică statuie a unui tânăr cu părul cârlionțat și ochii mari. Figura Sfântului Michael din Siena îl însoțise pe O’Toole în toate călătoriile întreprinse de la căsătoria cu Kathleen. Privind statueta, îi veni o idee. Căută într-unul din sertarele biroului și scoase o cărțulie electronică. O porni, verifică meniul și apelă conform indexului predicile Sfântului Michael.

Sub cuvântul «Rama», generalul găsi o mulțime de referințe. Cea pe care o căuta era marcată cu litere aldine. Constituia «predică ramană», ținută în fața a cinci mii de neofiți, cu trei săptămâni înainte de holocaustul din Roma. O’Toole începu să citească.

«Ca topică a predicii mele de astăzi, voi aborda chestiunea ridicată de Sora Judy în consiliu, anume pe ce se bazează afirmația mea că nava extraterestră denumită Rama ar putea foarte bine să fie vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos. Să înțelegeți că până în acest moment nu am avut o revelație clară în nici una din direcții; totuși, Dumnezeu mi-a sugerat că heralzii celei de-a doua veniri vor fi extraordinari, altminteri oamenii nu-i vor observa. Nu va fi de ajuns un simplu înger sau sunetul a două trâmbițe în ceruri. Heralzii vor trebui să facă lucruri cu adevărat spectaculoase pentru a atrage atenția lumii.

Există un precedent, stabilit în profețiile Vechiului Testament, unde vestitorii venirii lui Isus soseau din ceruri. Carul lui Isaia a fost Rama timpului său. Tehnologic vorbind, era la fel de misterios pentru oamenii vremii sale precum este Rama astăzi. În această privință există un fel de similaritate, o simetrie deloc incompatibilă cu ordinea Domnului.

Dar ceea ce cred că dă speranță în venirea primei nave Rama acum opt ani — și spun «prima» întrucât sunt sigur că vor urma și altele — este că ea obligă oamenii să se gândească la ei înșiși dintr-o perspectivă extraterestră. Prea adesea limităm conceptul nostru de Creator și în acest fel, ne limităm propria spiritualitate. Aparținem universului. Suntem copiii săi. Numai șansa și întâmplarea a făcut ca atomii noștri să atingă conștiința de sine aici, pe această planetă.

Rama ne obligă să ne gândim la noi înșine, și la Dumnezeu, ca ființe ale universului. E un tribut adus inteligenței Sale că ne-a trimis un astfel de herald acum. Pentru că așa cum v-am spus de multe ori, evoluția noastră va întârzia atâta timp cât nu vom fi în stare să ne dăm seama că întreaga specie umană nu e decât un singur organism. Apariția lui Rama reprezintă un alt semnal că a sosit vremea să ne schimbăm felul de a fi și de a începe evoluția finală.»

Generalul O’Toole închise cartea și se frecă la ochi. Mai citise predica o dată, de fapt, chiar înainte de întrevederea acordată de Papă la Roma. Cumva totuși, nu avusese aceeași semnificație ca în prezent. Deci ce ești tu, Rama? se întrebă el. O amenințare pentru Courtney Bothwell sau heraldul celei de a doua sosiri a lui Hristos?

Înainte de micul dejun, generalul O’Toole încă șovăia. Nu știa ce decizie va lua. Îl apăsa puternic faptul că primise un ordin direct din partea superiorului său. O’Toole era conștient că jurase, atunci când fusese numit în funcția respectivă, nu numai să se conformeze ordinelor, dar să-i și protejeze pe Courtney Bothwell-ii planetei. Avea oare vreun indiciu că acest ordin era atât de imoral încât să-l oblige să-și încalce jurământul?

Atât timp cât se gândea la Rama doar ca la o mașină, nu-i venea greu să-i accepte distrugerea. La urma urmei, acțiunea lui nu omora nici un raman. Dar ce spusese Wakefield? Că nava ramană era probabil mult mai inteligentă decât orice creatură de pe Pământ, inclusiv omul? Și oare inteligența artificială nu deținea un loc aparte între creațiile lui Dumnezeu, găsindu-se poate chiar deasupra formelor inferioare de viață?

În cele din urmă, O’Toole fu doborât de oboseală. Pur și simplu nu mai avea energia de a face față neîntreruptului șuvoi de întrebări fără răspuns. Șovăind, se hotărî să pună punct frământărilor și să se pregătească să ducă la îndeplinire ordinul.

Prima grijă fu să memoreze iarăși codul RQ, un șir de cincizeci de numere cuprinse între 0 și 9, cunoscut doar de el și de procesoarele armelor nucleare. O’Toole introdusese personal codul și verificase dacă fusese înmagazinat corect de memoria fiecărei arme, înainte de lansare. Șirul de cifre era lung pentru a minimaliza probabilitatea duplicării lui printr-un procedeu electronic de căutare. Ofițerii misiunii Newton fuseseră sfătuiți să aleagă o succesiune de cifre care să îndeplinească două criterii: să fie aproape imposibil de uitat și să nu reprezinte ceva ușor de ghicit, ca numerele de telefon ale familiei, pe care cineva interesat le putea foarte ușor afla din dosarele personale.

Din motive sentimentale, O’Toole dorise ca nouă cifre să fie date de zilele de naștere ale lui și ale soției, 29-3-42 și respectiv 7-2-46. Știa că orice criptograf ar fi căutat imediat asemenea alegeri evidente, așa că generalul hotărâse să camufleze datele în cele cincizeci de cifre. Cum rămânea însă cu celelalte patruzeci și una? Numărul acesta, patruzeci și unu, îl intrigase pe O’Toole încă de la o petrecere cu bere și pizza organizată în timpul celui de al doilea an la MIT. Atunci, în mijlocul unei discuții aburite de alcool, unul dintre prietenii săi, un geniu în teoria numerelor al cărui nume îl uitase de mult, îi destăinuise că 41 constituia «un număr foarte special, primul întreg din cel mai lung șir continuu de numere prime pătratice.»

O’Toole nu înțelesese niciodată foarte bine ce însemna «număr prim pătratic». În schimb, înțelegea și era fascinat de faptul că șirul 41, 43, 47, 53, 61, 71, 83, 97, unde fiecare termen se calcula mărind cu doi diferența dintre termenii anteriori, rezulta în exact patruzeci de numere prime consecutive. Șirul de numere prime se termina atunci când cel de-al patruzeci și unulea termen se dovedea a fi neprim, anume 41 x 41 = 1681. O’Toole îi împărtășise acest lucru doar soției, Kathleen, când ea împlinise patruzeci și unu de ani, primind un răspuns atât de lipsit de strălucire, încât nu-l mai menționase niciodată nimănui altcuiva.

Însă pentru codul său era perfect, mai cu seamă dacă-l ascundea cum se cuvine. Pentru a-și construi numărul de cincizeci de cifre, generalul O’Toole alcătui la început o succesiune de patruzeci și una de cifre, fiecare provenind din suma primelor cifre ale termenului corespunzător din șirul special începând cu 41. Astfel, numărul începea cu «5», dat de 41, continua cu «7» pentru 43, «1» pentru 47 (4 + 7 = 11 și apoi rezultatul era truncheat), «8» pentru 53 și așa mai departe. O’Toole împrăștie după aceea cifrele datelor de naștere folosind inversul unui șir Fibonacci (34, 21,13, 8, 5, 3, 2, 1, 1) pentru a defini locurile celor nouă întregi în șirul de patruzeci și una de cifre.

Nu era deloc ușor să memoreze întreaga secvență, dar generalul nu dorea să o noteze și s-o poarte cu el în momentul procesului de activare. Dacă îl scria, atunci oricine l-ar fi putut utiliza, cu sau fără acordul său, iar el și-ar fi pierdut opțiunea de a se răzgândi. De îndată ce învăță șirul, OToole distrase toate calculele și merse să se întâlnească cu ceilalți astronauți, pentru a lua masa de dimineață.

— Uite o copie a codului meu, Francesca, una pentru tine, Irina, iar ultima pentru Hiro Yamanaka. Îmi pare rău, Janos, declară cu un zâmbet larg întipărit pe față Amiralul Heilmann, dar alte «gloanțe» nu mai am. Poate că generalul O’Toole îți va permite să introduci codul său într-una din bombe.

— În regulă, Herr Amiral, replică crispat Janos. De anumite privilegii mă pot lipsi în viață.

Heilmann transformase în spectacol amorsarea focoaselor nucleare. Făcuse copii după cod și îi plăcuse să le explice celorlalți cât de inteligent îl concepuse. Acum, cu o nonșalanță deloc caracteristică, permitea restului echipajului să participe la acțiune.

Lui Francesca îi plăcea la nebunie. Pentru televiziune, subiectul era ideal. O’Toole bănui că probabil ea îi sugerase lui Heilmann scenariul, dar nu pierdu timp gândindu-se la asta. Era din cale-afară de uluit cât de calm devenise. După lunga și agonizanta căutare de sine, se părea că avea să-și îndeplinească sarcina fără mustrări de conștiință.

Amiralul Heilmann se încurcă la introducerea numărului (recunoscuse că era nervos) și pe moment uită unde anume se afla în șir. Proiectanții sistemului prevăzuseră însă această posibilitate și instalaseră două lumini, una verde și alta roșie, chiar deasupra tastaturii numerice de pe coasta bombei. La fiecare zece cifre se aprindea o lumină, indicând dacă decada corespundea sau nu cu cea din memoria electronica. Membrii comisiei de siguranță își exprimaseră îngrijorarea că dispozitivul «suplimentar» compromitea sistemul (ar fi fost mult mai ușor de decodat cinci succesiuni de zece cifre față de una de cincizeci), însă teste repetate dovediseră necesitatea lui.

La sfârșitul celei de-a doua serii de zece cifre, Heilmann fu salutat de aprinderea luminii roșii.

— Am greșit pe undeva, spuse cu evidentă jenă.

— Mai tare, strigă Francesca din locul de unde filma. Încadrase cu grijă imaginea, astfel că atât focoasele, cât și transportoarele lor erau vizibile.

— Am făcut o greșeală, repetă amiralul. Zgomotul m-a zăpăcit. Trebuie să aștept treizeci de secunde înainte să încep din nou.

După ce Heilmann termină cu succes, doctorul Brown introduse codul la cea de-a doua bombă. Părea aproape plictisit; cu siguranță că sentimentul încercat la apăsarea tastelor nu era deloc unul de entuziasm. Irina Turgheniev amorsă cea de-a treia bombă. Făcu un comentariu scurt, dar plin de pasiune, în care își sublinie opinia că distrugerea lui Rama era absolut esențială.

Nici Hiro Yamanaka și nici Francesca nu scoaseră un cuvânt. Totuși, Francesca impresionă echipajul introducând primele treizeci de cifre din memorie. Luând în considerație faptul că nu văzuse niciodată codul lui Heilmann până cu o oră înainte și că nu fusese singură mai mult de două minute de atunci, performanța ei era întru totul remarcabilă..

Apoi veni rândul generalului O’Toole. Zâmbind liniștit, se apropie cu pași ușori de prima dintre arme. Ceilalți astronauți aplaudară, arătându-și atât respectul față de el, cât și recunoscându-i frământarea. Ceru să se facă liniște, explicând că urma să introducă întregul șir din memorie. După care generalul tastă primele zece cifre.

Se opri o secundă la aprinderea luminii verzi. În clipa aceea, în minte îi fulgeră imaginea unei fresce de la cel de-al doilea nivel al capelei Sfântului Michael din Roma. Un tânăr înveșmântat într-o robă albastră, cu ochii înălțați spre cer, stătea pe treptele Monumentului lui Victor Emmanuel, predicând unei mulțimi. Generalul O’Toole auzi, tare și limpede, un glas. Vocea îi spuse «Nu.»

Generalul se răsuci brusc.

— A spus cineva ceva? întrebă privindu-i pe astronauți.

Colegii lui clătinară din cap. Deconcertat, O’Toole se întoarse din nou spre bombă. Încercă să-și amintească cea de-a doua serie de zece cifre. Nu mai reuși. Inima îi bătea nebunește. Mintea lui continua să întrebe, iarăși și iarăși, Ce-a fost vocea aceea? Hotărârea de a-și duce la îndeplinire ordinul se topi în aer.

Michael O’Toole respiră adânc, se răsuci pe călcâie și traversă uriașul culoar. Când trecu pe lângă colegii săi uluiți, îl auzi pe Amiralul Heilmann țipând:

— Ce faci?

— Mă duc în cabina mea, răspunse fără să încetinească pasul.

— N-ai de gând să amorsezi bombele? îl întrebă din spate doctorul Brown.

— Nu. Cel puțin, nu încă.