Rama II

33. PERSOANĂ DISPĂRUTĂ

— Amirale Heilmann?

— Da, generale O’Toole.

— Ești singur?

— Desigur. Abia m-am sculat de câteva minute. Întrevederea mea cu doctorul Brown nu e prevăzută decât peste o oră. De ce suni așa de devreme?

— În timp ce dormeai, am primit un mesaj codificat strict secret de la cartierul general. Despre Trinity. Doresc să-i cunoască statutul.

— Ce vrei să spui, generale?

— Linia e sigură? Ai oprit înregistrarea convorbirii?

— Am facut-o acum.

— Au pus două întrebări. Dacă Borzov a murit fără să comunice nimănui RQ-ul său, și dacă mai știe cineva din echipaj despre Trinity.

— Cunoști răspunsul la ambele întrebări.

— Am vrut să fiu sigur că nu ai vorbit cu doctorul Brown. Au insistat să verific acest lucru înainte de a răspunde. Ce crezi că-i cu povestea asta?

— Nu știu, Michael. Poate că cineva de pe Pământ a devenit nervos. Moartea lui Wilson i-a înfricoșat, probabil.

— Pe mine m-a speriat cu siguranță. Dar nu până acolo încât să mă gândesc la Trinity. Mă întreb dacă nu cumva ei știu ceva despre care noi habar n-avem?

— Ei bine, bănuiesc că vom afla destul de curând. Toți oficialii de la ASI insistă să părăsim Rama cât mai repede posibil. Nu le-a plăcut nici hotărârea noastră de a permite echipajului să se odihnească câteva ceasuri. De data asta nu cred că se vor răzgândi.

— Amirale, îți aduci aminte de discuția ipotetică pe care am purtat-o cu generalul Borzov, legată de condițiile în care ar urma să activăm operațiunea Trinity?

— Vag. De ce?

— Încă dezaprobi insistența lui de a cere mai întâi să cunoaștem de ce este pusă Trinity în aplicare? Ai spus atunci că dacă cei de pe Pământ consideră pericolul ca fiind iminent, nu ai personal nevoie să cunoști raționamentul deciziei.

— Mă tem că nu te înțeleg, generale. De ce-mi pui aceste întrebări?

— Aș vrea să-ți cer permisiunea, Otto, ca atunci când transmit răspunsul către cartierul general, să-i întreb de ce se interesează despre Trinity exact în acest moment. Dacă ne aflăm în primejdie, avem dreptul să cunoaștem acest lucru.

— Nu ai decât să-i întrebi, Michael. Însă pariez că nu-i decât o investigație de rutină.

Janos Tabori se trezi când interiorul lui Rama se afla încă în întuneric. Punându-și combinezonul de zbor, făcu o listă mentală cu activitățile cerute de transportul crabului biot pe Newton. Dacă ordinul de abandonare a lui Rama era cofirmat, atunci urmau să plece în zori. Janos consultă procedura obișnuită de evacuare înmagazinată în computer și o aduse la zi, adăugând câteva noi sarcini asociate biotului.

Își verifică ceasul. Zorii aveau să vină peste cincisprezece minute, firește, dacă ciclul diurn al lui Rama era regulat. Janos râse în sinea lui. Rama le oferise atâtea surprize, încât nu era deloc sigur că luminile se vor aprinde după orarul stabilit. Dacă totuși acest lucru avea să se întâmple, Janos dorea să admire «răsăritul» raman. Putea să-și ia micul dejun și după aceea.

La o sută de metri de cort, biotul ședea imobil în cușcă, așa cum procedase din clipa în care fusese despărțit cu o zi înainte de tovarășii săi. Janos își îndreptă lanterna spre pereții transparenți și foarte rezistenți ai cuștii, încercând să observe dacă biotul se mișcase în timpul nopții. Descoperind că nu-și schimbase câtuși de puțin poziția, Janos se îndepărtă de tabără, în direcția oceanului.

Așteptând explozia de lumină, se trezi fără voie gândindu-se la sfârșitul conversației avute cu Nicole în seara precedentă. Ceva nu era în regulă cu dezvăluirea cauzei probabile a durerii lui Borzov din noaptea când acesta murise. Janos își amintea perfect apendicele sănătos; nu încăpea îndoială că diagnosticul primar fusese eronat. De ce însă Nicole nu-i spusese nimic despre cel secundar, reacția adversă la medicamente? Mai ales dacă investiga problema…

Janos ajunse la concluzia inevitabilă că des Jardins fie că-și pierduse încrederea în capacitățile sale profesionale, fie îl suspecta de administrarea unor medicamente generalului Borzov, fără să o fi consultat în prealabil. Oricare ar fi fost situația, trebuia să afle ce gândea ea de fapt. O idee neliniștitoare, generată de propriile sale sentimente de vinovăție, îi trecu brusc prin minte. Era oare posibil ca Nicole să cunoască existența proiectului Schmidt-Hagenest și să-i suspecteze pe toți patru?

Pentru prima dată, Janos se întrebă dacă nu cumva durerile resimțite de Valerii Borzov fuseseră provocate artificial. Își aminti haotica lor întrunire în patru, la două ore după ce David Brown descoperise că urma să fie lăsat la bordul lui Newton în timpul primei ieșiri.

— Trebuie să vorbești cu el, Otto, spusese Amiralului Heilmann un Dr. Brown frustrat. Trebuie să-l convingi să se răzgândească.

Amiralul admisese atunci că era improbabil ca Borzov să modifice planificarea deja stabilită doar pe baza rugăminții sale.

— În acest caz ne putem lua adio de la premiile stipulate în contract, replicase mânios doctorul Brown.

În tot acest răstimp, Francesca Sabatini rămăsese tăcută, aparent neîngrijorată. Pe când ieșea din încăpere, Janos îl auzise fără să vrea pe David Brown luând-o la rost:

— De ce ești așa de calmă? Doar ai de pierdut la fel de mult ca și noi. Sau ai un plan despre care eu nu știu nimic?

Janos întrezărise zâmbetul Francescăi doar o fracțiune de secundă. În schimb, remarcase atunci strania încredere în sine a reporterei. Acum, așteptând răsăritul pe Rama, acel zâmbet începu să-l sâcâie pe Tabori. Date fiind cunoștințele Francescăi în materie de droguri, nu era dificil pentru ea să-i dea generalului ceva capabil să inducă simptomele apendicitei. Dar să fi făcut ea ceva atât de… atât de necinstit, doar pentru a crește valoarea proiectului mass-media?

Rama fu din nou scăldat brusc de lumină. Ca întotdeauna, procesul se dovedi o sărbătoare pentru ochi. Janos se răsuci încet, privind în toate direcțiile și studiind imensele castroane de la capetele cilindrului. Odată lumina revenită, se decise s-o abordeze pe Francesca cu prima ocazie.

Destul de ciudat, prima care puse întrebarea se dovedi a fi Irina Turgheniev. Astronauții aproape își terminaseră micul dejun. De fapt, doctorul Brown și amiralul Heilmann se ridicaseră deja de la masă ca să înceapă o altă interminabilă conferință cu cei de la conducerea ASI.

— Unde este doctorul Takagishi? întrebă ea inocentă. E ultimul membru din echipaj pe care l-aș fi crezut în stare să întârzie.

— Probabil că n-a auzit ceasul, răspunse Janos Tabori, împingându-și scaunul pliant în spate. Mă duc să văd ce-i cu el.

Se întoarse după un minut, complet nedumerit.

— Nu-i înăuntru, declară ridicând din umeri. Probabil a ieșit la o plimbare.

Nicole des Jardins simți imediat un gol în stomac. Se ridică brusc, fără să-și fi terminat masa.

— Trebuie să mergem să-l căutăm, spuse ea fără să-și ascundă neliniștea, altminteri nu va fi gata pentru plecare.

Toți ceilalți îi observară agitația.

— Ce se întâmplă aici? întrebă cu un aer firesc Richard Wakefield. Unul din oamenii noștri de știință face o plimbărică de unul singur dimineața și doctorul intră în panică? Porni emițătorul radio. Atenție, doctore Takagishi, oriunde te afli. Aici e Wakefield. Comunică-ne, te rog, dacă te simți bine, ca să ne putem termina micul dejun.

Urmă o liniște prelungă. Fiecare astronaut știa că era absolut obligatoriu să poarte întotdeauna asupra lui un comunicator. Dacă dorea, putea închide partea de emisie, însă aparatul trebuia păstrat în permanență deschis pe frecvența de recepție.

— Takagishi-san, spuse apoi Nicole cu o voce urgentă. Te simți bine? Te rog, răspunde.

În timpul tăcerii care urmă, golul din stomacul lui Nicole deveni și mai acut. Prietenului ei i se întâmplase ceva îngrozitor.

―Ți-am explicat de două ori, doctore Maxwell, declară exasperat David Brown. N-are nici un sens să evacuăm parțial echipajul. Modalitatea cea mai eficace de a-l găsi pe doctorul Takagishi este să utilizăm întreg personalul disponibil. De îndată ce-l găsim, vom pleca în cea mai mare grabă. Și pentru a-ți răspunde la ultima dumitale întrebare, ei bine, nu, nu este un subterfugiu al nostru pentru a evita îndeplinirea ordinului de evacuare.

Se răsuci spre Amiralul Heilmann și îi înmână microfonul.

— La naiba, Otto, murmură el, vorbește tu cu neghiobul ăsta de birocrat. Crede că-i în stare să conducă misiunea mai bine decât noi, deși se află la o sută de milioane de kilometri distanță.

— Doctore Maxwell, aici Amiralul Heilmann. Îl susțin întru totul pe Dr. Brown. Oricum, având în vedere timpii de așteptare, nu ne putem permite să discutăm în contradictoriu. Vom acționa conform planului nostru. Cosmonautul Tabori va rămâne cu mine în tabăra Beta și va strânge echipamentul greu, inclusiv biotul. Eu voi coordona căutarea. Brown, Sabatini și des Jardins vor traversa gheața până în New York, cea mai probabilă destinație a profesorului, dacă a plecat singur, de bună voie. Wakefield, Turgheniev și Yamanaka îl vor căuta cu elicopterele.

Făcu o pauză.

— Nu-i nevoie să-mi răspunzi în grabă. Operațiunea de căutare va începe înainte ca următorul dumitale mesaj să ajungă aici.

Întoarsă în cortul său, Nicole își împachetă cu mare grijă rezervele de medicamente. Se învinovăți că nu prevăzuse faptul că Takagishi va încerca o ultimă vizită în New York. Ai comis încă o greșeală, își spuse Nicole. Ce poți să mai faci e să te asiguri că vei fi pregătită atunci când îl găsești.

Cunoștea pe de rost procedura de împachetare. Cu toate acestea, sări peste propriile sale rezerve de alimente și apă, pentru a se asigura că are tot ce i-ar fi fost necesar unui Takagishi rănit sau bolnav. Nicole nutrea sentimente amestecate față de cei doi însoțitori ai săi la operațiunea de căutare a savantului japonez, dar nu se gândi o clipă că repartizarea ar fi putut fi deliberat aleasă. Cu toții cunoșteau fascinația lui Takagishi pentru New York. În împrejurările date, nu era nimic surprinzător că Brown și Sabatini o însoțeau în cercetarea principalei zone de investigație.

Chiar înainte să părăsească cortul, Nicole îl văzu pe Richard Wakefield la ușă.

— Pot să intru?

— Desigur, replică ea.

Bărbatul păși înăuntru cu o nesiguranță ce nu-i era caracteristică, ca și când ar fi fost jenat ori tulburat.

— Ce e? întrebă Nicole după o scurtă tăcere.

Richard zâmbi.

— Mă rog, zise el sfios, în urmă cu câteva minute îmi părea o idee bună. Acum îmi pare nițel stupidă — poate chiar copilărească.

Nicole observă că ținea un obiect în mâna dreaptă.

— Ți-am adus ceva, reluă el. Un talisman, presupun. Ceva care să-ți poarte noroc. M-am gândit că poate îi vei lua cu tine în New York.

Wakefield își desfăcu palma. Nicole recunoscu figura Prințului Hal.

— Poți spune ce vrei despre valoare și discreție și toate astea, dar uneori puțin noroc contează mai mult.

Nicole fu surprinzător de mișcată. Luă mica figurină din mâna lui Wakefield și îi studie detaliile cu admirație.

— Prințul are cumva și alte calități pe care ar trebui să le cunosc? întrebă ea zâmbind.

— Oh, da, se învioră Richard. Îi place să-și petreacă serile în cârciumi, alături de cavaleri grași și de alte personaje dezagreabile. Sau să se bată cu duci și conți renegați. Ori să curteze minunate prințeze franțuzoaice.

Nicole se înroși ușor.

— Dacă mă simt singură și doresc ca prințul să mă înveselească, ce trebuie să fac?

Richard se apropie de Nicole și-i arătă o minusculă tastatură amplasată chiar deasupra feselor Prințului Hal.

— Răspunde la multe comenzi, zise Richard, înmânându-i o mică baghetă de mărimea unui ac. Se potrivește perfect în oricare din taste. Apasă pe T pentru text sau pe A pentru acțiune, dacă vrei să-ți arate ce poate.

Nicole introduse robotul și bagheta într-unul din buzunarele costumului.

— Mulțumesc, Richard. A fost tare drăguț din partea ta.

Wakefield se fâstâci.

— Ei, mă rog, nu-i cine știe ce. Doar că am avut mult ghinion în ultima vreme și m-am gândit, adică…, poate―

— Mulțumesc încă o dată, Richard, îl întrerupse Nicole. Apreciez grija ta.

Ieșiră împreună afară.