Rama II

36. TRAIECTORIE DE IMPACT

Francesca fusese la rândul ei surprinsă de pâlpâirea sorilor lui Rama. Primul impuls o determinase să alerge înăuntm, sub acoperișul hambarului. Odată ajunsă aici, se simți mai în siguranță. Ce se mai întâmplă acum? cugetă ea, în vreme ce luminile reflectate de clădirile alăturate o forțau să închidă ochii ca să nu amețească.

Când auzi țipătul lui Nicole, Francesca vru să sară în ajutorul colegei sale. Se împiedică însă de unul din obiectele sferice și căzu, lovindu-se la genunchi. După ce ridică, observă poziția precară în care se găsea Nicole. Numai tălpile pantofilor mai erau vizibile. Francesca rămase nemișcată și aștepta. Mintea îi lucra febril. Avea în memorie imaginea perfectă a gropilor, inclusiv o evaluare destul de exactă a adâncimii lor. Dacă se prăbușește, se va răni, poate chiar va muri. Francesca își aduse aminte de pereții absolut netezi. Nu va reuși sa se cațăre afară.

Luminile intermitente confereau o nuanță sinistră întregii scene. În vreme ce continua să privească, Francesca observă trupul lui Nicole ieșind aproape din groapă și mâinile ei căutând disperate marginea deschizăturii. La următoarea fulgerare de lumină, pantofii își schimbaseră unghiul în raport cu podeaua, apoi dispărură brusc. Nu se-auzi nici un țipăt.

Dacă nu s-ar fi controlat, Francesca s-ar fi repezit spre groapă să se uite înăuntru. Nu, își spuse stând nemișcată lângă sfere, nu trebuie să privesc. Dacă a rămas conștientă, m-ar putea vedea. Și atunci eu nu voi mai avea de ales.

Francesca cântărea deja posibilitățile oferite de căzătura lui Nicole. Schimbul anterior de replici o convinsese că ofițerul biolog intenționa să facă tot ce-i stătea în putință pentru a dovedi că lui Borzov i se administrase un drog în ultima zi de viață. Ar fi putut să fie chiar posibil ca Nicole să identifice drogul respectiv și apoi, din moment ce nu era deloc un produs obișnuit, urma lui să o ducă la Francesca. Scenariul era improbabil, dar nu imposibil.

Francesca își aduse aminte ziua în care, cu doi ani în urmă, folosind permisul special, cumpărase dimetiîdexil dintr-o farmacie a unui spital din Copenhaga, pe lângă alte medicamente. Pe atunci existase opinia că substanța respectivă, luată în doze foarte mici, era capabilă să producă o ușoară euforie persoanelor puternic stresate. Un an mai târziu, un singur articol într-o obscură publicație medicală suedeză menționa că dimetildexilul administrat în cantități apreciabile inducea o durere acută, asemănătoare apendicitei.

Îndreptându-se cu rapiditate spre nord, mintea agilă a Francescăi trecea în revistă toate alternativele. Evalua obișnuitul ei raport risc/răsplată. Principala problemă pe care o avea de înfruntat acum, după ce o abandonase pe Nicole în groapă, era dacă să spună sau nu adevărul despre căzătura ei. Dar de ce-ai lăsat-o acolo? ar fi fost întrebată. De ce nu ne-ai anunțat prin radio, așteptând sosirea ajutoarelor?

Pentru că eram zăpăcită și înspăimântată, iar luminile continuau să pâlpâie. Pentru că Richard stăruise atât de mult să ne vadă plecate din New York. Am crezut că ne va fi mai ușor să discutăm în elicopter. Suna credibil? Prea puțin. Era însă mai ușor să joace corect. Așadar mai am încă deschisă varianta adevărului parțial, reflectă Francesca depășind octaedrul de lângă piața centrală. Realiză că se abătuse mult spre est, isi verifică dispozitivul de orientare, și schimbă direcția. Luminile de pe Rama pâlpâiau mereu.

Și care sunt celelalte alternative? Wakefield a discutat cu noi când ne aflam lângă hambar. Știe unde ne aflam. O echipă de salvare ar găsi-o fără nici un dubiu. Doar dacă… Francesca reflectă din nou la posibilitatea ca Nicole să o implice în moartea generalului Borzov. Scandalul inevitabil ar fi condus cu siguranță la o investigație urâtă și la punerea ei sub acuzare. În orice caz, reputația Francescăi ar fi fost pătată, iar cariera ei de reporter serios compromisă.

Pe de altă parte, cu Nicole îndepărtată din scenă, probabilitatea ca cineva să afle vreodată adevărul practic dispărea. Singura persoană care cunoștea faptele era David Brown, iar el participase la complot. Și în plus, el avea mai mult de pierdut decât ea.

Așadar, întrebarea e dacă reușesc sau nu să născocesc o poveste credibilă, care să reducă șansele salvării lui Nicole și care să nu mă implice, dacă totuși ea va fi cumva găsită. Grea sarcină!

Se apropiase de ocean. Navigatorul personal îi indica că mai avea de străbătut șase sute de metri. La naiba, înjură Francesca în gând, răsucind situația pe toate părțile. Nu am nici o opțiune cu adevărat sigură. Va trebui să aleg pe una sau pe alta. În ambele cazuri, există un factor semnificativ de risc.

Francesca își întrerupse drumul spre nord și începu să bată pasul pe loc între doi zgârie-nori. Brusc, pământul de sub picioare începu să trepideze. Totul se zgâlțâia. Se lăsă să cadă în genunchi pentru a nu-și pierde echilibrul. Auzi slab vocea lui Janos Tabori în receptor.

— În regulă toată lumea, nu vă alarmați. Se pare că vehiculul nostru execută o manevră. La ea se refereau probabil semnalele de avertisment… Apropo, Nicole, unde vă aflați tu și Francesca? Hiro și Richard sunt pe punctul de a decola.

— Sunt aproape de ocean, poate la vreo două minute, răspunse Francesca. Nicole s-a întors să verifice ceva.

— Recepționat, rosti Janos. Ești acolo, Nicole? Mă auzi, cosmonaut des Jardins?

În radio, tăcerea era deplină.

— După cum știi, Janos, transmisiile sunt foarte proaste aici, interveni Francesca. Nicole știe unde să găsească elicopterul. Va veni imediat, sunt convinsă. Făcu o pauză. Unde sunt ceilalți? E toată lumea bine?

— Brown și Heilmann discută cu Pământul. Conducerea ASI trebuie să fie total înspăimântată în prezent. Ordonaseră deja să părăsim Rama, încă înainte de ultima manevră.

— Tocmai ne urcăm în elicopter, anunță Richard Wakefield. Ajungem în câteva minute.

S-a terminat. Am făcut alegerea, își spuse în sinea ei Francesca auzindu-l pe Richard. Se simțea surprinzător de ușurată. Începu imediat să-și repete povestirea. «Ne aflam lângă marele octoedru din piața centrală, când Nicole a observat în dreapta noastră o alee pe care n-o remarcase până atunci. Strada ce ducea într-acolo era extrem de îngustă, și ea a menționat că transmisia radio va fi probabil perturbată. Eu una eram obosită — am mers foarte repede. Mi-a spus să mă îndrept spre elicopter…»

— Și n-ai mai văzut-o de atunci? o întrerupse Richard Wakefield. Francesca clătină din cap. Richard stătea pe gheață lângă ea. Dedesubt, gheața vibra sub efectul manevrei. Luminile se aprinseseră din nou. Încetaseră să clipească imediat după începerea mișcării.

Yamanaka rămăsese în cabina aparatului. Richard își verifică ceasul.

— Au trecut cinci minute de la aterizare. Ceva s-a întâmplat. Aruncă o privire în jur. Poate că a greșit drumul.

Richard și Francesca se urcară în elicopter, iar Yamanaka decolă. Survolară întreaga coastă a insulei, dând de două ori ocol ice-mobilului abandonat.

— Intră în New York, comandă Wakefield. Poate reușim să o reperăm cumva.

De sus era aproape imposibil să dinstingi soiul orașului. Aparatul trebuia să zboare deasupra celor mai înalte clădiri. Străzile erau foarte înguste, iar umbrele jucau ochilor tot felul de feste. O singură dată Richard crezu că vede ceva mișcându-se printre construcții, însă obiectul se dovedi a fi doar o iluzie optică.

— Nicole des Jardins… Nicole, unde naiba ești?

— Wakefield, răsună în cabină vocea sonoră a doctorului Brown, vreau să vă întoarceți imediat la bază. Trebuie să avem o consfătuire. Richard fu surprins să-l audă pe David Brown, știind că Janos era cel care monitoriza legătura radio de când ei plecaseră din tabără.

— Ce-i graba asta, șefule? replică Wakefield. Încă nu ne-am întâlnit cu Nicole des Jardins. Trebuie să apară dintr-o clipă într-alta.

— Îți voi da detalii după ce ajungi aici. Avem de luat decizii foarte importante. Sunt sigur că des Jardins ne va contacta când va ajunge la țărm.

Traversarea mării înghețate nu le luă mult timp. Yamanaka așeză elicopterul pe terenul trepidând de lângă baza Beta, iar cei trei astronauți coborâră. Ceilalți patru membri ai echipajului îi așteptau.

— Incredibil de lungă manevră, declară zâmbind Richard, în vreme ce se apropia de grup. Sper că ramanii știu ce fac.

— Probabil că știu, rosti sumbru doctorul Brown. Cel puțin așa consideră cei de pe Pământ. Își privi cu atenție ceasul. După estimările specialiștilor de la centrul de control, trebuie să ne așteptăm ca manevra să mai dureze încă circa nouăsprezece minute, cu o marjă de câteva secunde în plus sau minus.

— Și de unde știu ei asta? se interesă Wakefield. Au aterizat cumva ramanii pe Pământ și le-au pus la dispoziție un plan de zbor, cât timp noi le investigam nava?

Nimeni nu râse.

— Dacă vehiculul menține aceeași altitudine și accelerație, explică Janos cu o seriozitate deloc caracteristică, atunci peste nouăsprezece minute vom atinge traiectoria de impact.

— Impact cu ce? întrebă Francesca.

Richard Wakefield făcu câteva calcule mentale.

— Cu Pământul? ghici el. Janos încuviință din cap.

— Isuse! exclamă jurnalista.

— Exact. Această misiune-a devenit o problemă de securitate pentru Terra, spuse David Brown. Consiliul executiv al COG se întâlnește în chiar acest moment pentru a evalua toate posibilitățile. Ni s-a comunicat în termenii cei mai duri că trebuie să părăsim nava de îndată ce se termină manevra. Nu vom lua nimic în afară de crabul biot și obiectele noastre personale. Suntem―

— Ce facem cu Takagishi? Și cu des Jardins? întrebă Wakefield.

— Vom lăsa ice-mobilul acolo unde e, iar roverul aici la bază. Ambele sunt ușor de manevrat. Din Newton vom păstra în continuare legătura radio. Doctorul Brown îl privi fix pe Richard. Dacă această navă se găsește pe o traiectorie de coliziune cu Pământul, zise el cu glas dramatic, atunci viețile noastre nu mai au nici o importanță. Întreaga istorie e pe cale să se schimbe.

— Dar dacă inginerii de navigație greșesc? Dacă Rama a executat pur și simplu o mișcare care să îl ducă pe o traiectorie ce intersectează numai temporar pe aceea a Pământului? S-ar putea―

— Foarte improbabil. Îți amintești scurtele manevre din momentul morții lui Borzov? Au modificat orbita în așa fel încât coliziunea cu Pământul să se obțină cu o singură manevră lungă, realizată exact la momentul potrivit. Specialiștii de pe Pământ au anticipat-o acum treizeci și șase de ore. I-au comunicat lui O’Toole azi dimineață să ne așteptăm la o mișcare. N-am vrut să vă anunț atâta timp cât îl căutați pe Takagishi.

— Asta explică de ce toată lumea este așa de nerăbdătoare să ne vadă plecați, remarcă Janos.

— Doar parțial. Pe Pământ domină în prezent o părere clar diferită în legătură cu Rama și ramanii. Conducerea ASI și liderii lumii din COG sunt aparent convinși că Rama ne e implacabil ostil.

David Brown făcu o pauză de câteva clipe, de parcă ar fi vrut să-și cântărească iarăși propria părere.

— Cred că reacția lor e pur emoțională, dar nu am reușit să-i conving de contrariu. Personal nu văd nici un semn de ostilitate, doar un dezinteres și un dispreț total față de niște ființe mult inferioare. Moartea lui Wilson, transmisă în direct, a stricat însă totul. Populația Terrei nu se află lângă noi, nu are cum să simtă măreția acestui loc. Ei reacționează visceral la oroarea―

— Dacă nu-i crezi pe ramani motivați de intenții ostile, atunci cum explici această manevră? îl întrerupse Francesca. Nu poate fi o simplă coincidență. Ei sau el a decis, dintr-o cauză sau alta, să se îndrepte spre Pământ. Nu-i de mirare că oamenii sunt șocați. Amintiți-vă, primul Rama nu a reacționat nicidecum la prezența vizitatorilor. De astă dată ne confruntăm cu un răspuns dramatic diferit. Ramanii ne comunică că știu―

— Oprește-te, rosti Richard. Nu credeți că tragem prea repede concluzii? Mai avem douăsprezece minute până să începem a apăsa pe butoanele de panică.

— Bine, Cosmonaut Wakefield, replică Francesca, amintindu-și că era de fapt reporteră și activându-și camera video. Pentru a ne înregistra opiniile, care crezi că este semnificația acestei manevre dacă se va termina pe o traiectorie de impact cu Terra?

Când în cele din urmă vorbi, tonul lui Richard era foarte serios.

— Locuitori ai Pământului, rosti el cu dramatism, dacă Rama și-a modificat într-adevăr cursul pentru a ne vizita planeta, acest lucru nu înseamnă în mod necesar un act ostil. Din ce am văzut sau auzit până în prezent, nu există nimic, repet, nimic care să indice că specia ce a creat această navă spațială ar intenționa să ne facă rău. Desigur că moartea astronautului Wilson a tulburat, însă ea a constituit probabil un răspuns izolat din partea unei anumite categorii de roboți, nu o parte integrantă a unui plan sinistru. Eu văd această magnifică navă ca o mașină unitară, aproape organică în complexitatea ei. Este extraordinar de inteligentă, programată pentru supraviețuire și o funcționare de lungă durată. Nu e nici ostilă, nici prietenoasă. Ar fi putut cu ușurință să fie programată pentru a intercepta orice vas spațial oaspete și pentru a-i calcula locul de origine. De aceea, modificarea orbitei ramane s-ar putea să nu reprezinte decât un răspuns normal, la o întâlnire inițiată de o altă specie inteligentă. Poate pur și simplu vine să afle mai multe despre noi.

— Foarte bine, rânji Tabori. A fost aproape filozofic!

Wakefield râse nervos.

— Cosmonaut Turgheniev, spuse Francesca schimbând direcția camerei, ești de acord cu colegul dumitale? Imediat după decesul generalului Borzov ți-ai exprimat temerea că o «forță superioară», adică ramanii, ar fi putut avea un amestec în această moarte. Ce părere ai astăzi?

Pilotul sovietic, de obicei taciturn, fixă obiectivul camerei cu ochi triști.

— Da, îl consider pe Richard Wakefield un inginer strălucit. Dar el nu a dat răspuns întrebărilor dificile. De ce a manevrat Rama exact în timpul operației generalului Borzov? De celI-au tăiat bioți în bucăți pe Wilson? Unde e profesorul Takagishi?

Irina Turgheniev făcu o pauză pentru a-și stăpâni emoția.

— Nu o vom găsi pe Nicole des Jardins. Poate că Rama nu e decât o mașină, însă noi, cosmonauții, am văzut deja cât de periculoasă poate fi. Dacă se îndreaptă spre Pământ, mie personal mi-e teamă pentru familia mea, pentru prieteni, pentru întreaga omenire. Nu avem nici o modalitate să ghicim ce va face. Și nu am mai avea puterea s-o oprim.

Câteva minute mai târziu, Francesca Sabatini își transportă echipamentul video automat lângă apa înghețată, pentru o ultimă secvență. Verifică cu grijă ceasul înainte de a programa declanșarea aparatului cu exact cincisprezece secunde înainte de momentul estimat pentru încetarea mișcării.

— Imaginea pe care o vedeți tremură, începu ea cu voce tipică de jurnalist, deoarece solul de sub noi se mișcă încontinuu de la inițierea manevrei, în urma cu patruzeci și șapte de minute. Potrivit inginerilor de navigație, dacă Rama își modifică traiectoria pentru a intra în coliziune cu Pământul, manevra se va termina peste câteva secunde. Calculele lor se bazează, bineînțeles, pe presupunerea că intențiile―

Francesca se opri la mijlocul propoziției și respiră adânc.

— Solul nu mai trepidează. Manevra a luat sfârșit. Rama se găsește în prezent pe o traiectorie de impact cu Terra.