Rama II

59. VISUL DESTINULUI

Ridicându-și brațele deasupra capului și lăsându-le apoi să cadă, Nicole îl lovi ușor pe Richard aflat în stânga ei și unul din containerele cu apă, așezate precar pe raftul din spate.

— Va fi aglomerat, observă ea, răsucindu-se în scaun.

— Da, încuviință distrat Richard. Atenția lui se concentrase asupra ecranului din fața locului pilotului. Introduse câteva comenzi și așteptă rezultatul. Când în cele din urmă acesta apăru, Richard se încruntă.

— Cred că voi face o ultimă încercare să reîmpachetez proviziile, spuse oftând Nicole. Se întoarse și privi rafturile. Aș obține mai mult spațiu și am scăpa de paisprezece kilograme, dacă am avea certitudinea că în șapte zile suntem salvați.

Richard nu răspunse.

— La naiba, murmură el când pe ecran se ivi setul de numere.

— Ce s-a întâmplat?

— Ceva nu-i în regulă aici. Codul de navigație a fost calculat pentru o sarcină utilă considerabil mai mică — dacă pierdem unul dintre accelerometre nu vom reuși să ne înscriem pe orbită. Nicole așteptă răbdătoare ca Richard să explice. Dacă pe drum avem probleme cât de mici, va trebui să ne oprim și să reinițializăm comanda.

— Dar am crezut că există destul combustibil pentru noi doi.

— Destul combustibil, da. Totuși, în algoritmul de navigație sunt anumite subtilități care presupun că vehiculul transportă mai puțin de o sută de kilograme — în speță pe O’Toole și proviziile sale.

Nicole citea îngrijorare pe fața lui Richard.

— Ne vom descurca, cred, dacă nu apar defecțiuni, continuă el. Dar nici o capsulă nu a fost vreodată pilotată în asemenea condiții.

Prin hubloul frontal îl văzură pe general îndreptându-se spre ei. În mână ținea un mic obiect. Era TB, unul dintre roboții shakespearieni ai lui Richard.

— Aproape am uitat că e la mine, zise O’Toole un minut mai târziu, după ce primi mulțumirile profunde ale inginerului.

Wakefield sărea în depozit ca un copil fericit, cu un zâmbet larg întipărit pe chipul încântat.

— Am crezut că nu voi mai vedea niciodată pe vreunul dintre ei, strigă el de pe unul din pereții laterali unde îl purtase momentul de exuberanță.

— Am trecut pe lângă cabina ta chiar înainte de plecarea navei științifice, îi strigă înapoi O’Toole. Cosmonautul Tabori îți aranja lucrurile. Mi-a cerut să-l păstrez pe acesta, pentru orice eventualitate.

— Mulțumesc, mulțumesc, Janos. Richard coborî de pe perete și se ancoră de podea. E un robot foarte special, Michael, spuse cu o strălucire în ochi. Îl activă pe TB. Cunoști vreun sonet shakespearian?

— Lui Kathleen îi place în mod deosebit unul, dacă-mi aduc bine aminte. Cred că primul vers e, «Acel răstimp din an…

Vocea feminină a robotului îi făcu să tresară atât pe Nicole cât și pe general. Cuvintele atinseseră o coardă sensibilă în O’Toole; bărbatul fu adânc mișcat, și câteva lacrimi i se iviră la colțurile ochilor. Nicole îl apucă de mână și i-o strânse plină de compasiune, în vreme ce TB termina de recitat.

— Nu i-ai spus nimic lui Michael despre problemele sistemului de navigație, constată Nicole. Ea și Richard ședeau întinși unul lângă celălalt într-unul din micile dormitoare ale navei militare.

— Nu. N-am vrut să-l îngrijorez. Crede că vom fi în siguranță și nu vreau să gândească altfel.

Nicole întinse mâna și-l atinse ușor pe Richard.

— Am putea să rămînem aici, dragul meu, și atunci cel puțin Michael va supraviețui.

Bărbatul se răsuci spre ea. Nicole își dădea seama că o privește, chiar dacă nu reușea să-l vadă în întuneric.

— M-am gândit la asta, dar el nu ar accepta niciodată… M-am gândit chiar să te trimit singură în capsulă. Ai vrea?

— Nu, răspunse Nicole după o clipă de gândire. Nu cred. Aș prefera să merg cu tine, numai dacă…

— Numai dacă ce?

— În caz că într-adevăr ar însemna o diferență apreciabilă. Dacă unul dintre noi poate supraviețui, însă amândoi suntem aproape sigur condamnați, atunci nu prea are sens―

— Nu-ți pot da probabilitățile, o întrerupse Richard. Însă nu cred să existe o diferență majoră dacă mergem împreună. Cunoștințele mele despre capsulă contrabalansează oarecum greutatea suplimentară. Și oricum, tot în navetă ne va fi mai bine decât să rămânem aici.

— Ești absolut convins să rachetele sunt deja pe drum, nu-i așa?

— Da. Altfel nu se poate. Aș pune pariu că un asemenea plan de rezervă a fost întocmit imediat după ce Rama și-a modificat orbita, îndreptându-se spre Pământ.

Rămaseră tăcuți o bucată de vreme. Nicole încercă să doarmă, fără succes. Hotărâseră amândoi să se odihnească șase ore înainte de plecare, așa încât să fie într-o formă fizică cât mai bună în vederea unei călătorii neîndoielnic istovitoare. Totuși, mintea lui Nicole refuza să înceteze să funcționeze. Continua să și-l închipuie pe O’Toole pierind în mingea de foc nucleară.

— E cu adevărat un om minunat, șopti Nicole. Nu era sigură dacă Richard adormise sau nu.

— Așa este, răspunse el pe același ton. Îi invidiez tăria de caracter. Nu mă pot închipui dându-mi viața cu atâta ușurință pentru altcineva. Făcu o scurtă pauză. Bănuiesc că totul se trage de la profunda sa credință religioasă. El nu vede moartea ca un sfârșit, ci doar ca o tranziție.

Eu aș putea s-o fac, socoti Nicole. Mi-aș da viața pentru Genevieve. Poate chiar și pentru Richard, și pentru acest copil încă nenăscut. Poate că în religia lui O ’Toole, toți fac parte din familia sa.

Între timp, Richard se lupta cu propriile emoții. Nu era egoist neinsistând ca Nicole să plece singură? Putea oare să justifice cu adevărat riscul suplimentar al prezenței sale în termenii abilității sale de pilot? Alungă întrebarea din minte și se strădui să se gândească la altceva.

— N-ai spus prea multe despre copil, rosti Nicole după o altă pauză.

— N-am avut încă timpul să-l integrez, sau să o integrez, în ceea ce se întâmplă, replică Richard. Purtarea mea a fost lipsită de sensibilitate… Știi că sunt fericit. Vreau doar să aștept până ce suntem salvați înainte de a mă gândi serios la rolul de tată. Se aplecă și o sărută pe Nicole. Și acum, scumpa mea, sper să nu mă consideri bădăran, dar am de gând să dorm. S-ar putea să treacă mult timp până voi mai avea altă ocazie…

— Desigur, încuviință ea. Iartă-mă. În mintea lui Nicole se formă altă imagine, de astă dată a unui copilaș. Mă întreb dacă va fi inteligent. Și dacă va avea ochii albaștri și degetele lungi ale lui Richard?

Nicole se ghemuise în colțul camerei slab luminate. Simțea încă în gură gustul pepenelui-mană. O bătaie ciudată pe umăr o deșteptă. Privi în sus și văzu uriașul avian gri catifelat, aplecat deasupra ei. Inelele vișinii din jurul gâtului său străluceau în întuneric.

— Vino, îi spuse rugător. Trebuie să vii cu noi.

Îl urmă pe avian pe hol și coti la dreapta, îndepărtându-se de coridorul vertical. Ceilalți aviani stăteau aliniați lângă perete. O priveau cu toții atent. Întreaga procesiune se porni în urma avianului gri, în josul tunelului.

Peste câteva momente, tunelul se sfârși într-o sală spațioasă. Pe peretele opus ardea o lumină slabă, în rest încăperea se afla în întuneric. Și alții erau prezenți acolo, însă Nicole nu îi distingea cu claritate. Sporadic ghicea niște siluete, atunci când treceau prin dreptul singurei surse de lumină. Nicole vru să întrebe ceva, dar liderul avian o întrerupse.

— Sssst, vor sosi aici curând.

Nicole auzi un zgomot venind de pe cealaltă latură a sălii.

Semăna cu sunetul scos de un cărucior cu roți de lemn, rostogolit pe o cărare de pământ. Pe măsură ce se apropie, avianii din jurul lui Nicole dădură înapoi, lipindu-se de ea. Câteva clipe mai târziu, în față izbucni un foc.

Deasupra căruciorului în flăcări se găsea un catafalc. Nicole își ținu respirația. Trupul mamei ei, înveșmântat în verdele regal, zăcea pe catafalc. La lumina flăcărilor, Nicole zări și alte persoane prezente înăuntru. Richard îi zâmbea, ținând de mână o fetiță cu pielea întunecată, de vreo doi anișori. Generalul O’Toole stătea foarte aproape de foc, îngenuncheat în rugăciune. În spatele lui se aflau o varietate de bioți, precum și două sau trei forme ciudate care trebuiau să fie octospideri.

Flăcările mistuiră catafalcul și ajunseră la corpul mamei ei. Anawi se ridică încet din poziția în care șezuse până atunci. Când se răsuci către Nicole, chipul i se transformă. Pe trupul ei se afla în prezent capul lui Omeh.

— Ronata, rosti el clar, profețiile trebuie să se împlinească. Sângele Senoufo se va răspândi, chiar și printre stele. Minowe va rămâne în urmă. Ronata trebuie să călătorească cu cei care vin de departe. Du-te și salvează-i pe străini și pe copiii lui Ronata.