Rama II

40. INVITAȚIE EXTRATERESTRĂ

Trebuie să mă pregătesc pentru salvare, își spuse Nicole în sine. Terminase de umplut bidonul cu lichidul verzui din interiorul pepenelui-mană. După ce secționă cu atenție partea cărnoasă și puse bucățile în vechiul container pentru alimente, Nicole se așeză jos în colțul ei.

Pfuiiii! spuse gândindu-se la neobișnuita călătorie imaginară făcută după golirea fiolei. Ce Dumnezeu a mai fost asta? Nicole își reaminti viziunea din timpul ceremoniei Poro, pe vremea când încă era o fetiță, și scurta discuție purtată cu Omeh trei ani mai târziu, în Nidougou, la funeraliile mamei sale.

— Unde a ajuns Ronata? o întrebase Omeh într-o seară, când bătrânul și fetița se aflau singuri împreună.

Înțelesese imediat ce o întreba.

— Am devenit o pasăre mare, albă. Am zburat dincolo de lună și soare, în spațiul gol.

— Ah, exclamase el, așa a crezut și Omeh.

De ce nu l-ai întrebat atunci ce ți s-a întâmplat? o întrebă omul de știință din Nicole pe fetița de zece anișori. Poate că unele dintre evenimente ar căpăta astăzi un sens. Totuși, într-un fel sau altul, Nicole știa că viziunea se situa mai presus de orice analiză, că ea exista într-un tărâm încă impenetrabil proceselor deductive care făceau știința atât de puternică. Se gândi în schimb la mama ei, la cât de minunat arătase în roba roșie cu falduri. Anawi o salvase de tigru. Mulțumesc, mamă, rosti Nicole dorind să fi vorbit mai mult cu ea.

Sunetul era straniu, ca și cum o duzină de picioare desculțe de copii lipăiau pe o podea acoperită cu linoleum; neîndoielnic, se apropia. Nicole nu avu mult timp să se minuneze. Câteva secunde mai târziu, antenele și capul unui biot centiped se iviră la marginea cavității și, fără să-și încetinească câtuși de puțin mersul, creatura coborî în jos pe peretele opus.

Biotul avea patru metri lungime. Coborî pe zid cu ușurință, plasându-și fiecare din cele șaizeci de picioare pe suprafața netedă și menținându-se pe ea printr-un fel de sucțiune. Nicole își luă trusa în spate și așteptă momentul prielnic. Apariția biotului nu o surprindea extrem de mult. După cele ce i se arătaseră în viziune, era convinsă că avea să fie salvată într-un fel sau altul.

Biotul centiped era format din cincisprezece segmente articulate între ele, fiecare cu patru picioare, și un cap asemănător cu al unei insecte, prevăzut cu o înșiruire bizară de senzori, dintre care doi erau lungi și subțiri, similari unor antene. Se părea că depozitul metalic din celălalt colț al cavității reprezenta piesele sale de schimb. Urmărit de privirea lui Nicole, biotul își schimbă trei picioare, carapacea unuia din segmente și două protuberanțe noduroase, plasate pe laturile capului. Întregul proces se desfășură în mai puțin de cinci minute. Odată operațiunea terminată, biotul începu urcușul afară din groapă.

Nicole sări pe spatele lui în clipa în care trei sferturi din corp erau agățate deja pe perete. Greutatea suplimentară se dovedi prea mare. Biotul își pierdu priza și se prăbuși împreună cu Nicole în cavitate. Câteva secunde mai târziu încercă din nou să escaladeze zidul. De astă dată Nicole așteptă până ce întreaga lungime a centipedului se afla pe perete, sperând că rezistența tuturor segmentelor îi va compensa greutatea. Zadarnic. Biotul și Nicole se prăbușiră grămadă.

Unul din picioarele din față fusese grav avariat, așa încât biotul execută reparațiile necesare înainte de a relua încercarea de escaladare a peretelui pentru a treia oară. Între timp, Nicole scosese din trusa medicală cel mai rezistent material de sutură pe care-l avea. Legă un capăt al firului pus în opt de ultimele trei segmente ale creaturii, iar la celălalt capăt făcu o buclă. După ce-și puse mănușile pentru a-și proteja mâinile și-și confecționă un soi de brâu ca firul să nu o taie, își trecu bucla în jurul taliei.

Ar putea fi un dezastru, realiză Nicole trecând în revistă toate rezultatele posibile ale planului său. Dacă legătura cedează, voi cădea. Și s-ar putea să nu mai fiu așa de norocoasă.

Centipedul porni meticulos ascensiunea. La câțiva pași mici după ce se desfășurase complet pe perete, biotul simți greutatea lui Nicole. Acum nu se mai prăbuși; se luptă să-și continue drumul. Nicole își menținu trupul perpendicular pe suprafață, ca și cum s-ar fi cățărat pe o stâncă, ținându-se cu ambele mâini de fir.

Se afla la circa patruzeci de centimetri în spatele ultimului segment al biotului. Când capul acestuia atinse marginea gropii, Nicole străbătuse jumătate din distanță. Urcușul continuă încet dar sigur, pe măsură ce, segment după segment, biotul dispărea din vedere. Totuși, câteva minute mai târziu înaintarea se reduse considerabil, oprindu-se cu totul în momentul în care numărul segmentelor rămase pe peretele vertical se reduse la patru. Dacă ar fi întins mâna, Nicole ar fi atins ultimul segment al creaturii. Pe perete se mai găsea cam un metru din lungimea totală a biotului, și cu toate acestea, centipedul părea că se împotmolise. Presiunea exercitată de Nicole asupra articulațiilor posterioare era prea mare.

Scenarii sinistre se succedară în mintea lui Nicole, în vreme ce atârna la mai bine de șase metri de fundul cavității. Bună treabă, reflectă sarcastic trăgând cu putere de fir și punându-și picioarele pe perete. Există trei variante posibile, nici una din ele grozavă. Firul să se rupă. Biotul să cadă înăuntru. Sau eu să rămân suspendată aici pentru totdeauna.

Nicole luă în considerare alternativele. Singurul plan cu o probabilitate rezonabilă de succes — deși rămânea extrem de periculos — la care se putea gândi era să urce pe firul de sutură până la ultimul segment și apoi, folosind cumva trupul sau picioarele centipedului, să-și croiască drum până la margine.

Privind sub ea, își aminti prima căzătură. Cred că am să aștept puțin să văd dacă mașina asta are sau nu de gând să se miște mai departe. Așa se scurse un minut, apoi altul. Nicole respiră adânc. Apucă bine firul și se ridică în sus pe zid. Repetă operația folosindu-se de cealaltă mână. Ajunsese chiar sub ultimul segment. Întinse mâna și apucă unul din picioarele biotului, însă de îndată ce încercă să se sprijine de el, piciorul se desprinse de perete.

Cam atâta cu acest plan, își zise după o clipă de spaimă. Se echilibra iarăși imediat sub centiped, și îl studie cu atenție. Carapacea fiecărui segment era confecționată din plăcuțe suprapuse. Poate dacă aș apuca una din ele… Nicole recapitulă primele două încercări de a călări pe spatele biotului. Forța de sucțiune din picioare a fost cea care a cedat. Acum cea mai mare parte a biotului se află pe nivelul de deasupra. Ar trebui să mă susțină.

Înțelese că odată ajunsă pe spatele creaturii, nu mai avea nici o protecție dacă ar fi căzut. Pentru a-și verifica ideea, se ridică pe fir și apucă una din plăcile carapacei. Problema era dacă placa îi va suporta greutatea. Încercă să-i determine rezistența în timp ce se ținea cu cealaltă mână de firul de sutură. Toate bune până atunci.

Prinse o placă de pe segmentul posterior al centipedului și se trase în sus cu mare precauție, dând apoi drumul firului. Își încolăci picioarele în jurul creaturii și înaintă pe el până ce ajunse la următoarea plăcuță. Picioarele ultimului segment posterior se desprinseră cu zgomot de pe perete, însă biotul nu făcu altă mișcare.

Repetă operațiunea de încă două ori, trecând de la un segment la altul. Nicole aproape ajunsese sus. Pe parcursul ultimei ascensiuni o scutură un frison de spaimă, în momentul în care biotul alunecă câțiva centimetri înapoi în groapă. Ținându-și respirația, așteptă până ce biotul se stabiliză, după care continuă să se târască spre primul segment aflat la nivelul solului. Brusc biotul se puse iarăși în mișcare, dar Nicole se rostogoli pur și simplu într-o parte și ateriză pe spate.

— Aleluia! strigă ea.

Stând pe zidul ce înconjura New York-ul și privind apele învolburate ale Oceanului Cilindric, Nicole se întrebă de ce nu răspunsese nimeni apelurilor sale de ajutor. Autotestul aparatului de emisie indica că acesta funcționează, și totuși, de trei ori încercase să stabilească legătura cu restul echipajului, fără succes. Nicole cunoștea mijloacele de comunicații aflate la dispoziția astronauților. Lipsa unui răspuns însemna că pe o rază de șase-opt kilometri nu se găsea nici unul din colegii ei, și că stația releu de la baza Beta nu era operațională. Dacă ar fi fost, atunci m-ar auzi indiferent de unde, chiar și de pe Newton.

Nicole se îmbărbătă spunându-și că echipajul se afla fără îndoială la bordul navei, pregătindu-se pentru o altă ieșire, iar stația de comunicații fusese probabil avariată de uragan. Ce o deranja însă era faptul că trecuseră patruzeci și cinci de ore de când marea începuse să se topească și nouăzeci de ore de la căzătura ei în groapă. De ce n-o căuta nimeni?

Ochii ei cercetară cerul în căutarea vreunui elicopter. După cum prevăzuse, atmosfera conținea nori. Topirea Oceanului Cilindric modificase considerabil starea meteorologică a lui Rama. Temperatura crescuse simțitor. Nicole aruncă o privire spre termometru, care-i confirmă supoziția că în prezent erau patru grade peste valoarea de îngheț.

Varianta cea mai probabilă e că se vor întoarce în curând, judecă Nicole. Trebuie să rămân aproape de acest zid, așa încât să fiu observată ușor. Nu pierdu timpul gândindu-se la alte scenarii, mult mai improbabile. Pentru o clipă luă în considerație și posibilitatea ca asupra echipajului să se fi abătut un dezastru, nimeni nefiind disponibil să o caute pe ea. Dar și în acest caz, trebuie să procedez la fel. Mai devreme sau mai târziu tot vor veni.

Pentru a-și omorî timpul, luă o mostră din ocean și o testă. Apa conținea foarte puțin din otrăvurile organice descoperite de prima expediție ramană. Poate că au proliferat, dispărând apoi cât timp eu mă aflam încă în groapă, opină Nicole. Oricum, în prezent majoritatea lor practic a dispărut. Își sublinie în gând că la o adică, un bun înotător ar fi putut să traverseze apa fără barcă. Își aminti însă fotografiile bioților rechini și a celorlalți locuitori acvatici raportați de Norton și de echipajul său și își revizui astfel însemnarea.

Câteva ore străbătu zidul în lung și-n lat. În vreme ce-și mânca liniștită prânzul reprezentat de conținutul pepenelui-mană (gândindu-se totodată la metodele pe care le-ar fi putut întrebuința ca să recupereze și restul pepenelui, în caz că nu avea să fie recuperată în următoarele șaptezeci și două de ore), i se păru că aude un strigăt sosind dinspre oraș. Se gândi imediat la doctorul Takagishi.

Încercă să comunice prin radio. Nimic. Căută iarăși pe cer semnul vreunui elicopter. Încă medita dacă să-și abandoneze ori nu poziția de pe zid, când auzi un al doilea țipăt. De astă dată stabilise mai bine direcția aproximativă. Îndreptându-se spre scări, o porni spre sud în centrul New York-ului.

Nicole nu-și actualizase harta orașului stocată în computer. După ce traversă străzile circulare din apropierea pieței centrale, se opri lângă octaedru și introduse în memorie toate descoperirile, inclusiv hambarul cu gropi și celelalte lucruri pe care și le amintea. O clipă mai târziu, admirând frumusețea bizară a clădirii cu opt laturi, auzi al treilea strigăt. Semăna mai degrabă cu un țipăt strident. Dacă Takagishi era responsabil de el, atunci era capabil să scoată sunete foarte ciudate!

Traversă în fugă piața, încercând să se apropie de sursa țipătului cât încă îl avea proaspăt în minte. Lângă construcțiile situate pe latura opusă, țipătui se auzi din nou. De data aceasta auzi și un răspuns. Recunoscu vocile. Sunau asemeni celor ale perechii de aviani care o vizitaseră în groapă. Nicole deveni mai precaută. Merse mai departe. Vociferările păreau să vină din zona plaselor considerate de Francesca Sabatini atât de fascinante.

În mai puțin de două minute, Nicole stătea între doi zgârie-nori legați în partea de jos printr-o plasă groasă de ochiuri, înaltă de vreo cincizeci de metri. La douăzeci de metri deasupra solului, un avian cu corpul ca de catifea fusese prins în capcană. Ghearele și aripile i se încurcaseră în plasa lipicioasă. Zărind-o pe Nicole, scoase un strigăt. Însoțitorul său mai mare, ce până atunci se rotise în cercuri deasupra clădirilor, coborî în picaj spre ea.

Nicole se ghemui lângă fațada unuia dintre zgârie-nori. Avianul articulă niște sunete de parcă ar fi certat-o, dar nu o atinse. Celălalt cu trup catifelat spuse ceva, iar după un schimb de replici, uriașa pasăre de linoleum se retrase pe un soi de terasă, la vreo douăzeci de metri depărtare.

După ce se calmă (continuând însă să urmărească cu coada ochilor pasărea uriașă), Nicole se apropie de plasă și o inspectă cu grijă. Nici ea și nici Francesca nu avuseseră timp să o facă atunci când îl căutaseră pe Takagishi, așa că aceasta constituia prima ocazie de a o examina pe îndelete. Plasa era confecționată dintr-un material asemănător cu frânghia, de o oarecare elasticitate și cu o grosime de patru centimetri. Existau acolo mii de intersecții, și în fiecare se găsea un mic nod. Nodurile erau într-adevăr puțin lipicioase, dar nu îndeajuns ca s-o determine pe Nicole să creadă că întreaga plasă era opera unui păianjen, întinsă pentru a captura diferite zburătoare.

În vreme ce studia partea de jos a plasei, avianul liber zbură pe deasupra capului ei și ateriză în apropierea prietenului prins în cursă. Atent să nu se încâlcească la rândul său în ochiurile plasei, începu să se joace cu corzile folosindu-și ghearele. Le întinse și le răsuci, cu oarecare greutate. Apoi păși cu gingășie spre locul unde zăcea celălalt avian și încercă stângaci să rupă ori să desfacă legăturile în care fusese prins acesta. După ce termină mișcarea, pasărea se dădu înapoi și o fixă pe Nicole.

Ce face oare? se întrebă Nicole. Sunt sigură că vrea să-mi comunice ceva… Observând că Nicole rămâne nemișcată, avianul repetă cu sârguință întreaga operațiune. De această dată, Nicole înțelese că ființa extraterestră părea să-i spună că nu își poate elibera prietenul. Nicole zâmbi și-i făcu un semn din mână. Apoi, stând mai departe la baza plasei, legă două dintre corzile adiacente. Când le desfăcu după aceea, ambii aviani își manifestară zgomotos aprobarea. Repetă mișcarea de două ori, arătând întâi spre ea, apoi se creatura cu corp de catifea prinsă deasupra.

Urmă o conversație rapidă în limbajul lor puternic, uneori melodios, și cea mai mare dintre păsări se întoarse pe terasă. Nicole se uită la cealaltă. Se prinsese în trei locuri diferite, iar zbaterile ulterioare nu reușiseră decât să o încurce și mai mult în corzile elastice. Femeia presupuse că avianul se lăsase surprins de uraganul violent și fusese aruncat în plasă noaptea trecută. Firele se deformaseră probabil sub impact, iar când reveniseră la poziția normală, pasărea se văzuse prinsă în capcană.

Nu îi venea greu să se cațăre. Plasa era bine ancorată de ambii zgârie-nori, și cântărea destul de mult ca Nicole să nu se legene. Douăzeci de metri reprezentau însă o înălțime apreciabilă, mai mare decât cea a unei clădiri normale cu șase etaje, astfel că Nicole începuse să-și schimbe părerea când, în sfârșit, ajunse alături de avianul prizonier.

Gâfâia din cauza efortului. Se apropie încetișor de avian, pentru a se asigura că nu înțelesese greșit comunicarea lor. Creatura străină o urmări fix cu uriașii ei ochi albaștri.

Una din aripi se încurcase foarte aproape de capul păsării. Nicole începu să o elibereze numai după ce-și înfășură câteva corzi în jurul propriilor glezne, protejându-se împotriva unei eventuale căderi. Treaba era anevoioasă. La un moment dat o învălui respirația puternică a creaturii. Cunosc acest miros, constată ea. Lui Nicole îi luă o clipă să facă conexiunea cu pepenele-mană din care consumase mai devreme. Deci mănânci același lucru. Dar de unde vine? Își dori să fi fost în stare să le vorbească acestor ființe stranii și minunate.

Se luptă cu primul nod. Era foarte strâns. Se temea să tragă prea puternic, să nu rănească cumva aripa creaturii. Introduse mâna în trusa medicală și scoase bisturiul.

În aceeași clipă, celălalt avian se năpusti asupra ei, țipând și vociferând, încât o sperie de moarte. Pasărea nu-i permise să continue operația până ce Nicole nu se îndepărtă de prizonier, demonstrând cum funcționează bisturiul pe una din corzile alăturate.

Odată cu utilizarea scalpelului, treaba se termină rapid. Avianul cu trup de catifea se ridică în aer, inundând împrejurimile cu muzicale strigăte de fericire. Însoțitorul i se alătură în această sărbătoare și cele două păsări se jucară, ca niște îndrăgostiți, în aerul de deasupra plasei. Un moment mai târziu dispărură, iar Nicole coborî încet pe sol.

Era mulțumită de ea însăși. Acum era pregătită să se întoarcă pe zid și să aștepte expediția de salvare, pe care o considera iminentă. Se îndreptă spre nord cântând o melodie populară de pe Loira, pe care și-o amintea din adolescență.

După câteva minute, Nicole avea din nou tovărășie. Mai precis, avea un ghid. Ori de câte ori pornea într-o direcție greșită, avianul de catifea care zbura deasupra făcea un tărăboi cumplit: Zgomotul înceta doar când Nicole alegea direcția cea bună. Mă întreb oare unde mergem? reflectă ea.

În piață, la nu mai mult de patruzeci de metri de octaedru, avianul se abătu brusc asupra unei porțiuni deloc vizibile de pe solul metalic. Bătu din aripi de câteva ori, apoi se roti deasupra locului. Un soi de capac se dădu în lături, iar creatura dispăru sub nivelul pieței. Ieși de două ori la suprafață, scoase niște sunete în direcția lui Nicole, apoi coborî din nou.

Nicole pricepu mesajul. Cred că sunt invitată în casă să cunosc familia: Să sperăm doar că nu constitui cina.