Rama II

39. APA ÎNȚELEPCIUNII

Vederea lui Nicole se încețoșă imediat. Închise ochii pentru o secundă. Când îi redeschise, un vârtej de culori strălucitoare o orbi, defilându-i prin față în forme geometrice, ca și cum s-ar fi deplasat pe lângă ele cu mare viteză. În centrul câmpului vizual, în depărtare, un punct negru se desprinse din fundal, în mijlocul unui model alternând în roșu și galben. Nicole se concentră asupra punctului, pe măsură ce acesta creștea, năpustindu-se spre ea. Văzu un bărbat, un negru bătrân alergând prin savana africană într-o noapte înstelată. Nicole îi observă cu limpezime chipul în clipa în care omul se răsuci să escaladeze un munte de pietre. Bărbatul semăna cu Omeh, dar și, întrucâtva bizar, cu mama ei.

Se cățăra pe pietre cu remarcabilă agilitate. Se opri în vârf, proiectat pe fundalul cerului, cu brațele larg desfăcute și privi secera lunii de la orizont. Nicole auzi sunetul scos de motorul unei rachete și se răsuci spre stânga. Zări o navetă aselenizând pe solul lunar. Doi bărbați în costume spațiale coborau pe o scară. Îl auzi pe Neil Armstrong rostind: «Un mic pas pentru om, un salt uriaș pentru omenire».

Buzz Aldrin i se alătură lui Armstrong pe suprafața selenară și amândoi indicară spre dreapta. Îl priveau pe bătrânul negru stând pe o pantă din apropiere. Negrul zâmbea. Avea dinții foarte albi.

Fața lui crescu tot mai uriașă, în vreme ce peisajul lunar din spate se topea. Începu să cânte încet, în Senoufo și un timp Nicole nu înțelese ce spune. Deodată, realiză că ei i se adresa și că înțelegea toate cuvintele. «Sunt unul din strămoșii tăi. Băiat fiind, am ieșit afară să meditez în noaptea când oamenii au aselenizat. Însetat, am băut cu sete din apele Lacului Înțelepciunii. Întâi am zburat spre lună, unde am vorbit cu astronauții, apoi spre alte lumi. I-am întâlnit pe Cei Mari. Ei mi-au spus că tu vei duce către stele povestea lui Minowe.»

Capul bătrânului începu să crească iarăși. Dinții îi deveniră lungi și ascuțiți, ochii i se îngălbeniră. Se transformă într-un tigru și i se repezi la beregată. Nicole țipă simțindu-i colții pe gât. Se pregăti de moarte. Dar tigrul se înmuie, cu o săgeată îngropată adânc într-o coastă. Nicole auzi un zgomot și ridică privirea. Mama ei, îmbrăcată într-o magnifică robă roșie cu falduri și ținând în mână un arc de aur, alerga grațios spre un car minunat împodobit, oprit în aer. «Mamă… așteaptă», strigă Nicole.

Silueta se întoarse. «Te-ai lăsat ademenită», rosti femeia. «Trebuie să fii mai grijulie. Te pot salva numai de trei ori. Ferește-te de ceea ce nu poți vedea, dar care știi că se află lângă tine». Anawi se urcă în car și apucă frâiele. «Nu trebuie să mori. Te iubesc, Nicole.» Înaripații cai roșii se făcură din ce în ce mai mici, până ce Nicole îi pierdu din vedere.

Modelele colorate îi reveniră înaintea ochilor. De astă dată Nicole asculta muzică, la început mult distanțată, apoi mult mai aproape. Era ceva artificial, asemănătoare cu clinchetele unor clopoței de cristal. Minunată, halucinantă, eterică. A-plauze puternice. Nicole ședea în primul rând de fotolii, la un concert împreună cu tatăl ei. Pe scenă, un oriental cu părul lung până la pământ, extazul citindu-i-se în priviri, cânta la trei instrumente stranii. Sunetul o învăluia de pretutindeni, făcând-o să dorească să plângă.

«Haide», spuse Pierre, «trebuie să mergem». În vreme ce se uita la el, părintele ei se transformă în vrabie. Îi surâse. La rândul ei, dădu din aripi și amândoi se ridicară în aer, părăsind concertul. Muzica se estompă. Aerul îi biciuia. Nicole vedea frumoasa vale a Loirei și vila din Beauvois. Era mulțumită să se întoarcă acasă. În schimb, vrabia care era tatăl ei coborî în Chinon, mai departe în jos pe cursul Loirei. Cele două vrăbii se așezară pe ramurile unui copac, în parcul castelului.

Sub ei, în aerul rece de decembrie, Henric Plantagenetul și Eleanor de Aquitania discutau aprins succesiunea la tronul Angliei. Eleanor păși sub copac și observă vrăbiile. «Ah, salut, Nicole, nu știam că ești aici.» Regina Eleanor întinse mâna și mângâie pântecul vrăbiei. Nicole se înfioră sub atingerea ușoară. «Să-ți aduci aminte, Nicole», spuse femeia, «destinul e mai important ca dragostea, indiferent de natura ei. Vei fi capabilă să înduri orice dacă ești sigură de destinul tău.»

Nicole simți miros de fum și simți că era nevoie de ei în altă parte. Se ridică în aer alături de tatăl ei, îndreptându-se spre Normandia. Mirosul deveni mai puternic. Auziră un strigăt de ajutor și-și intensificară bătăile aripilor.

În Rouen, o, fată simplă cu ochi strălucitori îi privi apropiindu-se. Focul de dedesubt îi atinsese picioarele; mirosul de carne arsă se răspândise în aer. Fata își coborî ochii într-o rugăciune, în timp ce un preot ținea deasupra ei o cruce. «Lăudat fie Isus», rosti ea cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.

«Te salvăm, Jeanne», strigă Nicole coborând în piața aglomerată împreună cu tatăl ei. Jeanne îi îmbrățișă când o dezlegară de pe rug. Focul explodă în jurul lor și totul se înnegri. În clipa următoare, Nicole zbura iarăși, însă de astă dată sub forma unui uriaș stârc alb. Era singură în interiorul lui Rama, planând la înălțime deasupra insulei New York. Făcu un viraj să evite un avian, care o privi cu uimire.

Nicole observa orașul în detalii incredibile. Era ca și cum avea ochi multispectrali, prevăzuți cu o mare varietate de lentile. Era în stare să vadă mișcările din patru locuri diferite. În apropierea hambarului, un biot centiped înainta încet spre capătul sudic al clădirii. Din vecinătatea tuturor celor trei piețe centrale, căldura emana din surse subterane, generând modele colorate pentru viziunea ei în infraroșu. Nicole se roti deasupra hambarului și ateriză în siguranță în groapă.