Rama II

12. RAMANI Șl ROMANI

— Așadar, ce părere ai? Nicole des Jardins se ridică și se întoarse încet în rața monitorului. Era îmbrăcată într-o rochie albă, bine ajustată, confecționată dintr-un material supraelastic. Tivul se termina chiar sub genunchi, iar mânecile lungi erau marcate cu o fâșie neagră ce trecea pe sub cot, legând umărul cu încheietura mâinii. Cureaua lată, neagră ca pana corbului, se asorta cu părul și cu pantofii ei cu toc înalt. Un pieptene îi prindea părul la spate, lăsat apoi să cadă liber până aproape de talie. Singura bijuterie era o brățară de aur cu trei rânduri de diamante mici, purtată la încheietura mâinii stângi.

— Arăți superb, Maman, îi răspunse de pe ecran Genevieve. Nu te-am mai văzut îmbrăcată la patru ace și cu părul desfăcut. Ce s-a întâmplat cu hainele tale obișnuite? Fetița de paisprezece ani zâmbi ștrengar. La cât începe petrecerea?

— Nouă treizeci, replică Nicole. Monden de târziu. Probabil nu vom lua masa decât după încă un ceas. Voi mânca ceva la hotel înainte de plecare ca nu cumva să mor de foame.

— Maman, nu uita ce mi-ai promis. Săptămâna trecută în Aujourd’hui se menționa că Julien LeClerc, cântărețul meu preferat, va fi unul dintre artiștii prezenți. Trebuie să-i spui că fiica ta crede că e absolut divin!

Nicole surâse:

— Am s-o fac pentru tine, scumpo, deși foarte probabil că

gestul meu se va interpreta cu totul altfel. Din câte am auzit, al tău Monsieur LeClerc crede că toate femeile din lume sunt îndrăgostite de el. Făcu o pauză. Unde-i bunicul? Mi s-a părut c-ai spus că ți se va alătura în câteva minute.

— Aici sunt, declară tatăl lui Nicole în timp ce fața sa prietenoasă și bronzată apăru pe ecran, lângă cea a nepoatei. Tocmai am terminat un capitol din romanul despre Peter Abelard. N-am crezut că vei suna așa devreme. Pierre des Jardins avea șaizeci și șase de ani: un romancier istoric cu mare succes în ultimii ani, a cărui viață fusese plină de șanse și împliniri de la moartea prematură a soției. Arăți splendid! exclamă după ce-și văzu fiica în toaleta de seară. Ai cumpărat rochia de la Roma?

— De fapt, Papa, zise Nicole făcând o nouă piruetă pentru a-și pune în valoare rochia, am cumpărat-o acum trei ani pentru căsătoria lui Francoise. Dar, bineînțeles, n-am avut încă prilejul s-o îmbrac. Crezi că e prea simplă?

— Câtuși de puțin, replică Pierre. Ba cred că-i tocmai potrivită pentru tipul ăsta de petreceri extravagante. Dacă va fi ca cele la care obișnuiam eu să mă duc, atunci fiecare femeie va purta rochia și bijuteriile cele mai scumpe și mai aiurite. Vei ieși în evidență îmbrăcată așa, «simplu», în alb și negru. În special cu părul desfăcut. Arăți perfect.

— Mulțumesc, spuse Nicole. Chiar dacă te știu subiectiv, tot îmi place să-ți ascult complimentele. Privi spre tatăl și fiica ei, cele mai apropiate ființe pe care le avea de șapte ani încoace. Sunt cu adevărat neliniștită. Nu cred că am să mă simt așa nici în ziua când voi ajunge pe Rama. Întotdeauna mă simt ca un pește pe uscat la asemenea baluri simandicoase, iar astăzi am un presentiment inexplicabil. Îți aduci aminte, Papa, felul cum m-am simțit fetiță fiind, cu o zi înainte să ne moară câinele?

Tatăl ei deveni serios.

— Atunci poate ar fi bine să rămâi la hotel. Prea multe din presentimentele tale s-au adeverit în trecut. Îmi amintesc că mi-ai spus că ceva nu era în regulă cu mama ta doar cu două zile înainte să primesc mesajul…

— Sentimentul nu-i atât de puternic, îl întrerupse Nicole, Și, în plus, ce scuză să găsesc? Toată lumea mă așteaptă, în special presa, după spusele Francescăi Sabatini. Tipa-i încă iritată că am refuzat să-i acord interviul.

— Ei, în acest caz, du-te. Dar încearcă să te distrezi și tu un pic. Nu lua lucrurile prea în serios în seara asta.

— Și amintește-ți să-l saluți din partea mea pe Julien LeClerc, adăugă Genevieve.

— O să vă simt lipsa la miezul nopții. Va fi prima dată din 2194 când nu petrecem împreună Anul Nou. Nicole făcu o pauză, amintindu-și zilele de sărbătoare petrecute în familie. Aveți grijă, amândoi. Știți cât de mult vă iubesc.

— Și eu te iubesc, Maman, strigă Genevieve. Pierre îi făcu semn din mână.

Nicole închise Videofonul și-și privi ceasul. Era opt. Încă o oră până avea să se întâlnească cu șoferul în hol. Se îndreptă spre terminalul computerului să comande ceva de mâncare. Ceru o supă groasă de legume și o sticlă cu apă minerală. I se răspunse că i se va onora comanda în maximum nouăsprezece minute.

Sunt într-adevăr extrem de nervoasă în aceasta seară, medită Nicole răsfoind paginile Italiei și așteptându-și cina. Reportajul principal din revistă îl constituia în fapt un interviu cu Francesca Sabatini. Zece pagini întregi și vreo douăzeci de fotografii diferite ale acestei «la bella signora». Interviul discuta cele două seriale documentare extrem de reușite ale Francescăi (primul despre dragostea în epoca modernă, al doilea despre droguri și medicamente), accentuând faptul că, chiar în toiul unor întrebări referitoare la stupefiante, Francesca continua să fumeze țigară după țigară.

Nicole citi atent dar în grabă articolul, remarcând aspecte ale personalității Francescăi pe care le trecuse cu vederea până atunci. Ce o motivează? Nicole se miră în sinea ei. Ce dorește în realitate? Spre sfârșitul interviului, reporterul îi ceruse Francescăi părerea despre cele două femei din echipajul misiunii Newton.

«Mă simt ca și cum aș fi singura femeie din echipaj, replicase Francesca. Nicole reveni asupra paragrafului. Pilotul rus Turgheniev gândește și acționează ca un bărbat, în vreme ce prințesa franco-africană Nicole des Jardins și-a suprimat deliberat propria feminitate, un lucru trist dacă ne gândim cât de femeie frumoasă este.»

Nicole fu puțin necăjită de comentariile directe ale colegei sale. Dar, mai mult decât orice, se amuză. Simți un impuls competitiv, deși se mustră pentru o astfel de reacție copilărească. La momentul potrivit, am s-o întreb pe Francesca despre acest articol, își zise zâmbind Nicole. Cine știe? Poate chiar am s-o întreb dacă seducerea bărbaților căsătoriți o face să fie mai feminină.

Călătoria de patruzeci de minute de la hotel la Vila lui Hadrianus situată în suburbiile Romei, nu departe de orășelul balnear Tivoli, se scurse într-o tăcere completă. Celălalt pasager din mașina lui Nicole era Hiro Yamanaka, cel mai taciturn dintre toți cosmonauții. În interviul luat cu zece luni în urmă lui Yamanaka, o frustrată Francesca Sabatini, după zece minute de răspunsuri monosilabice din partea japonezului, îl întrebase pe acesta dacă erau sau nu adevărate zvonurile că el ar fi un android.

— Ce să fiu? întrebase Yamanaka.

— Sunteți android? repetase Francesca cu un zâmbet răutăcios pe față.

— Nu, răspunsese pilotul japonez, al cărui chip rămăsese absolut fără expresie, în lumina puternică a reflectoarelor.

Când mașina părăsi drumul principal dintre Roma și Tivoli pentru a parcurge ultima milă până la Vila lui Hadrianus, traficul se aglomera. Avansau încet, nu numai din cauza nenumăratelor mașini ce aduceau personalități la gală, dar și datorită sutelor de curioși înșirați de o parte și de alta a drumului îngust.

Nicole răsuflă ușurată în clipa în care automobilul intră pe o alee circulară, trase pe dreapta și opri. Dincolo de geamul fumuriu al mașinii vedea un grup de reporteri și de fotografi, pregătiți să se repeadă asupra oricărei persoane ce ar fi coborât. Ușa se deschise automat și ea ieși, strângându-și mai bine în jurul trupului haina neagră din piele de căprioară și fiind atentă să nu-și prindă tocurile pe undeva.

— Cine-i aia? auzi o voce.

— Franco… vino repede aici… e astronautul des Jardins.

Urmă un ropot de aplauze și flash-urile a nenumărate aparate de fotografiat. Un italian plăcut la vedere făcu un pas înainte și apucă mâna lui Nicole. Oamenii se îngrămădeau în jur, câteva microfoane îi fură întinse sub nas în timp ce era mitraliată din toate părțile de sute de întrebări, în patru sau cinci limbi diferite.

— De ce ați refuzat să acordați un interviu personal?

— Vă rugăm să vă descheiați haina ca să vă vedem rochia.

— Ca doctor, cosmonauții vă respectă?

— Opriți-vă, o clipă numai. Zâmbiți, vă rog.

— Ce părere aveți despre Francesca Sabatini?

Nicole nu scoase nici un cuvânt în vreme ce gărzile de corp îndepărtau oamenii, conducând-o spre o mașinuță electrică acoperită, care începu imediat să urce încetișor o pantă lungă.

O italiancă amabilă le prezenta în engleză împrejurimile. Hadrianus, conducătorul imperiului roman între 117 și 134 d.Chr., construise această imensă vilă pentru propria sa plăcere. Capodopera arhitecturală, un amestec de stiluri pe care împăratul le întâlnise pe parcursul numeroaselor sale călătorii în cele mai îndepărtate provincii, fusese proiectată de el însuși să ocupe o suprafață de trei sute de acri de câmpie, la poalele dealurilor Tiburtini.

După câte se părea, scurta călătorie printre clădirile străvechi făcea parte din programul festiv al serii. În realitate, ruinele bine luminate sugerau doar vag trecuta glorie, deoarece cele mai multe dintre acoperișuri lipseau, statuile decorative fuseseră îndepărtate, iar pereților aspri de piatră le lipsea orice podoabă. Și totuși, de îndată ce mașinuța trecu de ruinele Canopus-ului, monument construit în jurul unei piscine dreptunghiulare în stil egiptean (a cincisprezecea sau a șaisprezecea clădire a complexului, după numărătoarea lui Nicole), Vila începu să-și facă simțită măreția.

Bărbatul care a construit-o e mort de peste două mii de ani, medită Nicole, amintindu-și de orele de istorie. Una din cele mai inteligente personalități care au trăit vreodată. Soldat, administrator, lingvist. Zâmbi evocându-și povestea lui Antinous. Singur cea mai mare parte a vieții. Cu excepția unei pasiuni scurte, dar devastatoare, încheiate cu o tragedie.

Electromobilul se opri în cele din urmă. Ghidul își sfârșise monologul.

— Pentru a onora marea Pax Romana, lunga perioadă de pace de acum două milenii, guvernul italian, sprijinit de numeroase donații ale unor diverse corporații menționate pe soclul statuii aflate în dreapta dumneavoastră, a decis în 2189 să ridice o replică perfectă a Teatrului Maritim al lui Hadrianus. Poate vă aduceți aminte că am trecut pe lângă ruinele originale la puțin mai înainte. Scopul reconstrucției este de a ne ajuta să ne închipuim cum era o vizită la vilă în timpul vieții împăratului. Clădirea a fost terminată în 2193, fiind folosită de atunci pentru întâlniri și manifestări oficiale!

Oaspeții fură primiți de tineri italieni în ținută de seară, toți la fel de înalți și chipeși, care-i escortară pe ultima parte a traseului, prin Holul Filozofului până în Teatrul Maritim propriu-zis. Avu loc un sumar control la intrare, apoi oaspeții fură lăsați să circule liber, după pofta inimii.

Nicole era încântată de clădirea rotundă, cu un diametru de aproximativ patruzeci de metri. Un inel de apă izola o insulă interioară, unde se ridica o casă spațioasă cu cinci camere și o curte mare, cu o galerie largă cu coloane canelate. Deasupra apei și a galeriei interioare nu exista nici un fel de acoperiș, cerul liber asigurând întregului teatru un sentiment de libertate, în jurul clădirii, oaspeții se amestecară unii cu alții, discutând și servind băuturi; chelneri-roboți din ultima generație circulau de ici colo încărcați cu tăvi pline cu pahare de șampanie, vin și alte băuturi spirtoase. De cealaltă parte a celor două podețe care legau insula cu galeria și restul teatrului, Nicole observă vreo zece angajați îmbrăcați în alb aranjând bufetul.

O blondă plinuță însoțită de soțul ei, un chelbos nostim și mătăhălos, cu o pereche de ochelari demodați, se apropie rapid de Nicole. Se pregăti să reziste atacului sorbind o înghițitură dintr-un cocteil de șampanie și coacăze negre pe care i-l oferise cu o insistență stranie un robot, câteva minute mai devreme.

— Oh, Madame des Jardins, rosti bărbatul, fluturând din mână și apropiindu-se în mare viteză. Trebuie neapărat să vă vorbesc. Soția mea vă este una dintre cele mai înflăcărate admiratoare. Oprindu-se lângă Nicole, făcu un semn soției. Vino-ncoace, Cecelia, strigă el. Am pus mâna pe ea.

Nicole oftă adânc și se forță să zâmbească. Va fi una din acele seri exasperante, își spuse în sine.

În sfârșit, poate mă voi bucura și eu de câteva minute de liniște și pace. Nicole ședea singură la o măsuță într-un colț al camerei, așezată deliberat cu spatele spre ușă. Încăperea se afla spre partea din spate a clădirii de pe insulă, chiar în mijlocul Teatrului Maritim. Nicole înghiți și ultima îmbucătură și o ajută să alunece cu niște vin.

Oftă, încercând fără succes să-și amintească măcar jumătate din persoanele întâlnite în ultima oră. Fusese ca o fotografie premiată, trecută de la unul la altul și ridicată în slăvi de toată lumea. Fusese îmbrățișată, sărutată, alintată, ciupită, curtată atât de bărbați cât și de femei; un bogat armator suedez o ceruse chiar în căsătorie, invitând-o la «castelul» său de lângă Goteborg. Nicole de-abia dacă izbutise să scoată un cuvânt. Fața o durea de atâtea zâmbete politicoase, iar vinul și cocteilurile cu șampanie o amețiseră.

— Ei bine, pe onoarea mea dacă doamna în rochie albă nu-i chiar o colegă, însăși prințesa de gheață, Madame Nicole des Jardins, auzi Nicole o voce familiară alături. Se răsuci și-l văzu pe Richard Wakefield împleticindu-se, lovindu-se de o masă și recâștigându-și echilibrul, agățându-se de un scaun și aproape căzându-i în sfârșit în brațe.

— Îmi pare rău, rânji el, reușind să se așeze lângă ea. Mi-e teamă că am băut prea mult gin cu apă tonică. Luă o înghițitură sănătoasă din paharul care reușise ca prin minune să nu-l verse. Și acum, zise el făcându-i cu ochiul, dacă nu te superi, am să trag un pui de somn înainte de spectacolul cu delfini.

Nicole râse în clipa în care capul lui Richard lovi masa de lemn cu un pocnet sec, iar el simulă pierderea cunoștinței. După câteva secunde, se aplecă jucăușă peste el și-i ridică cu forța o pleoapă.

— Dacă n-ai nimic împotrivă, camarade, ce-ar fi să nu treci într-o altă lume înainte să-mi explici puțin chestia asta cu delfinii…

Richard se ridică cu mare efort și începu să-și rotească ochii în cap.

— Adică nu știi? Dumneata, care cunoști întotdeauna toate orarele și toate procedurile? Imposibil!

Nicole își termină vinul.

— Fii serios, Wakefield. Despre ce vorbești?

Richard deschise una din micile ferestre și-și trecu brațul prin ea, arătând spre întinderea de apă înconjurătoare.

— Marele Dr. Luigi Bardolini se găsește aici împreună cu inteligenții săi delfini. Francesca îl va prezenta peste vreo cincisprezece minute. Se holbă cu dezinvoltură la Nicole. Doctorul Bardolini e pe punctul să dovedească chiar aici, în această seară, strigă el, că delfinii săi sunt capabili să treacă orice examen de admitere la facultate.

Nicole se retrase și-și privi cu atenție colegul. Chiar că-i beat. Poate că se simte la fel de nelalocul lui ca și mine.

Richard privea cu atenție pe fereastră.

— Petrecerea asta-i o veritabilă grădină zoologică, nu-i așa? rosti Nicole după o lungă tăcere. Unde i-au găsit…

— Asta-i, o întrerupse brusc Wakefield, trântind un pumn triumfător în masă. De aia mi-a părut familiar locul de cum am pășit înăuntru. Îi aruncă o privire lui Nicole, care-l măsura din ochi ca și cum și-ar fi pierdut mințile. E un Rama în miniatură, nu-ți dai seama? El sări în sus, incapabil să-și ascundă bucuria produsă de o asemenea descoperire epocală. Apa din jurul casei e Oceanul Cilindric, galeriile reprezintă Câmpia Centrală, iar noi, frumoasă doamnă, stăm în mijlocul orașului New York.

Nicole începea să priceapă, dar nu putea ține pasul cu gândurile haotice ale lui Richard Wakefield.

— Și ce dovedește această similitudine? se interesă ea cu voce tare. Ce sens are faptul că niște arhitecți muritori au construit acum două mii de ani un teatru pe aceleași principii cu cele utilizate pe nava ramană? Asemănare de natură? Similaritate de cultură? Nu, absolut!

El se opri, conștient de-abia acum că Nicole îl privea fix.

— Matematica! zise el emfatic. Expresia ei sceptică îi spuse că încă nu îl înțelesese pe deplin. Matematica, rosti el iarăși, dintr-o dată surprinzător de lucid. Asta este cheia. Aproape cu siguranță că ramanii nu arătau ca noi și la fel de clar e că s-au dezvoltat într-o lume mult diferită de a noastră. Dar ei trebuie să fi cunoscut aceeași matematică ca și romanii.

Fața i se lumină.

— Hah, urlă din nou, făcând-o pe Nicole să sară în sus. Era foarte mulțumit de sine. Ramani și romani. Despre asta-i vorba aici. Și pe undeva pe la mijloc pe scara evoluției se află și modemul Homo Sapiens.

Nicole clătină din cap în vreme ce Richard exulta de bucurie la felul cum îi funcționa mintea.

— Tot nu înțelegi, frumoasă doamnă? întrebă el, întinzând mâna pentru a o ajuta să se ridice de pe scaun. Atunci poate că dumneata și cu mine ar trebui să mergem să vizionăm un spectacol cu delfini, iar eu îți voi vorbi de ramanii de acolo și de romanii de aici, de profitori și de regi, de capete pătrate și ceară purpurie de sigiliu, și dacă porcii au aripi ori nu…