Rama II

45. NIKKI

— Crezi că acoperământul avianilor se deschide în același fel? întrebă Nicole după ce Richard cercetase cu mare grijă împrejurimile, descoperind pe una din clădiri o placă vizibil nelalocul ei. Apăsarea ei dusese la deschiderea capacului.

— Probabil. Va trebui să ne întoarcem și să verificăm.

— Atunci locurile astea nu sunt foarte sigure, zise Nicole. Amândoi se întoarseră pe alee și îngenuncheară pentru a privi în deschizătură. O rampă largă, abruptă, începea chiar de sub ei și dispărea undeva în întunericul de dedesubt. Nu se zăreau decât primii zece metri ai cavității.

— Seamănă cu una din acele parcări străvechi, remarcă Richard. Păși pe rampă. Pare chiar să fie ciment.

Nicole îl privi coborând. După ce capul îi ajunse sub nivelul străzii, bărbatul se întoarse și o întrebă:

— Nu vii? își aprinsese lanterna și îndreptase fasciculul pe o mică treaptă la câțiva metri dedesubt.

— Richard, cred că ar trebui să discutăm puțin. Nu vreau…

— Aha! exclamă el. De îndată ce piciorul îi atinsese prima treaptă, o serie de lumini se aprinseseră automat, iluminând următoarea porțiune a drumului. Rampa se foarfecă, coborând mai jos, strigă Richard. Arată identic cu cealaltă. Se răsuci din nou și dispăru din raza vizuală a lui Nicole.

— Richard, strigă Nicole oarecum exasperată. Oprește-te un pic! Trebuie să discutăm ce facem mai departe.

Câteva clipe mai târziu, fața surâzătoare a lui Richard apăru la suprafață. Cei doi astronauți analizară opțiunile pe rare le aveau. Nicole insistă să rămână afară, în New York, chiar dacă Richard își relua investigațiile. Cel puțin era în stare astfel să garanteze că acoperământul nu se va închide, în vreme ce ea îi vorbea, Richard aștepta pe prima terasă a subteranului, cercetând zona înconjurătoare. Pereții erau din același material descoperit de Nicole în bârlogul avianilor. Benzi luminoase, nu foarte diferite de neoanele terestre, se întindeau de-a lungul lor pentru a ilumina calea.

— Dă-te la o parte! strigă Richard la mijlocul propoziției.

Uluită la început, Nicole făcu câțiva pași înapoi.

— Mai departe, îl auzi strigând din nou. Nicole se opri lângă una din clădirile înconjurătoare.

— E destul de departe? țipă ea, și simultan capacul porni să alunece, acoperind deschizătura. Nicole alergă încercând să-l oprească, dar placa se dovedi prea grea. Richard! mai apucă să strige, în vreme ce groapa dispărea cu totul.

Nicole bătu cu pumnii în capac, reamintindu-și propriile sentimente de frustrare când se trezise prizonieră în adăpostul avianilor. Reveni în fugă la clădirea în peretele căreia se găsea încastrat dispozitivul de deschidere a trapei și-l apăsă repetat. Nu se întâmplă nimic. Se scurse aproape un minut; Nicole se neliniștea tot mai tare. Alergă în stradă își strigă colegul.

— Sunt chiar aici, sub capac, răspunse el făcând-o pe Nicole să răsufle ușurată. Am descoperit o altă placă lângă prima terasă și am apăsat-o. Cred că ea comandă deschiderea și închiderea capacului, însă s-ar putea să fie prevăzută cu un circuit de temporizare. Dă-mi câteva minute. Nu încerca să deschizi trapa. Și nu sta prea aproape.

Nicole se îndepărtă și așteptă. Richard avea dreptate. Câteva minute mai târziu, capacul se deschise iar el ieși dinăuntru, cu un rânjet larg întipărit pe față.

— Vezi, ți-am spus să nu-ți faci griji… Ce-ai zice să luăm prânzul? rosti Richard.

Coborând panta, Nicole auzi sunetul familiar al apei curgătoare, într-o încăpere mică situată la vreo douăzeci de metri de prima treaptă, descoperiră o cisternă identică cu cea din bârlogul avianilor. Își umplură amândoi bidoanele cu o apă proaspătă și delicioasă la gust.

Din cameră nu porneau nici un fel de tunele orizontale, ci doar o altă rampă, conducând în jos încă cinci metri. Fasciculul lanternei lui Richard se plimbă lent pe pereții sălii.

— Uite aici, Nicole, spuse el indicând cu degetul o ușoară variație în materialul de construcție. Se arcuiește până în cealaltă parte.

Ea urmări raza de lumină descriind un arc lung pe perete.

— Se pare că au existat cel puțin două faze distincte de construcție.

— Exact, replică el. Poate că și aici au existat tuneluri orizontale, cel puțin inițial, după care au fost zidite. Nici unul din ei nu mai scoase o vorbă în timp ce continuau coborârea. Rampele erau identice. De câte ori Richard și Nicole pășeau pe o terasă nouă, următoarea rampă era automat iluminată.

Se găseau la aproximativ cincizeci de metri de suprafață când tavanul urcă brusc, iar rampa se sfârși într-o cavernă largă. Podeaua circulară avea un diametru de vreo douăzeci și cinci de metri. Patru tuneluri întunecate, înalte de cinci metri și dispuse la distanțe egală, la nouăzeci de grade în jurul pereților circulari, porneau din cavernă.

— Ala bala portocala? întrebă Richard.

— Eu aș alege portocala, replică Nicole îndreptându-se spre unul din tuneluri. La câțiva metri de intrare, luminile din prima porțiune a culoarului se aprinseră.

De astă dată, fu rândul lui Richard să ezite. Privi cu atenție înăuntru și introduse o serie de informații în computer.

— Nu ți se pare că se curbează ușor spre dreapta? Observi, acolo unde se termină zona luminată?

Nicole încuviință. Se uită peste umărul lui Richard pentru a-și da seama ce făcea acesta.

— Întocmesc o hartă, răspunse el la întrebarea ei mută. Theseu avea un fir de ață, Hans și Greta firimituri de pâine. Noi i-am întrecut. Nu-i așa că aceste computere sunt minunate?

Nicole zâmbi.

— Deci, ce părere ai? Ne așteptăm la un Minotaur, sau la o casă de turtă dulce, cu o vrăjitoare haină înăuntru?

Ar fi bine să avem așa noroc, gândi Nicole. Frica o cuprindea tot mai mult pe măsură ce înaintau în tunel. Își aminti cumplitul moment de teroare trăit în groapa din hambar, în clipa în care văzuse pentru prima dată avianul rotindu-se deasupra, cu ciocul și ghearele îndreptate către ea. Un fior rece îi scăldă întreg trupul. Iată că sentimentul rău prevestitor mă încearcă iarăși, își zise ea. Se opri.

— Richard, nu-mi place aici. Să ne întoarcem…

Auziră zgomotul amândoi în același timp. Fără nici o îndoială, venea din spatele lor, din vecinătatea cavernei circulare pe care tocmai o părăsiseră. Suna asemeni unor perii tari frecate pe metal.

Richard și Nicole se strânseră unul în celălalt.

— E același sunet auzit de mine în prima noapte petrecută pe Rama, când ne aflam pe zidurile New York-ului, șopti Richard.

În spate, culoarul se arcuia ușor spre stânga. Privind într-acolo, observară că luminile erau stinse până la limita vizibilității lor. Totuși, când auziră sunetul a doua oară, câteva lămpi se aprinseră aproape simultan în depărtare, indicând că ceva se găsea aproape de intrarea în tunel.

Nicole țâșni ca o săgeată. Parcurse următorii două sute de metri în treizeci de secunde, în ciuda combinezonului de zbor și a rucsacului. Abia apoi se opri și-l așteptă pe Richard. Nici unul din ei nu mai auzi nimic, iar adâncul culoarului rămase cufundat în beznă.

— Îmi pare rău, rosti Nicole după ce Richard o ajunse din urmă. Am intrat în panică. Cred că stau de prea mult timp în lumea asta minunată și străină.

— Isuse, replică Richard încruntând din sprâncene. N-am mai văzut pe cineva alergând așa de repede. Încruntarea i se preschimbă în zâmbet. Să nu-ți fie rușine, Nikki; și mie mi-a fost cumplit de frică, explică el. Dar parcă am încremenit.

Nicole continuă să respire adânc și îl privi țintă.

— Cum mi-ai spus? întrebă ea oarecum pusă pe război.

— Nikki, repetă el. Mi s-a părut momentul potrivit să-ți dau un nume special, numai al meu. Nu îți place?

Nicole rămase fără glas zece secunde întregi. Mintea îi rătăcea la milioane de kilometri și cincisprezece ani distanță, într-un apartament de hotel din Los Angeles, în vreme ce trupul ei trăia val după val de plăcere.

— A fost extraordinar, Nikki, minunat, declarase prințul mai târziu. În noaptea aceea, cu cincisprezece ani în urmă, îi ceruse lui Henry să nu-i spună niciodată Nikki, deoarece apelativul semăna prea mult cu numele unei dansatoare durdulii, ori cu al unei târfe.

Richard îi pocnea din degete în fața ochilor.

— Alo, alo. E cineva acasă?

Buzele lui Nicole se relaxară într-un surâs.

— Bineînțeles, Richard, Nikki e perfect — atâta timp cât nu-l folosești mereu.

Continuară să înainteze încet prin tunel.

— Așadar, unde îți fugiseră gândurile? se interesă Richard.

Undeva unde nu-ți pot spune niciodată, gândi Nicole.

Deoarece fiecare dintre noi este suma evenimentelor trăite. Numai cei foarte tineri nu au trecut. Noi ceilalți suntem nevoiți să trăim cu problemele noastre. Își strecură brațul sub cel al lui Richard. Și să avem bunul simț de a ști când trebuie păstrate numai pentru noi.

Tunelul părea fără de sfârșit. Richard și Nicole aproape se hotărâseră să se întoarcă, când ajunseră la un pasaj situat în dreapta. Fără ezitare, pășiră înăuntru. Luminile se aprinseră numaidecât. În interiorul sălii, pe peretele enorm din stânga se aflau douăzeci și cinci de obiecte plate, dreptunghiulare, dispuse în cinci șiruri a câte cinci. Peretele opus era gol. La câteva secunde după ce pătrunseră înăuntru, cei doi cosmonauți auziră un sunet ascuțit, de înaltă trecvență, venind parcă din tavan. Tresăriră brusc, dar se relaxară observând că sunetul continua, fără ca ei să aibă parte de alte surprize.

Ținându-se de mână, pășiră spre capătul încăperii lungi și înguste. Obiectele de pe pereți erau fotografii, cele mai multe ușor de recunoscut ca fiind luate de undeva din interiorul lui Rama. Marele octoedru de lângă piața centrală apărea în câteva din ele. Restul reprezentau imagini ale zgârie-norilor din New York și vederi de ansamblu, supraangulare, ale interiorului lui Rama.

Trei dintre fotografii îl atraseră ca un magnet pe Richard. Prezentau bărci curbate aerodinamic tăind Oceanul Cilindric în lung și-n lat; într-una din fotografii, un val uriaș era gata să se prăbușească peste un vas mai mare.

— De așa ceva avem nevoie, exclamă el entuziasmat. Dacă descoperim unul dintre vase, necazurile noastre i-au sfârșit.

Țiuitul de deasupra lor continuă cu puține modulații. Un spot de lumină se muta de la o fotografie la alta, ori de câte ori sunetul înceta. Nicole și Richard traseră cu ușurință concluzia că se aflau într-un muzeu; în rest nu puteau fi siguri de nimic. Nicole se așeză, sprijinindu-se de unul din pereți.

— Nu prea sunt în largul meu, zise ea. Mă simt depășită.

Richard se așeză alături.

— Și eu. Iar eu unul abia am sosit în New York. Așa că îmi închipui ce trebuie să simți.

Rămaseră tăcuți o clipă.

— Știi ce mă deranjează cel mai mult? întrebă Nicole încercând să-și justifice sentimentul de neputință. Cât de puțin îmi înțelegeam propria ignoranță. Înainte de a pleca în expediție, credeam că știu relația dintre cunoștințele mele și cele ale umanității. Însă ceea ce-i copleșitor cu această misiune este cât de mic pare întregul domeniu al cunoștințelor umane, vizavi de ceea ce s-ar putea cunoaște. Gândește-te puțin, suma a tot ceea ce știu sau vor ști ființele omenești, poate nu-i decât un fragment infim al Enciclopediei Galactice―

— Este înfricoșător, o întrerupse entuziasmat Richard. Dar și palpitant, în același timp… Uneori, într-o librărie ori o bibliotecă, sunt copleșit de câte lucruri nu cunosc. Atunci mă cuprinde o dorință uriașă să citesc toate acele cărți, una câte una. Imaginează-ți cum ar fi să stai într-o adevărată bibliotecă, care cuprinde cunoștințele tuturor speciilor din univers… Numai gândul mă face să amețesc.

Nicole se întoarse spre el și-l plesni peste picior.

— În regulă, Richard, rosti cu o voce glumeață, schimbând subiectul. Acum, după ce ne-am reafirmat incredibila prostie, cu ce continuăm? Cred că am parcurs mai bine de un kilometru în acest tunel. Încotro?

— Propun să mergem în aceeași direcție încă un sfert de oră. Experiența m-a învățat că tunelurile duc totdeauna undeva. Dacă nu descoperim nimic, ne întoarcem.

O ajută pe Nicole să se ridice și o îmbrățișă ușor.

— Perfect, Nikki, spuse făcându-i cu ochiul. Acordă-mi o jumătate de leghe avans.

Nicole încruntă din sprâncene și clătină din cap.

— De două ori e destul pentru o singură zi, spuse ea, întinzându-i mâna.