Rama II

6. SIGNORA SABATINI

— Așadar, lucrai la teza de doctorat în momentul în care soțul a făcut faimoasa previziune asupra supernovei 2191a?

Elaine Brown ședea în salon pe un fotoliu moale și încăpător. Era îmbrăcată într-un taior cafeniu, lipsit de feminitate, și o bluză cu guler înalt. Părea rigidă și neliniștită, așteptând sfârșitul interviului.

— Studiam în anul doi, iar David era conducătorul meu științific, declară ea precaut, în vreme ce ochii îi fugeau pe furiș în direcția soțului său, care urmărea întreaga discuție din cealaltă parte a camerei, în spatele camerelor de luat vederi.

— David era foarte apropiat de doctoranzii săi, fapt știut de toată lumea. Dealtfel, a constituit unul din motivele pentru care am și ales disciplina lui pentru teza de doctorat.

Francesca Sabatini arăta grozav. Părul ei blond și lung îi flutura pe umeri. Purta o bluză scumpă de mătase albă, asortată cu eșarfa de un albastru închis înnodată în jurul gâtului. Pantalonii aveau aceeași culoare cu eșarfa. Ședea pe un scaun, alături de Elaine. Pe măsuța scundă dintre ele se aflau două cești de cafea.

— Doctorul Brown era căsătorit pe atunci, nu-i așa? Vreau să spun, în perioada în care v-a fost îndrumător.

Elaine se înroși perceptibil. Reportera italiancă continuă însă să zâmbească dezarmant și nevinovat, ca și cum întrebarea pusă ar fi fost la fel de normală și simplă precum adunarea lui doi cu doi. Doamna Brown ezită, răsuflă adânc și răspunse bâlbâindu-se ușor:

— Ei bine, cred că era la început, dar divorțul a devenit definitiv înainte ca eu să-mi termin teza. Se opri și se aprinse la față. Inelul de logodnă a fost cadoul lui pentru succesul meu, adăugă stângaci.

Francesca Sabatini o studie cu atenție. Te-aș putea face așchii pentru răspunsul acesta, din numai câteva întrebări. Dar nu așa mi-aș atinge scopul, socoti ea rapid.

— OK, tăiați, hotărî ea brusc. Rămâne așa. Să vedem ce-a ieșit, apoi puteți să duceți echipamentul la mașină. Operatorul șef se îndreptă spre o latură a camerei robot nr. 1, programată să ia prim planuri numai cu Francesca și introduse trei comenzi în consola miniaturizată plasată pe carcasă. Între timp Elaine se ridică, iar camera robot nr. 2 se retrase automat pe picioarele trepied, ascunzându-și în același timp transfocatorul. Un alt operator îi făcu semn lui Elaine să rămână nemișcată până la deconectarea aparatului.

Regizorul avu nevoie de câteva secunde pentru a programa echipamentul automat de înregistrare, reluând ultimele cinci minute ale interviului. Materialul filmat de cele trei camere fu prezentat simultan pe porțiuni distincte ale monitorului, în centrul căruia se vedea imaginea de ansamblu a Francescăi și a lui Elaine, încadrată de prim planuri. Francesca era o profesionistă desăvârșită, așa încât înțelese rapid că obținuse materialul pentru show. Soția doctorului David Brown era tânără, inteligentă, serioasă și modestă, nesimțindu-se bine în centrul atenției. Și totul se observa extrem de clar pe bandă.

În vreme ce Francesca discuta detaliile cu echipa tehnică, punând la punct modul de expediție al întregului material, gata comentat, la hotelul ei din Complexul de Transport Dallas, înainte de zborul fixat pentru dimineața următoare, Elaine Brown reveni în cameră însoțită de un robot de serviciu, aducând două feluri diferite de brânzeturi, sticle de vin și o mulțime de pahare. Francesca surprinse expresia contrariată a lui David Brown când soția sa anunță o «mică petrecere», pentru a marca sfârșitul interviului. Echipa și Elaine se strânseră în jurul robotului și a vinului. David se scuză, îndreptându-se spre holul lung care făcea legătura cu partea din spate a reședinței, acolo unde se aflau dormitoarele. Francesca îl urmă.

— Scuză-mă, David. El se răsuci, vizibil contrariat. Nu uita că încă mai avem ceva de terminat. Le-am promis lui Schmidt și Hagenest un răspuns la întoarcerea mea în Europa. Sunt nerăbdători să continue proiectul.

— N-am uitat, replică bărbatul. Voiam doar să mă asigur că amicul tău Reggie și-a isprăvit interviul luat copiilor mei. Oftă. Sunt momente când îmi doresc să fiu cel mai obscur cetățean al acestei lumi.

Francesca se apropie de el.

— Nu te cred câtuși de puțin, declară ea fixându-l în ochi. Astăzi ești nervos deoarece nu poți controla ceea ce soția și copiii tăi îmi spun mie și lui Reggie. Și nimic nu e mai important pentru tine decât să fii stăpân pe situație.

Doctorul Brown se pregăti să-i răspundă, când un strigăt ascuțit — «mămicăăă» — se reverberă în hol, provenind dintr-un dormitor. Câteva secunde mai târziu, un băiețel de vreo șase sau șapte ani trecu pușcă pe lângă David și Francesca pentru a se arunca direct în brațele mamei sale, aflată acum în cadrul ușii dintre hol și salon. Forța coliziunii făcu ca o parte din vinul din pahar să i se verse femeii pe mână, iar ea îl linse cu un gest inconștient, în vreme ce-și alina copilul.

— Ce s-a întâmplat, Justin?

— Omul negru mi-a stricat câinele; îngăimă Justin printre suspine. I-a tras un șut în fund și-acuma nu mai reușesc să-l fac să meargă.

Băiețelul arătă cu degetul spre capătul holului, de unde tocmai se apropiau Reggie Wilson și o adolescentă înaltă, zveltă și foarte serioasă.

— Tăticule, spuse fetița, implorând din ochi ajutorul lui David Brown, domnul Wilson și cu mine vorbeam despre colecția mea de ace cu gămălie, iar afurisitul ăla de câine robot a intrat și l-a mușcat de picior. După ce mai întâi a făcut pipi pe el. Justin l-a programat așa―

— Minte, o întrerupse cu un urlet băiețelul. Ea nu-l place pe Wally. Niciodată nu l-a plăcut.

Elaine Brown își sprijinea cu o mână fiul zguduit de hohote de plâns, în timp ce cu cealaltă strângea bine piciorul paharului. Nu ar fi fost tulburată de scenă dacă n-ar fi remarcat privirea dezaprobatoare a soțului. Sorbi vinul dintr-o singură înghițitură și puse paharul pe un raft de cărți din apropiere.

— Ei, gata, gata, Justin, spuse ea privind stânjenită în jur, nu mai plânge și spune-i lui mama ce s-a întâmplat.

— Negrul ăla nu mă place. Și nici eu nu-l plac. Wally știa asta, așa că l-a mușcat. Wally are întotdeauna grijă de mine.

Angela, fiica, deveni și mai agitată.

— Știam că se va întâmpla una ca asta. Cât timp domnul Wilson a stat de vorbă cu mine, Justin a tot intrat în cameră, întrerupându-ne ca să-i arate domnului jocurile, animalele, trofeele și chiar hainele sale. În cele din urmă, domnul Wilson a trebuit să se rățoiască la el. Apoi Wally a înnebunit, iar domnul Wilson a trebuit să se apere.

— E-o mincinoasă, mamă. O mare mincinoasă. Spune-i să tacă―

Doctorul David Brown îl întrerupse mânios.

— Elaine, urlă el ca să acopere hărmălaia creată, scoate-l… pe băiat… de aici. Se răsuci spre fiica lui, în vreme ce soția sa îl trăgea pe băiețel în salon. Angela, continuă el fără a-și mai stăpâni și ascunde de astă dată furia — cred că ți-am spus că sub nici un motiv nu trebuie să te cerți astăzi cu Justin.

Fata dădu înapoi în fața reproșului. Ochii i se umplură de lacrimi și încercă să spună ceva, dar Reggie Wilson se interpuse între cei doi.

— Scuzați-mă, doctore Brown, zău că Angela n-a făcut nimic rău, interveni el. Relatarea ei este corectă. Ea―

— Ascultă, Wilson, replică aspru David Brown, dacă nu te superi, îmi rezolv singur problemele de familie. Făcu o pauză să se calmeze. Îmi pare foarte rău pentru această neînțelegere; totul va reintra în normal în câteva minute. Își privi fiica rece și lipsit de bunăvoință. Du-te în camera ta, Angela. Discutăm mai târziu. Spune-i mamei tale că vreau să te ia de acolo înainte de cină.

Francesca Sabatini urmări cu mare interes întreaga scenă. Observă frustrarea lui David Brown și lipsa de aplomb a lui Elaine. Perfect, gândi Francesca. Chiar mai bine decât aș fi sperat. Doctorul va fi o pradă ușoară.

Luciosul tren argintiu străbătea nordul Texasului cu două sute cincizeci de kilometri pe oră. Luminile Complexului de Transport Dallas apărură la orizont în câteva minute. CTD acoperea o arie mamut de aproape douăzeci și cinci de kilometri pătrați, fiind în același timp aeroport, stație feroviară și orășel. Construit inițial în 2185 pentru a face față traficului aerian în continuă dezvoltare, cât și pentru a asigura o transbordare ușoară a pasagerilor în sistemul trenurilor de mare viteză, Complexul se transformase treptat — ca și alte centre similare din lume — într-o veritabilă comunitate. Mai bine de o mie de oameni — cei mai mulți lucrând în CTD și displăcându-le se efectueze zilnic naveta — locuiau în apartamentele dispuse în semicerc în jurul centrului comercial, situat în partea de sud a principalei gări terminus, în al cărei perimetru se aflau patru hoteluri importante, șaptesprezece restaurante și mai mult de o sută de magazine diverse — printre care unele de modă ale cunoscutei companii Donatelli.

— Pe atunci aveam nouăsprezece ani, îi spunea tânărul Francescăi, în vreme ce trenul se apropia de gară; am avut parte de o educație foarte strictă, așa că urmărindu-vă emisiunile la televizor, am învățat în zece săptămâni mai mult despre dragoste și sex decât am făcut-o în întreaga mea viață de până atunci. Voiam să vă mulțumesc pentru asta.

Francesca acceptă cu grație complimentul. Era obișnuită să fie recunoscută în public. Când trenul opri și ea coborî pe peron, Francesca îi zâmbi încă o dată tânărului. Reggie Wilson se oferi să-i ia de pe umăr camera, și se îndreptară spre transportorul ce urma să-i ducă la hotel.

— Nu te deranjează niciodată? întrebă el. Ea îl privi întrebătoare. Toate aceste atenții… faptul că ești o persoană publică?

— Nu, bineînțeles că nu. Zâmbi în sinea ei. Bărbatul acesta nu mă înțelege nici după șase luni. Poate că e prea plin de sine pentru a-și da seama că unele femei sunt la fel de ambițioase ca bărbații:

— Știam că cele două emisiuni ale tale sunt populare încă dinainte să te întâlnesc. Dar habar n-aveam că va fi imposibil să intrăm într-un restaurant sau să fim văzuți în public fără a da peste unul din admiratorii săi.

Reggie continuă să trăncănească pe măsură ce transportorul ieși din stație și se apropie de centrul comercial. Spre capătul unei promenade închise, un grup mare de oameni se vânzoleau în fața unui teatru, pe al cărui frontispiciu se menționa că titlul piesei In Any Weather, a dramaturgului american Linzey Olsen.

— O știi? întrebă alene Reggie. Eu unul am văzut filmul, atunci când a rulat prima dată pe ecrane, acum vreo cinci ani, continuă el fără a-i lăsa timp să răspundă. Cu Helen Caudill și Jeremy Temple, înainte ca ea să devină mare stea. O poveste stranie despre doi oameni care sunt nevoiți să împartă aceeași cameră de hotel pe durata unui viscol, în Chicago. Ambii sunt căsătoriți. Se îndrăgostesc unul de celalalt, discutând despre așteptările lor neîmplinite. Așa cum am spus, o piesă stranie.

Francesca nu-l asculta. Un băiat ce-i amintea de vărul ei Roberto se urcase în cabină chiar în fața lor, la prima stație din complexul comercial. Pielea și părul îi erau întunecate, trăsăturile frumos conturate. Cât timp a trecut de când nu l-am văzut pe Roberto, medită ea. Deja s-au împlinit trei ani. Era în Positano împreună cu soția lui, Maria. Francesca oftă, amintindu-și de zilele de demult. Se revedea pe sine râzând și alergând pe străzile din Orvieto. Avea nouă sau zece ani, era încă inocentă și nerăsfățată. Jucau fotbal în piața din fața Domului. Îi plăcea teribil să-și sâcâie vărul cel atât de politicos și impasibil. Roberto constituia singurul lucru bun din copilăria ei.

Transportorul se opri lângă hotel. Reggie o privea fix și Francesca intui că tocmai îi pusese o întrebare.

— Ei bine? făcu el în timp ce coborau din cabină.

— Îmi pare rău, dragă, visam iarăși cu ochii larg deschiși. Ce-ai spus?

— Nu mi-am dat seama că sunt plictisitor, replică fără umor Reggie. Execută o piruetă dramatică pentru a se asigura că este ascultat. Ce alegi pentru diseară? Am redus alternativele la două — bucătăria chinezească sau cajună.

În acel moment, gândul de a lua masa cu Reggie nu-i surâdea câtuși de puțin Francescăi.

— Sunt foarte obosită, spuse ea. Cred că voi mânca de una singură în cameră, apoi voi lucra nițel. Intuise perfect mâhnirea ce se așternu pe chipul bărbatului, așa încât se întinse și-l sărută ușor pe buze. Dar poți veni la mine ca să bei ceva, în jurul orei zece.

De îndată ce intră în apartament, prima grijă a Francescăi fu punerea în funcțiune a terminalului computerului, pentru a-și verifica mesajele. Erau în număr de patru. Imprimanta îi indică autorul fiecăruia, ora transmiterii, durata și nivelul de prioritate. Sistemul Priorității de Urgență reprezenta o inovație a concernului International Communications, una din cele trei companii de comunicații supraviețuitoare, care se dezvoltau din nou după consolidarea masivă de la mijlocul secolului. Beneficiarul unui SPU introducea în computer tipul de mesaj prioritar admis să-i întrerupă orice activitate. Francesca menționase doar mesajele de prioritate unu (necesitate extremă), programând ca ele să fie retransmise pe terminalul din reședința doctorului Brown; înregistrarea cu familia acestuia trebuia terminată într-o singură zi și dorise să reducă posibilitatea unei întârzieri.

Exista un singur mesaj de prioritate doi, lung de trei minute, de la Carlo Bianchi. Francesca se încruntă, introduse codurile adecvate în terminal și activă monitorul video. Pe ecran apăru un italian agreabil, de vârstă mijlocie, îmbrăcat într-un soi de costum de schi și stând pe o canapea, în fața unui cămin unde ardea un foc viu.

— Buon giorno, cara, o salută el. După ce lăsă timp camerei video să panorameze salonul noii sale vile din Cortina d’Ampezzo, signor Bianchi trecu direct la subiect. De ce refuza să apară în reclamele noii sale colecții de îmbrăcăminte sportivă de vară? Firma lui îi oferise o sumă incredibil de marc și programase în așa fel campania, încât spoturile publicitare să fie prezentate de-abia după terminarea misiunii Newton, nepunând-o astfel într-o situație delicată vizavi de contractele cu ASI. Carlo admise că în trecut avuseseră niște neînțelegeri dar, după părerea sa, aceasta se întâmplase cu mulți ani în urmă. Avea nevoie de răspunsul ei într-o săptămână.

Lua-te-ar dracul, Carlo, îi zise Francesca în gând, surprinsă ea însăși de intensitatea reacției. Puține persoane erau în stare s-o indispună pe Francesca, dar Carlo Bianchi se număra printre ele. Introduse în terminal comenzile necesare pentru a înregistra un mesaj pentru agentul ei din Londra, Darrell Bowman.

— Salut, Darrell. Francesca, din Dallas, Spune-i gurii ăleia sparte de Bianchi că nu i-aș face reclamele nici dacă mi-ar oferi zece milioane de mărci. Și, apropo, întrucât am înțeles că astăzi principalul lui rival e Donatelli, ce-ar fi să iei legătura cu directorul lor de publicitate, Gabriela și-nu-mai-știu-cum, am întâlnit-o cândva la Milano, și să-i comunici că aș fi încântată să lucrez pentru ei, după terminarea Proiectului Newton. În aprilie sau mai. Făcu o pauză de câteva clipe. Cam atât. Revin la Roma mâine noapte. Salutări lui Heather.

Cel mai lung mesaj provenea de la soțul ei, Alberto, un distins director executiv de vreo șaizeci de ani, un bărbat înalt și cărunt. Alberto conducea divizia italiană a lui Schmidt și Hagenest, conglomeratul multimedia german care deținea, printre altele, mai bine de o treime din ziarele și revistele din Europa, cât și o serie de importante rețele comerciale de televiziune în Germania și Italia. În transmisiunea sa, Alberto ședea în cabinetul de lucru de acasă, îmbrăcat într-un costum scump de culoarea cărbunelui, sorbindu-și liniștit coniacul. Tonul său era cald, familiar — mai degrabă al unui părinte decât al unui soț. Îi spuse Francescăi că lungul ei interviu cu Amiralul Otto Heilmann fusese difuzat în acea zi în toată Europa, că îi plăcuseră ca întotdeauna comentariile, dar că îl considera pe Otto un egomaniac. Nimic surprinzător în asta, cugetă Francesca ascultându-i spusele, având în vedere că așa și este. Însă omul îmi este adesea folositor.

Alberto îi dădu vești bune în legătură cu unul din fiii lui (Francesca avea trei copii vitregi, toți mai în vârstă decât ea) înainte de a-i spune că îi era dor și că o aștepta cu nerăbdare acasă în seara următoare. Și mie mi-e dor, gândi Francesca înainte de a răspunde la mesaj. E plăcut să trăiesc cu tine. Mă bucur atât libertate, cât și de siguranță.

Patru ore mai târziu, Francesca stătea pe balconul camerei, fumând o țigară în aerul rece de decembrie al Texasului. Era bine îmbrăcată cu rochia groasă de interior, oferită fiecărui oaspete de administrația hotelului. Cel puțin nu-i ca în California, își zise trăgând fumul adânc în piept. Măcar în Texas unele hoteluri au balcoane pentru fumători. Dacă le-ar sta în putință, habotnicii ăia de pe coasta de vest ar declara și fumatul o crimă.

Se apropie de balustradă să vadă mai bine un supersonic ce se apropia de aeroport dinspre vest. Cu ochiul minții se afla în interiorul avionului, așa cum urma să fie a doua zi, în timpul zborului spre Roma. Își imagină că avionul venea de la Tokio, capitala economică de necontestat a lumii înainte de Marele Haos. Ruinați de lipsa de materii prime pe durata neroditorilor ani de la mijlocul secolului, japonezii prosperau din nou astăzi, când lumea revenise la economia de piață. Francesca urmări aterizarea aparatului, apoi se uită în sus, la cerul presărat cu stele; trase din țigară urmărind cu privirea cum fumul se risipea alene în aer.

Și iată că acum te așteaptă ceea ce ar putea fi realizarea vieții tale, își zise singură Francesca. O șansă de a deveni nemuritoare? Cel puțin, multă vreme voi fi amintită ca un membru al echipajului Newton. Gândurile îi zburară spre misiune, evocând pe scurt imagini ale unor ființe fantastice, capabile să construiască enorme nave spațiale, trimițându-le după aceea în vizită către Sistemul Solar. Brusc, gândurile i se întoarseră la realitate — la contractele pe care David Brown tocmai le semnase înainte ca ea să-i părăsească reședința.

Acum suntem parteneri, stimate doctor Brown. Prima fază a planului meu s-a terminat. Și dacă nu greșesc cumva, am citit azi în ochii tăi o licărire de interes. Francesca îl sărutase în grabă după ce terminaseră de discutat și semnat contractele. Erau singuri în birou și o clipă crezuse că el avea să-i întoarcă sărutul cu și mai multă pasiune.

Francesca își termină țigara, o strivi în scrumieră și se întoarse în cameră. De îndată ce deschise ușa, auzi o respirație greoaie. Patul era într-o cumplită dezordine și de-a curmezișul lui zăcea un Reggie Wilson gol pușcă, sforăind cumplit. Ești foarte bine dotat, amice, atât pentru viață cât și pentru amor, comentă ea în gând. Dar nici una, nici cealaltă nu este o competiție atletică. Ai fi mai interesant dacă ai avea și ceva subtilitate, poate chiar puțină finețe…