Rama II

37. NAUFRAGIATĂ

Când Nicole se deșteptă, era amețită și incapabilă să-și limpezească gândurile. O durea capul, iar în spate și picioare simțea împunsăturile a mii de ace. Abia izbuti să găsească bidonuI cu apă și să bea o înghițitură. Pesemne sunt într-o stare de șoc, concluzionă căzând într-un somn adânc.

Se lăsase întunericul când se trezi din nou; de astă dată mintea nu i se mai afla în ceață. Știa unde se găsește. Își aminti că alunecase în groapă în timp ce-l căuta pe Takagishi. Își mai aduse aminte că o strigase pe Francesca, și căderea, dureroasa cădere. Apucă imediat comunicatorul de la centură.

— Atenție, echipaj Newton, zise ea ridicându-se încet în picioare. Aici des Jardins. Am suferit o, mă rog, indispoziție cred că-i termenul cel mai potrivit. Am căzut într-o groapă și mi-am pierdut cunoștința. Sabatini știe unde sunt…

Nicole își întrerupse monologul și așteptă. Nu auzea nici un răspuns. Reglă volumul la maximum, dar nu obținu decât paraziți. E deja întuneric, iar din zi nu s-au scurs mai mult de două ceasuri… Nicole știa că perioada de lumină din Rama dura aproximativ treizeci de ore. Să fi rămas inconștientă atâta vreme? Sau Rama se comportase iarăși neașteptat? Își privi ceasul care arăta timpul scurs de la începutul celei de-a doua ieșiri și efectuă rapid un calcul mental Sunt aici de treizeci și două de ore. De ce n-a venit nimeni după mine?

Nicole se concentră asupra ultimelor minute dinaintea căzăturii. Vorbiseră cu Wakefield, apoi ea se repezise să verifice gropile. Richard stabilea întotdeauna coordonatele poziției pe durata transmisiei, iar Francesca cunoștea exact…

Să fi pățit ceva întregul echipaj? Dacă nu, de ce nu o descoperiseră încă? Nicole se strădui să zâmbească, luptând să-și învingă primele mușcături de panică. Desigur, argumentă ea, m-au descoperit, dar eram fără cunoștință, iar ei au hotărât… O altă voce îi spunea că raționamentului ei îi lipsea logica. Indiferent de împrejurări, ar fi fost scoasă din groapă… dacă ar fi fost găsită.

O scutură un frison închipuindu-și, un scurt moment, că nu va fi niciodată descoperită. Nicole își impuse să schimbe subiectul și începu să stabilească leziunile pe care le suferise în cădere. Își trecu cu atenție degetele peste toate porțiunile craniului. Existau câteva cucuie, inclusiv unul mare, aflat chiar la ceafă. Iată vinovatul pentru starea mea de șoc, presupuse ea. Nu avea însă nici o fractură, iar cele câteva zgârieturi nu mai sângerau de mult.

Își cercetă brațele și picioarele, apoi spatele. Multe vânătăi, dar ca prin miracol nici un os nu se rupsese. Durerea sporadică de la baza gâtului dovedea că avea probabil o vertebră zdrobită, sau un nerv atins. Constatarea că trupul îi supraviețuise mai mult ori mai puțin intact îi ridică moralul.

Nicole își cercetă apoi domeniul. Căzuse în mijlocul unei cavități dreptunghiulare înguste, dar adânci. Măsura șase pași în lungime, pe unul și jumătate lățime. Folosindu-se de lanternă și de braț, estimă adâncimea la opt metri și jumătate.

Cavitatea era goală, cu excepția unei grămezi de piese metalice mici, cu dimensiunile variind între cinci și cincisprezece centimetri, stivuite într-un colț. Nicole le examină cu grijă sub fasciculul lanternei. Cu totul erau peste o sută, de circa douăsprezece tipuri diferite. Unele erau lungi și drepte, altele curbate, câteva articulate — lui Nicole îi aminteau de deșeurile provenite de la o oțelărie modernă.

Pereții erau absolut drepți. Materialul lor părea un soi de hibrid între metal și rocă, rece, toarte rece. Nu se vedea nici o anomalie, nici o asperitate care să poată fi folosită ca sprijin pentru picior, nimic să o încurajeze a crede că putea ieși afară. Încercă să zgârie suprafața peretelui cu instrumente din din trusa medicală. Nu izbuti să lase nici cea mai mică urmă.

Descurajată de arhitectura perfectă a pereților, Nicole se întoarse la grămada de piese metalice, pentru a studia posibilitatea înjghebării unei scări sau a unui podium, a unui suport care să-i permită să se cațere sus cu propriile-i puteri. Deloc încurajator. Piesele metalice erau mici și subțiri. Un rapid calcul mental îi confirmă că nu dispunea de o masă suficientă ca să-i suporte greutatea.

Nicole deveni și mai deznădăjduită după ce mancă ceva. Își dădu seama că luase prea puțină hrană și apă cu ea, în dorința de a avea cât mai multe medicamente pentru Takagishi. Chiar cu raționalizare, apa îi ajungea doar pentru o zi, iar hrana pentru nu mai mult de treizeci și șase de ore.

Îndreptă lanterna direct în sus. Fasciculul se reflectă de acoperișul hambarului. Gândindu-se la hambar își reaminti evenimentele premergătoarea căzăturii. Nicole își aduse aminte de amplitudinea mărită a semnalului de alarmă, imediat după ce ea ieșise din clădire. Bună treabă! cugetă abătută, interiorul hambarului constituie probabil o zona de absorbție radio. Nu-i de mirare că nu m-a auzit nimeni!

Se culcă întrucât nu avea altceva mai bun de făcut. Opt ore mai târziu se trezi dintr-un vis înfricoșător. Ședea cu tatăl și fiica sa într-un drăguț restaurant provincial în Franța. Era o zi minunată de primăvară; Nicole vedea florile din grădina alăturată. Chelnerul sosise și așezase înaintea lui Genevieve o farfurie cu melci înveliți în plante aromate și înecați în unt. Pierre primi o porție uriașă de pui prăjit în sos de vin, cu garnitură de ciuperci. Chelnerul zâmbise și plecase. Încet, încet, Nicole realiză că ei nu i se adusese absolut nimic…

Nu se confruntase niciodată până atunci cu foamea. Chiar și în timpul ceremoniei Poro, după ce puii de leu îi luaseră mâncarea, nu-i fusese realmente înfometată. Înainte să doarmă se hotărâse să-și raționalizeze cu strictețe hrana, dar asta se petrecuse înainte să o fi copleșit chinurile foamei. Acum își atacă rezerva cu mâini tremurătoare, încât cu greu se opri să nu o mănânce in întregime. Înveli rămășițele, le puse înapoi într-un buzunar și-și îngropă fața în palme. Își permise să plângă pentru prima dată de când se prăbușise în groapă.

Admise de asemenea că moartea prin înfometare constituia un mod groaznic de a muri. Încercă să-și închipuie ce însemna să slăbească tot mai mult, ca apoi într-un sfârșit să piară. Va fi oare un proces treptat, cu fiecare dintre etape mai cumplită decât precedenta? Atunci mai degrabă să vină repede, rosti Nicole cu voce tare, pe moment abandonând orice speranță. Cadranul ceasului digital radia în întuneric, numărându-i ultimele minute prețioase ale vieții.

Trecură câteva ore. Nicole devenea tot mai slăbită și descurajată. Stătea cu capul plecat într-un colț rece al cavității. Și chiar în clipa când se afla pe punctul să renunțe complet la luptă și să accepte inevitabilitatea morții, dinlăuntrul ei se ridică un alt glas, un glas optimist și insistent ce o îndemna stăruitor să nu cedeze. Îi spuse că orice clipă de viață era prețioasă și minunată, că a fi conștient constituia oricând un copleșitor miracol. Răsuflă rar și adânc și deschise ochii. Dacă e sa mor aici, măcar s-o fac cu demnitate. Hotărî să-și petreacă timpul rămas concentrându-se asupra momentelor importante ale, celor treizeci și șase de ani ai vieții sale.

Nicole încă păstrase o mică speranță de a fi salvată. Fusese însă întotdeauna o femeie practică, iar în prezent logica îi spunea că mai avea de trăit câteva ore. Pe parcursul călătoriei sale fără grabă în străfundurile memoriei, plânse de câteva ori, fără reținere; lacrimi de bucurie pentru un trecut revizitat; lacrimi amare deoarece știa, retrăind fiecare episod, că făcea ultima ei vizită în acel ungher special al creierului.

Nu exista nici o ordine în drumuî rememorărilor. Nu își categorisea, măsura sau compara experiențele. Pur și simplu, le trăia din nou pe măsură ce-i veneau în minte, fiecare întâmplare transformată și îmbogățită de conștiința ei exacerbată.

Mama ocupa un loc aparte în amintirile lui Nicole. Întrucât murise când Nicole avea doar zece ani, păstrase toate atributele unei regine sau zeițe. Anawi Tiasso fusese într-adevăr frumoasă și regală, o femeie neagră ca abanosul de o statură neobișnuită. Toate imaginile cu ea erau învăluite într-un halou moale, strălucitor.

Și-o reaminti în salonul casei din Chilly-Mazarin, îndemnându-și fiica să i se așeze în poală. Anawi îi citea o carte în fiecare seară înainte de culcare. Erau basme cu prinți și castele, cu oameni frumoși și veseli care depășeau obstacolele vieții. Vocea ei suna blând și melodios. Îi cânta cântece de leagăn, în vreme ce ochii lui Nicole deveneau tot mai grei.

Duminicile copilăriei erau zile deosebite. Primăvara mergeau în parc și se jucau pe iarba deasă. Mama o învăța cum să alerge. Fetița nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos ca mama ei, o atletă de talie internațională în tinerețe, alergând grațios pe pajiște.

Desigur că își reamintea perfect amănuntele voiajului efectuat alături de Anawi pe Coasta de Fildeș, în vederea ceremoniei Poro. În nopțile petrecute la Nidougou dormise în brațele ei. Ce lungi și înfricoșătoare fuseseră acele nopți! Micuța Nicole tremura din tot trapul. Și de fiecare dată, a doua zi, mama îi răspundea calmă și răbdătoare la întrebări, reamintindu-i că, de ani și ani, multe alte fetițe fuseseră supuse aceluiași ritual fără probleme.

Cea mai scumpă amintire din acea călătorie se referea la noaptea petrecută la hotel în Abidjan, cu o seară înainte de întoarcerea la Paris. Până atunci discutaseră doar pasager despre Poro, în cele treizeci de ore de când Nicole și celelalte fetițe terminaseră ceremonia. Anawi nu o lăudase încă pe fetiță. Omeh și bătrânii satului îi spuseseră lui Nicole că se comportase excepțional, dar nimic nu e mai important pentru o fetiță de șapte ani decât aprecierea mamei. Nicole își luase inima în dinți chiar înainte de cină.

— M-am comportat bine, mămico? întrebase fetița tatonând. Vreau să spun, la Poro.

Anawi izbucnise în lacrimi.

— Dacă te-ai comportat bine? Dacă te-ai comportat bine? O cuprinsese cu brațele ei agile și o ridicase de pe scaun. Oh, scumpa mea, rostise ținând-o sus deasupra capului, m-ai făcut atât de mândră, încât aproape îmi vine să plesnesc de bucurie. Nicole i se aruncase în brațe, se îmbrățișaseră, râseseră și plânseră împreună de fericire.

Zăcea întinsă pe spate pe fundul cavității, lacrimile smulse de amintiri șiroindu-i pe față și scurgându-i-se pe lângă urechi. De aproape o oră se gândea la fiica sa, începând cu nașterea și trecând apoi la principalele evenimente ale vieții lui Genevieve. Își aducea aminte de vacanța petrecută în America cu trei ani în urmă, când Genevieve avea unsprezece ani. Ce apropiate fuseseră ele atunci, mai cu seamă în ziua în care porniseră spre South Kaibab, în inima Marelui Canion.

Nicole și Genevieve se opriseră la fiecare jalon, studiind urmele lăsate de două miliarde de ani pe suprafața planetei. Prânziseră pe un promontoriu cu vedere spre platoul Tonto. În noaptea aceea, mama și fiica își întinseseră una lângă alta sacii de dormit, în imediata vecinătate a maiestuosului Colorado. Vorbiseră, împărtășind planuri de viitor și ținându-se strâns de mână întreaga noapte.

N-aș fi mers în călătorie dacă nu erai tu, reflectă Nicole, gândindu-se la tatăl ei. Ai fost singurul care ai știut că era momentul potrivit. Tatăl lui Nicole constituia piatra de temelie a întregii sale vieți. Pierre des Jardins era prietenul și confesorul ei, partenerul ei de viață intelectuală, dar și cel mai aprig suporter. Fusese lângă ea atunci când se născuse, și apoi în cele mai importante momente ale vieții. Lui îi simțea cel mai acut lipsa stând pe fundul acelei cavități din Rama. Cu el ar fi dorit să poarte ultima conversație.

Nici o amintire despre tatăl ei nu-i sărea înaintea ochilor, una care să merite o atenție sporită față de celelalte. Filmul mental despre Pierre cuprindea toate evenimentele vieții. Nu toate erau fericite. De exemplu, și-i amintea perfect pe ei amândoi în savană, nu departe de Nidougou, ținându-se de mâini și plângând în vreme ce flăcările rugului funerar al lui Anawi se ridicau în noaptea africană. Încă mai simțea brațele lui în jurul său, pe când ea hohotea în urma eșecului de a obține rolul Ioanei d’Arc, la cincisprezece ani.

Trăiseră împreună în Beauvois, o pereche neverosimilă, de la un an după moartea mamei, până ce Nicole terminase anul trei la Universitatea din Tour. O existență idilică. Nicole bântuia pădurile din jurul vilei după ce se întorcea acasă de la școală. Pierre își scria romanele în birou. Seara, Marguerite îi chema la cină înainte de a urca pe bicicletă și de a se înapoia la soțul și copiii ei, în Luynes.

Verile și le petrecea călătorind cu el prin Europa, vizitând orașe și castele medievale, o sursă de inspirație pentru romanele sale. Nicole cunoștea mai multe despre Eleanor de Aquitania și soțul ei, Henric Plantagenetul, decât știa despre liderii politici ai Franței sau Europei de Vest. Când Pierre câștigase premiul Mary Renault pentru ficțiune istorică în 2181, îl însoțise la Paris pentru decernarea acestuia. Nicole șezuse în primul rând de fotolii al imensului amfiteatru, îmbrăcată în taiorul alb pe care Pierre o ajutase să-l aleagă, ascultând elogiile aduse de vorbitor părintelui ei.

Nicole încă mai era în stare să recite fragmente din discursul de acceptare al tatălui ei. «Am fost adesea întrebat», spusese Pierre spre sfârșit, «dacă am acumulat o anumită înțelepciune pe care s-o împărtășesc și generațiilor următoare». Privise drept spre locul unde se afla fiica sa. «Scumpei mele fiice, Nicole, dar și tuturor tinerilor din lume, le pot oferi un singur sfat. În întreaga mea viață am descoperit că două lucruri sunt de neprețuit: învățătura și dragostea. Nimic altceva, nici gloria, nici puterea, nici realizările de dragul realizărilor nu au aceeași valoare de durată. Întrucât, dacă la sfârșitul vieții ești capabil să afirmi ’am învățat’ și ’am iubit’, atunci înseamnă că poți declara ’am fost fericit’.»

Am fost fericită, își spuse Nicole cu lacrimile șiroind pe obraji, și aceasta ți se datorează în cea mai mare parte ție. Nu m-ai dezamăgit niciodată. Nici chiar în momentele cele mai dificile. Gândurile i se îndreptară, așa cum știa că se va întâmpla, spre vara lui 2184, când evenimentele se succedaseră cu atâta repeziciune, încât aproape nu mai reușise să țină pasul cu ele. În numai șase săptămâni, Nicole câștigase o medalie olimpică de aur, avusese o scurtă dar furtunoasă aventură de dragoste cu Prințul de Wales și revenise în Franța pentru a-i mărturisi tatălui ei că era însărcinată.

Nicole își amintea momentele cheie ale acelei perioade, ca și cum ele s-ar fi petrecut doar cu o zi în urmă. Nici o emoție din viața ei nu se compara cu bucuria încercată pe podiumul de premiere din Los Angeles, având medalia de aur în jurul gâtului, iar urechile țiuindu-i de ovațiile celor o sută de mii de spectatori. Fusese momentul ei de glorie. Timp de aproape o săptămână devenise răsfățata mass-mediei mondiale. Se afla pe prima pagină a fiecărui ziar, era subiectul preferat al principalelor emisiuni sportive.

După ultimul interviu într-un studio adiacent stadionului olimpic, un tânăr englez, cu zâmbet fermecător, i se prezentase sub numele de Darren Higgins și îi întinsese o carte de vizită. Pe spate se găsea o invitație la cină, scrisă chiar de mâna Prințului de Wales, bărbatul care urma să devină Henric al XI-lea al Regatului Marii Britanii.

Dineul a fost superb, își aduse aminte Nicole, uitând pe moment situația ei disperată de pe Rama. El era încântător. Următoarele două zile s-au dovedit absolut minunate. Dar treizeci și nouă de ore mai târziu, când se deșteptase în dormitorul lui Henry din Westwood, basmul ei luase sfârșit. Prințul ei, până atunci foarte atent și tandru, devenise acum încruntat și morocănos. Pe măsură ce neexperimentata Nicole încerca fără succes să înțeleagă cu ce greșise, în mintea ei începu să se facă lumină — zborul imaginației se terminase. Am fost o simplă cucerire, rememoră Nicole, o celebritate de moment. Nu eram potrivită pentru o relație permanentă.

Nicole nu avea să uite niciodată ultimele cuvinte rostite de prinț în Los Angeles. Se învârtise în jurul ei, în vreme ce ea își împacheta grăbită lucrurile. Bărbatul nu înțelegea disperarea ei. Nicole nu-i răspunsese la nici una din întrebări și nu îi permisese s-o îmbrățișeze.

— La ce te-ai așteptat? răbufnise el într-un sfârșit. Că vom călări împreună spre soare apune, trăind fericiți până la adânci bătrâneți? Fii serioasă, Nicole, trăim într-o lume reală. Știi foarte bine că englezii nu vor accepta niciodată ca regină o femeie pe jumătate neagră.

Nicole fugise înainte ca Henry să-i observe lacrimile. Și așa s-a făcut, scumpa mea Genevieve, că am părăsit Los Angeles-ul cu două noi comori. Aveam o medalie de aur și o fetiță minunată crescând în mine. Gândurile îi zburară peste următoarele săptămâni de frământări și disperare, până în clipa când își adunase curajul pentru a vorbi cu tatăl ei.

— Nu… nu știu ce să fac, îi spusese lui Pierre în acea dimineață de septembrie, în salonul vilei din Beauvois. Știu că te-am dezamăgit teribil — m-am dezamăgit pe mine însămi — dar vreau să te întreb dacă ai ceva împotrivă… Adică, dacă vreau, Papa…. pot să rămân aici și să încerc…

— Bineînțeles, Nicole, o întrerupsese tatăl ei, plângând domol. A fost singura dată de la moartea mamei când îl văzuse astfel. Vom face ce se cade, continuase îmbrățișând-o.

Am fost așa de norocoasă, gândi Nicole. El s-a arătat atât de înțelegător. Nu m-a dojenit niciodată. Nu m-a întrebat nimic. Când i-am mărturisit că tatăl e Henry și că nu doream ca altcineva să mai știe acest lucru, mai ales Henry sau copilul, mi-a promis că-mi va păstra secretul. Și și-a ținut promisiunea.

Luminile reveniră brusc și Nicole se ridică în picioare pentru a-și cerceta închisoarea în noua circumstanță. Numai centrul cavității era perfect iluminat; ambele capete se aflau cufundate în umbră. Dată fiind situația, se simțea uimitor de bine și de încrezătoare.

Privi acoperișul hambarului și prin el, cerul de nedescris al lui Rama. Se gândi la ultimele ore și brusc o încercă un impuls. Nu se mai rugase de aproape douăzeci de ani, dar acum se lăsă să cadă în genunchi în lumina de la mijlocul cavității. Dumnezeule mare, spuse ea, știu că vine cam târziu, dar îți mulțumesc pentru tatăl, mama și fiica mea. Și pentru toate minunile vieții. Nicole aruncă o privire spre tavan. Zâmbea, iar în ochii ei sclipea o steluță. Și acum, ah, Doamne, nițel ajutor mi-ar prinde tare bine.