Rama II

10. COSMONAUTUL ȘI PAPA

Generalul O’Toole nu reușise să doarmă decât maximum două ore, emoția și întârzierea produsă de avionul cu reacție ținându-i trează mintea întreaga noapte. Studiase frumoasele și bucolicele picturi murale de pe peretele opus patului din camera de hotel și numărase toate animalele de două ori. Din păcate, rămăsese la fel de treaz și după terminarea ambelor numărători.

Respiră adânc, sperând să se relaxeze. De ce sunt atât de nervos? E doar un om ca toți ceilalți de pe Pământ. Ei bine, nu e chiar așa. O’Toole se așeză drept în scaun și zâmbi. Era zece dimineața și se afla într-o mică anticameră a Vaticanului. Urma să aibă o audiență privată cu Locțiitorul lui Hristos pe Pământ, Papa Ioan-Paul al V-lea.

În copilărie, Michael O’Toole visase adeseori să devină într-o bună zi primul Papă nord-american. «Papa Michael» — așa se autointitulase el în lungile după amiezi de duminică, pe când își studia catehismul. Pe măsură ce repeta iarăși și iarăși cuvintele lecțiilor, se și închipuia — după vreo cincizeci de ani — purtând veșmintele și inelul papal, celebrând mese pentru mii de oameni adunați în marile biserici și stadioane ale lumii, redând speranța celor săraci, năpăstuiți, și deznădăjduiți, arătându-le felul în care Dumnezeu îi poate călăuzi spre o viață mai bună.

În tinerețe, lui Michael O’Toole îi plăcuse să învețe; trei subiecte îl intrigaseră în mod special. Nu se sătura niciodată să citească despre religie, istorie și fizică. Mintea sa isteață găsea întotdeauna un mijloc de a face legătura între cele trei discipline. Nu-i păsa defel că epistemologiile religiei și ale fizicii erau diametral opuse. Michael O’Toole nu avea nici o dificultate în a recunoaște ce întrebări ale vieții trebuiau explicate prin legile fizicii și care prin canoanele religiei.

Toate aceste subiecte scolastice se contopeau în studiul creației. La urma urmei, creația constituia începutul tuturor lucrurilor — inclusiv al religiei, istoriei și fizicii. Cum a avut ea loc? A fost Dumnezeu prezent, asemeni poate unui arbitru, în momentul formării universului, cu optsprezece miliarde de ani înainte? Nu El a fost acela ce a furnizat impulsul primordial pentru explozia cataclismică cunoscută sub numele de Big Bang, generând materia din energie? Nu El a prevăzut că atomii originali și primitivi de hidrogen se vor contopi în uriași nori de gaz, comprimându-se apoi sub efectul gravitației, pentru a deveni stele, unde se vor naște elementele chimice de bază ale vieții?

Iar pe mine nu m-a părăsit niciodată fascinația creației, își spuse în gând O’Toole în vreme ce aștepta audiența papală. Cum s-a întâmplat totul? Care-i semnificația acelei particulare succesiuni a evenimentelor? Își aduse aminte de întrebările puse preoților pe când era adolescent. Probabil am decis să nu devin preot, pentru că astfel mi s-ar fi limitat accesul la adevărul științific. Biserica n-a fost niciodată atât de îngăduitoare precum sunt eu cu aparentele incompatibilități dintre Dumnezeu și Einstein.

Cu o seară înainte, un preot american de la Departamentul de Afaceri Externe al Vaticanului îl așteptase la hotel. După prezentare, se scuzase că nu îi răspunsese la scrisoarea expediată în noiembrie, din Boston. Ar fi «ușurat fără îndoială întregul proces» — remarcă în treacăt preotul — dacă ar fi menționat atunci că era vorba de acel O’Toole, cosmonaut al misiunii Newton. Cu toate acestea, continuă prelatul, totul se aranjase și Sfântul Părinte se arătase încântat să-l primească în dimineața următoare.

Generalul american se ridică instinctiv în momentul deschiderii ușii de la biroul papal. Preotul care-l vizitase cu o seară înainte pe O’Toole păși grăbit în cameră, părând nervos, și-i strânse repede mâna generalului. Amândoi aruncară o privire spre cadrul ușii unde papa, în obișnuitele sale veșminte albe, tocmai termina o conversație cu un colaborator apropiat. Cu un zâmbet plăcut întipărit pe față, Ioan Paul al V-lea intră în anticameră și-i întinse mâna lui O’Toole. Automat, astronautul se lăsă într-un genunchi și sărută inelul; papal.

— Sfinte Părinte, murmură el, uluit de bătaia nebunească a propriei inimi, mulțumesc că m-ați primit. E cu adevărat o mare onoare pentru mine,

— Și pentru mine, replică papa într-o engleză cu ușor accent. Am urmărit cu mare interes activitatea dumneavoastră și a colegilor dumneavoastră.

Făcu un gest și generalul american îl urmă pe conducătorul bisericii într-o încăpere largă, cu tavan înalt. Un birou masiv, dintr-un lemn negru, se întindea pe o latură a camerei sub un portret în mărime naturală al lui Ioan Paul al IV-lea, omul care devenise papă în zilele întunecate ale Marelui Haos și asigurase lumii și bisericii douăzeci de ani de conducere inspirată și energică. Talentatul venezuelean, poet și istoric, demonstrase lumii între 2139 și 2158 ce forță pozitivă poate reprezenta o biserică bine organizată, într-un moment în care practic toate instituțiile se prăbușeau, nefiind capabile să ajute masele rătăcite de oameni.

Pontiful se așeză pe o sofa, invitându-l cu un gest pe O’Toole să ia loc alături. Preotul american părăsise încăperea.

În fața generalului și a papei se aflau marile ferestre deschise pe un balcon suspendat la vreo douăzeci de picioare deasupra grădinilor Vaticanului. În depărtare se vedea Muzeul Vaticanului, unde O’Toole își petrecuse după amiaza precedentă.

— Ați menționat în scrisoare, începu Sfântul Părinte fără a se folosi de nici un fel de notițe, că există o serie de «probleme teologice» pe care doriți să le discutați cu mine. Bănuiesc că sunt legate de misiunea dumneavoastră.

O’Toole îl privi pe spaniolul de șaptezeci de ani, conducătorul spiritual al unui miliard de catolici. Pielea papei era măslinie, trăsăturile ascuțite, părul des și negru de odinioară devenise astăzi în cea mai mare parte sur. Ochii castanii priveau blând și limpede. Cu siguranță că nu irosește nici o clipă din timpul său, gândi generalul, aducându-și aminte de un articol dintr-o revistă catolică, în care unul din cei mai importanți cardinali ai Vaticanului îl lăuda pe Ioan Paul al V-lea pentru eficiența sa managerială.

— Da, Sfinte Părinte, răspunse americanul. După cum știți, sunt pe punctul de a pleca într-o călătorie de cea mai mare importanță pentru omenire. Ca un bun catolic, am câteva întrebări pe care m-am gândit că ar fi folositor să le discut cu Eminența Voastră. Făcu o pauză. Desigur că nu mă aștept să-mi oferiți toate răspunsurile. Dar poate că mă veți ajuta un pic cu înțelepciunea voastră, acumulată de-a lungul timpului.

Papa aprobă din cap și așteptă ca Michael O’Toole să continue. Cosmonautul respiră adânc.

— Problema care nu-mi dă pace e aceea a mântuirii, chiar dacă ea nu-i decât o parte, cred, a chestiunii și mai cuprinzătoare în a împăca ramanii cu credința noastră.

Sprâncenele papei se ridicară și O’Toole își dădu seama că nu începuse prea bine.

— Nu am dificultăți legate de conceptul lui Dumnezeu care i-a creat pe ramani; acesta e ușor de înțeles. Dar au urmat oare ramanii un model similar de evoluție spirituală, trebuind să fie mântuiți — la un moment oarecare al istoriei lor — la fel ca ființele umane de pe Pământ? Și dacă este așa, l-a trimis Dumnezeu pe Isus, sau pe echivalentul său raman, să-i salveze de păcate? Reprezintă atunci oamenii o paradigmă evolutivă ce se tot repetă de-a lungul și de-a latul universului?

Zâmbetul papei se lărgi aproape într-un rânjet.

— Dumnezeule, generale, exclamă el cu umor, chiar că ai pășit fără să te-ncurci într-un vast teritoriu intelectual. Știi că nu am răspunsuri rapide la întrebări atât de profunde. Specialiștii bisericii discută problemele ridicate de Rama de aproape șaptezeci de ani, iar în ultimul timp aceste cercetări s-au intensificat tocmai datorită descoperirii celei de-a doua nave.

— Dar ce credeți dumneavoastră personal, Sanctitatea Voastră? insistă O’Toole. Creaturile responsabile de construcția acestor incredibile nave spațiale, au comis păcate originare, având astfel nevoie de un salvator? Este istoria lui Isus unică aici pe Terra, sau ea constituie doar un mic capitol într-o carte de o lungime aproape infinită, acoperind toate ființele raționale și constituind o cerință a mântuirii, în scopul de a obține eterna salvare?

— Nu sunt sigur, replică după câteva secunde Sfântul Părinte. Uneori îmi este aproape imposibil să-mi închipui existența altor forme inteligente de viață în univers. Apoi, de îndată ce-mi dau seama că în mod sigur ele nu ne sunt asemănătoare, mă invadează imagini și figuri ce mă fac să-mi amân judecata referitoare la întrebările teologice tocmai puse. Tăcu un moment, reflectând. Dar cea mai mare parte a timpului, îmi imaginez că și ramanii au avut anumite lecții de învățat la început, că Dumnezeu nu i-a creat nici pe ei perfecți și că într-o anumită clipă a dezvoltării lor, El trebuie să le fi trimis pe Isus…

Papa își întrerupse discursul și-l privi atent pe generalul O’Toole.

— Da, continuă el cu o voce blândă, am spus Isus. M-ați întrebat ce cred eu personal. Pentru mine Isus este atât adevăratul salvator, dar și singurul fiu al lui Dumnezeu. El trebuie să fi fost acela trimis ramanilor, chiar dacă sub o altă înfățișare.

Fața lui O’Toole se însenină la remarca pontifului.

— Sunt de acord cu Eminența Voastră, declară emoționat. Prin urmare ființele inteligente sunt unite, peste tot în univers, prin aceeași experiență spirituală. Într-un sens foarte, foarte real, presupunând că atât ramanii cât și Ceilalți au fost salvați, suntem cu toții frați. În definitiv, suntem plămădiți din aceleași elemente chimice de bază. Înseamnă că Raiul nu se limitează doar la oameni, ci include toate ființele care au înțeles mesajul Lui.

— Îmi dau seama unde veți ajunge cu această concluzie, replică Ioan Paul. Cu siguranță însă ea nu e universal acceptată. Chiar în interiorul bisericii există persoane cu o concepție complet diferită despre ramani.

— Vă referiți la grupul care se bizuie pe cuvintele Sfântului Michael din Siena?

Papa încuviință din cap.

— Părerea mea, declară generalul O’Toole, este că interpretarea homocentrică îngustă a predicii Sfântului Michael despre ramani e incorectă. Considerând că această navă extraterestră ar fi un vestitor, precum profeții Elias sau Isaia care au proorocit a doua naștere a lui Hristos, Michael nu limita ramanii în a juca doar un rol îngust în istoria noastră și nici un alt rol existențial. Pur și simplu el explica un posibil punct de vedere, dintr-o perspectivă spirituală omenească.

Pontiful zâmbea din nou.

— Văd că ați cheltuit mult timp și energie gândindu-vă la această problemă. Informațiile mele despre dumneavoastră erau doar parțial corecte. Credința în Dumnezeu, biserică și familie sunt toate menționate în dosar, însă doar o mică mențiune se face despre interesul activ pe care-l aveți în teologie.

— Consider că Newton este de departe cea mai importantă misiune din întreaga mea viață. Vreau să fiu sigur că voi servi cu credință atât omenirea cât și pe Dumnezeu. De aceea încerc să mă pregătesc în toate felurile posibile, inclusiv încercând să descopăr dacă ramanii au sau nu o viață spirituală. Faptul mi-ar putea afecta acțiunile viitoare.

O’Toole făcu o pauză de câteva secunde, apoi continuă:

— Eminența Voastră, au găsit cercetătorii dumneavoastră dovada unei posibile spiritualități ramane, bazându-se pe analiza datelor primei întâlniri?

Ioan Paul al V-lea clătină din cap.

-―Nu chiar. Și, totuși, unul din cei mai devotați arhiepiscopi, un bărbat al cărui zel religios aproape că-i lasă în umbră logica, insistă că ordinea structurală din interiorul primei nave ramane — simetriile, modelele geometrice, proiectul repetat excesiv și bazat pe numărul trei — sugerează un templu. Ar putea să aibă dreptate. Pur și simplu nu știm. Nu avem nici o mărturie în sprijinul naturii spirituale a ființelor care au creat acea primă navă spațială.

— Uluitor! declară generalul O’Toole. Nu m-am gândit niciodată la așa ceva. Un templu! David Brown ar fi șocat. Generalul râse și se explică: Doctorul Brown insistă că noi, oamenii cei ignoranți, nu vom avea niciodată șansa să determinăm scopul unei astfel de nave, întrucât tehnologia constructorilor e atât de avansată — mult peste puterea noastră de înțelegere — încât ne-ar fi imposibil să-l pricepem, fie și numai parțial. Bineînțeles că după el nici nu poate fi vorba de o religie ramană. Ei ar fi lăsat gogorițele superstițioase undeva în trecut, înainte de a dezvolta capacități de construcție pentru o asemenea navă interstelară.

— Doctorul Brown e ateu, nu-i așa? întrebă papa.

O’Toole aprobă din cap.

— Unul înverșunat. Consideră că întreaga gândire religioasă diminuează funcționarea creierului. Cine nu este de acord cu punctul său de vedere e socotit un veritabil idiot.

— Și restul echipajului? Au opinii la fel de puternice în această privință ca doctorul Brown?

— El este cel mai gălăgios, deși am impresia că Wakefield, Tabori și Turgheniev îi împărtășesc concepțiile de bază. Mai straniu e că intuiția îmi spune despre Borzov, comandantul nostru, că are o slăbiciune pentru religie. Acest lucru se întâmplă cu mulți dintre supraviețuitorii Haosului. Oricum ar fi, lui Valerii îi face plăcere să mă descoase despre credința mea.

Generalul O’Toole se opri o clipă, în vreme ce recapitula în gând convingerile religioase ale echipajului Newton.

— Europencele, des Jardins și Sabatini, sunt catolice, dar nici printr-un efort de imaginație n-ar putea fi considerate ca fiind evlavioase. Amiralul Heilmann este luteran în ceea ce privește Paștele și Crăciunul. Takagishi e adept Zen. Nu știu nimic despre ceilalți doi.

Pontiful se ridică și se apropie de fereastră.

— Undeva, acolo, există un straniu și minunat vehicul spațial, creat de ființe de pe altă stea, un vehicul ce se îndreaptă către noi. Trimitem un echipaj de doisprezece oameni în întâmpinarea ei. Se întoarse spre O’Toole. Această navă poate fi un mesager al Domnului, dar probabil că numai dumneavoastră veți fi capabil să îl recunoașteți astfel.

Generalul nu răspunse. Papa privi din nou fix pe fereastră și rămase tăcut aproape un minut.

— Nu, fiule, zise el în cele din urmă, cu blândețe, atât pentru sine cât și pentru interlocutorul său. Nu am răspunsuri la întrebările tale. Doar Dumnezeu le are. Trebuie să vă rugați ca el să ofere răspunsurile, atunci când veți avea nevoie de ele. Îl privi în față pe general. Trebuie să mărturisesc că sunt extrem de încântat să vă știu frământat de aceste chestiuni. Sunt încrezător în faptul că Domnul v-a ales deliberat pentru această misiune.

O’Toole înțelese că audiența se apropia de sfârșit.

— Sfinte Părinte, spuse el, mulțumesc încă o dată pentru bunăvoința de a mă fi primit și de a vă fi irosit timpul cu mine. Sunt profund onorat.

Ioan Paul al V-lea zâmbi și se apropie de oaspetele său. Îl îmbrățișă după modelul european și-l însoți afară din birou.