Rama II

26. A DOUA IEȘIRE

David Brown plasase o singură foaie mare de hârtie pe masa din centrul de control. Francesca o împărțise în fâșii potrivit orelor, și era acum ocupată să scrie pe ele orice îi dicta el.

— Programul ăsta blestemat e prea rigid ca să fie folositor în astfel de situații, spunea Brown adresându-se lui Janos Tabori și Richard Wakefield. E bun doar când activitățile sunt compatibile cu strategiile elaborate pe Pământ înaintea misiunii.

Janos se îndreptă spre unul din monitoare.

— Poate că le poți folosi mai bine decât mine, continuă David Brown; azi dimineață mie mi s-a părut mult mai ușor să mă bazez pe creion și hârtie.

Janos apelă un program și începu să introducă în computer o serie de date.

— Un moment, interveni Richard Wakefield.

Janos se opri cu degetele pe taste și se răsuci cu fața la englez.

— Ne complicăm degeaba. Nu are rost să planificăm în detaliu următoarea ieșire. Știm în orice caz că obiectivul principal îl constituie amplasarea bazei. Ne va lua zece sau douăsprezece ore. Restul se poate executa în paralel.

— Richard are dreptate, spuse și Francesca. Încercăm să rezolvăm totul prea repede. Să trimitem întâi cadeții să termine baza. În acest timp, noi vom definitiva detaliile…

— Nu e practic, se auzi doctorul Brown. Absolvenții Academiei sunt singurii care știu cât timp necesită fiecare activitate inginerească. Fără ei nu putem planifica nimic.

— Atunci unul din noi va rămâne la bord, declară Janos Tabori, rânjind. Iar pe Heilmann ori pe O’Toole îl vom folosi ca ajutor. În acest mod nu vom întârzia foarte mult.

După o jumătate de oră de discuții, se ajunse la consens. Nicole urma să rămână din nou pe Newton, cel puțin până se termina de stabilit infrastructura, reprezentându-i astfel pe cadeți în procesul de planificare. Amiralul Heilmann avea să-i însoțească pe ceilalți patru cosmonauți în interiorul lui Rama. Cu toții trebuiau să termine trei proiecte de infrastructură: asamblarea restului de vehicule, amplasarea a încă o duzină de stații portative de urmărire în Emisfera Nordică și construcția complexului de comunicații și a taberei Beta în partea de nord a Oceanului Cilindric.

Richard Wakefield se găsea în plin proces de revizuire a detaliilor fiecărei operațiuni, alături de membrii echipei sale, când Reggie Wilson, care tăcuse efectiv până atunci, sări pe neașteptate de pe scaun.

— E o întreagă porcărie! urlă el. Nu-mi vine să cred ce tâmpenii aud.

Richard se opri din lucru, iar doctorii Brown și Takagishi, angajați deja în discutarea planurilor noii ieșiri, tăcură brusc. Toți ochii se ațintiră asupra lui Reggie Wilson.

— Un om a murit acum patru zile, probabil ucis de orice sau oricine conduce această navă gigantică, explică el. Iar noi intrăm înăuntru. Luminile se sting subit. Wilson aruncă o privire circulară; ochii săi păreau înnebuniți, fruntea îi era acoperită de sudoare. Și noi ce facem? Ei? Cum răspundem acestui avertisment trimis de creaturi străine nouă, însă mult mai avansate tehnologic? Stăm calmi și planificăm încă o misiune de explorare în vasul lor. Nimeni n-a înțeles nimic? Ei nu ne doresc acolo. Vor să plecăm de aici, vor să ne întoarcem pe Pământ.

Izbucnirea lui Wilson fu întâmpinată cu o tăcere jenantă. În cele din urmă, generalul O’Toole se apropie de el.

— Uite ce e, începu el calm, cu toții suntem afectați de moartea generalului Borzov, dar nici unul din noi nu vede vreo legătură―

— Atunci sunteți orbi, complet orbi. Mă aflam în blestematul ăla de elicopter când s-au stins luminile. Era lumină ca în miezul verii și bum! în secunda următoare o noapte neagră ca smoala. Al naibii de straniu, omule! Cineva a stins brusc toate luminile. N-am auzit nici măcar o singură dată pe cineva să întrebe de ce s-au stins luminile. Ce-i cu voi, oameni buni? Sunteți prea deștepți ca să vă fie frică?

Wilson își mai continuă tirada câteva minute. Tema rămânea mereu aceeași. Ramanii plănuiseră moartea lui Borzov, trimiseseră un avertisment prin intermediul luminilor și alte dezastre aveau să mai urmeze dacă echipajul își continua misiunea de explorare.

Generalul O’Toole se oprise lângă Reggie pe durata întregului episod. Doctorul Brown, Francesca și Nicole avură o scurtă discuție într-un colț al camerei, după care Nicole se apropie de Wilson.

— Reggie, ce-ar fi să vii cu mine, împreună cu generalul O’Toole? îi spuse Nicole pe un ton familiar, întrerupându-i discursul bombastic. Am putea continua discuția fără a tulbura activitatea celorlalți.

Reggie Wilson o privi suspicios.

— Să merg cu tine, doctore? De ce aș face-o? Nici nu ai fost acolo, n-ai văzut destul pentru a ști ceva. Wilson se opri în fața lui Wakefield. Tu ai fost înăuntru, Richard. Ai văzut locul. Știi ce inteligență și ce mijloace tehnice sunt necesare pentru a construi un vehicul spațial atât de mare și a-l trimite într-o călătorie printre stele. Ei bine, omule, noi nu însemnăm nimic pentru ei. Suntem mai insignifianți decât furnicile. N-avem nici o șansă.

— Sunt de acord cu tine, Reggie, rosti calm și după o clipă de ezitare Richard. Cel puțin în ceea ce privește propriile noastre capacități de comparație. Dar nu avem nici o dovadă că ne sunt ostili, ori dacă le pasă cu adevărat că le explorăm nava. Din contră, simplul fapt că mai suntem încă în viață―

— Priviți! strigă brusc Irina Turgheniev. Uitați-vă la monitor!

În mijlocul ecranului gigant din centrul de control înghețase o imagine neașteptată. O creatură ca un crab umplea întreg displayul. Avea un corp scund și turtit, mai curând lung decât lat. Greutatea i-o suportau șase picioare cu câte trei articulații. Doi clești ca niște foarfeci se vedeau în fața corpului și o întreagă serie de manipulatoare, semănând bizar la o primă evaluare cu niște mânuțe de copil, se încolăceau pe lângă ceva ce părea să fie o deschidere în carapace. La o privire mai atentă, manipulatoarele erau formate de un întreg arsenal de scule: clești, sonde, răzuitoare și chiar ceva ce aducea cu niște burghie.

Ochii, dacă erau ochi, erau adânc înfundați în orbite protectoare și ridicați ca niște periscoape deasupra carapacei. Globurile oculare păreau din cristal sau gelatină, de un albastru intens și complet lipsite de expresie.

Legenda de pe marginea imaginii indica limpede că fotografia fusese luată doar cu câteva momente mai devreme, de către una din sondele cu teleobiectiv, într-un punct situat la aproximativ cinci kilometri sud de Oceanul Cilindric. Teleobiectivul acoperise o suprafață de vreo șase metri pătrați.

— Așadar avem tovarăși pe Rama, declară Janos Tabori. Restul astronauților se uitau uluiți la monitor.

Mai târziu, cu toții admiseră că imaginea crabului biot de pe ecran nu ar fi fost atât de înfricoșătoare dacă nu ar fi apărut în acel moment precis. Deși comportarea lui Reggie era în mod cert aberantă, în ce susținea el exista suficient bun simț încât să le reamintească pericolele expediției. Nimeni nu se putea lăuda că nu-l încearcă teama. Fiecare se confruntase, la un moment sau altul, cu ideea neliniștitoare că super-avansații ramani s-ar fi putut dovedi mai puțin prietenoși.

În cea mai mare parte a timpului însă își lăsau frica deoparte. Făcea parte din slujba lor. Ca și primii astronauți ai navetelor spațiale americane, care, cunoscuseră foarte bine posibilitatea ca vehiculul lor să explodeze sau să se prăbușească, cosmonauții de pe Newton acceptaseră faptul că misiunea lor era asociată cu riscuri inevitabile. O negare sănătoasă îi determinase să evite discuțiile pe teme tulburătoare, concentrându-se în schimb asupra altor probleme, mai stringente (și deci mai controlabile), cum ar fi fost spre exemplu planificarea acțiunilor zilei următoare.

Izbucnirea lui Reggie, corelată cu apariția pe monitor a crabului biot, declanșase una din puținele discuții serioase purtate până atunci în grup, de la începutul misiunii. O’Toole își făcuse cunoscută poziția mai devreme. Deși ramanii îl fascinau, nu-i era frică de ei. Voința Domnului îl alesese să întreprindă această călătorie și doar voința Sa putea decide dacă ea avea să fie și ultima. În orice caz, orice se întâmpla reprezenta voința Creatorului.

Richard Wakefield susținu un alt punct de vedere, aparent împărtășit și de alți membri ai echipajului. Pentru el, întregul proiect constituia atât o provocare aruncată expediției de descoperire, cât și un test personal de curaj. Desigur că existau incertitudini, însă ele produceau în același timp emoție și pericol. Fiorul intens prilejuit de cunoștințe noi, alături de importanța excepțională a unei posibile întâlniri cu o civilizație extraterestră, compensa în mare măsură riscurile probabile. Richard nu avea îndoieli în privința misiunii. Era convins că reprezenta apoteoza: vieții sale; chiar dacă nu îi apuca sfârșitul, și tot merita să fi participat. Ar fi realizat ceva realmente important în timpul scurtei sale existențe terestre.

Nicole ascultă cu atenție discuția. Nu spuse mai nimic ea însăși, dar realiză că propria concepție i se cristaliza în minte pe măsura ce-i asculta vorbind pe ceilalți. Savura replicile, verbale sau nu, dintre ceilalți coechipieri. Shigeru Takagishi se situa evident în tabăra lui Richard Wakefield, dând viguros din cap ori de câte ori Richard vorbea înfierbântat despre participarea la un asemenea efort. Reggie Wilson, probabil îmblânzit de tiradele sale anterioare, tăcuse mai tot timpul, pentru a răspunde doar când i se punea o întrebare. Amiralul Heilmann arătase stingherit pe durata întregii discuții, singura sa contribuție constând în a le reaminti, din când în când, că timpul se scurgea.

Surprinzător, doctorul David Brown nu adăugă multe alte elemente dezbaterii filozofice. Expuse câteva scurte comentarii, iar o dată sau de două ori fu gata să se lanseze într-o lungă și ambițioasă explicație. Dar nu o făcu. Adevăratele sale gânduri despre natura lui Rama rămaseră neîmpărtășite.

Francesca Sabatini acționase inițial ca moderatoare, punând întrebări de clarificare și menținând conversația la un nivel echilibrat. Totuși, spre sfârșit oferi câteva comentarii personale și candide. Punctul ei de vedere asupra misiunii Newton diferea complet de cel exprimat de OToole și Wakefîeld.

— Cred că transformați totul în ceva mult prea complex și intelectual, declară Francesca după ce Richard își isprăvi lungul panegiric referitor la bucuriile cunoașterii. N-a fost nevoie să mă afund în studii aprofundate ale spiritului uman înainte de a mă alătura echipajului Newton. Am pus problema așa cum procedez de obicei cu toate deciziile mele. Am luat în calcul riscul și răsplata. Am socotit că ceea ce am de câștigat, faimă, prestigiu, bani, chiar aventură, depășește cu mult riscurile. Iar într-altă privință nu sunt câtuși de puțin de acord cu Richard. Nu aș fi deloc fericită să mor aici. Pentru mine, recompensa adusă de proiect este întârziată; dacă nu mă întorc pe Pământ, nu voi beneficia de ea.

Comentariile Francescăi stârniră curiozitatea lui Nicole. Dorea să-i pună reporterei italiene niște întrebări, dar înțelese că nu era nici momentul, nici locul favorabil. După terminarea ședinței, spusele Francescăi încă o intrigau. Să fie viața atât de simplă pentru ea? Să evalueze oare totul în funcție de riscuri și răsplată? Își aminti de completa lipsă de emoție a Francescăi în clipa când băuse lichidul menit să-i provoace avortul. Dar cum rămâne cu principiile și cu valorile vieții? Sau chiar cu sentimentele? După plecarea tuturor, Nicole se văzu nevoită să recunoască că Francesca reprezenta încă o șaradă nedezlegată.

Nicole îl privi cu atenție pe Takagishi. Omul de știință se comporta mult mai bine.

— Am scos pe imprimantă un plan de strategie, doctore Brown, ca să ne reamintim tezele fundamentale rezultate la capătul anului de proiectare a misiunii, spuse el fluturând un vraf de vreo patru inci grosime. Să citesc sumarul?

— Nu cred că-i necesar, răspunse David Brown. Suntem cu toții familiarizați―

— Eu nu sunt, îl întrerupse generalul O’Toole. Aș vrea să-l ascult. Amiralul Heilmann m-a rugat să fiu atent și să-l țin la curent cu mersul discuțiilor.

Doctorul Brown îi făcu semn lui Takagishi să continue. Scundul savant japonez tocmai împrumuta o pagină din mapa personală a lui Brown. Deși știa că acesta se declarase în favoarea cercetării crabilor bioți pe parcursul celei de a doua ieșiri, Takagishi era încă tentat să-i convingă pe ceilalți că prioritatea trebuia să o dețină expediția în New York.

Reggie Wilson se scuzase cu o oră mai devreme, retrăgându-se în cabină pentru a trage un pui de somn. Restul de cinci astronauți de la bordul lui Newton petrecură cea mai mare parte a după amiezii încercând fără succes să ajungă la o înțelegere în privința următoarelor activități. Nu se ajunsese însă la consens deoarece cei doi oameni de știință, Brown și Takagishi, nutreau opinii radical diferite despre cele ce trebuiau întreprinse. Între timp, pe monitorul mare din spatele lor se perindau imagini intermitente ale cadeților spațiali și ale amiralului Heilmann lucrând în interiorul lui Rama. În prezent, imaginea îi înfățișa pe Tabori și Turgheniev la baza situată în apropierea Oceanului Cilindric. Cei doi terminaseră de asamblat a doua barcă cu motor și-i verificau subsistemele electrice.

―… Succesiunea ieșirilor a fost astfel proiectată pentru a fi compatibilă cu documentul de politică și priorități a misiunii, ISA-NT-0014, citea Takagishi. Scopurile principale ale acestei etape sunt de a definitiva infrastructura inginerească și de a examina interiorul, cel puțin la un nivel superficial. De o mare importanță va fi identificarea oricăror caracteristici care se deosebesc, indiferent în ce măsură, de cele ale primului vehicul Rama.

A doua ieșire are drept scop completarea cartografierii interne a lui Rama, un mare accent punându-se pe zonele neexplorate acum șaptezeci de ani și pe grupurile de clădiri denumite orașe. Întâlnirile cu bioții se vor evita în această fază, chiar dacă prezența și localizarea diferitelor tipuri de creaturi face parte din procesul de cartografiere.

Interacțiunea cu bioții se va efectua abia la a treia ieșire, și numai după o observație atentă și prelungită…

— De ajuns, doctore Takagishi, interveni David Brown. Am priceput cu toții esența respectivului document care, din păcate, a fost conceput cu luni de zile înaintea lansării. Situația de astăzi n-a fost niciodată preconizată. Luminile se sting și se aprind. Iar noi am localizat un grup de șase crabi bioți dincolo de țărmul sudic al Oceanului Cilindric.

— Nu sunt de acord, rosti cu respect savantul japonez. Chiar dumneata ai afirmat că profilul imprevizibil al iluminării nu constituie o diferență semnificativă între cele două nave. Nu ne confruntăm cu un Rama necunoscut. Cer să organizăm ieșirile conform planului inițial al misiunii.

— Așadar consideri că această etapă ar trebui dedicată exclusiv cartografierii, incluzând probabil o explorare detaliată a New York-ului?

— Exact, generale O’Toole. Chiar dacă unii cred că acel «sunet straniu» auzit de cosmonauții Wakefield, Sabatini și de mine însumi nu înseamnă o «diferență» oficială, cartografierea atentă a New York-ului este în mod clar una din activitățile prioritare. Și e vital să o realizăm pe durata acestei ieșiri. Temperatura s-a ridicat deja pe câmpie la -5 grade. Rama ne poartă tot mai aproape de Soare. Nava se încălzește de la exterior spre interior. Prevăd că oceanul va începe să se topească de la fund în sus, în trei sau patru zile―

— N-am spus niciodată că New York-ul nu este o țintă justificată pentru explorare, ci doar am susținut de la început ideea că bioții constituie adevărata comoară științifică, îl întrerupse iarăși David Brown. Priviți aceste creaturi uimitoare, rosti el făcând să apară pe ecranul central imaginea celor șase crabi bioți, deplasându-se încet în zona Emisferei Sudice. S-ar putea să nu mai avem niciodată prilejul de a captura unul. Sondele aproape au terminat survolarea întregii emisfere, fără să descopere nici un alt biot.

Restul echipajului, inclusiv Takagishi, urmăreau cu atenție concentrată monitorul. Bizarul grup al creaturilor extraterestre, dispus într-o formație triunghiulară condusă de un specimen puțin mai mare, se apropia de o structură metalică nedefinită. Crabul conducător intră direct în obstacol, rămase nemișcat câteva secunde, apoi își folosi cleștii pentru a ciopârți metalul în bucăți mici. Cei doi crabi din al doilea rând încărcară fragmentele metalice pe spatele ultimilor trei membri ai trupei. Fragmentele sporiră grămezile deja existente acolo.

— Probabil sunt gunoierii ramanilor, comentă Francesca. Ceilalți izbucniră în râs.

— Dar vedeți de ce vreau să ne mișcăm repede, reluă David Brown. În acest moment, scurtul film pe care l-ați văzut este deja pe drum către rețelele de televiziune ale Terrei. Mai bine de un miliard de pământeni îl vor viziona astăzi cu aceeași frică și fascinație resimțită de noi. Închipuiți-vă ce fel de laboratoare vom putea să construim pentru a studia o asemenea creatură. Închipuiți-vă câte vom învăța…

— Ce te face să crezi că vom reuși să le capturăm? întrebă generalul O’Toole. Arată ca și cum ar putea fi niște adversari formidabili.

— Suntem siguri că, deși par a avea o structură biologică, sunt de fapt roboți. De aici și denumirea de «biot», foarte populară în timpul și după prima expediție pe Rama. Așa cum s-a menționat în rapoartele lui Norton și ale celorlalți colegi ai săi, fiecare din acești bioți pare proiectat pentru un singur scop. După câte știm, nu au o inteligență proprie. Prin urmare ar trebui să fim capabili să-i păcălim… și să-i capturăm.

Pe ecran apăru un prim plan cu cleștii-foarfeci. Erau în mod evident foarte ascuțiți.

— Nu știu, opină O’Toole. Sunt înclinat să urmez sugestia doctorului Takagishi și să-i mențin o vreme sub observație, înainte de a încerca să capturez vreunul.

— Vă contrazic, declară Francesca. Vorbind ca jurnalist, nici un reportaj nu poate fi mai interesant decât acela descriind captura unei astfel de creaturi. Întregul Pământ ne va urmări. E posibil ca o a doua șansă să nu se mai ivească. Făcu o scurtă pauză. ASI ne solicită știri fulminante. Incidentul căruia i-a căzut victimă Borzov nu a convins câtuși de puțin contribuabilii că banii alocați acestei aventuri spațiale au fost cu folos cheltuiți.

— De ce să nu rezolvăm ambele chestiuni în decursul aceleiași intrări? întrebă generalul O’Toole. O echipă ar explora New York-ul, cealaltă ar porni să captureze un crab.

— În nici un caz, replică la rândul ei Nicole. Dacă scopul misiunii e de a prinde un biot, atunci toate resursele noastre trebuie concentrate corespunzător. Amintiți-vă că suntem limitați atât ca număr, cât și ca timp disponibil.

— Din păcate, decizia nu poate fi luată în consiliul de conducere, rosti cu un zâmbet șters David Brown. De vreme ce nu întrunim o unanimitate de păreri, eu trebuie să decid… Prin urmare, scopul viitoarei intrări va fi să capturăm un crab biot. Bănuiesc că amiralul Heilmann îmi va da dreptate. Dacă nu, vom supune propunerea votului întregului echipaj.

Ședința luă sfârșit după o oarecare lâncezeală. Doctorul Takagishi încercă să ofere alte argumente, scoțând în evidență faptul că majoritatea speciilor de bioți, zărite de primii exploratori, nu se materializaseră decât după dezghețul Oceanului Cilindric. Dar nimeni nu mai voia să asculte. Oboseala își spunea cuvântul.

Nicole se apropie de japonez și activă pe ascuns scanerul biometric. Fișierul de avertizare rămase complet gol.

— Curat ca lacrima, rosti ea cu un zâmbet.

Takagishi o privi foarte serios.

— Decizia noastră este greșită, declară el sumbru. Trebuia să mergem în New York.