Rama II

54. O DATĂ EROU

Michael O’Toole nu reușea să doarmă. Se răsucea pe toate părțile, porni muzica favorită și repetă la nesfârșit «Sfântă Fecioară» și «Tatăl Nostru». Nimic nu-l ajută. Tânjea după ceva care să-l distragă, să-l facă să uite de responsabilități și să-i permită sufletului său puțin repaos.

Aplicați planul trinity, își zise în cele din urmă, concentrându-se asupra adevăratei cauze a neliniștii sale. Ce însemna de fapt aceasta? Deschiderea containerelor, ridicarea armelor nucleare (de mărimea unor frigidere), verificarea subsistemelor, așezarea bombelor pe un transportor și transbordarea lor în ecluza lui Rama, apoi coborârea lor cu ascensorul greu…

Și ce altceva? reflectă O’Toole. Încă un lucru. Nu avea să dureze mai mult de un minut la fiecare bombă, însă constituia de departe cea mai importantă operație. Armele aveau pe laturi perechi redundante de tastaturi numerice. El și Amiralul Heilmann trebuiau să folosească tastaturile pentru a introduce o secvență specială de cifre, codul RQ cum era denumit, înainte de amorsarea bombelor. Fără aceste coduri, armele ar fi rămas pentru totdeauna în stare de somnolență.

Dezbaterile privind includerea focoaselor nucleare la bordul lui Newton stârniseră ecouri pe coridoarele Cartierului General COG din Amsterdam. Votul final fusese strâns. Se hotărâse ca nava terestră să transporte arme dar, pentru a domoli îngrijorarea, se promisese implementarea unor măsuri stricte împotriva unei utilizări neautorizate..

Pe parcursul acelorași întruniri, conducerea militară COG evitase protestele publice prin impunerea clasificării de Strict Secret asupra faptului că Newton urma să aibă la bord arme nucleare. Nici măcar membrilor civili ai echipajului nu li se dezvăluise nimic despre existența bombelor.

Grupul secret de lucru pentru Procedura Trinity se întâlnise de șapte ori, în patru locuri diferite din toate colțurile lumii, înainte de lansarea misiunii. În scopul de a face procesul de activare imun la orice impuls electronic întâmplător, se alesese metoda de activare manuală a armelor nucleare. Astfel, nici un nebun de pe Pământ și nici un cosmonaut înspăimântat de pe Newton nu ar fi reușit să declanșeze annele printr-o simplă comandă electronică. Șeful de stat major, un om strălucit dar adept al unei discipline rigide, pe nume Kazuo Norimoto, își exprimase temerea că renunțarea la comanda electronică ar duce la nefireasca dependență a întregii operațiuni exclusiv față de persoanele selecționate în echipaj. Fusese convins, totuși, că era de preferat să depindă de ofițerii prezenți la bordul lui Newton, decât să-și facă griji pentru un terorist sau un fanatic care ar fi reușit cine știe cum să pună mâna pe codul de activare.

Dar dacă unul dintre ofițerii de pe Newton era cuprins de panică? Cum putea fi protejat sistemul împotriva unui act unilateral de declanșare a focoaselor nucleare efectuat de un membru al echipajului? Discuțiile conduseseră la un procedeu de siguranță relativ simplu. Din echipaj aveau să facă parte trei ofițeri. Fiecare va cunoaște un cod RQ unic. Introducerea manuală a două dintre lungile secvențe numerice va arma dispozitivele. Sistemul era în acest fel protejat împotriva acțiunii unui ofițer recalcitrant, ori a unuia înspăimântat. Părea o garanție suficientă.

Însă situația noastră actuală nu a fost luată niciodată în calcul, medită O’Toole întins pe pat. În eventualitatea oricărei acțiuni periculoase, fie ea militară sau civilă, fiecare dintre noi trebuia să încredințeze codul unui locțiitor. Dar cine ar fi crezut că o apendictomie putea fi periculoasă? Codul lui Valerii a murit odată cu el. Ceea ce înseamnă că în prezent sistemul necesită doi oameni… din doi.

O’Toole se întoarse pe burtă și-și îngropa fața în pernă. Acum înțelegea cu adevărat de ce era încă treaz. Dacă nu introduc codul, bombele nu pot fi utilizate. Își aminti de un prânz la bordul navei militare, luat împreună cu Valerii Borzov și Otto Heilmann, în timpul plăcutei călătorii spre Rama. «E un joc perfect de echilibru», glumise generalul sovietic, «și probabil a fost luat în considerație la alegerea noastră. Otto ar apăsa pe declanșator la cea mai mică provocare, iar pe tine, Michael, te-ar frământa moralitatea deciziei chiar dacă viața ți-ar fi amenințată. Eu unul mă aflu la mijloc.»

Însă tu ești mort, își zise O’Toole, și nouă ni s-a ordonat să amorsăm focoasele. Se ridică din pat și se îndreptă spre birou. Așa cum procedase mereu când avea de luat o hotărâre de mare importanță, O’Toole scoase din buzunar un carnețel electronic și alcătui două liste scurte, una sintetizând motivele pentru îndeplinirea ordinului de amorsare și de distrugere a lui Rama, cealaltă argumentele împotrivă. Nu avea nici un motiv perfect logic de a se opune ordinului primit — giganticul vehicul era probabil o mașină fără viață, cei trei colegi ai săi muriseră cu siguranță, iar amenințarea ia adresa Pământului nu era deloc neglijabilă. Și totuși. O’Toole ezita. Ceva în comiterea unui asemenea act, evident ostil, îi lovea sensibilitatea.

Se întinse din nou pe pat, cu fața în sus. Sfinte Dumnezeule, se rugă el cu ochii în tavan, cum aș putea sa știu ce este corect în această situație? Rogu-Te, arată-mi calea de urmat.

Cu doar treizeci de secunde înainte de a fi trezit de propriul său ceas, Otto Heilmann auzi o bătaie ușoară în ușă. Câteva momente mai târziu, înăuntru intră generalul O’Toole. Americanul era deja echipat.

— Ești matinal, Michael, rosti amiralul bâjbâind după cafeaua sa de dimineață, care se încălzea deja de cinci minute.

— Voiam să vorbesc cu tine, spuse afabil O’Toole. Îl așteptă pe celălalt să-și ia băutura.

— Ce este?

— Vreau să anulezi consfătuirea din această dimineață.

— De ce? întrebă Heilmann. Avem nevoie de ajutor din partea echipajului, așa cum ara stabilit aseară. Cu cât amânăm mai mult, cu atât crește probabilitatea să întârziem plecarea.

— Nu sunt încă pregătit.

Amiralul Heilmann se încruntă, sorbi adânc din cafea și-și studie interlocutorul.

— Înțeleg, zise calm. Și de ce ai nevoie ca să fii gata?

— Vreau să vorbesc cu cineva, poate cu generalul Norimoto, să înțeleg de ce distrugem Rama. Îți cunosc părerea, am vorbit cu tine aseară, dar vreau să aud motivul din gura celui care a dat ordinul.

— Datoria unui militar este să se supună ordinelor. Să pui întrebări ar putea fi considerat o încălcare a disciplinei―

— Înțeleg toate astea, Otto, însă nu ne aflăm pe un câmp de luptă, îl întrerupse O’Toole. Nu refuz să îndeplinesc ordinul. Vreau doar să fiu sigur… Vocea i se frânse și O’Toole privi fix peretele din fața sa.

— Sigur de ce?

— Sigur că procedez corect, respiră adânc O’Toole.

O conferință video cu Norimoto fu convenită, iar consfătuirea echipajului amânată. Deoarece în Amsterdam era miezul nopții, trecu o perioadă de timp până ce transmisia cifrată fu decodată și prezentată șefului de stat major. În stilul său caracteristic, generalul Norimoto solicită câteva ore pentru a pregăti răspunsul, astfel încât să obțină «consensul colegilor» în legătură cu cele ce avea să-i comunice lui O’Toole.

Generalul și Otto Heilmann ședeau împreună în centrul de control al navei militare când sosi transmisia de pe Pământ. Generalul Norimoto era îmbrăcat în uniformă de gală. Îi salută fără nici o urmă de zâmbet pe cei doi ofițeri de pe Newton. Își puse ochelarii și citi textul pregătit.

— Generale O’Toole, am revăzut, cu grijă întrebările dumitale din ultima transmisie. Problemele ridicate de dumneata au fost incluse pe lista noastră de discuții înainte de a ajunge la decizia de a da ordinul de declanșare. Conform protocolului operativ ASI–COG, atât dumneata cât și ceilalți militari de la bordul lui Newton faceți parte temporar din statul meu major; prin urmare, eu vă sunt superiorul. Mesajul care v-a fost transmis trebuie considerat un ordin.

Generalul Norimoto schiță un zâmbet subțire.

— Cu toate acestea, având în vedere semnificația acțiunii menționate în ordin și vizibila dumitale grijă legată de posibilele repercusiuni, am pregătit trei puncte sumare menite să vă ajute să ne înțelegeți hotărârea:

Unu. Nu știm dacă Rama este ostil sau prietenos. Nu avem nici un mijloc prin care să obținem date suplimentare în acest sens.

Doi. Rama se îndreaptă spre Pământ. Ar putea să intre în coliziune cu planeta noastră, să întreprindă acțiuni ostile odată ajuns în vecinătatea Terrei, sau altele benigne, a căror natură nu o putem defini.

Trei. Aplicând planul Trinity în momentul când Rama se află la zece sau mai multe zile depărtare, garantăm securitatea planetei, indiferent de intențiile sau de viitoarele sale acțiuni.

Generalul făcu o scurtă pauză.

— Asta-i tot, conchise el. Aplicați planul Trinity.

Ecranul se întunecă.

— Ești satisfăcut? întrebă Heilmann.

— Așa cred. N-am auzit nimic nou, dar nici nu trebuia să mă aștept la altceva.

Heilmann se uita la ceas.

— Am pierdut aproape o zi întreagă. Convoc consfătuirea imediat după prânz?

— Mai bine nu, replică O’Toole. Acest episod m-a epuizat, iar noaptea trecută abia dacă am reușit să dorm. Prefer să așteptăm până mâine dimineață.

— În regulă, rosti amiralul după o pauză. Se ridică și-și trecu brațul după umărul generalului. Începem mâine, la prima oră după micul dejun.

A doua zi dimineață, generalul O’Toole nu participă la consfătuirea programată. Îi telefonase lui Heilmann și îl rugase să o țină fără el, pretextând o «durere acută de stomac». Se îndoia că fusese crezut, dar n-avea de fapt importanță.

O’Toole urmări consfătuirea pe televizorul din cabina sa, fără să întrerupă sau să intervină. Nici unul dintre ceilalți astronauți nu păru foarte mirat de existența la bord a arsenalului nuclear. Heilmann explică în detaliu ce trebuia făcut. Își asigură sprijinul lui Yamanaka și Tabori, așa cum discutase în prealabil cu O’Toole, și schiță activitățile menite să conducă la amplasarea focoaselor nucleare în interiorul lui Rama, în următoarele șaptezeci și două de ore. Astfel, echipajului îi mai rămâneau încă trei zile de pregătiri pentru plecare.

— Când vor fi detonate bombele? se interesă nervos Janos Tabori după ce amiralul își termină expunerea.

— La șaizeci de ore după plecarea noastră. Conform modelelor studiate la sol, ar trebui să ieșim din zona de împrăștiere a fragmentelor în douăsprezece ore, dar pentru siguranță am stabilit ca bombele să nu explodeze până când nu vom fi la o distanță de cel puțin douăzeci și patru de ore… Dacă plecarea ne este amânată din cine știe ce motiv, momentul detonării poate fi modificat prin comandă electronică.

— Asta e liniștitor, remarcă Janos.

— Alte întrebări?

— Doar una, interveni iarăși Janos. Atâta timp cât intrăm în Rama ca să amplasăm aceste lucruri la locurile lor, înțeleg că va fi în regulă să ne căutăm prietenii pierduți. În eventualitatea că mai hoinăresc pe acolo…

— Orarul este foarte limitat, Cosmonaut Tabori, iar dispunerea bombelor în interior necesită doar câteva ore. Din păcate, din cauza întârzierii survenită în declanșarea operațiunii, suntem nevoiți să poziționăm bombele pe întuneric.

Minunat, reflectă O’Toole. Iată încă ceva de care pot fi acuzat. În ansamblu, socotea totuși că Amiralul Heilmann condusese foarte bine discuția. A fost frumos din partea lui Otto să nu menționeze nimic despre coduri. Probabil că e convins că mă voi supune ordinului. Și probabil are dreptate.

Când O’Toole se trezi din somn, trecuse de prânz și era flămând ca un lup. În sala de mese nu se mai afla nimeni decât Francesca Sabatini; femeia își termina cafeaua și studia niște date pe monitorul computerului.

— Te simți mai bine, Michael? îl întrebă cum îl văzu.

Generalul încuviință din cap.

— Ce citești?

— Un manual de software, replică Francesca. David e îngrijorat că fără Wakefield nu vom ști nici dacă programele de pe Newton operează corect sau nu. Învăț să interpretez un program de diagnoză.

— Hmm, fluieră O’Toole. Cam dificil pentru un jurnalist.

— Nu-i chiar așa de complicat, râse ea. Și e extrem de logic. Poate că în viitoarea mea carieră voi fi inginer.

O’Toole își făcu un sandwich, luă o cutie cu lapte și i se alătură la masă. Francesca îi puse o mână pe braț.

— Vorbind despre viitoare cariere, Michael, te-ai gândit cumva și la a ta?

— Ce vrei să spui?

— Sunt prinsă în obișnuita dilemă profesională, dragul meu prieten. Îndatoririle mele de reporter au intrat în conflict direct cu sentimentele.

O’Toole se opri din mestecat.

— Heilmann v-a spus?

Ea încuviință din cap.

— Nu sunt proastă, Michael. Oricum aș fi aflat mai devreme ori mai târziu. Și este o poveste fierbinte, foarte fierbinte. Poate una dintre cele mai importante de pe durata misiunii. Parcă văd titlurile buletinelor de știri: «General american refuză să se supună ordinului de a distruge Rama. Ascultați emisiunea de la ora cinci».

Generalul trecu în defensivă.

— N-am refuzat. Procedura Trinity nu-mi cere să introduc codul decât după ce armele sunt scoase din containere…

— «…și gata de a fi plasate pe transportor», termină frază Francesca. Ceea ce se va întâmpla peste optsprezece ore. Mâine dimineață, după calculele mele… Am de gând să înregistrez istoricul eveniment. Femeia se ridică de la masă. Și Michael, în caz că te interesează, n-am menționat convorbirea ta cu Norimoto în nici unul din reportajele mele. S-ar putea să mă refer la ea în memoriile mele, dar nu le voi publica încă cel puțin cinci ani de acum înainte.

Francesca se răsuci și-l privi țintă în ochi pe O’Toole.

— Ești pe cale să devii peste noapte din erou un ticălos, prietene. Sper că ai cântărit cu atenție toate ramificațiile deciziei tale.