Rama II

53. PLANUL TRINITY

Când Richard Wakefield părăsise Newton-ul ca să se întoarcă pe Rama, generalul O’Toole fusese ultimul membru din echipaj care îi spusese la revedere. Generalul așteptase cu răbdare ca toți ceilalți să termine de vorbit.

— Ești realmente sigur că vrei s-o faci? își întrebase prietenul Janos Tabori. Știi prea bine că în curând comitetul va declara Rama zonă interzisă.

— Până atunci, rânjise Richard, voi fi în drum spre Beta. Tehnic vorbind, nu voi fi încălcat nici un ordin.

— Prostii, îl întrerupse furios Amiralul Heilmann. Doctorul Brown și cu mine suntem la comanda acestei misiuni. Amândoi ți-am cerut să rămâi la bord.

— Iar eu v-am repetat de câteva ori că am lăsat câteva lucruri personale, foarte importante pentru mine, în interior, declară răspicat Richard. În plus, știți la fel de bine ca și mine că nici unul dintre noi nu va avea nimic de făcut în următoarele câteva zile. De îndată ce ordinul oficial de abandonare a misiunii va fi dat, toate activitățile principale vor fi încheiate. Ni se va comunica când să ne desprindem și să pornim către Pământ.

— Îți mai amintesc o dată, replicase Otto Heilmann, că ceea ce faci constituie un act de insubordonare. La întoarcerea pe Pământ, intenționez să te aduc în fața―

— Las-o moartă, Otto, îl întrerupse Richard fără ranchiună. Își potrivi costumul spațial și începu să-și pună casca. Ca întotdeauna, Francesca înregistra scena pe casetă video. De la conversația purtată în particular cu Richard, cu o oră în urmă, fusese ciudat de tăcută. Părea detașată, ca și cum gândurile îi erau în altă parte.

Generalul O’Toole se îndreptă spre Richard și-i întinse mâna.

— N-am petrecut mult timp împreună, Wakefield, însă ți-am admirat întotdeauna lucrările, rosti el. Mult noroc înăuntru și nu-ți asuma riscuri inutile.

Richard fusese surprins de zâmbetul cald al generalului. Se așteptase ca ofițerul american să încerce să-l convingă să renunțe.

— E o priveliște magnifică în Rama, generale, răspunsese Richard. O combinație între Marele Canion, Alpi și Piramide la un loc.

— Am pierdut deja patru oameni, replică O’Toole. Vreau să te văd întors teafăr. Dumnezeu să te aibă în pază!

Richard strânse mâna generalului, își puse casca și păși în ecluză. Ceva mai târziu după plecarea lui Wakefield, Amiralul Heilmann critică atitudinea lui O’Toole.

— M-ai dezamăgit, Michael. Din strângerea aceea de mână, tânărul nostru coleg ar fi putut trage concluzia că de fapt ești de acord cu acțiunea lui.

O’Toole îl fixă pe amiralul german.

— Wakefield arc curaj, Otto. Și principii. Nu-i este frică nici de ramani și nici de măsurile disciplinare ale ASI. Admir această încredere în sine.

— Prostii, replică Heilmann. Wakefield e un tip impertinent și arogant. Știi ce a lăsat înăuntru? Câțiva dintre roboții aceia idioți. Pur și simplu nu-i place să dea ascultare ordinelor. Vrea să facă doar ce consideră că e mai important pentru el.

— Iar asta îl apropie foarte mult de noi, remarcă Francesca. În cameră se făcu liniște. Richard este foarte deștept, continuă ea cu o voce îmblânzită. Probabil are motivele lui pentru a se întoarce în Rama, pe care nici unul nu le înțelege.

— Sper doar să vină înapoi înainte de a se face întuneric, așa cum a promis, spuse Janos. Nu cred că aș suporta să pierd încă un prieten.

Astronauții ieșiră pe coridor.

— Unde-i doctorul Brown? o întrebă Janos pe Francesca.

— Cu Yamanaka și Turgheniev. Discută posibilele sarcini ale echipajului pe durata călătoriei de întoarcere. Am rămas așa de puțini, încât va trebui să ne policalificăm, râse Francesca. Chiar m-a întrebat dacă aș putea servi ca rezervă a inginerului de navigație. Îți poți închipui una ca asta?

— Cu ușurință, replică Jones. Ai putea învăța fără probleme atribuțiile oricărui inginer de pe navă.

În spatele lor mergeau Heilmann și O’Toole. Ajunși la capătul coridorului dinspre cabinele individuale, generalul O’Toole vru să se îndepărteze.

— O clipă, Michael, îl opri Otto Heilmann. Trebuie să-ți vorbesc despre altceva. Întâmplarea cu Wakefield aproape m-a făcut să uit. Poți veni în biroul meu peste o oră?

— În esență, explică Otto Heilmann indicând criptograma de pe monitor, este vorba de o schimbare majoră în procedura Trinity. Nimic surprinzător. Acum când cunoaștem mai multe despre Rama, era de așteptai ca lucrurile să se prezinte oarecum diferit.

— Dar n-am anticipat niciodată să utilizăm toate cele cinci arme, răspunse O’Toole. Perechea suplimentară a fost adusă la bord numai în eventualitatea unei defecțiuni. Atâtea megatone ar vaporiza Rama în întregime.

— Asta e intenția, rosti Heilmann. Se lăsă pe spate în fotoliu și zâmbi. Fie vorba între noi, dar cred că acolo pe Pământ se fac presiuni serioase. Sentimentul general este că am subestimat mult capabilitățile lui Rama.

— Dar de ce vor să amplasăm cele mai puternice două bombe în ecluză? Cu siguranță o singură bombă ar avea rezultatul dorit.

— Și dacă dintr-un motiv sau altul nu explodează? Trebuie să existe o rezervă. Heilmann se aplecă în față. Cred că această schimbare de procedură clarifică strategia. Cele două bombe de la vârful cilindrului vor asigura distrugerea completă a structurii navei — lucru esențial pentru a ne garanta că Rama nu va mai fi capabil să manevreze după detonare. Celelalte trei bombe sunt împrăștiate în diverse puncte din interior, astfel ca nici o porțiune să nu rămână întreagă. La fel de important este ca explozia să producă o schimbare destul de mare de viteză, ca nici unul din fragmente să nu lovească Pământul.

Generalul O’Toole își formă o imagine mentală a uriașei nave anihilate de cinci bombe nucleare. Nu era o imagine plăcută. O dată, cu cincisprezece ani în urmă, zburase împreună cu alți douăzeci de membri ai comandamentului COG în Pacificul de Sud ca să asiste la explozia unei bombe de o sută de kilotone. Personalul tehnic convinsese liderii politici și presa mondială că testele nucleare erau necesare la «fiecare douăzeci de ani», pentru a avea certitudinea că vechile arme ar fi funcționat într-un caz de forță majoră. O’Toole și echipa lui observaseră demonstrația, aparent ca să învețe cât mai mult posibil despre efectele armelor nucleare.

Generalul se adâncise în gânduri, amintindu-și oroarea acelei mingi de foc înălțate pe cerul pașnic al Pacificului. Nu sesiză că Amiralul Heilmann îi pusese o întrebare.

— Îmi pare rău, Otto, mă gândeam la altceva.

— Te-am întrebat cât timp crezi că va dura obținerea aprobării pentru Trinity.

— În cazul nostru adică? întrebă neîncrezător americanul.

— Bineînțeles.

— Nu-mi dau seama, replică rapid O’Toole. Armele au fost urcate la bord doar în eventualitatea unor acțiuni vădit ostile ale ramanilor. Îmi aduc bine aminte scenariul de bază — un atac neprovocat al navei extraterestre asupra Pământului, utilizând arme sofisticate care ne depășesc posibilitățile defensive. Situația prezentă este cu totul diferită.

Amiralul german își studie colegul.

— Nimeni nu și-a închipuit vreodată că Rama se va înscrie pe o traiectorie de coliziune cu Pământul. Dacă nu-și modifică această traiectorie, va produce o gaură enormă în scoarța terestră, ridicând o asemenea cantitate de praf în aer, încât temperatura va scade pretutindeni timp de ani… Cel puțin, așa susțin oamenii de știință.

— Dar asta-i absurd, pledă O’Toole. Ai ascultat discuțiile de la conferință. Nimeni nu crede cu adevărat că Rama se va izbi de Pământ.

— Impactul reprezintă doar unul dintre scenarii. Ce-ai face dacă ai fi în locul lor? Distrugerea lui Rama constituie o soluție sigură. Nimeni nu pierde nimic.

Vizibil zguduit, Michael O’Toole se scuză și se îndreptă spre camera sa. Pentru prima dată de când intrase în rândurile echipajului Newton, se gândi că i s-ar putea ordona să folosească codul RQ pentru armarea bombelor. Niciodată înainte, nici măcar pentru o clipă, nu considerase că bombele din containerele de metal, situate la spatele navei militare, ar fi putut fi altceva decât un paleativ pentru temerile politicienilor civili.

Stând în fața terminalului din cabină, îngânduratul O’Toole își reaminti cuvintele lui Armando Urbina, activistul mexican în lupta pentru pace, care pledase pentru dezafectarea completă a arsenalului nuclear al COG. «Așa cum am văzut la Roma și la Damasc», spusese Senor Urbina, «dacă armele există, ele pot fi utilizate. Numai dacă nu vor mai fi deloc arme, vom reuși să garantăm că oamenii nu vor mai suferi niciodată oroarea deflagrațiilor nucleare!»

Richard Wakefield nu se întorsese înainte de căderea nopții. Având în vedere că stația releu a bazei Beta fusese scoasă din funcțiune de uragan (echipajul monitorizase topirea Oceanului Cilindric și declanșarea furtunii prin telemetrie retransmisă de Beta, înainte de dezafectarea ei), Richard ieșise din raza de acțiune a emițătoarelor de îndată ce trecuse de jumătatea Câmpiei Centrale. Ultima lui transmisie recepționată de Janos Tabori, oferit voluntar să supravegheze legătura radio, fusese tipică pentru Wakefield. Pe măsură ce semnalul din Rama se auzea tot mai slab, Janos, pe un ton lejer, îl întrebase pe Richard cum dorea să fie amintit de «fani», în cazul în care ar fi fost «înghițit de Marele Vârcolac Galactic».

— Să spui de-un om care-a iubit Rama adânc, dar nu și înțelept, [Replică finală din Othello (n.r.)], strigase Richard în comunicator.

— Ce-a zis? întrebase uluit Otto Heilmann. Amiralul intrase în stație pentru a discuta cu Janos o problemă tehnică.

— El a ucis-o, răspunsese Janos, încercând fără succes să păstreze legătura radio.

— Cine a ucis pe cine… despre ce vorbești?

— Nimic important, continuase Janos răsucindu-se în scaun și plutind în aer. Și acum, ce pot face pentru dumneavoastră, Herr Amiral?

Lipsa lui Richard nu fu considerată ca fiind serioasă decât după câteva ore de la răsăritul unei noi zile ramane. Cosmonauții rămași pe Newton se convinseseră singuri noaptea precedentă că Wakefield se adâncise în cine știe ce treabă («probabil să repare stația Beta», cum sugerase Janos), încât pierduse noțiunea timpului și se hotărâse să nu pornească de unul singur pe întuneric. Dar când se făcu dimineață și el tot nu se întorsese, un sentiment de dezastru începu să se strecoare în convorbirile echipajului.

— Nu știu de ce nu o admitem, rosti brusc Irina Turgheniev într-una din perioadele de tăcere din timpul prânzului. Nici Wakefield nu se va mai întoarce. Ceea ce le-a venit de hac lui Takagishî și des Jardins l-a prins și pe el.

— Este ridicol, Irina, replică aprins Janos.

— Da, așa ai spus întotdeauna, remarcă ea. Chiar de la bunul început, când generalul Borzov a fost tăiat în bucăți. Apoi a fost un accident că biotul crab l-a atacat pe Wilson. Cosmonautul des Jardins dispare într-o alee…

— Coincidențe, strigă Janos, pur și simplu coincidențe!

— Ești un tâmpit, Janos, țipă Irina. Ai încredere în toți și în toate. Ar trebui să aruncăm în aer nava asta blestemată înainte de a mai face și alte―

— Ajunge, calmați-vă amândoi, interveni David Brown în vreme ce est europenii continuau să se certe.

— Suntem cu toții puțin cam încordați, rosti O’Toole, N-are nici un rost să ne certăm.

— Are cineva de gând să pornească în căutarea lui Richard? întrebă emotivul Janos fără să se adreseze cuiva în mod special.

— Cine ar fi atât de nebun— începu Irina.

— Nu, o întrerupse cu fermitate Amiralul Heilmann. I-am spus că ieșirea lui nu era autorizată și că nu vom merge după el, indiferent ce s-ar întâmpla. În plus, doctorul Brown și cei doi piloți mă anunță că abia dacă vom reuși să manevrăm cele două nave Newton spre casă, noi, cei care am mai rămas — iar analiza lor presupunea că Wakefield se află aici. Nu ne mai putem permite nici un risc.

La masă se instală o lungă și sumbră tăcere.

— Intenționam să vă comunic imediat după prânz, rosti David Brown ridicându-se în picioare, dar mi se pare că niște vești bune ne-ar prinde bine tuturor. Acum o oră am primit noi ordine. Urmează să plecăm spre Pământ în ziua I-14, [Abreviere de la Ignition] așadar peste o săptămână și ceva. Între timp vom recalifica personalul, ne vom odihni pentru călătorie și ne vom asigura că toate sistemele navei funcționează la parametrii nominali. Cosmonauții Turgheniev, Yamaka și Sabatini își manifestară entuziasmul prin strigăte de bucurie.

— Daca tot plecăm fără a ne mai întoarce pe Rama, atunci de ce așteptăm atât? întrebă Janos. Cu siguranță că suntem în stare să ne pregătim în trei sau patru zile.

— Din câte am înțeles, replică doctorul Brown, colegii noștri militari au o misiune specială care le va lua tot timpul — parțial și nouă — pe parcursul următoarelor trei zile. Aruncă o privire lui Otto Heilmann. Vrei să le spui?

Amiralul se ridică în picioare.

— Trebuie să discut întâi detaliile cu generalul O’Toole, rosti cu o voce sonoră. Mâine dimineață vă vom explica tuturor.

O’Toole nu avea nevoie să i se arate mesajul primit de amiral cu douăzeci de minute înainte. Îi știa conținutul. Conform cu procedurile de rigoare, conținea doar trei cuvinte:

Aplicați planul Trinity.