Rama II

28. EXTRAPOLARE

Nicole își terminase prânzul alcătuit din rață conservată, conopidă italiană și piure de cartofi. Restul astronauților încă mâncau, la masa lungă domnind pe moment liniștea. În colț, lângă intrare, un monitor urmărea poziția crabilor. Nimic nu se schimbase în comportamentul lor. Spotul ce reprezenta grupul de bioți se deplasa într-o direcție ceva mai mult de zece minute, apoi mișcarea se inversa.

— Ce se întâmplă după ce termină parcela? întrebă Wakefield, privind harta zonei, prinsă pe un afișier portativ.

— Data trecută au urmat una din acele cărări dintre pătrate, până au ajuns la o gaură, răspunse Francesca din celălalt colț al mesei. Apoi au aruncat gunoiul înăuntru. N-au adunat nimic în zona nouă, așa că nu se știe ce vor face după aceea.

— Sunteți toți convinși că bioții noștri sunt niște gunoieri?

— Dovezile sunt destul de puternice, spuse David Brown. Un crab singuratic, asemănător cu aceștia și întâlnit de Jimmy Pak pe primul Rama, a fost considerat tot un gunoier.

— Ne amăgim singuri, interveni Shigeru Takagishi, terminând de înghițit ultima îmbucătură. Însuși doctorul Brown a declarat printre primii că e improbabil ca noi, oamenii, să înțelegem ce se întâmplă în realitate în Rama. Conversația noastră îmi reamintește de vechiul proverb hindus despre orbii care pipăiau un elefant. Fiecare îl descria altfel, întrucât fiecare atingea doar o mică parte a animalului. Nici unul nu avea dreptate.

— Deci nu crezi că acești crabi lucrează pentru Departamentul Sanitar din Rama? se interesă Janos Tabori.

— N-am spus asta, replică Takagishi. Am sugerat doar că este o insolență din partea noastră să conchidem atât de repede că cele șase creaturi nu au alt scop decât colectarea gunoiului. Datele obținute din observația de până acum sunt jalnic de insuficiente.

— Uneori e necesar să extrapolezi, ba chiar să speculezi, bazându-te pe câteva informații minime, rosti înțepat Brown. Dumneata știi prea bine că științele noi se bazează mai degrabă pe probabilități maximale decât pe date certe.

— înainte de a ne lansa într-o discuție ezoterică despre științe și metodologia lor, îl întrerupse rânjind Janos, am să vă fac o propunere sportivă. Se ridică în picioare, apoi continuă: De fapt, a fost inițial ideea lui Richard, însă eu am transformat-o într-un fel de joc. Are legătură cu luminile.

Janos sorbi o înghițitură din pahar.

— De când am ajuns aici în Ramaland, începu el cu glas oficial, au existat trei tranziții în nivelul de iluminare.

— Huu, huu, strigă Wakefield în râsetul lui Janos.

— În regulă, prieteni, reluă micul ungur în maniera sa degajată, care-i treaba cu luminile? S-au aprins, s-au stins, s-au aprins din nou. Ce se va întâmpla pe viitor? Propun să încheiem un pariu și fiecare să pună jos o sumă oarecare, să zicem douăzeci de mărci, pronosticând totodată evoluția luminilor pe durata restului misiunii. Cine nimerește răspunsul corect câștigă potul.

— Dar cine va desemna câștigătorul? întrebă somnoros Reggie Wilson, după un căscat prelung. În pofida atâtor creiere de mare calibru așezate la această masă, nu cred că cineva și-a făcut cu adevărat o părere clară despre Rama. Credința mea personală este că luminile nu vor urma nici un tipar. Se sting și se aprind la întâmplare, lăsându-ne să facem tot felul de supoziții.

— Vom scrie totul pe hârtie și o trimitem generalului O’Toole prin modem. Richard și cu mine am căzut de acord că el ar fi judecătorul ideal. La sfârșitul misiunii, va compara pronosticurile fiecăruia cu realitatea, iar fericitul câștigător se va trezi cu o norocoasă cină în doi.

Dr. David Brown își împinse cu putere scaunul înapoi.

— Ai terminat? întrebă el. Dacă da, adăugă fără să aștepte un răspuns, atunci poate facem curat și ne reluăm programul.

— Ei, căpitane, replică Janos, încercam doar să mai destind puțin atmosfera. Fiecare din noi e încordat.

Brown ieși din cort înainte ca Tabori să-și termine fraza.

— Ce-l frământă? o întreba Richard pe Francesca.

— Bănuiesc că-l neliniștește vânătoarea, răspunse ea. A fost prost dispus încă de dimineață. Poate că responsabilitățile îl apasă prea tare…

— Poate că-i doar un ticălos, declară Wilson ridicându-se în picioare. Mă duc să mă culc.

Pe când Wilson părăsea la rândul său încăperea, Nicole își reaminti că intenționase să verifice datele biometrice ale colegilor ei. Era o operațiune relativ simplă. Trebuia sa stea lângă fiecare astronaut circa patruzeci și cinci de secunde, cu scanerul activat, apoi să citească informațiile pe monitor: Dacă nu existau valori alarmante, însemna că totul e bine.

La acest control, nimeni nu prezentă semne negative.

— În regulă, îi spuse Nicole cu voce joasă lui Takagishi.

Ieși afară în căutarea lui David Brown și a lui Reggie Wilson. Cortul lui Brown se afla la capătul cel mai îndepărtat al taberei: Ca și celelalte de același tip, avea forma unei pălării înalte și subțiri, așezată direct pe sol. Toate aveau culoarea albă, înălțimea de aproximativ doi metri jumătate, cu o bază circulară sub doi metri în diametru. Erau fabricate din materiale flexibile, super-ușoare, care combinau o rezistență formidabilă, cu o împachetare rapidă și simplă. Nicole își zise că semănau cu teepee-urile indienilor americani.

David Brown se găsea înăuntru, stând pe podea cu picioarele încrucișate în fața unui computer portabil. Pe display se derula textul capitolului despre bioți din Atlasul lui Takagishi.

— Scuză-mă, doctore Brown, rosti Nicole vârându-și capul pe ușă.

— Da, ce s-a întâmplat? Nu făcu nici o încercare de a-și ascunde iritarea că era deranjat.

— Trebuie să-ți verific datele biometrice. Nu le-am mai controlat încă dinainte de prima ieșire.

Brown o fixă mânios, însă Nicole îi susținu privirea. Americanul ridică din umeri, mârâi ceva și se întoarse din nou spre monitor. Nicole îngenunchie alături și-și activă scanerul.

— Sunt câteva scaune rabatabile în magazie, avansă Nicole observându-l pe Brown cum își mută greutatea de pe un picior pe altul. Bărbatul îi ignoră sugestia. De ce se poartă așa de grosolan cu mine? se miră în sinea ei Nicole. Din cauza raportului despre el și Wilson? Nu, își răspunse tot ea, pentru că n-am fost niciodată deferentă.

Pe ecran se iviră primele date. Introduse câteva comenzi, solicitând prezentarea unei sinteze a valorilor de avertizare.

— Tensiunea arterială a crescut cu intermitențe în ultimele șaptezeci și două de ore, incluzând aproape în totalitate ziua de azi, declară ea fără pic de emoție în glas. Acest model se asociază în general cu stress-ul.

Doctorul Brown încetă lectura și se răsuci spre ofițerul biolog; privi datele de pe ecran fără să le înțeleagă,

— Diagrama indică amplitudinea și durata excursiilor dumitale în afara curbelor de toleranță, explică Nicole, indicând, cu degetul un grafic. Nici unul din vârfuri nu e periculos în sine, dar ansamblul constituie motiv de îngrijorare.

— Am fost sub o anumită tensiune, mormăi el. O privi pe Nicole apelând alte diagrame ce-i coroborau afirmația inițială. Multe din bufferele lui Brown erau pline.

Luminile continuau să pulseze pe monitor.

— Care-i cel mai rău scenariu posibil? se interesă el.

Nicole aruncă o privire piezișă pacientului.

— Congestie cerebrală, cu paralizie ori deces, replică. Dacă starea actuală se menține ori se înrăutățește.

Bărbatul fluieră.

— Ce ar trebui să fac?

— În primul rând, răspunse Nicole, să începi să dormi mai mult. Profilul metabolismului arată că de la moartea generalului Borzov nu ai dormit corespunzător decât unsprezece ore. De ce nu mi-ai spus că ai probleme cu somnul?

— Am crezut că la mijloc e emoția. Într-o noapte chiar am luat un somnifer, însă nu a avut efect.

Nicole își încruntă sprâncenele.

— Nu-mi amintesc să-ți fi prescris așa ceva.

Doctorul Brown zâmbi.

— La naiba, am uitat să-ți spun. Într-o noapte îi povesteam Francescăi Sabatini despre insomnia mea și ea mi-a oferit o pastilă. Am luat-o fără să mă gândesc.

— Când s-a întâmplat asta? întrebă Nicole apăsând niște taste pentru a solicita informații suplimentare.

— Nu sunt sigur, răspunse David Brown după o clipă de ezitare. Cred că a fost…

— Oh, am găsit, îl întrerupse Nicole. Se observă din analiza chimică. S-a întâmplat pe 3 martie, a doua noapte după moartea lui Borzov. Ziua în care dumneata și Heilmann ați fost aleși împreună la conducere. Din datele spectrometrice, aș zice că ai luat o singură pastilă de medvil.

— Poți să afirmi asta doar din datele mele biometrice?

— Nu chiar, zâmbi Nicole. Interpretarea nu e unică. Ce ai zis la prânz? Uneori e necesar să extrapolezi… și să speculezi.

Ochii li se întâlniră pentru o clipă. Să fie oare frică? se minună Nicole, străduindu-se să interpreteze ceea ce vedea în privirea lui. Doctorul Brown se uită în altă parte.

— Mulțumesc, doctore des Jardins, pentru raportul asupra evoluției tensiunii mele, rosti el rece. Voi încerca să mă relaxez și să dorm mai mult. Și îmi cer scuze că nu te-am anunțat despre somnifer. Cu o mișcare a mâinii, îi făcu semn că era liberă.

Nicole vru să protesteze, dar se răzgândi. Oricum nu-mi va urma sfatul, își spuse îndreptându-se spre cortul lui Wilson. Iar tensiunea lui nu-i atât de periculoasă. Reflectă la ultimele două minute ale întâlnirii, după ce-l uimise pe David Brown identificând corect tipul somniferului. Ceva nu-i în regulă aici. Îmi scapă ceva. Dar ce anume?

Auzi sforăitul lui Reggie Wilson înainte de a ajunge la ușă. După o scurtă ezitare, se hotărî să-l consulte după ce se va trezi. Se întoarse în cortul propriu și adormi imediat.

— Nicole. Nicole des Jardins. Vocea îi pătrunse în vis și o trezi. Sunt eu, Francesca. Trebuie să-ți vorbesc.

Nicole se ridică încet în pat. Francesca intrase deja înăuntru. Italianca avea pe buze zâmbetul ei cel mai prietenos, pe care Nicole îl credea păstrat doar în beneficiul camerelor de luat vederi.

— Discutam cu David cu câteva minute mai devreme, începu Francesca apropiindu-se, și mi-a spus despre conversația pe care ați avut-o după prânz.

Francesca continuă să vorbească, în vreme ce Nicole căsca și își dădea jos picioarele din pat.

— Am fost, firește, foarte îngrijorată de tensiunea sa arterială — fii fără grijă, am hotărât deja împreună să nu-l mai folosim — dar ce mă deranjează este că nu ți-am spus nimic despre somnifer. Mă simt atât de prost. Trebuia să te fi informat numaidecât.

Francesca vorbea prea repede pentru Nicole. Cu câteva clipe mai înainte visa ceva frumos despre Beauvois și brusc i se cerea să asculte o confesiune pe un ritm de mitralieră, din partea italiencei.

— Nu poți aștepta un moment până mă dezmeticesc? întrebă supărată Nicole. Ocolind-o pe Francesca, se aplecă peste o măsuță rabatabilă și luă un pahar cu apă pe care-l bău încet.

— Să înțeleg că m-ai trezit ca să-mi spui că i-ai dat un somnifer doctorului Brown? Ceva ce știam deja?

— Da, zâmbi Francesca. Adică asta-i doar o parte din ce doream să-ți spun. Mi-am dat seama că am uitat să-ți povestesc și despre Reggie.

Nicole clătină din cap.

— Nu pricep. Acuma vorbești despre Reggie Wilson?

Francesca ezită o secundă.

— Nu l-ai verificat imediat după prânz?

Nicole clătină din cap.

— Nu, adormise deja. Își privi ceasul. Hotărâsem să-l consult înainte de ședință, probabil peste un ceas.

Francesca se necăji.

— Mă rog, când David mi-a spus că medvilul a fost evidențiat de datele biometrice, m-am gândit… Se opri la jumătatea frazei, părând să-și adune gândurile. Nicole așteptă răbdătoare. Reggie a început să se plângă de dureri de cap cu mai bine de o săptămână în urmă, continuă într-un sfârșit reportera, după ce navele Newton s-au cuplat pentru rendezvous-ul cu Rama. Fiind prieteni apropiați și cunoscând experiența mea în medicamente — știi, documentarul meu pentru televiziune — m-a întrebat dacă n-aș putea să-i dau ceva pentru durerea de cap. La început l-am refuzat, dar mai apoi, fiindcă mă tot sâcâia, i-am dat niște nubitrol.

Nicole se încruntă.

— E un medicament foarte puternic pentru o simplă durere de cap. Sunt medici care consideră că n-ar trebui prescris decât dacă orice altceva dă greș…

— Așa i-am spus și eu, declară Francesca. A fost de neînduplecat. Nu-l cunoști pe Reggie. Sunt momente când nu te poți înțelege cu el.

— Ce cantitate i-ai dat?

— Opt pastile, în total vreo două sute de miligrame.

— Nu-i de mirare că se comportă atât de ciudat. Nicole se aplecă și-și luă computerul de buzunar de pe marginea mesei. Pătrunse în banca de date medicale și citi scurta informație despre nubitrol. Nu scrie prea mult aici. Va trebui să-l rog pe O’Toole să-mi transmită datele complete din enciclopedia medicală. Dar dacă-mi amintesc corect, nu a existat o controversă asupra faptului că nubitrolul ar rămâne în sistemul nervos timp de săptămâni?

— Nu știu, replică Francesca. Privi monitorul din mâna lui Nicole și parcurse rapid textul. Nicole fu iritată. Vru să o admonesteze verbal pe Francesca, însă în ultima clipă se răzgândi. Deci ai folosit droguri atât cu David cât și cu Reggie. De undeva din străfundul memoriei, o revăzu pe Francesca înmânându-i un pahar de vin lui Valerii Borzov, cu câteva ore înainte de moartea acestuia. Un fior rece îi străbătu corpul. Era oare corectă intuiția ei?

Nicole se răsuci și o țintui cu o privire necruțătoare.

— Acum că ți-ai descărcat sufletul informându-mă că te-ai jucat de-a doctorul și farmacistul cu David și cu Reggie, mai ai altceva de adăugat?

— Ce vrei să spui? întrebă Francesca.

— Ai mai dat medicamente și altor membri din echipaj?

Nicole simți cum i se zbate inima, observând înălbirea imperceptibilă la față a Francescăi și scurta ezitare înainte de a-i răspunde:

— Nu. Bineînțeles că nu.